Romanul Psihologic

Portretul unui necunoscut – Nathalie Sarraute

Nathalie Sarraute s- a născut Natalia (Natasha) Tcherniak Ivanovo în 18 iulie

1900 și a murit la Paris la 19 octombrie 1999, a fost un scriitoare franceză de origine
rusă. Autoarea romanului Portretul unui necunoscut este consideretă iniţiatorea şi
reprezentanta “noului roman”. Ea refuză psihologia tradiţională şi încearcă să surprindă
mişcările psihice la limita dintre conştient şi inconştient inautenticezprimabilă în cuvânt,
transpusă în conversaţie, realitatea ascunsă a lucrurilor şi subconversaţie- comentariu
metaforic implicând trăirea autentică. Din aceeaşi categorie fac parte următoarele romane
: Portretul unui necunoscut 1949, Planetariu 1959 care primesc titlul de antiromane prin
distanţarea deliberată de structura clasică a prozei(personaje, acţiune, epilog, distanţă
epică).

Nathalie Sarraute nu foloseşte un microscop simbolic pentru a descoperi ceea ce

am putea percepe dintr-o privire, ea susține ca totul se face în cuvinte: "un om întreg,
ființa cu miliardele sale de mișcări mici care apar prin câteva lucruri spus, un râs, un gest.
Portret d'un inconnu (1949); Portret de un necunoscut Omul, așa cum a fost tradus în
1958) nu se pretează la orice analiză a structurii: evenimentele nu se iau în considerare,
personajele nu sunt caracterizate. Povestitorul face numai o aluzie la sens, dacă este
cazul. Observator apatic nu descoperă nimic și nu judeca. Subtilităţile stilistice și de
îndemânare sunt cheltuite de romancier pe material subtire si fragil, în care acest cititor,
și, probabil, mulți alții ca el, refuză să fie în cauză.

Romul Munteanu afirmă în prefaţa romanului Portretul unui necunoscut că

Nathalie Sarraute face parte din categoria scriitorilor dificili din cauza ambiguităţii
situaţiilor şi a personajelor. Pe scriitoarea franceză nu o interesează doar suprafaţa
personajului care reprezintă zona neautentică ci mai ales dedesubturile aparenţei, stratul
anonim pe care subconversaţia îl exteriorizează transformându-l într-o nouă aparenţă.

Portretul unui necunoscut auce în imagine o falsă mişcare a personajelor

pentru a sublinia dramele interioare a acestora. Naratorul sau anchetatorul este
reprezentat de un tânăr introvertit care reduce comunicarea cu exteriorul la minimum din
dorinţa de a sublinia contrastul dintre realitate şi aparenţă: doresc din răsputeri să văd
celălalt aspect, nu caut originalitatea. El îşi urăreşte umbrele -mă lipesc de ea ca de
propria-mi umbră- tocami pentru a da sens vieţii pe care o trăieşte – experienţa vieţii
însumează oamenii cu care am intrat in contact. Aceşti oameni sunt EL şi EA, un tată
avar şi fiica sa care suferă din pricina neajunsurilor financiare. Omul inform din roman
este un emiţător de unde pe care anchetatorul le inregistreayă atât în starea lor pură, cât şi
în exteriorizarea neautentică. Eul epic este receptorul care capteayă impresiile despre
ceilalţi fiind fascinat de aceştia. Urmărirea se va face pe străzi, în scările blocurilor, dar şi
în interiorul locuinţelor, astfel romanul necesită un antrenament al gimnasticii vizuale.
Există totuşi o limită în cunoaşterea celorlalţi, un zid care nu poate fi trecut, anchetatorul
fiind mulţumit cu ideea că nu va şti niciodată mai mult decât EI. În acest caz, nici
cititorul nu va avea acces la informaţia completă : Fapt e că nu voi primi niciodată de la
ei decât ceea ce culegeam când ascultam pe la uşi, decât firmiturile picate de la masa
lor.
Intriga romanului este inspirată parcă din opera lui Balzac prin caracterul
domestic al romanului. Un bătrân avar îşi determină fiica să accepte o căsătorie din
interes, el nefiind suficient de receptiv la pretenţiile decente ale fetei hipersensibilă
hrănită cu clişee. Mutilată sufleteşte, ea trăieşte un anumit complex al tatălui compus din
atracţie şi repulsie. Bătrânul avar este însă mai mult decât ne imaginăm. El pare un om
puternic privit din exterior, superioritatea lui manifestându-se în societate numai faţă de
femeile delicate şi faţă de copii. Privit din interior, bătrânul este terorizat de anxietăţi. El
nu poate opri trecere timpului şi apropierea propriului lui deces.

Celelalte personaje sunt puncte de reper pentru acest maniac avar fiind lipsite şi
de interesesul autoarei care nu le oferă un nume pentru a se diferenţia. Singurul care
primeşte un nume este Luis Dumontet, viitorul ginere al bătrânului iar acest fapt nu
sugerează unicitatea personajului ci faptul ca el reprezintă o întreagă specie.

Revenind la personajul-anchetator, acesta cedează în faţa insistenţelor părinţilor

şi acceptă să participe la câteva şedinţe la psiholog pentru a se trata de gustul
introversiunii, al visării în gol. Rodul şedinţelor de terapie psihologică este călătoria pe
care o face. Aceasta are valoare de test al vindecării şi acceptării realităţii. Tabloul fără
autor îi va aduce adevărata eliberare care constă în revenirea la starea iniţială a existenţei.
Tabloul înfăţişează un portret fără semnătura celui ce i-a dat viaţă pe pânză fapt ce dă
romanului valoarea de roman-oglindă/roman în oglindă: provoc în ei curente, răbufniri
din adânc, vâltori; devin numaidecât, fără voia mea, exact aşa cum mă văd ei.
Un aspect întâlnit şi la alţi reprezentanţi ai noului roman este prezenţa memoriei
involuntare, a divagaţiilor, a legăturilor cognivite care sunt considerate ca viziuni.
Moartea este amintită fără a i se da importanţa asemenea unei teme capitale.
Bătrânul trăieşte în aşteptarea morţii şi personajul narator afirmă adesea că pretutindeni
se simt copilării moarte dar şi că în prezenţa morţii toate măstile cad. Acest aspect
semnifică amploarea şi profunzimea cercetărilor făcute de tânărul personaj. El urăreşte
viaţa în timp ce imortalizează moartea.

Romanul lasă impresia unui flux muzical continuu, banal şi ameţitor. Într-un
spaţiu interior, proiectat în timp, ideile, impresiile şi sentimentele se recompun şi se
dizolvă pentru a lua mereu forme noi. Autenticul se converteşte mereu în noi aparenţe,
sinfonia locurilor comune fiind generată de repetarea fascinantă a aceluiaşi laitmotiv.

Spre deosebire de alţi reprezentanţi ai noului roman fracez (Alain Robbe-Grillet,

Michel Butor) care îşi compun un stil neutral şi transparent evitînd sistematic metafora cu
coloratură afectivă, Nathalie Sarraute evită stilul de gradul zero, caracterul oral şi colorat
al scrisului său constituind şi el o modalitate de marcare a atitudinii scriitorului moralist.
Romanciera tropismelor şi a aparenţelor, Nathalie Sarraute, realizează prin
subconversaţia operei sale, în mod indirect, invitaţia spre o trăire autentică şi lucidă.
BIBLIOGRAFIE:

1) Nathalie Sarraute – Portretul unui necunoscut, Editura pentru Literatura Universală,

Bucureşti, 1967
2) Susan Sontag - Nathalie Sarraute and the Novel (revised version, 1965)
3) Scriitori străini, dicţionar, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981