Sunteți pe pagina 1din 44

GEOGRAFIA RESURSELOR

NATURALE

LECT.UNIV. DR. DANIEL PEPTENATU

1
PARTEA A II A
GEOGRAFIA RESURSELOR SI VALORIFICAREA LOR

Capitolul 5
RESURSELE ENERGETICE SI VALORIFICAREA LOR

5.3. INDUSTRIA ENERGETICĂ

Dezvoltarea economică a ţărilor s-a reflectat de-a lungul timpului şi în creşterea


consumului de energie, aceasta fiind de neînlocuit în procesele vieţii economice şi sociale. În
condiţiile societăţilor de consum se pune tot mai acut problema eficienţei energetice ceea ce
înseamnă că superioritatea unei economii nu este demonstrată prin cantitatea de energie
consumată ci prin modul în care aceasta este folosită, lucru care ţine de nivelul de cultură şi
civilizaţie.
Problemele energiei sunt legate reciproc de cele ale materiilor prime utilizate în circuitul
energetic. Producţia de energie este dependentă de existenţa unor resurse specifice
(combustibili fosili şi minerali), iar extragerea şi prelucrarea acestora necesită consum de
energie.
Dezvoltarea sistemelor energetice în ultimele decenii este condiţionată de anumiţi
factori:

a) volumul limitat al rezervelor de conbustibili fosili şi în special al celor de petrol.


Rezervele de petrol sunt apreciate la 162 mld.t şi, faţă de nivelul consumului mediu mondial
din ultimii ani, ar putea asigura consumul global pentru o perioada de 40 – 41 ani. Sunt însă
diferenţe foarte mari între regiunile globului: Africa de 13 ani, Asia de 81 ani, Europa de 30
ani, America de Sud de 9 ani şi America de Nord de 18 ani. Rezervele de gaze naturale sunt
3 şi
estimate la aproape 175 000 mld.m pot asigura un consum global pentru o perioadă de 65–
67 ani. Diferenţe în privinţa duratei de asigurarea sunt şi în acest caz: Orientul Mijlociu -
peste 100 ani, America Latină – 76 ani, Europa –65 ani, America de Nord –12 ani. Rezervele
sigure de cărbune sunt de aproape 1.000 mld.t şi durata de asigurare este destul de mare la
nivel mondial: 160-170 ani sub această valoare fiind numai Asia cu o asigurare a consumului
de 130 ani.

b) repartiţia geografică inegală a rezervelor de combustibili fosili. Orientul Mijlociu


deţine 63% din rezervele mondiale de petrol faţă de 57% în anul 1980. Rezervele din SUA au
scăzut cu 14% între 1984 şi 1994, iar cele din spaţiul C.S.I. au cunoscut o scădere cu 10% în
aceeaşi perioadă. Producţiile de petrol din S.U.A. şi Federaţia Rusă se află în scădere datorită
exploatării intesive şi a epuizării rezervelor ieftine. De altfel, cu excepţia Orientului Mijlociu,
petrolul ieftin aproape s-a epuizat. Rezervele de gaze naturale sunt distribuite în proporţie de
30% pe teritoriul Federaţiei Ruse şi 31% în regiunea Orientului Mijlociu, iar rezervele de
cărbune în special în spaţiul C.S.I. şi în S.U.A. - mai mult de 46 % din totalul rezervelor
mondiale.

c) existenţa unor limite de ordin economic, social şi politic. Creşterea preţurilor,


îndeosebi la petrol impune renunţarea la anumite consumuri. Cele mai afectate sunt ţările în
curs de dezvoltare care nu dispun de resurse financiare care să le permită achiziţionarea la
preţuri de peste 30 USD/baril. De exemplu, India a fost obligată să-şi reducă consumul de
petrol cu 25% în perioada conflictului din Golf (1990–1991). Reducerea dependenţei faţă de
petrol constituie o problemă pentru foarte multe ţări, inclusiv pentru cele dezvoltate. Politica
ţărilor O.P.E.C. pe piaţa petrolului a generat crize majore ale petrolului în deceniul 1970– 2
1980 când preţul a crescut foarte mult după ce timp de aproape 70 de ani preţurile au fost
foarte mici. Aceste crize ale petrolului au adus în discuţie caracterul limitat al resurselor
naturale şi nevoia de a găsi surse alternative de energie. Conflictul dintre Irak şi Kuwait a
arătat că dependenţa multor ţări de petrolul din Golf poate creea tensiuni deosebite în
economiile lor.În ţările dezvoltate opinia publică este tot mai sensibilă faţă de centralele
nuclearo-electrice aşa că unele ţări au renunţat la astfel de centrale sau şi-au redus programele
nucleare: Austria, Italia, Suedia, Marea Britanie

d) poluarea tot mai ridicată pe care o suportă atmosfera datorită arderii combustibililor.
Cea mai mare parte a energiei primare comerciale este dată de combustibili fosili: petrol 40%,
gaze naturale 23%, cărbuni 27%. Emisiile de carbon sunt mai mari cu 44% la petrol şi cu 75%
la cărbune faţă de gaze naturale şi se estimează că anual se pierd în atmosferă circa 6 mld.t
carbon.
În anul 1990 Comitetul Internaţional pentru Modificarea Climei a confirmat
posibilitatea unei creşteri masive şi rapide a temperaturii globale dacă nu se stopează emisiile
de CO2. Acelaşi comitet a recomandat o reducere a emisiilor cu cel puţin 65 % dar acest lucru
implică o micşorare a consumului mondial de cărbune cu aproape 90 %.Nivelul emisiilor
anuale de carbon variază mult de la o ţară la alta: S.U.A. (5,2 t/loc), Japonia (2,4 t/loc), India
(0,25 t/loc). Aceste diferenţe reflectă tipul combustibilului de bază folosit în economie,
eficienţa energetică dar şi nivelul întregii activităţi economice al unei ţări.
Conferinţa privind schimbările climatice desfăşurate la Berlin în 1995 a arătat faptul că
nu se respectă un obiectiv al Convenţiei adoptată la Rio de Janeiro (1992) referitor la
menţinerea emisiilor de gaze cu efect de seră ale statelor industrializate la nivelul anului 1990.
Astfel că, până 1995 concentraţia CO2 în atmosferă a atins 360 ppm (părţi la un milion) faţă
de 280 ppm la începutul utilizării combustibililor fosili.
Conferinţa de la Kyoto (Japonia) din decembrie 1997 a marcat încheierea primului
acord internaţional pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, în medie cu 5,2 % în
perioada 2008 – 2012 luând ca bază nivelul emisiilor din 1990. Media de reducere este
diferită: Uniunea Europeană va trebui să-şi reducă emisiile cu 8 % pe an, S.U.A cu 7 % ,
Japonia cu 6 %. Ţările în curs de dezvoltare sunt scutite de reducerea emisiilor de gaze cu
efect de seră iar alte ţări dezvoltate ca Australia şi Noua Zeelandă pot să-şi păstreze nivelul
emisiilor din 1990.

5.4. REZERVELE DE PETROL ŞI PRINCIPALELE ŢĂRI PRODUCĂTOARE

Volumul rezervelor sigure de petrol a crescut permanent în acest secol, cu ritmuri


diferite, datorită descoperii unor noi câmpuri petrolifere, reevaluării marimii unor zăcăminte,
măririi coeficientului de recuperare din zăcământ. O creştere mare s-a înregistrat în perioada
1950–1970 când rezervele sigure au urcat de la 13 mld.t la 90 mld.t. Rezervele economic
exploatabile se cifrează la peste 160mld.t la care se adaugă aproape 360 mld.t rezerve
probabile. Nisipurile şi şisturile bituminoase conţin cca. 100 mld. tone petrol rezerve
probabile. Aceste rezerve adăugate la cele din zăcămintele de petrol sunt considerate, într-o
anumită măsură, suficiente pentru viitorul apropiat. Se speră însă, descoperirea unor
zăcăminte în regiunile platformelor continentale sau în regiuni de uscat mai puţin explorate.
Raportul între volumul rezervelor certe de petrol şi nivelul mondial al producţiei din 2003
(3,7mld. t) indică o asigurare a consumului pentru circa 40 ani. Rezervele de petrol sunt
prezente în peste 70 de ţări ale lumii, dar numai 14 au rezerve mai mari de 1 mld.t

3
Fig. 3.1 Repartiţia rezerverele de petrol

Producţia mondială de petrol a fost dominată multă vreme de S.U.A. care în 1930
deţinea 72 % din totalul mondial, 60% în 1938 şi 63% în 1946. Ponderi mai mari aveau ex.
U.R.S.S. 11 % în 1938 şi 15 % în 1946. Regiunea Orientului Mijlociu extrăgea în 1946 doar 6
% din totalul producţiei mondiale. În perioada următoare producţia a scăzut mult în S.U.A., şi
a crescut foarte mult în Orientul Mijlociu, în Africa. America de Sud, şi în ex-U.R.S.S. În anul
1973, la declanşarea primei crize majore a petrolului, Orientul Mijlociu deţinea 37% din
producţie.
După anul 1974 se produc mutaţii semnificative în ierarhia producătorilor de petrol. Ex.
U.R.S.S devine primul producător mondial, S.U.A. trec la exploatarea zăcămintelor din
Alaska, iar ţările din Orientul Mijlociu cunosc o scădere a producţiei datorită confictelor
militare din zonă.
În prezent, Orientul Mijlociu oferă 30% din producţia mondială, urmat de Europa cu
22% şi America de Nord cu 18%.
Asia deţine 42% din producţia mondială de petrol cea mai mare cotă revenind ţărilor din
regiunea Golfului Persic. Exploatările din acestă zonă prezintă avantaje incontestabile:
adâncimile la care se află zăcămintele sunt reduse (o medie sub 2000 m), productivitatea
sondelor este foarte mare iar densitatea petrolului este redusă ceea ce permite un grad ridicat
de valorificare.
Arabia Saudită a devenit prima producătoare mondială în ultimii ani (13% din
producţia mondială) datorită scăderilor de producţie din Federaţia Rusă şi S.U.A. Principalele
exploatări sunt localizate în regiunea terestră la Ghawar, apreciat ca cel mai mare zăcământ al
lumii cu cca.11 mld.t rezerve recuperabile şi în regiunea submarină a Golfului Persic:
Safanyah (cel mai mare zăcământ submarin), Manyafa, Ras Tannurah.
Iranul a exploatat primul petrol din Orientul Mijlociu şi în anul 1973 era al treilea
producător mondial. Conflictul militar cu Irakul (1980-1988) a determinat o scădere foarte
mare a producţiei (20 milioane tone în 1987) urmată de o redresare treptată, fiind în 2003 a
patra producătoare mondială (5%). Principalele explatări sunt situate în sud-vestul ţării:
Marun, Ahwaz, Agha Jari, Gach Saran. În zona Golfului Persic exploatările submarine mai
importante sunt în perimetrul Darius.
Emiratele Arabe Unite dispun de exploatări mai recente (după 1962) şi au devenit o
mare producătoare în ultimii ani (3% în 2003). Cea mai mare parte a producţiei provine din
exploatările submarine: Zakum, Umm Shaif în Abu Dhabi şi Fateh în Dubai (exploatări din
anul 1969).
Kuweit a cunoscut o scădere mare a producţiei în timpul confictului militar cu Irak
(1990-1991), dar apoi creşterea a fost rapidă (110 mil.t în 2003, inclusiv cota aferentă din
producţia Zonei Neutre). Preţul de cost al extracţiei este cel mai mic din lume datorită
4
productivităţii deosebite a zăcămintelor. Principalul zăcământ este Burgan, situat în regiunea
sudică în apropierea Golfului Persic şi considerat al doilea zăcământ al lumii, cu rezerve de
cca. 9 mld.t.
Irakul a fost până la izbucnirea ,,Războiului din Golf‟‟(1990) al cincilea producător
mondial, dar embargoul constituit de ONU pentru petrolul irakian a determinat scăderea
producţiei până la 36 mil.t în 1997 după care s-a revenit la o producţie de 66 mil. t. În 2003.
Cele mai importante zăcăminte sunt în nordul ţării: Kirkuk, Ain Yalah, şi sud: Rumaila,
Zoubair, Bururgan.
Alte producătoare importante în Orientul Mijlociu sunt: Oman, Qatar, Bahrain..
R.P Chineză este o mare producătoare în ultimii ani, cea mai accentuată creştere fiind
după anul 1970. Nivelul producţiei a atins 170 mil.t în 2003 fiind a şaptea producătoare
mondială. Cele mai productive exploatări sunt în nordul ţării: Takeng, provincia Hubei, în
China de Nord-Est (Daquing), China de Nord-Vest (Yumen) precum şi în regiunea submarină
a Gofului Bo Hai.
Indonezia este cea mai veche producătoare de petrol din Asia şi dispune de exploatările
cele mai importante în insula Sumatera (Perlak, Jambi, Raja), în insulele Kalimantan şi Jawa.
Exploatări submarine cu producţii semnificative sunt în regiunea insulei Jawa (Rembang) şi în
strâmtoarea Sulawesi.
Malaysia realizează în totalitate producţia de petrol din exploatări submarine.
Principalele perimetre de exploatare sunt în regiunea estică a Peninsulei Malaya, cât şi în
apropierea teritoriilor deţinute în insula Kalimantan: Sabah şi Sarawak.
India are exploatări mari în partea terestră a ţării, în statele Assam, Bihar, Punjab., iar
mai nou în vest, în zona Golfului Cambay.
Azerbaidjan a fost cea mai veche regiune de exploatare a fostei U.R.S.S. Exploatările
vechi din Peninsula Apşeran au fost înlocuite cu exploatări în zona submarină a Mării Caspice
(Pescianîi, Neftianîe Kamni).
Kazahstan dispune de exploatări în bazinul hidrografic Emba şi în Peninsula Mangâşlak
şi în platoul continental al Mării Caspice. Recent, a fost descoperit un zăcămât imens, Tengiz,
care a stârnit interesul marilor companii petroliere.
Europa produce 22% din cantitatea totală de petrol.
Federaţia Rusă (11,5% din producţia mondială) este a doua producătoare mondială.
Principalele regiuni de extracţie sunt în partea europeană: spaţiul dintre Volga şi Ural
(Sugurova, Tuimazî, Romaşkino), regiunea Peciora (Uhta), în apropierea Mării Caspice
(Groznîi, Kuban).
În partea asiatică cea mai importantă zona de extracţie este Siberia de Vest („al treilea
Baku“) cu exploatări principale în bazinul fluviului Obi (Samotlorskoe, Tiumen, Surgunt). În
insula Sahalin au fost puse în valoare zăcămintele Sahalin I şi Sahalin II de mărime
considerabilă.
Norvegia a devenit al doilea producător european şi dispune de zăcăminte submarine în
Marea Nordului (Ekofisk, Eldfisk, Bream). Cercetările ulterioare au intensificat rezerve
importante pe aliniamentul Marea Baltică – Marea Barents, în zona platoului continental dar
şi în regiunea terestră.
Marea Britanie, al treilea producător european, exploatează zăcămintele din sectorul
britanic al Mării Nordului. Extracţia petrolului este mult mai scumpă faţă de exploatările
terestre, dar calitatea ţiţeiului este foarte bună (ţiţeiul Brent este cel mai bine cotat pe piaţa
mondială). Perimetrele principale de exploatare sunt în regiunea centrală a Mării Nordului
(Piper, Forties, Montrose) şi în apropierea insulelor Shetland (Brent, Magnus).
România (6 mil.t în 2003) are o producţie constantă după 1990 principalele regiuni de
exploatare fiind între Carpaţi şi Dunăre: Câmpia Română (25% din producţie), Podişul şi
Subcarpaţii Getici, Subcarpaţii Curburii. Cea mai recentă regiune de exploatare este platforma
continentală a Mării Negre (cca. 1 mil.t/an).
America de Nord asigură 18% din producţia mondială de petrol.
5
S.U.A. sunt a treia producătoare mondială realizând 9% din producţia mondială în 2003,
deşi mult timp au fost prima producătoare mondială (din 1974 au fost întrecute de fosta
Uniune Sovietică).
Principalele regiuni de exploatare sunt:
- regiunea de la Golful Mexic (Louisiana – Texas) cu exploatări mixte în zona deltei
fluviului Mississippi, în zona Lake Charles şi respectiv Vernon, Panhandle, Big Lake;
- regiunea Middlecontinent cu exploatări mai însemnate în statele Oklahoma (Wichita),
Kansas şi Arkansas;
- regiunea vestică în statele California (Bakersfield, San Diego), Colorado, Utah, New
Mexico;
- regiunea peninsulei Alaska cu exploatări terestre (Umiat, Cook Inlet) şi submarine
(Prudhoe Bay - cel mai mare zăcământ din S.U.A., Sag River).
Mexic a avut o creştere rapidă a producţiei în ultimele decenii: 22 mil.t în 1972 şi 189
mil.t în 2003. Principalele regiuni de extracţie sunt în peninsula Yucatan (Campo de Reform),
litoralul vestic al Golfului Mexic (Chicontepec) şi în regiunea submarină a gofului Campeche
(Cantarell).
Canada, o veche producătoare de petrol, în care regiunea cea mai importantă este în
provincia Alberta (Redwater, Pembina), apoi urmează exploatările din provinciile Columbia
Britanică şi Saskatchewan. Ultimile cercetări au identificat zăcămintele de ţiţei în delta
fluviului Mackenzie şi în platforma continentală a Mării Beaufort.
Africa are o pondere de 11% în producţia mondială de petrol. În acest continent sunt
două regiuni principale de extractie: Africa de Nord (Libia, Algeria, Egipt şi Maroc) şi
regiunea de la Golful Guineea (Nigeria, Gabon, iar mai la sud Angola).
Libia a avut o producţie record în 1970 (162 mil.t) după care a urmat o scădere
continuă. Cele mai importante exploatări sunt în partea centrală şi nord estică: Zelten,
Raguba, Waha.
Algeria dispune de zăcăminte importante în apropierea graniţei cu Libia: Hassi
Messaoud (Nezla, Messdar, Gassi Tonil etc.) în nord şi la sud, Edjeleh (Alrar, Askarene,
Zarzaitine etc.).
Egipt înregistrează o creştere lentă a producţiei. În Peninsula Sinai se află exploatări la
Gemsa şi El Morgan iar în zona Golfului Suez la Ramadan şi Belayim. Exploatări mai noi
sunt la vest de Nil–El Alamein.
Nigeria este cea mai mare producătoare africană (3% di producţia mondială în 2003).
Exploatările cele mai importante sunt cele terestre la Eastern Region (Imo River, Wari) şi în
Central Western Region (Olomaro) cât şi cele submarine din dreptul deltei Nigerului (Okan).
Angola are exploatări terestre în regiunea Cabinda dar şi importante exploatări
submarine în regiunea de nord-vest..
America de Sud asugură 9,2% din producţia mondială de petrol în special prin regiunea
Mării Caraibilor.
Venezuela este a şasea producătoare mondială (5% din total) şi dispune de două regiuni
cu zăcăminte deosebite: zona lagunei Maracaibo care asigură cea mai mare parte din
producţia ţării (exploatări la Mene Grande, Lagunillas, Mara, Tra Juana etc.) şi Oriente cu
zăcăminte în bazinul mijlociu şi inferior al fluviului Orinoco (Oficina, Jusepin, El Temblador
etc.).
Argentina are exploatări în sudul ţării (Podişul Patagoniei şi Insula Ţara de Foc) în
regiunea de nord (Salta) şi în partea centrală (Mendoza).
Brazilia dispune de zăcăminte importante în statele Bahia şi în regiunea Amazonia, dar
cea mai mare parte a producţiei provine din domeniul submarin – Campos Basin.
Producătoare mari importante sunt şi Columbia, cu importantul zăcământ de la Cusiana,
Ecuador, Peru.

5.5. PRELUCRAREA PETROLULUI


6
Petrolul are o mulţime de întrebuinţări. Prin rafinare se obţin: benzină, motorină, petrol
lampant, păcură, propan, butan, bitum, parafină. Petrochimia permite fabricarea cauciucului
sintetic, a materialelor plastice, fibrelor textile, detergenţilor etc.
Centrele de prelucrare au fost amplasate în corelaţie cu prezenţa cererii sau a ofertei, fie
în apropierea marilor centre consumatoare, fie în apropierea marilor regiuni producătoare, fie
în porturi specializate în exportul sau importul de petrol.
Capacitatea mondială a rafinăriilor era în 2003 de circa 4 mld.t cele mai mari ponderi
revenind Europei, Asiei şi Americii de Nord.
America de Nord prelucrează 25% din producţia de petrol.
S.U.A. au ocupat poziţia fruntaşă în prelucrarea petrolului încă de la începutul acestei
industrii. principalele rafinării sunt în regiunea litorală estică (New York, Philadelphia,
Boston, Baltimore), în zona Marilor Lacuri (Chicago, Toledo, Cleveland), la Golful Mexic
(Houston, Beaumont – Port Arthur), în California (Los Angeles), în Middlecontinent (Tulsa,
Kansas, City).
Canada dispune de rafinării mai importante la Montreal (între cele mai mari din ţară),
Sarnia, Vancouver, St. John şi Halifax.
Europa continuă să prelucreze o cantitate de petrol cu mult peste producţia proprie
(30% din producţia mondială).
Federaţia Rusă, a doua capacitate de rafinare din lume, are cele mai importante rafinării
în regiunea Volga – Ural (3/4 din capacitatea totală de rafinare) la Samara, Ufa, Tuimazi,
Perm. Alte rafinării sunt amplasate de-a lungul conductelor magistrale: Sankt Petersburg,
Angarsk, Krasnoiarsk. Dintre rafinăriile amplasate în porturi amintim pe cea de la
Novorosiisk, la Marea Neagră, important punct pentru transportul şi prelucrarea petrolului din
regiunea Mării Caspice.
In Uniunea Europeană cele mai importante capacităţi de rafinarese găsesc în:
Italia are cele mai mari rafinării în porturi (Milazzo, Augusta, în Sicilia; Cagliari în
Sardinia; Genova, Ravenna). Rafinării importante sunt şi în nordul industrializat: Milano,
Torino, Novara, Valpiano.
Germania dispune de mari rafinării în Gelsenkirchen, Köln, Karlsruhe, Ingolstadt
legate de conductele magistrale care vin dinspre porturile de la Marea Nordului şi Marea
Mediterană. Alte rafinării sunt chiar în porturi: Hamburg şi Wilhelmshaven.
Franţa prelucrează petrolul în marile rafinării situate în regiunile litorale: Lavera, Berre
la Marea Mediterană, Dunkerque la Marea Mânecii. De-a lungul Senei se află câteva
rafinării, cea mai mare fiind cea de la Gonfreville.
Marea Britanie are rafinării numai în zona litorală îndeosebi în zona de vărsare a
Tamisei (Shellhaven), în sudul ţării Galilor (Milford Haven), în zona estuarului Mersey, pe
ţarmul Mării Nordului (Grangemounth, Dundee) şi la Marea Mânecii (Fawley).
Olanda are cele mai mari rafinării în zona portului Rotterdam (mai multe rafinării fac
din Rotterdam cel mai mare centru mondial al prelucrării petrolului). Alte rafinării mai mari
sunt la Gelen în est şi Amsterdam.
Asia deţine 25% din capacitatea globală de rafinare.
Japonia, a patra ţară în privinţa capacităţii de rafinare, şi-a construit majoritatea
rafinăriilor în regiunile litorale. Mari unităţi se află în zona Tokyo (Chiba, Kawasaki), în zona
Nagoya, în apropiere de Osaka. Alte rafinării mari au fost amplasate în insula Hokkaido la
Hakodare şi Muroran.
R.P. Chineză deţine a treia capacitate de rafinare din lume cele mai mari rafinării fiind
la Shaghai, Beijing, Fushun şi Lüda.
Coreea de Sud şi-a depăşit mult capacitatea de rafinare în ultimii ani. Importul masiv a
determinat amplasarea rafinăriilor în porturi Ulsan, Pusan.
Orientul Mijlociu, cea mai mare producătoare de petrol, are o capacitate mai redusă de
rafinare (doar 8% din total) în comparaţie cu producţia. Cele mai mari rafinării sunt în Arabia
7
Saudită lîn zona portuară Ras at Tannurah, Iran la Abadan şi Shiraz, în Kuwait (39 mil.t
anual) în portul Mena al Ahmadi,
America de Sud dispune de o capacitate totală care reprezintă 8% din totalul mondial.
Venezuela are rafinării importante la Amnuy – Bay, San Lorenzo în zona Maracaraibo –
Falcon şi Caripito în regiunea Oriente. Capacităţi mari de rafinare sunt şi în Antilele
Olandeze: Aruba şi Curaçao.
Brazilia (70 mil.t anual) are rafinării care lucrează în cea mai mare parte pe bază de
import. Cele mai însemnate sunt situate în porturile din regiunea estică: Curitiba, Recife, Rio
de Janeiro, Sao Paulo.
Africa are rafinării mai putine care pot prelucra anual cca. 4% din petrolul mondial.
Cele mai impportante rafinării sunt în porturi: în Algeria la Arzew şi Skikda, în Egipt la Suez
şi El Iskandarya, în Libia la Zuentina, în Nigeria la Port Harcourt şi în Africa de Sud la
Durban şi Cape Town.

5.6. REZERVELE DE GAZE NATURALE ŞI PRINCIPALELE ŢĂRI


PRODUCĂTOARE

Gazele naturale au intrat mai târziu în balanţa energetică. Folosirea lor ca materie prima
în industria chimică este, de asemenea relativ recentă. Importanţa lor este mai mare datorită
3
puterii calorice (5.000 - 13.500 kcal/m ) şi numărul mare de produse realizate de către
industria chimică (îngrăşăminte, mase plastice, negru de fum, acetilenă, amoniac, metanol,
aldehidă formică, acid cianhidric, etc).
Rolul economic important al gazelor naturale creşte şi prin faptul că pot fi valorificate
integral, iar transportul este facil cu ajutorul conductelor la distanţe mari faţă de locul unde au
fost exploatate. Costurile necesare pentru exploatarea şi utilizarea gazului metan de exemplu,
sunt de 8 până la 12 ori mai mici decât pentru cărbune sau petrol.
Problemele legate de criza resurselor energetice au determinat o campanie susţinută de
identificare a noi zăcăminte de gaze naturale. Dacă în 1960 rezervele mondiale sigure erau de
3 3
18.600 mld.m în 1980 de cca. 70 000 mld.m , în 2003 ele au fost apreciate la 175 000
3 3
mld.m ceea ce înseamnă o acoperire a consumului mondial (peste 2.000 mld. m anual)
pentru o perioadă de 67 ani. Rezervele potenţiale recuperabile sunt estimate la aproape 270
3
000 mld.m .
Cele mai mari rezerve sigure sunt deţinute de regiunea Orientului Mijlociu (41%),
îndeosebi în Iran (15%) şi Qatar (14%). Europa are o pondere de circa 35% datorită Federaţiei
Ruse care are cele mai mari rezerve din lume - 27%. Africa şi restul Asiei deţin fiecare câte
8%, iar America de Nord doar 4%.
Atât prin rezervele cunoscute cât şi prin producţia realizată pe primul loc se situează
Federaţia Rusă care în 2003 a realizat aproape 22% din producţia mondială şi asigură atât
consumul propriu cât şi nevoile unor state europene. Bazinul fluviului Obi are cele mai mari
rezerve, zăcământul principal fiind cel de la Urengoi. Zona asiatică a Rusiei deţine 60% din
rezerve şi dă 50% din producţie. De aici pleacă cel mai însemnat gazoduct (5.600 km) ce
ajunge până în Franţa.

8
Fig. 3.2. Repartiţia rezervelor de gaze naturale

În sectorul european al Rusiei sunt valorificate gazele din sud-vestul munţilor Ural
(Orenburg), zona Volga – Ural (Saratov), apoi în ţinuturile nordice aflate pe litoralul mării
Kara, bazinul Peciora (Vorkuta). Principalele regiuni consumatoare de gaze sunt gruparea
industrială din bazinul Moscovei şi zona Uralilor.
În Europa o producţie importantă realizează şi Olanda (3% din totalul mondial.
Principalul zăcământ este cel de la Groningen, din nord-estul ţării, apoi cel de la Placid din
Marea Nordului. Olanda este o importantă furnizoare de gaze naturale pentru ţările Uniunii
Europene.
3
Marea Britanie realizează anual peste 100 mld.m , având exploatările principale în zona
Mării Nordului la Lehman Bank, West Sal şi Wiking.
Din platforma continentală a Mării Nordului extrage gaze naturale şi Norvegia,
principalele exploatări sunt la Ekofisk, Frigg, Cod.
Alte ţări europene producătoare de gaze naturale sunt: Germania care utilizează în
principal zăcămintele din nordul ţării (Saxonia inferioară) şi din Bavaria; Italia cu rezerve
apreciabile în câmpia Padului (Parma, Pavia, Piacenza, Bordolano etc.) şi în Sicilia, România
(0.5% din producţia mondială.
În Asia se detaşează Iranul (3%) cu o producţie formată în principal din gaze de sondă,
Indonezia cu centrele Perlak şi Palembang din insula Sumatera şi Tenjung şi Tarakan în insula
Kalimantan; China care exploatează zăcăminte din regiunea litorală a golfului Bo Hai şi aria
cursului inferior al fluviului Huang He; Pakistanul care exploatează rezervele din câmpia
Indusului, ca şi India, apoi cele din nordul ţării din apropierea capitalei Islamabad, Malaysia
cu exploatări atât în zona continentală cât şi în cea litorală.
În America de Nord, S.U.A. produc anual circa 21% din totalul mondial şi ocupă locul
doi pe glob după Rusia. Zona cea mai productivă se află în sectorul central-sudic în statele
Texas şi Louisiana, la este de Mississippi până la Rio Grande (Corpus Cristi, Texas City,
Beaumont, etc.). Un loc important revine exploatărilor „‟off shore‟‟ din Golful Mexic. In
statul Oklahoma din nordul Texasului, se conturează cea de-a doua arie gazeiferă care se
extinde şi in Kansas, având ca centre principale: Tulsa, Amarillo, Oklahoma etc. Alte
zăcăminte sunt cantonate în Munţii Stâncoşi, pe teritoriile statelor New Mexico (San Juan),
Colorado, Wyoming, California, în Podişul Preriilor şi în Alaska sudică la Kenay, West Fork şi
Cook Inlet. SUA dispune de o reţea densă de conducte care asigură distribuirea gazelor
naturale pe întreg teritoriu.
Zăcăminte importante deţine Canada, care care este a treia producătoare mondială.
Principalul areal gazeifer se încadrează în provinciile Columbia Britanică, Alberta şi
Saskatchewan. Circa 40 % din producţia Canadei este exportată în SUA.
Mexic exploatează zăcămintele de la Reynosa, Tampico, Poza Rica, Minatitlan.
Din America de Sud se remarcă Argentina cu o producţie obţinută din perimetrele
Comodoro – Rivadavia şi Pico Truncado situat în sud, cel din partea central vestică a ţării, din
apropiere de Mendoza şi cel din nord, de la Salta.
Venezuela deşi dispune de cele mai mari rezerve din acest continent, extrage o cantitate
mică formată aproape exclusiv din gaze de sondă. Regiunea golfului Maracaibo şi zona El
Tigre asigură cea mai mare parte a producţiei.
Australia exploatează resursele gazeifere din partea centrală a ţării, sectorul litoral sud-
vestic şi în est, pe teritoriul statului Queensland şi din domeniul submarin nord-vestic.
În Africa, Algeria este cea mai mare producătoare de gaze naturale, principalele
zăcăminte se găsesc la Hassi R‟Mel, apoi în sudul ţării la Ain Sakan şi Berga. Conductele
transmediteranee ce pornesc din portul Arzew transportă gazele în Sicilia, de unde se ramifică
spre Italia continentală, Grecia şi ţările Europei Centrale şi Vestice.

5.7. REZERVELE DE CĂRBUNI ŞI PRINCIPALELE ŢĂRI PRODUCĂTOARE


9
Cărbunele de pământ este o rocă sedimentară caustobiolitică şi provine din
incarbonizarea resturilor vegetale. Procesul de transformare se desfăşoară lent, în absenţa
oxigenului atmosferic, la presiuni şi temperaturi ridicate care depind de adâncimea la care se
află acumulările vegetale. Formarea cărbunilor a avut loc în ere geologice diferite.
Substanţele cărbunoase sunt întâlnite chiar în strate precambriene. Acumulările de cărbune
datează însă din permo-carbonifer până în neozoic.
Pentru clasificarea cărbunilor se ţine seama de origine, vechime, compoziţia, putere
calorică, umiditate, reziduuri provenite din arderea şi prelucrarea lor. După aceste criterii au
fost deosebiţi cărbunii superiori (antracit, huilă) şi cărbunii inferiori (cărbune brun ,lignit şi
turbă).
Ca urmare a puterii calorice pe care o degajă, cărbunii sunt folosiţi pe scară largă în
industria energetică. Cărbunii superiori dezvoltă 7.000-9.000 kcal /kg, iar cei inferiori 2.600-
5.000 kcal/kg.
De asemenea, cărbunii superiori sunt folosiţi la obţinerea cocsului care rezultă din
procesul de carbonizare la temperaturi înalte. Cocsul, la rândul lui, este utilizat drept
combustibil în siderurgie la topirea minereurilor, dar şi ca materie primă sau produs auxiliar la
fabricarea fontei, a carburii de calciu şi a altor derivate industriale.
În secolul XIX, cărbunii au avut un rol fundamental în dezvoltarea industriei (această
perioadă mai este numită şi secolul cărbunilor)
Primele evaluări ale resurselor carbonifere au fost făcute la Congresul Internaţional de
Geologie de la Torino (1913), ele fiind apreciate la cca. 7 100 mld. tone, cu următoarea
repartiţie: America de Nord 68%, Asia 17%, Europa 10%, Africa 3%, Australia 2%.
Intensificarea lucrărilor de identificare a noilor zăcăminte a condus la mărirea
potenţialului resurselor carbonifere la cca. 16 500 mld. tone.
Rezervele economice exploatabile sunt însă mult mai mici, cu puţin sub 1.000 mld tone
şi pot asigura consumul mondial, la nivelul actual de cca. 4,5 mld. tone, pentru aproape 200
de ani. De altfel, rezervele de cărbuni deţin 80% din totalul rezervelor de combustibili fosili.
Repartiţia geografică a rezervelor carbonifere arată că 90% din total sunt concentrate în
emisfera nordică, în special între paralelele de 35 şi 60 . Cele mai mari rezerve sigure aparţin
S.U.A. (25%), Federaţiei Ruse (16%) Chinei (11%), Indiei (9%) Australiei (8%), Germaniei
(7%), Africii de Sud (5%),Ucrainei şi Kazahstanului, fiecare câte 3,5%. În structura rezervelor
mondiale există o uşoară dominare a cărbunilor superiori (519 mld. tone) faţă de cei inferiori
(465 mld. tone). De menţionat, că faţă de petrol şi gaze naturale, ţările OECD au o situaţie
mult mai favorabilă pentru că deţin 45% din rezervele totale.
Contribuţia cărbunilor în balanţa energetică mondială este foarte importantă, deşi
ponderea lor este în scădere. Astfel, contribuţia la producţia de electricitate pe plan mondial
este de 33%, cu o estimare de 31% pentru anul 2025. De asemenea, ponderea cărbunilor a
scăzut de la 26% în 1990 la 24% în anul 2003. Declinul producţiei de cărbune s-a înregistrat
îndeosebi în Uniunea Europeană, Europa Centrală şi de Est, fostele state sovietice. Dacă în
cazul Europei de Vest scăderea s-a datorat înlocuirii cărbunilor cu alta surse de energie, în
celelalte state declinul a fost generat de colapsul economic prezent după1990. Creşteri ale
consumului de cărbune s-au înregistrat în S.U.A., Australia, Japonia, Noua Zeelandă, în ţările
în curs de dezvoltare din Asia, în special China şi India. De altfel, cele mai populate ţări ale
lumii au o economie bazată pe energia cărbunilor, care le oferă circa 75% din producţia de
electricitate.

10
Fig. 4.1 Repartiţia geografică a rezervelor de cărbuni

Producţia carboniferă este influenţată în ultimii ani şi de cerinţele impuse în protecţia


mediului. Cărbunii sunt consideraţi ca fiind sursa cea mai puternică pentru emisiile de gaze cu
efect de seră. În decembrie 1997 s-a negociat la Kyoto Protocolul privind reducerea acestor
emisii până în 2012 cu 5% faţă de nivelul anului 1990. Angajamentul luat de ţările
industrializate a fost respectat parţial (S.U.A. au renunţat la angajament). În schimb, unele ţări
din UE (Marea Britanie, Germania) au propus reduceri mult mai mari (60% până în 2050).
Producţia mondială de cărbuni a crescut continuu, deşi ponderea acestui combustibil a
scăzut în balanţa de energie primară. În 1890 se extrăgeau 512 mld. de tone, iar în 1910 s-a
ajuns la 1,5 mld. de tone datorită creşterii numărului de maşini cu abur şi creşterii cererii de
cărbune cocsificabil. Perioda următoare, până în 1950, cunoaşte o creştere mai lentă datorită
impunerii petrolului pe piaţa energetică (în 1950 producţia mondială de cărbuni a fost de 1,8
mld. tone). Crizele petrolului au determinat o creştere a cererii de cărbuni energetici, astfel că
evoluţia producţiei mondiale este mai rapidă până în 1985 (4,4 mld. tone ), după care urmează
o perioadă de constanţă, după 1990 nivelul producţiei mondiale fiind de cca. 4,5 mld. tone.
În structura producţiei domină net cărbunii superiori, care reprezintă 78%, iar dintre
marile producătoare doar Germania are o producţie dominată de cărbunii inferiori.
R.P.Chineză a avut o creştere deosebită a industriei carbonifere după anul 1950 şi
produce astăzi 33,5% din totalul mondial, cărbunii fiind principala sursă de energie a ţării.
Zăcămintele sunt de calitate superioară, grosimea stratelor este mică iar adâncimea de
exploatare redusă permite în multe situaţii exploatarea în carieră. Regiunea de nord - est
deţine cele mai mari zăcăminte: Fushun, cu mari exploatări în carieră, provinciile Benxi şi
Shanxi. (exploatări de huilă). În partea nordică a ţării, cele mai importante bazine
sunt:Taiyuan şi Datong. În China centrală şi de Sud domină zăcămintele de cărbuni inferiori,
cele mai mari exploatări fiind în provinciile Yunnan şi Hunan .
India este a doua producătoare asiatică şi a treia mondială, cu o producţie aproape în
exclusivitate formată din huilă. Cele mai mari exploatări se află la vest de Calcutta, `n statele
Bengalul de Vest, Madhya - Prades, Bihar. În partea central estică se remarcă zăcămintele de
pe Valea Godavari iar în regiunea estică exploatările din apropiere de Madras. India a
cunoscut o creştere rapidă a producţiei datorită cererii siderurgiei naţionale şi exportului spre
Japonia. Producţia de cărbune inferior este dată îndeosebi de exploatările de suprafaţă din
statul Tamil Nadu, care deţine 90% din rezervele de cărbune inferior.
Kazahstan dispune de rezerve care ar putea asigura producţia pentru cca. 100 de ani.
Principalul bazin carbonifer este Karaganda, situat la nord de lacul Balhaş cu exploatări de
11
huilă cocsificabilă, dar şi de cărbune brun. Un alt bazin care asigură o producţie mult mai
mică este Ekibastuz (cca. 10 % din producţia ţării). În această ţară s-a produs o scădere
semnificativă de producţie (doar 50% din capacitate)
S.U.A. a deţinut multă vreme supremaţia în industria carboniferă, iar în prezent se
situează pe poziţia secundă cu o pondere de 22%, aproape în totalitate cărbuni superiori. Cea
mai mare parte a producţiei este dată de regiunea munţilor Appalachi, în care se remarcă
exploatările din statele Pennsylvania, Virginia de Vest şi Alabama. Calitatea cărbunilor este
deosebită, iar adâncimea mică oferă avantaje pentru exploatare.
O altă regiune carboniferă importantă este situată la est de fluviul Mississippi (Bazinul
Central Estic), cu exploatări în statele Illinois, Inidiana, Kentucky, Ohio. Ea este completată
cu Bazinul Central Vestic, cu zăcăminte pe teritoriile statelor Iowa, Missouri, Nebraska. Cele
mai mari rezerve sunt situate în regiunea Munţilor Stâncoşi (75%), dar participarea la
producţia ţării este mai redusă (35%). Zăcămintele sunt de calitate inferioară faţă de regiunea
central estică şi vestică şi se află pe teritoriile statelor Dakota de Nord, Colorado şi Wyoming.
Lignitul mai este obţinut şi din statele Texas şi Louisiana (exploatări la suprafaţă)
Producţia de cărbune a SUA este asigurată de cca. 3 000 de producători de mărimi
diferite, iar 55% din producţia de huilă provine din exploatări la suprafaţă.
Canada are o producţie echilibrată, cărbunii superiori au un uşor avantaj. Cele mai
importante sunt exploatările din partea estică: Noua Scoţie, New Brunswick şi cele din
provinciile Alberta şi Saskatchewan (cele 25 de mine de aici asigură 95 % din producţia
totală). De remarcat că 13 mine produc exclusiv pentru export.
Australia este o mare deţinătoare de rezerve şi a III-a producătoare mondială, având o
creştere uşoară a producţiei în ultimii ani mai ales pentru cărbuni superiori. Cea mai mare
parte a rezervelor se află în regiunea Alpilor Australieni unde se remarcă bazinele: Sydney,
Ipswich, Newcastle, Blair Athol. O mare parte a exploatărilor se face în carieră iar calitatea
cărbunilor de aici este foarte bună. Rezerve mai mici în nord estul Australiei (Charles), în sud-
vest (Collie) şi în insula Tasmania.
Africa de Sud se remarcă prin existenţa unor rezerve formate aproape în totalitate de
cărbuni superiori . Producţia sa a crescut constant după 1990 (cu 5 mil. tone pe an) datorită
cererii la export ajungând în anul 2003 la aproape 240 mil.t. Zăcăminte importante se
exploatează în provincia Transvaal (bazinul Witbank). Alte exploatări se găsesc în provinciile
Orange şi Natal.
Federaţia Rusă are mari bazine carbonifere în partea europeană, dar mai ales în partea
asiatică. Bazinul Peciora dispune de rezerve mari de cărbuni superiori şi este considerat cel
mai extins bazin carbonifer al Europei. Cunoscut şi sub numele de “Donbasul Polar“,
alimentează regiunea Sankt Petersburg şi chiar regiunea industrială a Moscovei.
Bazinul Moscova posedă rezerve de cărbuni energetici şi este principala sursă de
combustibili pentru industria energiei electrice din această regiune.
În regiunea Munţilor Ural sunt câteva bazine carbonifere care au importanţă deosebită
pentru industria din această zonă: Ekaterinburg, Kizel şi Celeabinsk.
Bazinul Kuzneţk, situat pe râul Tomi, afluent al fluviului Obi, deţine cca. 200 de straturi
carbonifere şi este cel mai important pentru producţia ţării (35%). Se extrage îndeosebi
cărbune cocsificabil pentru siderurgia din Siberia de Vest. În partea asiatică se mai remarcă
bazinele: Kansk-Acinsk cu exploatări la suprafaţă, Ceremhovo - Irkutsk, la nord de lacul
Baikal, cu exploatări huilifere, Tunguska în partea centrală a Siberiei.
Multe bazine carbonifere au o valorificare slabă: Lena, cele din nordul Siberiei (Taimîr,
Kolîma), cele din Extremul Orient (Bureea, Sucean, Sahalin).
Federaţia Rusă deţine primul loc în lume la rezervele şi producţia de turbă, care se
exploatează din părţile de vest şi est ale Siberiei.
Producţia carboniferă a Federaţiei Ruse a cunoscut o scădere substanţială după 1990
(doar 5% din producţia mondială) ca urmare a scăderii cererii interne şi a reducerii
exporturilor,
12
Polonia deţine rezerve mari de huilă în sudul ţării (Silezia Superioara), care însumează
peste 90 % din rezervele ţării . Celelalte rezerve de huilă se află în Silezia Inferioara - bazinul
Walbrzych şi în Podişul Lublin. Prezenţa a două căi navigabile importante - Odra şi Wisla -
este un avantaj deosebit pentru transportul cărbunilor spre porturile situate la Marea Baltică.
Cărbunii inferiori se exploatează în bazinele Turow si Konin-Turek. Polonia este şi un
important producător de turbă prin exploatările din nord-estul ţării, în zona Colinelor
Mazuriei.
Producţia de huilă a Poloniei provine din subteran, minele fiind situate, aproape în
totalitate în Silezia Superioară. Se are în vedere reducerea producţiei cu toate că acest
combustibil asigură 95 % din energia electrică a ţării.
Germania se remarcă printr-o producţie mare de cărbuni energetici (20% din totalul
mondial). Zăcămintele cele mai mari pentru această varietate se află în Germania de Est, în
regiunea Saxono - Turingiană, care produce peste 50% din producţia naţională. Rezerve mari
se află şi în bazinul Lauchhamer, dar producţia este mai scăzută. Exploatări de cărbuni
inferiori se află şi în Germania de Vest: bazinele Aachen, Ville-Köln.
Bazinul Ruhr reprezintă principala regiune de extracţie a cărbunilor superiori. Rezervele
sunt estimate la peste 20 mld. tone centrate în 124 de strate care conţin cei aproape 10 mld.
tone de cărbuni inferiori. Prezenţa cărbunilor a constituit unul din factorii potenţiali ai
dezvoltării industriale deosebite pe care a cunoscut-o această regiune, alături de axa fluvială a
Rinului. Bazinul huilifer Saar, din apropierea graniţei cu Franţa are importanţă secundară.
Germania a cunoscut o reducere foarte mare a producţiei de cărbune. După ce mulţi ani
a atins un nivel de 450 - 500 mil. t., după 1990 producţia de cărbuni superiori s-a redus cu
aproape 50%, iar cea de cărbuni inferiori cu 24%.
Ucraina are un bazin carbonifer foarte important Doneţk, situat pe cursul inferior al
Doneţului-care asigură aproape întreaga producţie. Zăcămintele sunt în cea mai mare parte
(cca. 60%) formate din cărbuni energetici. Acest bazin conţine cca. 300 de straturi, dar se
exploatează cca. 100 şi este cosiderat bazinul cu cea mai ridicată pondere a cărbunilor
cocsificabili din Europa. Poziţia geografică favorabilă determinată de prezenţa minereurilor
de fier de la Krivoi - Rog şi de căi de transport naval (Marea Neagră, Canalul Volga - Don), a
dus la dezvoltarea deosebită a industriei. Producţia de huilă a Ucrainei a scăzut în ultimii ani
cu 40 % şi reprezntă în prezent şub 2% din totalul mondial ca urmare a ]nchiderii multor
mine..
Marea Britanie a dominat industria carboniferă mai mult de 100 de ani. Cărbunii au
avut o contribuţie hotărâtoare la dezvoltarea industrială a Marii Britanii în secolele trecute.
Zăcămintele de bună calitate, adâncimea mică de exploatare au fost elemente care au favorizat
o producţie timpurie şi cantitativ ridicată. Prezenţa minereurilor de fier a determinat
dezvoltarea unei puternice siderurgii. În ultimul deceniu producţia a scăzut foarte mult
ajungând la circa 30 mil. tone în ultimii ani faţă de 100 mil. tone în 1990 şi peste 200 mil tone
la sf^rşitul celui de-al doilea război mondial. Cea mai mare parte a producţiei este dată de
bazinele: Wales, Yorkshire, Northumberland, 25 % fiind obţinută în exploatări de suprafaţa.

Cehia are o producţie dominată de cărbunii superiori. Principala regiune carboniferă


este Ostrava - Karvina din Silezia Cehă cu rezerve de cărbuni cocsificabili, de unde se obţine
peste 80% din producţie. Cărbunii superiori se extrag din bazinele Rosice ( la vest de Brno ),
Plsen si Kladno (situat la vest de Praga). Producţia de cărbuni inferiori este dată în cea mai
mare parte de Boemia Nordică şi bazinele Most şi Sokolov.
Romania dispune de rezerve evaluate la circa 4 mil.t. din care aproape 80% sunt cărbuni
inferiori. Cea mai mare pondere revine lignitului, peste 70%, cele mai importante bazine
carbonifere fiind: Bazinul Olteniei, format din zonele de exploatare Motru, Jilţ, Rovinari,
Vâlcea (Berbeşti-Alunu) şi Mehedinţi (Husnicioara), Baznul Argeş (Aninoasa-Godeni),
Bazinul Barcău-Crasna. Cărbunii superiori (huile) sunt prezenţi în Depresiunea Petroşani şi
Munţii Banatului (exploatări de la 1790). Producţia este în scădere continuă, cu o prognoză de
13
24 mil t. în anul 2010. De altfel, numîrul personalului din industria minieră a scăzut la mai
puţin de jumătate comparativ cu anul 1997 când s-au produs cele mai mari disponibilizări.
Utilizarea cărbunilor este dominant în sectorul energetic.
Fluxurile comerciale cu această resursă sunt mult mai puţin intense faţă de cele cu
petrol şi gaze naturale. Aproape în totalitate comerţul internaţional cu cărbune se bazează pe
tranzacţiile cu huilă . Există şi un comerţ transfrontalier cu lignit, îndeosebi în Europa unde
principalii exportatori sunt Cehia şi Federaţia Rusă.
Schimburile mondiale cu cărbuni au reprezentat în ultimii ani aproape 11 % din
producţia mondială, tranzacţiile derulându-se în special pe cale maritimă (450 mil. tone) şi
mai puţin pe cale terestră (50 mil. tone).
În general, 12 ţări (Australia, S.U.A., Canada, Polonia, Federaţia Rusă, Kazahstan,
Cehia, Africa de Sud, China, Indonezia, Columbia şi Venezuela) au asigurat aproape în
totalitate exporturile mondiale.
Australia asigură mai mult de 30% % din totalul mondial al exporturilor, principalii
beneficiari fiind: Japonia, Republica Coreea, Vietnam. Alte regiuni beneficiare ale
exporturilor australiene sunt Europa şi America Latină. Se prognozează că Australia va
rămâne principalul exportatorşi în următoarele decenii.
China a devenit a doua exportatoare în ultimii ani, principala beneficiară fiind Japonia.
Africa de Sud. Exporturile s-au orientat în special spre Uniunea Europeană (33 mil.
tone) şi spre Asia (20 mil. tone).
S.U.A. exportă spre Uniunea Europeană, spre Europa Centrală şi Estică (inclusiv
România, Bulgaria), spre America Latină şi spre Africa.
Polonia exportă aproape echitabil între ţările Europei de Vest şi Europei Centrale .
Canada are o producţie orientată în proporţie de 93% spre export, principalele
beneficiare fiind: Japonia, Republica Coreea şi ţările U.E.
Cele mai mari importuri sunt realizate de Japonia, Coreea de Sud, Germania, Marea
Britanie.
Pentru anii următori se preconizează o creştere a cererii de cărbune în regiunea Asia
Pacific şi în America de Nord. În
Europa se aşteaptă o creştere a cererii pentru cărbunii energetici, în special în ţările
U.E., ceea ce va duce la o intensificare a comerţului mondial cu cărbunii folosiţi pentru
producerea de electricitate. Pe de altă parte cererea pentru cărbune cocsificabil va rămâne
relativ constantă datorită proceselor de restructurare din industria siderurgică.

5.8. COMBUSTIBILII NUCLEARI SI CENTRALELE NUCLEARO-


ELECTRICE

Centralele nuclearo-electrice asigură 16% din electricitatea mondială şi se bazează pe


reacţia de fisiune nucleară în care combustibilul principal este uraniul.
234 238 235
Uraniul se găseăte sub forma a trei izotopi: U (este nerecuperabil), U şi U care
interesează din punct de vedere energetic. Acest izotop se găseăte în cantitate redusă, având o
concentraţie naturală de 0,7%. De aceea, este necesară o mărire a concentraţiei, în uzine de
îmbogăţire, până la 3%. Asemenea tehnologii sunt foarte costisitoare şi se găsesc doar în
câteva ţări: SUA, Franţa, Marea Britanie, Federaţia Rusă care sunt şi puteri nucleare militare.
Un zăcământ de uraniu este considerat rentabil dacă are o concentraţie de 0,1% dioxid
235
de uraniu. La această concentraţie, dintr-o tonă de minereu se pot recupera circa 7 g de U .
Puterea energetică este foarte mare: un gram de uraniu eliberează o cantitate de energie de trei
ori mai mare faţă de un gram de carbon, ceea ce oferă avantajul amplasării centralelor la
distanţe foarte mari de sursa de combustibil. Alte avantaje sunt date de randamentul ridicat,
ritmicitate în funcţionare, posibilitatea de a folosi apa încălzită în circuitul de răcire pentru
necesităţile industriale sau casnice.

14
Rezervele de uraniu au fost apreciate diferit în funcţie de criteriile folosite: 24,5
milioane tone rezerve certe şi probabile, 4,6 milioane tone rezerve recuperabile şi adiţionale,
3,5 milioane tone rezerve recuperabile la un preţ sub 80 USD/kg (uraniul ieftin). Cele mai
însemnate rezerve sigure se găsesc în regiunile foarte vechi ale uscatului.
Australia este cea mai mare deţinătore de rezerve sigure (30%). Prima mină de uraniu a
fost Radium Hill, din Australia de Sud care a funcţionat între anii 1954-1962 Au urmat apoi
noi deschideri de exploatări: Rum Jungle (Teritoriul de Nord), Mary Kathleen (Queensland)
ş.a. În prezent, a doua producţie pe plan mondial este asigurată de 2 mine: Olympic Dam
situată la 500 km nord-vest de Adelaide şi Ranger, în Teritoriul de Nord. De remarcat că toată
ptoducţia este destinată exportului, Australia neavând centrale nucleare.
Kazahstan deţine 17% din rezervele mondiale şi este a treia producătoare mondială,
dipunând de patru câmpuri uranifere: la vest de Almaty, altul aproape de Marea Caspică, iar
celelalte două în nordul şi estul ţării.
Canada dispune de 12% din rezervele mondiale, dar este de mulţi ani cea mai mare
producătoare, circa 1/3 din totalul mondial Celebrele exploatări de la Port Radium şi Blind
River au fost închise, astfel că principalele exploatări se găsesc în nordul provinciei
Saskatchewan: Mc Arthur River, Rabbit Lake, Cluff Lake.
Africa de Sud deţine rezerve apreciate la circa 8%, exploatările fiind destul de vechi
datorită asocierii cu minereuri de aur şi cu diamante. Cea mai imprtantă zonă de extracţie este
Vaal River.
Namibia are o pondere de 8% din rezervele mondiale, a şasea producătoare datorită
exploatărilor în carieră din Munţii Rössing.
Brazilia este cotată cu 4% din rezerve, dar are o producţie modestă generată de
exploatările din statele Bahia, Ceara, Minas Gerais.
Federaţia Rusă (4%) exploatează uraniul din 1944 şi dispune de 4 perimetre uranifere în
partea europeană şi 11 în cea asiatică, cele mai importante fiind TransUralul şi Siberia de Vest

S.U.A. deţin numai 3% din rezervele de uraniu prin zăcămintele din statele Wyoming,
Utah, Nebraska, Colorado.
Niger, cu rezerve mai mici, dar al IV-lea producător mondial are principalele zone de
extracţie în partea central-nordică a ţării: Takriza şi Tamov.
Alte ţări deţinătoare şi producătoare de uraniu sunt: Ucraina, Cehia, Germania, Spania,
Franţa, Portugalia, India, România.
Centralele nuclearo-electrice (CNE) pot funcţiona cu uraniu natural (cantitatea de
combustibil este mai mare) sau cu uraniu îmbogăţit (combustibil mai puţin, dar procesul de
îmbogăţire este costisitor).
Prima centrală nuclearoelectrică cu caracter industrial a fost cea de la Obninsk (Rusia,
cu o putere instalată de 5 MW). Au urmat apoi cele de la Calder Hall (Marea Britanie) şi
Marcoule (Franţa) în 1956, Shippihgfort (SUA) în 1957. În anul 1960 funcţionau 29 reactoare
în 5 state (celor menţionate li s-a adăugat Germania).
Crizele energetice determinate de piaţa petrolului au determinat multe state să opteze
pentru energia nucleară astfel că se ajunge la începutul anului 2005 la 438 reactoare aflate în
funcţiune în 30 de ţări (Taiwanul este inclus la China) cu o putere instalată 364 445 Mwe
(conform datelor oferite de World Nuclear Association).
Cele mai multe reactoare aparţin SUA (103 reactoare); Franţei (59 reactoare); Japoniei
(53 reactoare); Germaniei (28 reactoare) şi Federaţiei Ruse (31 reactoare).
La aceeaşi dată numărul reactoarelor aflate în construcţie era de 26, iar al celor
planificate să intre în construcţie-37.
În ultimii ani se înregistrează o creştere accentuată a construcţiei de reactoare în Asia.
Japonia intenţionează să îşi dubleze producţia de energie nucleară până în anul 2010 şi are în
construcţie 3 reactoare şi alte 13 sunt în program, China, cu 15 reactoare active, va începe în
următorii ani construirea a zece noi reactoare de putere mare; Coreea de Sud a optat pentru
15
energia nucleară ca sursă principală de electricitate reuşind să pună în funcţiune 19 reactoare,
India are 14 reactoare. Programe de introducere a energiei nucleare au: Indonezia, Iran, Israel,
Coreea de Nord, Turcia, Vietnam.
Conform datelor WNA, dintre ţările dezvoltate doar Franţa, Japonia şi Finlanda au în
derulare programe nucleare. Pe de altă parte, s-a trecut la prelungirea duratei de funcţionare,
care în mod obişnuit este de 40 ani, la 60 ani (S.U.A.) şi chiar 70 ani (Japonia)
Accidentele petrecute de-a lungul timpului, opoziţia populaţiei, au determinat unele
state sî renunţe la construirea de noi reactoare:
Statele Unite au încheiat execuţia ultimei centrale în februarie 1996 şi au anulat
proiectele care vizau construirea a peste 90 reactoare; Suedia a dat în folosinţă ultima centrală
nucleară în 1985, Spania în 1988, Germania în 1989, iar Marea Britanie în 1995.
Energia electrică de origine nucleară are ponderi ridicate în structura producţiei de
energie electrică a unor ţări. În anul 2004 ea a reprezentat 80 % în Lituania, 78% în Franţa,
57% în Belgia, 50% în Suedia. În 17 ţări ponderea energiei nucleare depăşeşte 25% din
producţia totală de electricitate.

Fig. 4.2 Puterea instalată în centrale nucleare

Estimările Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică pentru anul 20015 indică o
creştere a capacităţii instalate la 370 Mwe, dar ponderea energiei nucleare în producţia totală
de electricitate va scădea la 13%
Energia nucleară - recent intrată în uz, la început costisitoare, dar în prezent extrem de
competitivă, înregistrând cea mai susţinută dinamică. Baza acesteia o constituie combustibilul
nuclear, obţinut din uraniu şi alte elemente radioactive. Uraniul este o resursă relativ rară, a
cărei utilizare presupune un înalt potenţial tehnic, constituind apanajul ţărilor dezvoltate, deşi
cele mai mari rezerve sunt cantonate în state africane sau asiatice (Niger, Namibia, Africa de
Sud, India), la care se adaugă şi Canada, Fed. Rusă sau Australia.
Producţia de uraniu s-a dezvoltat rapid în anii 70-80 dar cunoaşte o oarecare criză în
prezent. Prospecţiunile efectuate au mărit rezervele, dispersate în mai multe state de pe Glob.
Fabricarea combustibilului nuclear (uraniul îmbogăţit) este apanajul câtorva state
dezvoltate - S.U.A., Franţa, Fed.Rusă, Japonia, noi tehnici mai puţin poluante fiind în curs de
aplicare (utilizarea laserului cu vapori de cupru în locul difuziunii gazoase).
Cu toate problemele legate de depozitarea deşeurilor nucleare, această ramură s-a
dezvoltat rapid ajungând să domine energetica unor state precum Franţa, Belgia, Bulgaria,
Lituania. Ponderea sa în producţia mondială a ajuns la 20%, cu tendinţa de creştere, mai ales
în ţările recent dezvoltate sau în curs de dezvoltare-Coreea de Sud, Taiwan, China, India,
Pakistan, de multe ori combinat cu utilizările militare. Cea mai mare parte a capacităţilor
actuale se situează în Europa de Vest (1/3, în special în Franţa ce deţine 17%) urmată de
America de Nord şi Asia. Pericolul unor accidente şi problema deşeurilor a stopat unele
16
planuri de extindere a reţelei de centrale nucleare în Germania, Italia sau Japonia.

5.9. POTENŢIALUL HIDROENERGETIC ŞI VALORIFICAREA SA

Energia apelor curgătoare este cea mai ieftină sursă de obţinere a electricităţii, iar
valorificarea sa, în această direcţie, apare în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Astăzi,
hidrocentralele produc 19% din electricitatea mondială, transformând energia primară a apelor
curgătoare în energie electrică.
Avantajele pe care le oferă hidrocentralele sunt date de: cost mic al energiei produse,
grad foarte redus de poluare, îmbunătăţirea navigaţiei, posibilitatea utilizării apei pentru
agricultură, industrie, consum casnic, prevenirea inundaţiilor prin regularizarea debitelor.
Construcţia unor asemenea centrale necesită însă un timp mai lung de execuţie, investiţiile
sunt mai mari, iar în unele situaţii se produc modificări substanţiale în mediul înconjurător, au
loc strămutări de populaţie.
Tipologia centralelor hidroelectrice este foarte diferită, în funcţie de condiţiile fizico-
geografice, care impun anumite soluţii tehnice. Astfel, sunt centrale amenajate în corpul
barajului sau la cote inferioare acestuia, cu aducţiunea apei prin conducte sau prin canale de
derivaţie.
Mărimea potenţialului hidroenergetic este dependentă de o serie de factori:
- cantitatea şi regimul precipitaţiilor – valori mari şi o repartiţie uniformă sunt situaţiile
favorabile;
- particularităţile reliefului – regiunile muntoase prezntă diferenţe de nivel mai mari;
- substratul geologic,- rocile cu un grad foarte mic de permeabilitate sunt necesare;
- profilul longitudinal şi transversal al arterei hidrografice – este necesară o anumită
pantă de scurgere şi o lăţime cât mai mică a văii.
Cele mai mari valori ale potenţialului hidroenergetic teoretic se regăsesc în Asia, Africa,
America de Nord, America de Sud. Fluviile cele mai favorabile pentru obţinerea hidroenergiei
sunt Zair, Enisei, Chang Jiang, Brahmaputra, Parana, Columbia, Zambezi, Nil.
Valorificarea resurselor hidroenergetice este destul de redusă, sub 20% din potenţialul
tehnic amenajabil, cu ponderi mai mari în Europa şi America de Nord. Sub medie se înscriu
Asia, America de Sud, Africa, Oceania. Cele mai mari capacităţi instalate în centrale hidro
sunt deţinute de către Europa, Asia şi America de Nord. Dintre ţările cu valori mai mari ale
puterilor instalate în hidrocentrale menţionăm: SUA, Canada, China, Brazilia, Fed. Rusă.
Europa dispune de 30% din capacitatea mondială instalată în hidrocentrale şi produce
29% din hidroenergia lumii. Se remarcă îndeosebi Federaţia Rusă care dispune de mari
sisteme hidroenergetice atât în partea europeeană cât şi în partea asiatică. Amenajările de pe
fluviul Volga însuemază circa 14 000 MW dintre care Volgograd – 2 530 MW şi Samara – 2
300 MW.
În zona asiatică s-a valorificat potenţialul fluviului Enisei - 6 hidrocentrale (Saian -
Sushensk – 6 400 MW, Krasnoiarsk – 6 000 MW etc.) şi Angarei (Bratsk – 4 600 MW, Ust -
Ilimsk – 4 300 MW, Boguciani – 4 000 MW). Există şi un proiect, început încă din 1976,
abandonat din motive financiare, de a construi o hidrocentrală de 2 200 MW pe fluviul Bureea
(lucrările au reînceput în 2003). Cel mai ambiţios plan al Rusiei prevede o hidrocentakă de 20
000 MW la Turukhan (bazinul Tunguska).
Amenajări mai importante sunt şi pe Dunăre (Porţile de Fier I – 2 100 MW, Porţile de
Fier II - 850 MW, Iller, Isar, Inn (Germania). Numeroase hidrocentrale de mică putere se află
în Norvegia, Suedia, Austria, Franţa, Italia.
Asia deţine 25% din puterea totală a hidrocentralelor, iar producţia acestora reprezintă
22% din cea mondială. China este lider mondial în privinţa numărului de microhidrocentrale
(peste 40 000) fiind şi cel mai mare exportator pentru asemenea tip de centrale. Se remarcă
amenajările de pe fluviul Huang He (Liujiaxia şi Sanmenxia de câte 1100 MW) şi cele de pe
fluviul Chang Jiang (Gezhouba 2 700 MW). Pe acest fluviu se derulează construcţia
17
hidrocentralei „Trei Defilee“ care în final va însemna circa 18 000 MW, preconizată să fie
dată în funcţiune în anul 2009. Turcia, alături de China, are cele mai vaste programe
hidroenergetice. Cea mai importantă amenajare se află pe Eufrat (Ataturk-2400 MW. Japonia
dispune de numeroase hidrocentrale de putere mică datorită activităţii seismice intense. India
are un potenţial mare valorificat foarte puţin pe Indus, Gange şi Brahmaputra.
America de Nord deţine aproape 25% din totalul capacităţii globale dar producţia de
hidroenergie reprezintă 27% din cea mondială. SUA dispun de sisteme hidroenergetice mari
pe fluviul Columbia (25 de amenajări dintre care se remarcă Grande Coulee I, II, III cu
aproape 11 000 MW), Colorado, Tennesse (47 hidrocentrale). Canada are amenajări
importante pe fluviul Churchill (5 225 MW), La Grande River (10 000 MW în patru
hidrocentrale), pe fluviul Sf. Laurenţiu şi afluentul său Saguency. De remarcat că SUA şi
Canada produc 25% din hidroenergia lumii (11% şi respectiv 14%). De menţionat proiectele
Canadei de a instala peste 10 000 pe fluviul Mackenzie şi a 600 MW pe Bear River.
America de Sud are un potenţial foarte mare dar puterea instalată reprezintă numai 15%
din cea mondială şi participă cu 18% la producţia totală. Brazilia are un coeficient de
amenajare de 35% şi dispune de amenajări importante pe fluviul Parana - Itaipu, în colaborare
cu Paraguay, cu o putere finală de 12 600 MW, mărită ulterior cu încă 2 grupuri a 750 MW, pe
Paranaiba (Ilha Solteria – 3 200 MW), pe fluviul Rio Grande (sistemul Paolo Afonso cu 5 100
MW). Argentina valorifică aproape un sfert din potenţialul economic amenajabil, cu mari
centrale pe Parana (Yacireta 3 100 MW), Corpus Posados- 6 900 MW, Salto Grande
(construită în colaborare cu Uruguay). Venezuela a construit hidrocentrala Guri (a doua din
lume, cu 10 300 MW în final) pe fluviul Caroni, afluentul fluviului Orinoco.
Africa deşi dispune de mari resurse hidroenergetice posedă doar 3% din puterea totală
iar participarea la producţia mondială este de 2 %. Pe fluviul Nil se află hidrocentralele Aswan
I (350 MW) şi Aswan II (2 100 MW) în Egipt, Owen Falls în Uganda. Pe Zambezi s-au
construit două hidrocentrale mari: Cabora Bassa în Mozambic de 4 150 MW şi Kariba – 1 200
MW în Zimbabwe. Sistemul fluvial Zair dispune de câteva hidrocentrale importante: Inga I, II
şi altele în construcţie, preconizându-se o putere finală de peste 20 000 MW.
Hidroenergia constituie elementul dominant în structura producţiei de energie electrică a
multor ţări:
- între 90 -100%: Norvegia, Islanda, Paraguay, Zambia, Zair, Ghana, Uganda, Laos, Sri
Lanka, Brazilia;
- între 80 - 90%: Etiopia, Kenya, Africa Centrală, Peru, Costa Rica;
- între 70 - 80%: Austria, Chile, Angola, Vietnam;
- între 60 - 70%: Noua Zeelandă, Canada, Sudan, Mali.
- între 50 – 60%: Cöte d' Ivoire, R.P.D. Coreeană.
Ţările cu o producţie mai mică de energie electrică au, în general, ponderi mai mari ale
hidroenergiei, iar ţările cu producţie totală mare, deşi au cele mai mari producţii de
hidroenergie, ponderile sunt mult mai mici.
În ultimii ani s-au semnalat unele aspecte negative datorate construcţiilor hidrotehnice:
- barajele împiedică migraţia peştilor. Sunt pe cale de dispariţie câteva specii din
sistemul fluvial Columbia; acelaşi lucru se semnalează şi în privinţa sturionilor, la gurile
Dunării;
- construcţiile hidrotehnice au influenţe asupra deltelor. S-a constatat că Egiptul ar putea
pierde în 60 de ani 19% din suprafaţa locuibilă din Delta Nilului ca urmare a unei cantităţi
mai mici de aluviuni;
- există, din ce în ce mai mult, dificultate în a asigura debite corespunzătoare pentru
o funcţionare eficientă datorită colmatării mai rapide, faţă de previziuni, a lacurilor de
acumulare;
- în ultimii 50 de ani câteva milioane de oameni au fost nevoiţi să-şi părăsească
domiciliul datorită apariţiei lacurilor de acumulare. Numai proiectul “Trei Defilee“ de pe
fluviul Chang Jiang impune strămutarea a peste un milion de persoane.
18
Tendinţele actuale sunt de realiza amenajări complexe, în cascadă, de a construi
hidrocentrale de vârf, destinate suplimentării producţiei la cereri foarte mari, de instalare a
microhidrocentralelor (sub 15 MW), de a realiza hidrocentrale de cădere mare (diferenţa de
nivel dintre lac şi centrala electrică).

Capitolul 6
GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE
Industria siderurgică, industria de autovehicule, forme de
localizare a industriei

6.1 REPARTIŢIA GEOGRAFICĂ A MINEREURILOR DE FIER ŞI


PENTRU ALIAJE

În industria siderurgică principala materie primă o formează minereurile de fier alături


de care fierul vechi deţine un procentaj tot mai ridicat. Pentru obţinerea oţelurilor superioare
sunt folosite şi alte metale precum: mangan, crom, nichel, vanadiu, molibden, wolfram
(tungsten), titan etc.
Minereurile de fier alcătuiesc compuşi chimici (oxizi, dioxizi, carbonaţi, sulfaţi) ce
deţin fier între 20-70%. În general, pentru a fi eficiente se utilizează minereuri cu un conţinut
de peste 20-25% fier, dar sunt unele state care utilizează şi minereuri mai sărace.
Rezervele de minereu de fier. După cel de-al doilea război mondial, rezervele de minereu
de fier au fost evaluate la 84,5 mld.t. Cercetările ulterioare au pus în valoare noi zăcăminte,
astfel că ultimele estimări indică 151 mld.t., rezerve sigure cu un conţinut mediu în metal de
42,8% şi 230 mld.t. rezerve potenţiale cu un conţinut mediu în metal de 44,1%. Rezervele
sigure pot acoperi necesarul mondial pentru 150 de ani, iar cele potenţiale pentru aproape 233
de ani.
Inegal distribuite pe continente şi state, minereurile de fier sunt diferenţiate prin
conţinutul de metal, prin adâncimea la care se află şi posibilităţile de extracţie, preparare,
transport şi prelucrare.
Se constată că cele mai bune minereuri, sub aspectul concentraţiei, sunt deţinute de
Australia, Africa de Sud, India, Brazilia şi Venezuela. Pe de altă parte, unele ţări au reuşit o
identificare completă a resurselor, ponderea lor scăzând în totalul rezervelor potenţiale: China,
Franţa.
Federaţia Rusă are o producţie în declin puternic, astfel că a ajuns a 4-a producătoare
mondială deşi este ţara cu cele mai mari resurse din lume. Principalele acumulări de minereu
de fier se găsesc în anomalia magnetică de la Kursk – Belgorod (100 mld.t), în peninsula Kola
şi la sud de Moscova (Lipeţk). Minereurile cu cel mai bogat conţinut de metal –75% se găsesc
la Magnitnaia Gora în Ural şi deţin aproape 20% din rezervele ţării.

19
Fig.6.1 Repartiţia rezervelor de minereuri de fier

Zonele asiatice ale Rusiei deţin 30% din rezerve. În Siberia Centrală sunt mai
importante zăcămintele de la Angara Ilim şi Angara Pitsk. Deşi în ultimele decenii s-a trecut la
valorificarea zăcămintelor situate la est de Ural (Siberia Vestică şi Extremul Orient) rolul
minereurilor de aici este mai scăzut, din cauza lipsei forţei de muncă, dar şi a condiţiilor
dificile de exploatare.
Ucraina dispune de zăcămintele imense de la Krivoi Rog apreciate la cca. 20 mld.t.
Minereul de aici este de calitate superioară, iar extracţia se face mai ales în carieră.
Apropierea de bazinul carbonifer Doneţk a determinat apariţia unei regiuni siderurgice foarte
puternice. Alte zăcăminte sunt cele din Peninsula Kerci, de dimensiuni mult mai mici şi de
calitate mai scăzută.
Europa de Vest este deficitară în minereuri de fier. Industria siderurgică din Europa
vestică funcţionează, în prezent, pe baza importurilor masive din Africa, Asia şi
Australia.Doar Suedia se impune atât cantitativ cât şi calitativ (53% conţinut în metal) având
imprtante rezerve în Laponia, exploatate la Kiruna, Kirunavora şi Gallivare şi expediate prin
porturile Lulea şi Narvik. A doua zonă importantă este în Suedia centrală, exploatate la
Bergeslagen-Gransgerberg.
China a a fost mulţi ani prima producătoare mondială fiind devansată în prezent de
Brazilia. Concentraţia în metal este mai redusă şi anume de 39%. Aşa sunt zăcămintele din
jumătatea nordică a ţării, în apropiere de Anshan, ca şi cele din platoul mongol, de la nord de
Huang He. În partea sudică sunt zăcăminte cu un conţinut de fier mai ridicat, dar cu rezerve
mai mici. Aşa se explică importul de minereu de fier din Brazilia, Australia şi India. Datorită
apropierii de resursele carbonifere se exploatează mai intens minereurile din NE (Anshan,
Benxi şi Tunhua) ca şi cele din provinciile Sichuan şi Guizhou.
În India,zona principală de extracţie o reprezintă statele Bihar şi Orissa. Rezerve
importante se exploatează şi în zona centrală şi cea sudică la Madras-Myssore. Situate
aproape de suprafaţă şi având un conţinut bogat în fier (61%), minereurile din India sunt
exportate în multe ţări.
Australia, a treia producătoare mondială, dispune de mari zăcăminte în zona aridă din V
şi NV la Mount Newman, Yampi Sound, Pilbara, Mount Tone Price etc. În partea central-
sudică, principalele zăcăminte se exploatează la Iron Baron, Iron Duke, Iron Monarch. Cea
mai mare parte din producţie este furnizată Japoniei, S.U A. şi Europei vestice. Exploatările în
carieră şi conţinutul ridicat de metal (64%) au dus la creşterea rapidă a producţiei şi
exportului.
Brazilia este în prezent cea mai mare producătoare de minereu de fier din lume. Cea
mai mare parte a rezervelor se află în zona centrală a statului Minas Gerais, în “patrulaterul de
fier”, în regiunea Itabira, în statul Para unde există o mare exploatare în carieră, la Carajas.
Conţinutul de metal atinge 60 %. Rezerve mai mici se găsesc în statele Mato Grosso, Bahia,
Sao Paolo, Parana şi în ţinuturile din nord.
În America Latină rezerve însemnate de minereuri, în afară de Brazilia, mai deţin
Venezuela, în marele zăcământ Cerro Bolivar şi la El Pao, în bună parte exportate în S.U.A.,
apoi Mexic, Bolivia, Peru, Chile.
În S.U.A. rezerve şi exploatările se concentrează în zona Marilor Lacuri care deţine
75% din rezerve şi producţie. Arealele bogate în minereu de fier se găsesc în statele
Minnesota, Wisconsin şi Michigan. Aici se află cea mai mare grupare siderurgică din lume.
A doua regiune o formează Munţii Appalachi cu rezerve apreciabile, pe rama vestică, în
statele New York şi Pennsylvania dar şi în sud, în statele Alabama, Georgia şi Tennessee.
20
Partea vestică a S.U.A. constituie a treia arie geografică, bogată în zăcăminte feroase.
Acestea sunt localizate în statele: Dakota, Colorado, Utah, Oregon, Idaho, California, Nevada,
Arizona.
Ca urmare a importului masiv de produse siderurgice din Japonia, Uniunea Europeană şi
unele ţări în curs de dezvoltare, siderurgia S.U.A. nu funcţionează la întreaga capacitate de
multă vreme.
Canada are zăcăminte mari în scutul canadian, (Pen. Labrador), mai puţin bogate în
metal -39%. Canada este un important furnizor pentru siderurgia S.U.A., în special din
provincia Ontario de unde minereul se transportă pe sistemul Marilor Lacuri
Africa şi-a sporit substanţial producţia de minereu de fier, cel mai important producător
fiind Africa de Sud, urmată de Liberia şi Mauritania care obţine 80 % din veniturile realizate
din import. Rezerve şi producţii mai mici au şi Algeria, Angola, Gabon, Guineea etc.
Comerţul cu fier vechi reprezintă cca. 250 mil.t. anual cele mai intense fluxuri fiind în
cadrul Uniunii Europene, în Asia de Sud şi de Est, în America de Nord.
Metale pentru aliaje. Acestea sunt utilizate pentru a conferi produselor siderurgice
anumite însuşiri: duritate, elasticitate, rezistenţă la coroziune etc.
Manganul se găseşte în natură sub formă de oxizi şi imprimă oţelului duritate şi
rezistenţă la uzură. Rezervele sunt evaluate la 812 mil.t. fiind concentrate în Africa de Sud,
Ucraina care deţin peste 30% fiecare, Gabon 5,5%, India, Australia şi Brazilia care au între 2-
3,5% fiecare. Cele mai mari zăcăminte se găsesc la Ciatura în Caucaz, Nikopol în Ucraina,
Kazahstan, Ural şi Siberia în Rusia, în provincia Cap din Africa de Sud, în statele Mato
Grosso şi Minas Gerais din Brazilia şi podişul Yeye din Gabon. Recent, au devenit însemnate
ţări producătoare de minereu de mangan şi Australia, India şi Japonia.
Cromul este folosit la fabricarea oţelului inoxidabil şi la cromare. Cromul se obţine din
cromit, care este prezent în rocile eruptive. Rezervele mondiale sunt evaluate 3 mld. tone din
care 70% în Africa de Sud, apoi în Zimbabwe 10%, Albania, Turcia, Indonezia, India, Filipine
şi Finlanda.
Nichelul este utilizat la fabricarea oţelurilor speciale rezistând la atacul acizilor, dar şi la
obţinerea de aliaje (alpaca, argentan, constantan şi nichelină). Rezervele sunt evaluate la 150
mil. tone şi sunt cantonate în Noua Caledonie (peste 30%), Canada, Rusia, Cuba, Republica
Dominicană. Cele mai mari producătoare de nichel sunt: Canada, Fed. Rusă, Noua Caledonie,
Australia.
Wolframul se obţine din wolframit, este foarte rezistent şi este folosit la fabricarea
filamentelor pentru becurile electrice (se topeşte la 3400 C), a oţelurilor speciale şi pentru
plăcuţe widia. Zăcăminte importante se găsesc în China (45%), Rusia (13%), SUA (7%),
Canada (12%), Suedia şi Portugalia.
Cobaltul are o mare duritate, şi intră în componenţa unor aliaje. Se foloseşte la
fabricarea sticlei şi porţelanului şi este utilizat în terapeutică. Rezervele sunt mici, circa 3,3
mil. tone (R.D.Congo 41%, Cuba 31%).
Titanul , deşi răspândit în natură, se găseşte în concentraţii mici. Este folosit la
fabricarea oţelurilor speciale în aeronautică, construcţii aerospaţiale şi în pictură sub formă de
oxid de titan, un pigment alb. Importante zăcăminte sunt în India, Australia, Finlanda,
Norvegia, Rusia, Japonia, Africa de Sud, Canada, SUA şi Brazilia. Principalii exportatori de
titan sunt Rusia şi Japonia.
Vanadiul conferă oţelurilor o mare rezistenţă; resursele se găsesc în special în Rusia
60%, Africa de Sud 20%, China 14%, SUA, Finlanda, Norvegia şi Chile.
Molibdenul este folosit la fabricarea oţelurilor speciale. Circa 50% din rezerve şi
producţie aparţin SUA, fiind urmată de Chile (20%), Canada (8%), Rusia (8%), China,
Japonia.

6.2. DISTRIBUŢIA PRODUCŢIEI DE OŢEL


21
Topirea minereurilor, elaborarea fontelor, oţelurilor şi laminatelor implică procese
tehnologice complexe, ce se realizează în centre integrate sau specializate. Gradul de
organizare şi dotare, precum şi criteriile de amplasare a obiectivelor siderurgice, diferă de la o
ţară la alta.
Economia mondială a fost marcată în ultimii ani de o creştere neîntreruptă pentru ţările
dezvoltate cu economie de piaţă, exceptând Japonia care, afectată de criza asiatică, a
înregistrat o reducere severă a ritmului de dezvoltare economică. În majoritatea acestor ţări
gradul de utilizare a capacităţilor producţie s-a situat peste media istorică de 80%. Evoluţia
economică în ţările aflate în tranziţie a confirmat aprecierile potrivit cărora transformarea
sistemului este un proces îndelungat, costisitor din punct de vedere economic şi social. Ultimii
ani au evidenţiat şi faptul că echilibrul macroeconomic rămâne încă fragil acolo unde
modificările instituţionale au fost incomplete sau superficiale. }ările în curs de dezvoltare din
Asia şi America Latină au fost afectate şi ele de tulburările financiare ceea ce a determinat o
mărire a fragilităţii pieţelor de desfacere a produselor siderurgice.
În acest context industria siderurgică înregistrează un proces important de restructurare,
exprimat prin reducerea numerică a unităţilor producătoare, cu excepţia câtorva ţări în curs de
dezvoltare, prin expansiunea minilaminoarelor atât din punct de vedere numeric cât şi în
privinţa creşterii capacităţilor individuale de producţie (unele depăşesc deja 1 million t/an). În
acelaşi timp se constată şi o înlocuire a procedeelor tradiţionale de obţinere a produselor
siderurgice cu unele moderne, cu un consum mai mic de materii prime şi energie şi cu o
eficienţă sporită.
În ultimii ani se constată o creştere a protecţionismului datorită prezenţei unui excedent
de ofertă, deteriorării pieţelor de desfacere în numeroase ţări şi scăderii semnificative a
preţurilor, uneori sub nivelul costurilor de producţie. Dezvoltarea sectoarelor consumatoare de
oţel în ţările cu forţă de muncă ieftină, care nu sunt producătoare importante de oţel,
determină un volum ridicat al fluxurilor dinspre ţările industrializate, lucru confirmat de
importurile mari efectuate de ţările asiatice până la declanşarea crizei economice.
Tendinţa de specializare a producţiei este tot mai evidentă, puţine companii producând o
gamă completă de laminate. Foarte mulţi producători s-au orientat spre o producţie restrânsă,
ca diversificare, de sortimente pe care le realizează cu o eficienţă ridicată. În acelaşi timp,
construirea unor noi capacităţi de producţie este destul de costisitoare şi necesită o perioadă de
câţiva până la intrarea în exploatare. Aceste cauze determină companiile siderurgice să
exploateze la maxim instalaţiile pentru a fi eficiente şi a reduce cheltuielile specifice.
Producătorii tradiţionali se confruntă cu prezenţa unui excedent de capacitate în urma
scăderii dramatice a cererii din partea pieţei militare a fostelor ţări comuniste cât şi prezenţei
crizei financiare din Asia. Astfel, Federaţia Rusă şi Ucraina, care livrează pe piaţa
internaţională peste 34 mil. tone (21% din exportul mondial), au fost grav afectate de scăderea
cererii din partea ţărilor asiatice care reprezintă principala lor piaţă de desfacere. În condiţiile
în care cererea internă este practic foarte mică, iar schimburile între ţările C.S.I. se limitează
la tranzacţii de tip barter, producătorii de aici sunt dependenţi într-o măsură foarte mare de
export, ceea ce duce de multe ori la practicarea unor preţuri de dumping.
Asia reprezintă principala regiune producătoare de oţel din lume, cu peste 40% din
totalul mondial, fiind în acelaşi timp şi continentul cu cea mai bună dinamică (creştere cu
circa 10% pe an).
China este primul producător realizând în 2004, aproape 272 mil. t. Industria siderurgică
din această ţară a fost fondată de către japonezi încă înainte de cel de-al doilea război mondial
şi a fost modernizată în ultimile decenii tot cu sprijin japonez. Cele mai mari centre
siderurgice, care integrează centre carbonifere, furnale, oţelării şi laminoare sunt: Anshan,
Baotou, Wuhan. Evoluţia deosebită a producţiei se datorează creşterii puternice a consumului
intern ceea ce va face ca această ţară să rămână principalul producător mondial de oţel şi în
viitor.
22
Japonia cu o producţie de peste 112 mil. tone în 2004 ocupă locul II pe glob. Japonia îşi
procură materiile prime din import, în special din Australia (40% din minereul de fier), India
şi Brazilia. Către aceste state ca şi spre Filipine, Malaezia, Chile, Peru, se îndreaptă o mare
parte din producţia siderurgică japoneză. Mari complexe siderurgice, cu fluxurile tehnologice
automatizate în întregime, se găsesc la Fukuyama şi Kytakyushu. Cea mai importantă grupare
siderugică se află în sudul ţării: Kobe, Okayama, Yawata etc., iar cea de-a doua în jurul
capitalei. (Kawasaki, Yokohama, Chiba). În paralel cu importul de minereuri şi cărbuni,
Japonia achiziţionează şi mari cantităţi de fier vechi din America de Nord, India şi Australia.
Intensificarea concurenţei internaţionale şi cererea slabă din partea pieţei interne au
determinat regruparea a trei mari producători interni: Nippon Steel, Sumitomo Metal Steel şi
Kobe Steel care au încheiat un acord privind treducerea capacităţilor mai puţin rentabile. În
2002 a fost realizată o alianţă între alţi doi mari producători: NKK şi Kawasaki Steel care au
format compania JFE Holdings.
Coreea de Sud este a treia producătoare de oţel din continentul asiatic şi a 5-a din lume
în anul 2004 cu o producţie de circa 47 mil t., dar cu un consum intern mai mare, ceea ce face
ca această ţară să devină un importator net de produse de siderurgice.
India realizează o producţie însemnată de oţel (32 mil. t.) în NE ţării, la Bhilai,
Jamshedpur, Bokaro, regiune bogată în resurse de cărbuni superiori, minereuri de fier, crom şi
mangan.
SUA cu o producţie de aproape 98 mil. tone se află pe locul trei în lume. Dacă în
perioada 1915-1970 SUA a deţinut constant primul loc în producţia de oţel, în ultimul timp a
ajuns să importe până la 20% din nevoile de consum din Japonia şi Uniunea Europeană. Iniţial
siderurgia a fost amplasată în apropierea Munţilor Appalachi, la Pittsburg, apoi au apărut mari
uzine în zona Marilor Lacuri, la Chicago, şi Cleveland. Recent, pe baza minereurilor din
import s-au adăugat uzinele de la Sparrows Point şi Monisville de pe litoralul golfului
Chesapeacke, pe bordura Golfului Mexic sau pe coasta Californiei (Los Angeles, San
Francisco).
Se constată preocuparea societăţilor siderurgice pentru restructurare, dar mai ales pentru
consolidarea în societăţi mari care să poată face faţă procesului de modernizare. Astfel
International Steel Group a cumpărat compania Bethlehem Steel, iar grupul United States
Steel a achiziţionat National Steel. Realizarea acestor achiziţii a permis, pentru prima dată, ca
o companie americană să figureze printre marii producători de oţel pe plan mondial: UNITED
STATES STEEL, care în 2002 era a şasea producătoare după ARCELOR (UE), ISPAT (India),
POSCO (Coreea de Sud), NIPPON STEEL (Japonia) şi JFE (Japonia).
Canada prelucrează materiile prime interne realizând 16 mil. tone anual. Gruparea
siderurgică cea mai importantă se află la nord de Marile Lacuri, şi este formată din centrele:
Hamilton, Toronto, Montreal şi Elliot Lake. Alte centre importante sunt Vancouver, în vest şi
Winnipeg, în partea centrală a ţării.
În Brazilia, principalul producător din America de Sud (70% din totalul producţiei
continentale), a realizat peste 33 mil. t. în 2004 valorificând o parte din minerul de fier extras
în ţară. Uzine siderurgice de mare capacitate se găsesc la Volta Redonda, Belo Horizonte,
Acaminas şi Macapa.
Producţii mai mici de oţel realizează în această parte a lumii şi Mexic, Argentina şi
Venezuela.
În Europa, cea mai importantă producătoare este Federaţia Rusă (64 mil. t. în 2004).
Industria siderurgică a Rusiei a cunoscut un declin puternic după 1990, datorită pierderii unor
pieţe tradiţionale şi restructurărilor economice interne. Zona munţilor Ural rămâne în
continuare de importanţă deosebită cele mai mari centre fiind: Celeabinsk, Ekaterinburg,
Magnitogorsk. În apropiere de Moscova siderurgia s-a dezvoltat pe baza minereurilor de fier
de la Kursk-Belgorod, principalele centre fiind Tula, Lipeţk, Novolipeţk. Siderurgia din
Siberia, deşi dispune de materii prime deosebite, este de mai mică importanţă datorită
distanţelor mari. Se remarcă centrele: Novokuzneţk, Novosibirsk, Kemerevo.
23
Uniunea Europeană a însumat o producţie de aproape 170 mil. tone (cu puţin mai mult
comparativ cu anul 2000), în pofida majorării importurilor din Asia şi ţările est europene.
Germania a produs circa 46 mil. t. în 2004. Cu o tradiţie deosebită în domeniul
siderurgic cu resurse carbonifere, şi minereuri de fier din import, are o producţie care îi
asigură exportul pe piaţa Americii de Nord şi în cadrul Uniunii Europene. Mai mult de 75%
din producţia de oţel se obţine în gruparea Ruhr. Importurile sunt asigurate din Suedia,
Mauritania, Africa de Sud, Australia. O parte se prelucrează în porturile nordice Hamburg,
Bremen, Lübeck iar restul se transportă pe Rhin. O altă arie siderugică o reprezintă bazinul
Saar, cu centrele Dillingen, Saarbrucken şi Neunkichirchen care utilizează şi minereuri
indigene deşi sunt de calitate inferioară. Alte centre siderugice se găsesc în est la Branderburg,
Eisenhuttenstadt şi Calbe.
Italia şi-a creat o siderurgie modernă pe baza materiilor prime importante. Moderne
centre siderurgice sunt: Genova, Torino, Milano, Napoli şi Taranto. În 2004 a produs 28 mil.t.

Franţa a realizat 21 mil.t. în 2004 ,în special, din materii prime indigene. O arie
siderurgică tradiţională o reprezintă Lorena, cu centrele Metz, Nancy, Thionville şi Briey, care
dă 2/3 din producţia ţării. În Podişul Central Francez s-au dezvoltat centrele Creuzot, St.
Etienne şi Nevers, iar pe baza importurilor de materii prime s-au construit uzine moderne în
porturile Dunkerque, Le Havre, Bordeaux şi St. Nazaire.
Marea Britanie a dezvoltat de timpuriu industria siderurgică. În 1850 dădea 70% din
producţia de oţel a lumii, în 1913 ponderea scăzuse la 10%, iar în prezent este de sub 2%.
Centrelor siderurgice mai vechi Sheffield, Birmingham li s-au adăugat cele din porturile:
Cardiff, Swansea, Bristol, Glasgow, Newcastle, Middlesbrough. În 2004 a realizat 14 mil. t.

6.5 Forme de localizare a industriei

Ierarhizarea formelor de concentrare a industriei a generat numeroase preocupări din


partea multor cercetători. În Franţa s–au introdus termenii de “complex industrial”
(concentrarea puternică a industriei pe un teritoriu mic), “regiune industrială” (un spaţiu mai
mare, cu activităţi mai numeroase dominate de industrie), iar în ultimul timp cel de “tehnopol”
(concentrare de industrie modernă).
Leţea I. şi Ungureanu Al. (1979) adoptă în regionarea industriei următoarea scară
taxonomică:
- întreprinderea industrială privită ca o unitate teritorială de producţie;
- centru industrial este o grupare de mai multe întreprinderi cu sisteme proprii de
aprovizionare şi desfacere;
- zona industrial-urbană semnifică anumite părţi ale teritoriului oraşului unde există o
concentrare de industrii;
- nodul industrial este înţeles ca un teritoriu restrâns cu o producţie industrială
importantă, specializată sau complexă;
- regiunea industrială este considerată treapta superioară a ierarhiei iar în funcţie de
cauzele apariţiei autorii disting: regiuni industriale bazate pe resurse energetice şi de
minereuri, regiuni urban-portuare, regiuni determinate de tradiţia meşteşugărească şi regiuni
industriale mixte.
Velcea I. şi Ungureanu Al. (1993) consideră că forma superioară de concentrare a
activităţilor industriale este regiunea industrială şi individualizează câteva asemenea regiuni
de importanţă majoră: nord-estul şi estul S.U.A., sud-estul Canadei, Tokyo-Kobe, Rin-Rhur,
Anglia Centrală şi de Nord, sud-estul Australiei. Aceeaşi autori introduc termenul de “nucleu
neoindustrial” pentru concentrarea spaţială de noi industrii (microelectronica, tehnotronica,
neoenergetica).

24
Marin I. şi Nedelcu A. (1994) disting la nivel mondial, ca forme dominante în
localizarea industriei regiunile industriale de diferite tipuri, regiunile urban-industriale şi axele
urban-industriale.
Se observă că regiunea industrială este considerată treapta superioară a concentrării
industriei, privită diferenţiat de geografi în funcţie de influenţa ei în teritoriu, de limitele sale
şi caracterul producţiei.
Ramurile industriale recente au impus noi clasificări în domeniul localizării determinate
în special de importanţa şi specificul activităţii. G.B.Benko (1991) admite existenţa
următoarelor forme de localizare industrială:
- centre de inovare care dispun de unităţi de cercetare şi colaborează cu întreprinderile
industriale pentru proiectarea producţiei, frecvente în Europa de Vest;
- parcuri de cercetare prezente în apropierea unor firme puternice cu cercetători
renumiţi. Există o colaborare strânsă cu centre universitare de tradiţie şi un schimb de
activităţi între cadrele didactice şi specialiştii din producţie;
- parcuri de afaceri şi comerciale cu funcţii manufacturiere şi de servicii, concentrate în
apropierea marilor centre urbane;
- parcurile tehnologice au ca activitate principală producţia de servicii şi tehnologie
înalt performantă şi sunt prezente îndeosebi în spaţiul periurban.
Dezvoltarea în teritoriu a noilor industrii se face în paralel cu existenţa spaţiilor mai
vechi industrializate. S-a încercat gruparea acestei existenţe duble în funcţie de mărimea
teritoriului ocupat, de specificul activităţii şi de densitatea industriei. Gachelin (1977)
evidenţiază ca tipuri de concentrare industrială axele de dezvoltare şi polii de creştere.
Axele de dezvoltare au apărut de-a lungul unor artere de comunicaţie şi deţin industrii
tradiţionale (Sena, Rin, Rhon) sau ramuri neoindustriale (coridorul M4 între Londra-
Manchester, autostrada 128, în apropiere de Boston).
Polii de creştere sunt în general caracteristici marilor centre urbane care au cunoscut o
dezvoltare industrială timpurie şi în ultimul timp au realizat transformări profunde în
specificul producţiei, dominând producţia de servicii. Un aspect mai recent este migrarea spre
regiunile litorale a activităţilor economice şi posibilităţile de creare a unor spaţii de depozitare
de mari dimensiuni. Aceşti poli litorali de creştere au, de asemenea, un rol major în
aprovizionarea regiunilor interioare şi dispun de o reţea densă de căi de comunicaţii.

Mari regiuni industriale ale lumii

Regiunea industrială este unitatea taxonomică superioară constituită dintr-o serie de


grupări şi centre în care există o valorificare industrială deosebită a teritoriului, gradul de
urbanizare este ridicat, cu o densitate sporită a reţelei de căi de comunicaţii, cu o forţă de
muncă bine pregătită. în multe situaţii exită şi o bază energetigă şi de materii prime în interior
sau în apropierea regiunii, iar relaţiile economice cu alte zone sunt intense.
Regiunea industrială din nord-estul S.U.A
Această regiune se suprapune megalopolisului Bos – Wash şi are un profil complex
(siderurgie, construcţii de maşini, chimie, industrie textilă, alimentară), realizând aproape un
sfert din producţia industrială a ţării. Se desfăşoară pe o lungime de aproape 800 km şi are o
lăţime de 250 km, între Oceanul Atlantic şi Munţii Appalachi. Apariţia şi dezvoltarea sa au
fost infuenţate de poziţia geografică favorabilă pe traseele care leagă Europa de părţile
centrale şi vestice ale S.U.A., de prezenţa cărbunilor din regiunea montană, de posibilităţile
oferite pentru construcţii de către câmpia joasă şi zona piemontană, de forţa de muncă cu o
anumită calificare sosită în special din Europa.
Oraşul Boston, cu aproape 4 milioane de locuitori, este un important centru pentru
industria electrotehnică, chimie, poligrafie, pielărie, încăţăminte. în acelaşi timp este şi un
important nod feroviar, rutier şi aerian ca şi un centru financiar – comercial de prim rang.
Prezenţa unor importante instituţii de învăţământ superior (Universitatea Harvard,
25
Massachussetts Institute of Technology) a determinat apariţia şi concentrarea unor ramuri
industriale de vârf
New York este un puternic centru industrial cu un profil foarte diversificat (siderurgie,
construcţii navale, utilaje industriale, petrochimie, confecţii, încălţăminte). Toate cele cinci
districte ale sale (Brooklyn, Queens, Bronx, Manhattan, Richmond) sunt specializate în una
sau mai multe ramuri industriale. Pentru construcţii navale, şi petrochimie se remacă
Brooklyn, în Queens s-a electrotehnica şi poligrafia, în Bronx siderurgia şi producţia de
echipamente industriale, iar pentru Manhattan este reprezentativă industria confecţiilor.
Oraşul Philadelphia, fosta capitală a S.U.A., a cunoscut o evoluţie care a fost strâns
legată de functia portuară care a permis importul unor materii prime care au completat pe cele
aduse dinspre Appalachi. Ramurile industriale de bază suntr siderurgia, mijloace de transport,
echipamente industriale, petrochimia).
Baltimore se evidenţiază ca un alt centru industrial important, deşi a apărut mai târziu
(întemeiat în 1729). Ca şi la celelalte oraşe menţionate, dezvoltarea industrială a fost
influenţată de poziţia geografică favorabilă la faţada atlantică, care i-a permis importul
materiilor prime pentru activităţile industriale (siderurgie, aeronautică, petrochimie, industrie
alimentară).
Regiunea industrială Tokyo–Yokohama s- a dezvoltat în Câmpia Kanto şi în cadrul ei se
găsesc multe din oraşele multimilionare ale Japoniei: Tokyo, Yokohama, Kawasaki, Chiba
între care s-au stabilit importante relaţii de producţie. Foarte bine dezvoltată este industria
siderurgică, conurbaţia Tokyo–Yokohama fiind principala zonă pentru producţia de oţel,
produs pe baza minereului de fier importat din Australia, India, Mauritania, Asia de SE. De
asemenea, petrochimia este oramura omniprezentă, petrolul fiid adus din Indonezia şi din
Orientul Mijlociu. Se apreciază că acestă regiune contribuie cu circa 30% la producţia
industrială a Japoniei.
Regiunea industrială Osaka–Kobe–Kyoto este suprapusă practic conurbaţiei Osaka–
Kobe şi se remarcă prin construcţiile navale, industrie textilă, chimică, poligrafie. Osaka este
centrul acestei regiuni, care aduce aproape 20% din producţia industrială a Japoniei.
Regiunea industrială Rin – Ruhr este considerată ca una dintre cele mai complexe
2
aglomerări industriale ale lumii. Ea se desfăşoară pe aproape 4600 km pe care trăiesc circa
10 milioane de locuitori. Apariţia şi dezvoltarea sa au fost favorizate de următoarele elemente:
a) prezenţa unor bogate resuese naturale–cărbuni, minereuri de fier, păduri etc.;
b) o poziţie geografică favorabilă dată de apropierea Mării Nordului şi de axa de
comunicaţie a fluviului Rin;
c) un potenţial uman deosebit, specializat, cu o mare capacitate de organizare.
Regiunea este alcătuită din două areale industriale: Ruhr şi Rin–Frankfurt-am Mein
(Velcea, Ungureanu, 1993), care prezinta unele diferenţieri:
Gruparea Ruhr a fost bazată pe exploatarea cărbunelui superior pe siderurgie, pe
producerea de energie electrică-Duisburg, Duseldorf, Essen, Dortmund. Un rol secundar
revine industriei chimice, construcţilor de maşini, industriei alimentare, pe când gruparea Rin
se remarcă prin metalurgie – Hannau, mecanică - Frankfurt- am Mein, Darmstadt, chimie –
Mainz. între cele două grupări legăturile sunt asigurate de o reţea densă de autostrăzi şi de căi
ferate, iar axa Rinului are o importanţă deosebită.
Nucleele neoindustriale
În ultimele decenii economia mondială a parcurs un proces activ de restructurare,
marcat de declinul unor industrii tradiţionale–metalurgie, textile, chimie, construcţii navale în
cadrul ţărilor cu economie de piaţă. Acaeastă decădere a fost însoţită de apariţia, urmată de un
avânt deosebit, unor industrii de vârf cum sunt: robotica, microelectronica, neo energetica,
industria unor noi materiale.
Concentrarea deosebită a noilor industrii a dus la apariţia unor alte forme de localizare a
industriei – nucleele neo industriale(tehnopoli, parcuri de activitate) în a căror formare şi

26
dezvoltare se constată anumite diferenţieri datorate în primul rând nivelului de dezvoltare
economică.
Localizare geografică a acestor nuclee a fost influenţată de anumiţi factori (Velcea,
Ungureanu, 1983):
1) prezenţa unor industrii clasice dar foarte competitive pe piaţa militară sau civilă. în
condiţiile existenţei celor două blocuri militare, interesele strategice au determinat
introducerea unor noi tehnologii ceeace a condus la apariţia unor concentrări de tehnologie de
înalt nivel, care au structurat o parte din aglomeraţia urbană sau chiar oraşul în întregime.în
S.U.A. asemenea localizări poartă numele de „activity parks” şi s-au dezvoltat îndeosebi în
statele industrializate din nord-est (Connecticut, Maine) sau din sud (Texas) şi vest
(California). În Europa se pare că cele mai numeroase astfel de localizări sunt în Franţa, în
regiunea parisiană (La Defense, Marne-la Valle, Roissy), la Nisa, Lyon, Marsilia;
2) concentrarea unor cercetători de valoare deosebită în cadrul unor universităţi cu
tradiţie, situaţie în care în funcţie de relaţiile stabilite se pot deosebi două tipuri de amplasare
teritorială: fie lângă universitatea respectivă, fie în apropierea parcurilor de cercetare care sunt
afiliate acestora. Cele mai caracteristice exemple sunt cele din Boston unde s-au acumulat
peste 400 de unităţi productive în apropierea universităţilor Harvard, Tuft, M.I.T.
(Massachussets Institute of Tehnology) sau din California - în Sillicon Valley sunt peste 1000
de întreprinderi legate de Universitatea Stanford din Los Angeles. În Europa se constată o
tendinţă de implantare în mediul rural, departe de metropolă. Astfel, în Marea Britanie unele
nucleele neoindustriale sunt amplasate în aşa-numita Green Belt: Cambridge, Melbourn,
Huntington, iar în Franţa multe parcuri ştiinţifice sunt situate foarte aproape de oraşele
universitare: lângă Grenoble se află Zona de Inovaţie şi Cercetare Ştiinţifică şi Tehnică care
are aproape 150 uzine;
3) marile concentrări urbane au un consum mare de informatică ceea ce a condus la
amplasarea unor unităţi de producţie a echipamentelor de telecomunicaţii, birotică,
informatică, aparatură audio-video. Se poate constata că noile industrii au fost atrase de marile
zone consumatoare de energie materii prime şi produse manufacturate. Localizarea a urmărit
ocuparea unor areale în afara celor productive, evidenţiindu-se o tendinţă de dispersie a
activităţilor economice în teritoriu.
4) concentrarea în teritoriu a echipamentelor de vehiculare rapidă a informaţiilor
influenţează amplasarea nucleelor neoindustriale îndeosebi după 1980. În parcurile de
activitate zonele unde s-au amplasat aceste echipamente au devenit teleparcuri. Ulterior,
conexiunile dintre teleparcuri au dat naştere la teleporturi – teleportul parizian care a rezultat
din conectarea tele parcurilor Valmy – La Defense – Marne la Valee – Roissy – Orsay.
Tendinţa actuală este de integra mai multe teleparcuri în vederea creării unor zone de
telecomunicaţii avansate, în plan regional cât şi la nivel mondial. în unele situaţii teleporturile
s-au dezvoltat şi în centrele urbanecu o activitate comercială deosebită:
- în porturi: Rotterdam, New York, Marsilia;
-în apropierea aeroporturilor: Heathrow (Londra), Roissy-Charles de Gaulle (Paris);
-în oraşele unde funcţionează mari burse: Chicago, Singapore, Kuala Lumpur.
În ansamblu, producţia noilor industrii se obţine majoritar în statela puternic
industrializate, urmate de de cele recent industrializate şi foarte puţin în cele în curs de
dezvoltare.
Parcurile ştiinţifice sunt înfiinţate de către universităţi şi unităţi de cercetare dezvoltare
şi au ca scop lansarea unor companii care vor utiliza noi tehnologii, transferul de tehnologii
între unităţile de cercetare şi cele de producţie Localizarea acestora este următoarea: 27% se
găsesc în campusurile universitare, 17% pe terenuri aparţinând universităţilor şi peste 50% pe
alte terenuri.
Primul parc ştiinţific din lume a fost Silicon Valley (initial Stanford University Science
Park) din California, SUA, care şi-a început existenţa în anii ‟50. Aici sunt prezente peste 2
000 de companii din domeniul electronicii şi tehnologiei informaţiei.
27
În Europa prima apariţie de acest fel a fost Sophia Antipolis, în apropiere de Nice
(Franţa), în anii ‟60. Astăzi acest parc include peste 1300 de activităţi din diferite domenii în
care lucrerază circa 26000 oameni. Teritorial, parcul este împărţit în 9 sectoare, iar din 2003 a
apărut aglomerarea Sophia Antipolis care grupează în jurul său 16 comune.
Pentru continentul asiatic, Tsukuba Science City, în anii ‟70, a fost primul parc destinat
cercetării ştiinţifice, amplasat la 60 km NE de Tokyo. în present acesta se extinde pe 28 400
ha din care districtul destinat stirct cercetării acoperă 2700 ha, 24 700 ha revenind aşa
numitultui ,,district” suburban. Numărul de locuitori din această citadelă ştiinţifică este de
aproape 190000 din care 65000 locuiesc în aria centrală, destinată strict activităţii de
cercetare.
Astăzi, acestea sunt cele mai vechi şi mai cunoscute parcuri ştiinţifice din lume. Se
apreciază că numărul total este de peste 450 din care circa 150 în SUA şi 110 în Japonia,
China a început implantarea de parcuri ştiinţifice la mijlocul anilor ‟80 şi are aproape 100 de
locaţii din care jumătate au fost înfiinţate din iniţiativa autorităţilor locale.
Parcul tehnologic, în accepţiunea IASP (International Associaton of Science Parks) este
o organizaţie condusă de o serie de specialişti în scopul de a creşte bogăţia comunităţii prin
promovarea culturii inovaţiei şi a competitivităţii firmelor şi organizaţiilor ce o compun.
Pentru realizarea acestui scop este necesară stabilirea şi stimularea unui transfer de cunoştinţe
şi de tehnologie între universităţi, institute de cercetare-dezvoltare, firme şi pieţe, facilitează
crearea şi creşterea de firme bazate pe inovare prin realizarea de incubatoare de afaceri şi
procese de diversificare, oferă srvicii cu valoare adăugată împreună cu facilităţi de înaltă
calitate.
Parcurile tehnologice sunt create pentru companiile care utilizează tehnologii noi, în
special în domeniul cercetării - dezvoltării. Astfel de firme dezvoltă activităţi de producţie,
servicii şi vânzare şi constituie în acelaşi timp centyre de inovare în sprijinul companiilor nou
înfiinţate. Aceste structuri pot fi incluse în categoria parcurilor industriale constituind un
mijloc de promovare a inovaţiilor şi de obţinere a unei valori adăugate.
După perioada de apariţie se constată următoarele: 2% au apărut între 1960–1969, 2% în
intervalul 1970–1979, 30% în deceniul 1980–1989, 48% în etapa 1990–1999, iar după 2000
ponderea apariţiilor este de 18%.
Analiza localizării arată că ¾ din parcurile tehnologice se găsesc în oraşe sau in spaţiul
suburban foarte apropiat. Oraşele mari (peste 1 milion dse locuitori) deţin 24% din numărul
total de parcuri tehnologice, iar cele mici (sub 500 milioane locuitori) au cea mai mare
pondere: 44%. In apropierea oraşelor (25-30 km) se află 24% din aceste parcuri, iar în ariile
neurbane 1%.
Parcurile tehnologice pot fi considerate ultimele noutăţi în politica urbană. În marea
majoritate ele sun situate la periferia oraşelor, înconjurate de spaţii verzi. Pentru multe ţări ale
Europei boom-ul acestor noi formr de localizare industrială s-a datorat politicilor de
delocalizare a structurilor de producţie naţională. Pentru Franţa, aceste parcuri s-au născut din
necesitatea de rezolvare a ecuaţiei cercetare-dezvoltare şi de a furniza economiei naţionale o
reţea nouă şi extinsă de IMM-uri legate de industriile de vârf.
În Italia, fundaţia Agnelli a pus bazele unui Tehnocity în triunghiul Torino-Ivrea-
Novarra unde s-au investit 25% din cheltuielile naţionale destinate dezvoltării.
Parcurile tehnologice combină caracteristicile unei zone industriale specializate în
domenii de vârf cu cele ale instituţiilor de cercetare ştiinţifică şi ale unei zone economice
libere.
Se observă tendinţa de formare a unor poli externi de dezvoltare în sectoarele cu
tehnologie avansată în zonele situate marginal faţă de nucleul central–cazul Franţei.
Aceste parcuri vor constitui puncte de plecare pentru formarea unor noi sisteme urbane
(se conturează axa mediteraneeană:Barcelona-Toulouse-Montpellier–Lyon-Grenoble–
Marsilia-Nisa–Genova–Torino).

28
Capitolul 7
GEOGRAFIA AGRICULTURII - Caracteristici generale

CARACTERISTICILE ACTUALE ALE AGRICULTURII MONDIALE

Agricultura mondială asemenea complexului economic mondial este marcată de


accelerarea procesului de globalizare şi integrare ce imprimă noi direcţii dezvoltării
economice, sistemelor şi politicilor comerciale. Tendinţa de diminuare a importanţei
barierelor tarifare determină economiile naţionale să orienteze politicile comerciale în
domeniul produselor agricole, în direcţia unor raporturi redimensionate cu evoluţiile globale.
Rolul cel mai important în gestionarea comerţului mondial cu produse agricole îl are
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) care oferă cadrul juridic pentru armonizarea şi
standardizarea regulilor de conduită la nivel internaţional, în aşa fel încât să permită un climat
de afaceri cât mai echitabil. Ca urmare a faptului că cel de-al doilea Război Mondial a afectat
profund întreaga economie mondială şi relaţiile economice internaţionale, ONU a iniţiat încă
din primii ani de activitate, o amplă acţiune menită să ducă în final la crearea unei Organizaţii
Mondiale a Comerţului care să-şi aducă contribuţia la eliminarea treptată a barierelor şi
1
restricţiilor din calea comerţului internaţional .
Între 1947 şi 1990 au avut loc mai multe runde de negocieri, în cadrul cărora comerţul
2
cu produce agricole a ocupat un rol central :
Runda Geneva (1947)-prin tecnica de negociere “ţară cu ţară, produs cu produs” se
stabileşte reducerea taxelor vamale cu 15 % pentru importul de produse agricole din ţările în
curs de dezvoltare;
Runda Annecy (1949)-au loc peste 5000 de concesii tarifare, multe dintre acestea
vizând produsele agricole;
Runda Torguay (1950-1951)-se reduc taxele vamale în medie cu 25%;
Runda Geneva (1955-1956)-s-a finalizat cu încheierea a 4300 de acorduri tarifare;

Runda Dillon-Geneva (1960-1962)-se stabilesc reduceri lineare şi reciproce ale


taxelor vamale cu un procent convenit de părţi;

1 Aldea V., Bivol Gh. (1997), Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1997, pag. 170;
2vezi şi Sută Stejan S. (1999), Politica Comercială Contemporană, Ed. Economică,
Bucureşti, 1999,
29
Runda Kennedy-Geneva (1964-1967)-este discutată în premieră liberalizarea
comerţului cu produse agricole;
3
Runda Tokyo (1973-1979) -în urma negocierilor se reduc barierele tarifare cu peste
30%. Se semnează o serie de acorduri care marchează un prim pas către omogenizarea
politicilor comerciale, inclusiv în domeniul produselor agricole. Principalele acorduri semnate
sunt: Acordul cu privire la comerţul de stat; Acordul privind subvenţiile de export şi taxele
compensatorii; Acordul cu privire la evaluarea vamală; Acordul privind procedurile în
materie de licenţe de import; Codul Antidumping; Acordul privind obstacolele tehnice în
calea comerţului.
4
Runda Uruguay (1986-1993) - are ca principale rezultate: transformarea GATT întro
nouă structură juridică OMC şi realizarea unor paşi importanţi în direcţia liberalizării
comerţului cu produse agricole prin reducerea cu 40% a taxelor vamale la importul de produse
agricole şi reducerea progresivă a sprijinului oferit de structurile naţională în medie cu 13,3%
în ţările în curs de dezvoltare şi cu 20% în ţările dezvoltare;
Runda Dolha (începută în 2001)-s-a luat angajamentul eliminării tuturor formelor de
subvenţii pentru la o dată cere urmează să fie convenită, şi reducerea subvenţiilor alocate în
5
sistemul de producţie .
Dintre numeroasele acorduri conexe semnate sub jurisdicţia OMC cu importanţă
deosebită pentru politicile agricole mondiale este Acordul privind Agricultura negociat în
cadrul Rundei Uruguay. Prin semnarea acestui acord s-a încercat stabilirea un program pentru
reforma graduală în sectorul agricol după care urma să se desfăşoare comerţul cu produse
agricole.
Unul dintre obiectivele importante ale acestui acord este interzicerea subvenţionării
exportului de produse agricole (fac excepţie cazurile când aceste subvenţii sunt menţionate în
lista angajamentelor membrilor). Se prevede în acest acord şi o „clauză paşnică” prin care
6
anumite strategii agricole naţionale sunt protejate .
O caracteristică importantă a agriculturii mondiale este tendinţa de integrare a politicilor
specifice, odată cu accentuarea coagulării economiilor regionale. Printre primele strategii
comune în domeniul agricol se numără iniţiativa Uniunii Europene (atunci Comunitatea
Economică Europeană) de creare a Politicii Agricole Comune (PAC) ca o reacţie la
problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea război mondial.
7
Principalele motive ale acestei iniţiative sunt :
A. Fluidizarea comerţului European cu produse agricole, şi mai ales dorinţa ţărilor
producătoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor. După cel de-al
doilea război mondial guvernele au început să adopte măsuri de protecţie vamală şi sprijinire a
producţiei, variabile ca formă şi intensitate de la o ţară la alta. La adăpostul protecţiei,
producţia agricolă a crescut independent de cerere, ceea ce a generat surplusuri, care trebuiau
exportate. Problema era pronunţată în special în Franţa, pentru producţia de grâu. În căutarea
unor debuşee la export, comerţul între ţările europene se realiza pe bază de acorduri bilaterale.
Ideea unei reglementări europene a pieţei pentru produsele agricole a fost a Olandei, ale cărei
exporturi de carne şi produse lactate, îndeosebi pe piaţa germană, erau ameninţate de
concurenţa daneză. Aşezarea cadrului comercial pe baze unitare era, pentru olandezi, singura
soluţie care putea să garanteze stabilitatea şi continuitatea exporturilor olandeze de produse
agricole.

3 vezi şi Kolosov I. (1999), Mejdunarodnoe pravo, Izdatelistvo Grand; Moscva;


4Peptenatu D., Drăghici C., Cepoiu Loreta (2005), Geografie economică mondială, Ed.
Universitară, Bucureşti, pag. 139;
5 Ghibuţiu Agnes (2005), Sistemul comercial multilateral şi provocările noului mileniu, în
vol. România şi noile ţări member sub impactul integrării europene şi al globalizării,
pag.197;
6 Partea a III-a, Articolul 5 din Acordul privind Agricultura; vezi şi Watson P. E.Flynn. C.Conwell
(1999), Completing the World Trade Organisation System. Proposal for a Millennium Round; ed.
Kluwer Law International;
7 Vezi proiectului Phare RO 0006.18.02 – Formarea funcţionarilor publici din administraţia locală în afaceri europene şi
managementul ciclului de proiect, Institutul European din România şi Human dynamics, 2003, pag.4;
30
B. Teama de instabilitatea de pe piaţa forţei de muncă eliberată din agricultură în
urma mecanizării ce n-ar fi putut fi absorbită în acelaşi ritm de celelalte sectoare ale
economiei.
O altă zonă de integrare economică unde se manifestă tendinţele de uniformizare a
politicilor agricole este Zona de Comerţ Liber a Americilor (FTAA) care, deşi este la
începutul procesului de integrare, s-au făcul paşi importanţi în această direcţie.
Acest nou ansamblu economic, cu un produs naţional brut de 12.130 miliarde USD în
anul 2001, deţine o pondere de aproape 40% din produsul naţional brut mondial şi realizează
8
un venit mediu pe locuitor superior venitului mediu pe plan mondial .
În cadrul FATT funcţionează o structură ce are rolul de a reglementa accesul pe piaţă
pentru produsele agricole ce îşi propune următoarele obiective:
reducerea şi eliminarea taxelor vamale;
interzicerea barierelor netarifare (acceptânduse totuşi un set de excepţii)
eliminarea taxelor vamale pentru schimburile intrazonale cu produse agricole după
un plan stabilit defiecare membru în parte.
Un sistem special de salvgardare a fost propus pentru produsele agricole speciale.
Sistemul este similar cu propunerea din secţiunea privind salvgardările din capitolul referitor
la „Accesul pe piaţă” şi va fi probabil adaptat pentru a deveni compatibil cu această secţiune
9
pe parcursul negocierilor .
În ultimele decenii ştiinţa şi tehnica au revoluţionat agricultura înlăturând tot mai mult
sistemul de cultivare tradiţională a pământului, iar folosirea îngrăşămintelor chimice şi a
pesticidelor s-a impus în toate marile exploataţii agricole determinând randamente deosebite.
După 1980, au apărut semne privind degradarea bazei productive naturale a agriculturii şi s-a
considerat că mediul înconjurător este victima unei supradoze chimice, iar în unle regiuni
(Europa, America de Nord), agricultura este o sursă importantă de poluare. În acest context,
au apărut programe diferite care au încercat găsirea mijloacelor pentru o agricultură durabilă,
care să nu aducă prejudicii mediului natural, dar în acelaşi timp să fie viabilă şi productivă.

PREMISELE NATURALE ALE DEZVOLTĂRII AGRICULTURII

Dezvoltarea sistemelor de producţie agricolă a fost puternic influenţată de condiţionările


naturale, relaţionări evidenţiate de relaţiile ce s-au stabilit între caracteristicile factorilor
naturali şi modul de utilizare agricolă a terenurilor.
Majoritatea factorilor naturali intervin însă direct şi activ în viaţa plantelor cultivate,
constituindu-se fie în elemente pe care acestea le asimilează, fie în elemente care creează
ambianţa concretă în care se produce procesul de asimilare. Dintre aceştia se detaşează
factorii cosmico-atmosferici (lumina, căldura, aerul, apa meteorică ş.a.) şi factorii telurico-
10
edafici (solul, apa şi organismele vii din sol) .
O serie de factori influenţează direct sistemele de producţie agricolă, dintre aceştia
relieful (prin caracteristicile sale: altitudine, orientarea versanţilor şi pantă) şi clima (prin
caracteristicile elementelor climatice şi zonalitate) au o influenţează importantă asupra
potenţialul agricol şi modului de utilizare a terenurilor.
Altitudinea reliefului diferenţiază relaţia dintre condiţiile naturale şi repartiţia culturilor
0
agricole deoarece elementele climatice (temperatura scade cu 1 C la 180m, cantitatea de
precipitaţii creşte odată cu altitudinea) se modifică odată cu altitudinea, fapt ce determină
modificarea caracteristicilor pedologice şi astfel are loc o etajare pe verticală a tipurilor de
culturi.

8 *** (2002), FTAA – Free Trade of the Americas, Draft Agreement;


9 Holbein R.J. (2001), Summary of the Free Trade Area of the Americas, Draft Text, Part I and Part II, North American Free
Trade & Investment Report nr.14/ 2001;
10Cândea Melinda, Peptenatu D. (2002), Geografia agriculturii.Cultura plantelor, Ed.
Universităţii din Bucureşti, pag.
31
Orientarea versanţilor determină diferenţieri climatice evidente care, chiar dacă de
multe ori se manifestă local, influenţează tipurile de culturi agricole (favorizate de versanţii
expuşi la soare).
Gradul de înclinare a versanţilor, sau panta, este un factor de care depinde unghiul de
incidenţă a razelor solare şi, deci, gradul de încălzire a solului, formarea şi grosimea acestuia.
Munţii şi dealurile, în funcţie de gradul de înclinare a versanţilor, sunt supuşi eroziunii şi
degradării solului, fapt ce impune luarea unor măsuri agropedoameliorative şi agrotehnice
speciale, în cazul luării în cultură.Panta are un rol deosebit în condiţionarea posibilităţilor de
utilizare agricolă, determinând accesibilitatea pentru mecanizare – pe versanţii cu o pantă mai
mare de 15° nu se mai poate practica agricultura mecanizată. Panta şi expoziţia terenurilor
determină diferenţe esenţiale între versanţi, cât şi între versanţi şi fundul văilor, în ceea ce
priveşte distribuţia culturilor agricole, diferenţe care se manifestă şi printr-o mare varietate de
11
specii .
Potenţialul agricol prezintă diferenţieri majore de la o zonă climatică la alta (vezi
tabelul nr.), caracteristicile acestora imprimând tipologia culturilor agricole. Zonalitatea
altitudinală şi latitudinală a climei împreună cu nivelul dezvoltării tehnologice determină o
zonalitate a culturilor agricole, dar şi diferenţieri importante din punct de vedere agricol la
nivelul aceleiaşi zone climatice.
Repartiţia culturilor agricole este influenţată întrun mod determinant de categoriile de
sol, chiar dacă utilizarea îngrăşămintelor chimice a contribuit la diminuarea acestei
dependenţe.
După datele F.A.O., pe suprafaţa Terrei sunt prezente următoarele tipuri principale de
terenuri (fig. 1a):
terenuri fără restricţii pentru agricultură (11%), care ocupă suprafeţe întinse în Europa,
America Centrală, America de Nord;
terenuri afectate de secetă (28%), cele mai întinse suprafeţe fiind în Africa şi Asia de Sud;
terenuri sărace în minerale (23%)-Asia de Sud, America de Sud şi Europa;
terenuri puţin profunde care constituie (22%) Asiei de Nord şi Centrale, Asiei de Sud;
terenuri cu excedent de umiditate (10%) - Asia de Sud-Est, Australia, Asia de Nord şi
Centrală;
terenuri îngheţate permanent (6%) - America de Nord Asia de Nord şi Centrală.

11 Cândea Melinda, Peptenatu D. (2002), op.cit. pag.


32
Fig. Diferenţierea tipurilor de terenuri agricole în funcţie de
condiţionările naturale

100%
80%

60%

40%

20%

0%

America de America America deEuropa Africa Asia Australia Total


Nord Centrală Sud mondial
fără restricţii pentru agricultură sărace în minerale

cu excedent de apă afectate de secetă


puţin profunde îngheţate permanent

S ursa: FAO, 2005

Tabel nr.1.Zonalitatea culturilor agricole în raport de zonalitatea climatică

33
Zona climatică Caracteristicile zonei Caracteristicile economiei
climatice agricole
Zona ecuatorială -climat cald şi umed -cultura plantelor: arborele
-variaţii zilnice şi anuale de cafea, bananierul,
de temperatură mici. arborele de cauciuc,
palmierul de ulei, cocotierul
etc;
-creşterea animalelor:
-agricultură
Zona -succesiunea a două -cultura plantelor: orezul,
subecuatorială anotimpuri, unul ploios şi trestia de zahăr, meiul,
unul secetos. sorgul, iuta, oleaginoase,
porumbul etc;
-creşterea animalelor:
-agricultură
Zona tropicală -climat cald cu diferenţieri -cultura plantelor: bumbacul,
zilnice şi anotimpuale de curmalul, orezul, citrice, etc;
temperatură mari. -creşterea animalelor:
-agricultură
Zona subtropicală -veri călduroase şi -cultura plantelor: grâul,
sau secetoase, ierni ploioase. orezul, citrice, măslin, viţa
mediteraneeană de vie, ceai, porumb, iuta,
bumbac;
-creşterea animalelor:
-agricultură
Zona temperată -ierni friguroase (când -cultura plantelor: orz, grâul
cultura plantelor nu se de toamnă, sfeclă de zahăr,
practică), veri călduroase pomi fructiferi, secară,
ce prezintă diferenţieri cartof;
importante între zonele -creşterea animalelor:
oceanice şi cele -agricultură
continentale.
Zona subpolară -ierni lungi şi friguroase, -cultura plantelor: orzul,
veri scurte şi răcoroase. secara de primăvară;
-creşterea animalelor:
-agricultură

34
PREMISELE ECONOMICE ALE DEZVOLTĂRII AGRICULTURII

Populaţia ocupată în agricultură reprezintă un element de referinţă în evaluarea


nivelului de dezvoltare economică a unei ţări. La nivel global, ponderea celor care lucrează în
agricultură (ca procentaj din totalul populaţiei ocupate) a scăzut continuu: de la circa 51% în
anul 1980, la 44% în anul 2002. Situaţia este foarte diferită la nivelul continentelor şi a
economiilor naţionale. Dacă în America de Nord această pondere este sub 5%; în Europa de
aproape 10%, în Asia şi Africa ponderile populaţiei ocupate în activităţi agricole depăşeşte
60%. În răndul ţărilor dezvoltate valorile ratelor de ocupare sunt foarte mici, dar pentru ţările
mai puţin dezvoltate indicele mediu al populaţiei ocupate în agricultură este de peste 65%
(tabelul).
Diferenţierile mari între aceste grupuri de ţări sunt determinate de gradul de dotare
tehnică şi de tehnologiile utilizate. În ţările dezvoltate randamentele foarte mari permit
acoperirea integrală a pieţei interne şi mari disponibilităţi pentru export, în timp ce în cealaltă
grupă producţia este destinată, în cea mai mare parte, consumului familial.
Scăderea ratei de ocupare în agricultură din totalul forţei de muncă este rezultatul
accelerării dezvoltării proceselor de industrializare şi urbanizare în toate regiunile.

Ponderea populaţiei ocupate în agricultură - % (2002)


Tabel nr.

Ţări Populaţie Ţări mai Populaţie


dezvoltate ocupată în puţin ocupată în
agricultură dezvoltate agricultură
Marea 1,3 Burkina 92
Britanie Faso
Belgia 1,7 Ruanda 91
Suedia 2,1 Mozambic 91
S.U.A. 2,5 Niger 87
Germania 2,5 Mali 79
Canada 2,6 Somalia 70
Sursa: FAO, 2005

Mecanizarea activităţilor agricole sporeşte producţia agricolă cu ponderi apreciate între


25-30%, în funcţie de particularităţile reliefului, solului şi climei. Parcul mondial de tractoare
este de circa 30 mil. unităţi fizice din care S.U.A. deţin 5 mil, urmate de Japonia (peste 2
mil.), India (aproape 2 mil.). Indicele de mecanizare, exprimat prin numărul de tractoare ce
2
revine la la 100 km teren arabil (conform FAO), indică prezenţa unor disparităţi foarte mari:
Japonia – cu 4 562 tractore, Elveţia – 2 723, Austria – 2 363, Olanda – 1 642, Belgia - 1 245,
2
dar şi valori de sub 10 tractoare/100 km teren arabil în foarte multe ţări: Afghanistan,
Bangladesh, Cambodgia, Etiopia, Mali, Niger, Senegal, Uganda, în condiţiile în care, la nivel
mondial, media indicelui de mecanizare este de 191 (anul 2002).
Chimizarea agriculturii, care urmăreşte completarea necesarului de substanţe nutritive
din sol şi protecţia culturilor împotriva dăunătorilor şi a buruienilor, poate creşte producţia
agricolă cu până la 50%. Indicele de chimizare exprimă cantitatea de îngrăşăminte chimice
utilizată pentru un hectar teren arabil. Faţă de valoarea medie înregistrată la nivel mondial –
98 kg/ha (anul 2002) se constată şi în acest caz diferenţe notabile: Irlanda – 660 kg/ha, Olanda
- 650 kg/ha, Belgia – 490 kg/ha, Olanda – 425 kg/ha, comparativ cu situaţia din ţările lumii a
treia: Angola – 2 kg/ha, Africa Centrală – 3 kg/ha, Namibia – 4 kg/ha, Niger – 11 kg/ha.

35
Procesul de chimizare implică şi utilizarea ierbicidelor şi a pesticidelor, necesare pentru
combaterea efectelor atacului unor plante şi animale asupra culturilor agricole.
Irigaţiile extind limitele spaţiilor agricole şi contribuie decisiv la asigurarea necesarului
de hrană pentru omenire. Majoritatea vechilor civilizaţii antice (Mesopotamia, Egipt, Peru,
Mexic) s-au dezvoltat datorită sistemelor de irigaţii, iar decăderea lor este pusă pe seama
pierderiii suprafeţelor irigate, din diferite motive. Aplicarea irigaţiilor contribuie la
compensarea deficitului sezonier de umiditate, îndeosebi în zonele aride şi semiaride, dar şi la
obţinerea unei eficienţe agricole sporite în regiunile care beneficiază de precipitaţii cu valori
peste medie. Astfel, în Asia de Sud folosirea irigaţiilor permite obţinerea a 2-3 recolte pe an,
mai mult, în condiţiile culturilor de orez, producţia poate fi de 1,5 – 2 ori mai mare, conform
datelor statistice.
Pentru ţările dezvoltate cu economie de piaţă se constată că irigaţiile contribuie la
înlocuirea unor culturi, cu o valoare economică mai mică, cu altele, mai eficiente şi mai
rezistente la umiditate. Această tendinţă este prezentă şi în unele ţări din Asia, unde datorită
irigaţiilor a crescut suprafaţa cultivată cu plante tehnice comerciale (trestie de zahăr, bumbac).
Irigaţiile tradiţionale sunt cunoscute mai ales pentru nordul Africii, Asia de SV şi de
Sud, metodele fiind irigarea prin canale subterane (kanate, foggara), irigarea prin canale de
inundare, sau irigarea cu şaduful (India), prin utilizarea roţii hidraulice sau a forţei animale
(Cândea , Peptenatu, 2002).
Irigaţiile moderne sunt dependente de prezenţa unor importante surse sigure de apă, în
funcţie de care se întâlnesc:
- sisteme de irigaţii alimentate din lacurile de acumulare ale unor sisteme energetice
(Egipt, India, S.U.A.);
- sisteme de irigaţii alimentate din importante artere hidrografice prin intermediul unor
canale magistrale (Asia Centrală);
- sisteme de irigaţii care funcţionează pe baza surselor subterane de apă (Australia,
S.U.A.).
Suprafeţele amenajate pentru irigaţiii totalizează peste 277 mil.ha (anul 2002) ceea ce
reprezintă circa 17% din suprafaţa arabilă. De menţionat că aceste suprafeţe oferă aproape
40% din necesarul de hrană al omenirii. Asia deţine aproape 70% din totalul suprafeţelor
irigate, America de Nord şi Centrală - circa 12%, Europa - 7%, Africa - 5%, America de Sud -
3%, Oceania - circa 1%.
India este ţara cu cea mai mare suprafaţă irigata, peste 57 mil ha, cu lucrări de irigare
foarte vechi, cele mai multe fiind amplasate în delta Gangelui şi în bazinul superior al
Indusului. Irigaţiile permit instalarea culturilor şi în sezonul uscat, care se recoltează
primăvara (culturi numite rabi).
China a fost depăşită de India în ultimii ani în privinţa suparafeţelor irigate (54 mil. ha)
ceea ce reprezintă doar 4% din totalul suprafeţei agricole. Aceste irigaţii permir obţinerea unor
recolte bune pe valea fluviului Huang He sau de-a lungului celeilalte mari artere hidrografice,
Chang Jiang.
Pakistanul deţine peste 18 mil. ha terenuri irigate, ceaa ce reprezintă apraope ¼ din
suprafaţa agricolă a ţării, cele mai extinse sisteme de irigaţii fiind în regiunea cu precipitaţii
mai reduse din estul ţării.
S.U.A. au peste 22 mil. ha. care beneficiază de irigaţii, prezente mai ales în regiunile
sud vestice şi sudice.
Asigurarea necesarului de apă pentru sistemeele de irigaţii constituie o problemă tot mai
dificilă în mai multe regiuni ale globului, ceea ce crează restricţii pentru extinderea
suprafeţelor agricole. Mari probleme în asigurarea apei are China în Câmpia de Nord unde se
produce jumătate din producţia de grâu şi o treime din cea de porumb. Irigaţiile de aici se
bazează pe trei fluvii (Huang He, Hai, Huai) şi două surse de ape subterane, dar în ultimii ani
Huang He, care trece prin 8 provincii, nu mai ajunge să se verse în mare în timpului sezonului
secetos. În India, nivelul pânzei apelor freatice este în scădere în majoritatea statelor, inclusiv
36
Punjab şi Haryana, principalele producătoare de cereale, iar în S.U.A. utilizarea excesivă a
sursei subterane fosile Ogallala (estinsă din sudul Dakotei în Nebraska, Kansas, Colorado,
Oklahoma, Texas), a devenit o problemă de interes naţional după ce suprafaţa irigată a scăzut
cu circa 15%, comparativ cu 1980, din cauza secării puţurilor care alimentau sistemele de
irigaţii.
Combaterea proceselor erozionale constituie o problemă vitală a agriculturii actuale dat
fiind faptul că viteza cu care se manifestă fenomenul erozional depăşeşte cu mult pe cea de
formare a solului. Agricultura este unul din factorii care condiţionează eroziunea solului şi
determină, anual, pierderea unei cantităţi de circa 23 mld. t. din stratul de sol. În condiţii
normale, un orizont de sol cu grosimea de 1 cm se formează în circa 200 ani, dar eroziunea
solului depăşeşte cu mult formarea stratului de sol. Pentru terenurile agricole, eroziunea se
manifestă acolo unde pantele sunt mai mari sau unde umiditatea este prea mică pentru a păstra
o protecţie vegetală corespunzătoare. Răspândirea eroziunii este determinată şi de defrişările
efectuate în diferite scopuri. Estimările FAO indică prezenţa a peste 900 mil.ha supuse
erozuniii, îndeosebi în Asia şi Africa (tabel). Accelerarea pierderii stratului de sol provocată
de erozunea vântului şi a apei reduce productivitatea biologică a pământului ceea ce pune în
dificultate hrănirea a încă 70 milioane de oameni cu care populaţia lumii creşte în fiecare an.

Suprafeţele supuse eroziunii solului (mil. ha)


Tabel
Regiunea Cauze Total
Eroziunea Eroziunea
apei vântului
America de 38 38 76
Nord
America de Sud 35 27 62
Europa 48 39 87
Africa 119 160 279
Asia 158 153 311
Australia 70 16 86
Total 468 433 901
Sursa: Brown L., 2005

Soluţia pentru controlul eroziunii produse de vânt este de a menţine solul acoperit cu
vegetaţie cât mai mult posibil şi de a micşora viteza vântului la nivelul solului. O metodă
eficientă este terasarea versanţilor, aşa cum se obişnuieşte pentru cultura orezului în Asia.
Una din metodele noi de a proteja solul este lucrarea pământului în regim de conservare
(conservation tillage) prin efectuarea unui minim de lucrări agricole (metoda no-till),
buruienile fiind controlate cu ajutorul ierbicidelor. Această practică, utilizată pe scară largă în
S.U.A. (21 mil.ha în anul 2000), în culturile de porumb şi de soia, s-a răspândit şi în America
de Sud, Europa, Africa, Australia (tabel).

Suprafeţe utilizate agricol - fără prelucrare prin arătură - 2003/2004 (milioane ha)
Tabel
Ţara Suprafaţa Ţara Suprafaţa
S.U.A. 23,7 Bolivia 0,4
37
Brazilia 21,9 Africa de 0,3
sud
Argentin 16 Spania 0,3
a
Canada 13,4 Venezuela 0,3
Australia 9 Uruguay 0,3
Paraguay 1,5 Franţa 0,2
Pakistan 1,5 Chile 0,1
Alte ţări 1,2 Total 90,1
mondial
Sursa: Brown L., 2005

Exploataţiile agricole (fermele) reprezintă principala verigă a structurilor agricole,


având un dublu rol în peisajul rural, de centre de producţie agricolă şi de spaţii de locuit
(habitat) pentru familia fermierului, iar mărimea acestora este hotărâtoare pentru practicarea
unei agriculturi moderne.
Agricultura europeană, în concept actual, este atât o ramură producătoare de produse
agricole marfă şi de profit cât şi un mod de viaţă. De asemenea, spaţiul rural este atât un
spaţiu de producţie cât şi un mediu de viaţă, un spaţiu social şi cultural cu implicaţii complexe
asupra vieţii de ansamblu a unei naţiuni.
Gospodăriile, fermele, exploataţiile agricole sunt, în acelaşi timp, spaţii (zone) de
producţie agroalimentară, spaţii de locuit pentru familie şi, în multe cazuri, spaţii turistice
rurale de cea mai bună calitate, care contribuie la menţinerea echilibrului ecologic, la
înfrumuseţarea peisajului rural şi la conservarea autenticităţii etno-culturale ale fiecărei ţări şi
regiuni. Spaţiul rural poate fi considerat cartea de vizită a fiecărei ţări.
În exploataţia agricolă privat-familială se îmbină activitatea productivă cu viaţa
familială. De regulă, întreaga activitate de producţie şi comercială este asigurată de membrii
familiei. Numai în proporţie redusă (circa 10%), în perioadele de vârf, se apelează la forţa de
muncă sezonieră. In cele mai multe ferme muncitorii agricoli sezonieri locuiesc împreună cu
fermierul, fiind integraţi, din toate punctele de vedere, în viaţa fermei.
În multe ţări ale UE s-au adoptat măsuri speciale pentru restructurarea exploataţiilor
agricole şi a centrelor de producţie, în sensul îmbinării acestora şi a scoaterii din sat în câmp,
în terenul agricol mai simplu spus. În Germania, Franţa, Olanda şi alte ţări prin aplicarea
proiectelor de amenajare rurală, comasare şi organizare a teritoriului s-a ajuns la gruparea
unui număr redus de ferme (gospodării) vecine (3-4) într-o comunitate (locaţie) de producţie
agricolă şi socială. Proiectele de amenajare, comasare şi reorganizarea teritorială agricolă şi a
gospodăriilor sunt finanţate de stat, iar costurile infrastructurii (drumuri de acces, telefon,
alimentări cu apă, energie, canalizare, staţii de epurare) precum şi construcţia fermelor se face
din credite pe termen lung (50 de ani) şi în condiţii extrem de avantajoase (dobândă 2-6%).
Revoluţia verde reprezintă un exemplu reuşit de colaborare internaţională în domeniul
agriculturii. Acest program a fost adresat către ţările în curs de dezvoltare şi înseamnă
folosirea unor soiuri de cereale cu randamente ridicate (High Response Varieties), utilizarea
abundentă a îngrăşămintelor şi pesticidelor, irigarea terenurilor agricole. Acolo unde s-au
aplicat aceste măsuri s-a înregistrat o creştere deosebită a producţiilor în timp scurt. În India
acest program a fost lansat în 1970, când pentru o treime din suprafeţele cultivate cu grâu s-au
folosit seminţe HRV, iar în anul următor producţia a fost de două ori mai mare, comparativ cu
cea din anul 1967.
Procesul de globalizare a economiei mondiale înseamnă apariţia revoluţiei
biotehnologice (a doua revoluţie verde) care se manifestă sub următoarele aspecte:
- ingineria genetică crează noi soiuri de plante şi rase de animale cu însuşiri deosebite
în privinţa productivităţii, rezistenţei, calităţii, greutăţii, ritmului de creştere;

38
- extinderea geografică a revoluţiei biotehnologice prin folosirea noilor tehnologii şi a
metodelor de protejare a culturilor care asigură practicarea agriculturii ăn toate anotimpurile,
gestiunea producţiei fiind asigurată de sistemele informatice.
Suprafaţa arabilă mondială a crescut de la 1, 37 mld. ha în 1970 la 1, 44 mld. ha în anul
2002 ceea ce a însemnat şi o creştere a valorii producţiei agricole globale. Din păcate,
suprafaţa arabilă care revine unui locuitor al Terrei este în scădere: de la 0,27 ha/loc. în 1991,
la 0,23 ha/loc în anul 2002. De asemenea, repartiţia la nivelul marilor regiuni geografice este
inegală: 0,25 ha/loc în Europa, 0,3 ha/loc în Africa, 0,8 ha/loc în America de Nord şi numai
0,12 ha/loc în Asia. De altfel, în cele mai mari puteri demografice suprafaţa arabilă care revine
unui locuitor este cu mult sub media mondială : 0,11 ha/loc în China şi 0,16 ha/loc în India.

Repartiţia terenurilor agricole (mii ha)


Tabel
Continentul Terenuri Culturi Păşuni
arabile permanente permanente
Africa 184 905 25 792 900 448
Asia 511 701 61 686 1 110 499
Europa 287 221 16 6772 182 865
America de 257 273 15 094 349 036
Nord
America de 112 642 13 952 515 825
Sud
Oceania 50 388 3 282 412 993
Mondial 1 440 130 136 578 3 471 729
Sursa: FAO, 2005

Creşterea suprafeţelor arabile s-a făcut în principal prin defrişarea unor noi terenuri şi
prin extinderea irigaţiilor, ambele metode permiţând răspândirea culturilor multiple sau
introducerea în circuitul agricol a unor terenuri aride.
Conform calculelor FAO se mai poate mări suprafaţa agricolă cu încă 500 milioane ha
ceea ce ar putea însemna o creştere a terenurilor arabile cu 33%, dar aceasta presupune
investiţii masive pentru că aceste terenuri sunt cu o fertilitate redusă.

1. TIPOLOGIA SITEMELOR AGRICOLE CONTEMPORANE

Agricultura reprezintă, pentru majoritatea statelor, un sector strategic, prin prisma


rolului său ca principal producător de produse alimentare, a rolului de oferire de locuri de
muncă şi, nu în ultimul rând, ca sursă de schimburi externe. Această ramură economică
rămâne un sector foarte important al economiei, cu toate că, în comparaţie cu celelalte două
mari sectoare de activitate (industria şi serviciile), pondera ei se află în continuă scădere în
formarea produsului intern brut. Agricultura reprezintă primul motor în procesul de
dezvoltare, iar experienţa istorică a revoluţiei industriale scoate în evidenţă importanţa unei
creşteri constante şi susţinute în domeniul productivităţii agricole.
Sistemul de producţie agricolă este modalitatea de organizare a activităţilor agricole în
aşa fel încât să ofere populaţiei suportul de produse agricole necesar.
În literatura de specialitate clasificarea sistemelor de producţie agricolă a fost realizată
12
după numeroase criterii ce pot fi sintetizate astfel :

12 Popescu G. (2001), Probleme de politică agrară, Ed. Economică, Bucureşti;


39
Nivelul de dezvoltare;
Criteriul ecologic;
Criteriul eficienţă.

După nivelul de dezvoltare identificăm următoarele tipuri de sisteme agricole:


Sisteme naturale: hrana se procură direct din natură de către
grupuri de culegători;
Agricultură incipientă: orientarea unei părţi a populaţiei către cultivarea plantelor ca
urmare a descoperirii uneltelor agricole primitive.
Agricultură mixtă primitivă: defrişarea terenurilor, abandonarea terenurilor agricole
după un număr de ani pentru refacerea capacităţii de producţie, animalele domestice sunt
folosite pentru tracţiune;
Agricultură tradiţională: adoptarea de tehnologii superioare, cerealele devin
dominante în structura plantelor cultivate, se aplică asolamentul, se utilizează îngrăşămintele
naturale;
Agricultură industrializată: utilizarea forţei mecanice în producţia agricolă, utilizarea
îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor, creşterea animalelor şi cultura plantelor sunt
delimitate în sectoare agricole distincte.

După criteriul ecologic se disting următoarele tipuri de agricultură:


Agricultura raţională: vizează limitarea folosirea îngrăşămintelor şi pesticidelor în
condiţiile menţinerii unui randament ridicat.
Agricultura integrată se aseamănă cu timpul anterior însă nu insistă pe obţinerea
unor randamente atât de ridicate. Principala ţintă este obţinerea de produse de calitate prin
sisteme de producţie bazate pe mecanisme naturale;
Agricultura biologică este un sistem agricol care nu utilizează îngrăşăminte chimice
şi pesticide;
Agricultura ecologică presupune obţinerea de produse agricole exclusiv pe cale
naturală. A apărut în Europa ca expresie a neîncrederii populaţiei în măsurile de siguranţă
alimentară şi ca urmare a apariţiei de îmbolnăviri prin consum de produse purtătoare de noxe
(dioxină, trichinele, salmonele). Întrucât mai multe episoade de îmbolnăvire au fost generate
de tehnologiile de tip intensiv, industriale, bazate pe forţarea producţiei prin suprafertilizarea
terenului agricol, prin folosirea de biostimulatori (antibiotice, hormoni etc.) în alimentaţia
animalelor, s-a conturat o cerinţă nouă, destul de puternică, care s-a transformat într-o
adevărată mişcare de nivel european pentru obţinerea de produse agroalimentare prin
tehnologii curate, nepoluante, fără substanţe indezirabile.
La baza producţiei ecologice stă ideea că principala cauză a degradării calităţii biologice
a produselor constă în intervenţia necorespunzătoare a omului la diferite niveluri structurale
ale biosferei, iar cele mai grave efecte asupra omului rezultă din cumulul de greşeli privind
solul, plantele şi animalele.
Agricultura ecologică pune un accent deosebit pe calitatea naturală a produselor,
aspectele cantitative şi productivitatea fiind pe un plan periferic. Spre deosebire de practicile
agricole intensive, tehnologiile agriculturii ecologice nu afectează condiţiile de viaţa ale
omului şi ale biodiversităţii din sol. Dimpotrivă, ele tind să păstreze structura şi compoziţia
biologică a solului, contribuind astfel la conservarea vegetaţiei, menţinerea umidităţii şi
sporirii cu circa 85% a microorganismelor utile pentru plante, inclusiv a azot-fixatorilor liberi
şi a microorganismelor simbiotice de pe suprafaţa sistemului radicular. În legumele ecologice
se conţine de 3-5 ori mai mult acid salicilic, care este sintetizat de plante ca remediu împotriva
dăunătorilor. Mai mult decît atît, practicile agriculturii ecologice nu afectează speciile din
flora şi fauna spontană
40
Producţia agroalimentară ecologică are ca scop realizarea unor sisteme agricole
durabile, diversificate şi echilibrate, care asigură protejarea resurselor naturale şi sănătatea
consumatorilor şi se referă la obţinerea de:
- produse vegetale şi animale primare neprocesate;
- produse de origine animală şi vegetală procesate, destinate consumului uman;
- materii prime furajere şi furaje compuse, destinate hrănirii animalelor din ferme cu
producţie ecologică.
Principiile de bază ale producţiei agroalimentare ecologice sunt:
- eliminarea tehnologiilor poluante şi a organismelor modificate genetic şi/sau a
produselor derivate din astfel de organisme, cu excepţia unor medicamente de uz veterinar;
- realizarea structurilor de producţie şi a asolamentelor în cadrul cărora rolul
principal revine speciilor, soiurilor şi raselor cu înaltă rezistenţă şi adaptabilitate;
- ameliorarea fertilităţii naturale a solului prin folosirea de asolamente adecvate şi
îngrăşăminte organice naturale;
- integrarea creşterii animalelor în sistemul de producţie ecologică a plantelor;
- utilizarea economică a resurselor energetice convenţionale şi înlocuirea acestora
în cât mai mare măsură prin utilizarea raţională a energiei neconvenţionale (energia solară,
biogazul etc.) şi a produselor secundare refolosibile;
- aplicarea de tehnologii pentru creşterea animalelor, care să satisfacă cerinţele
fiziologice şi de comportament (etologice) ale speciilor şi raselor.
Permacultura se bazează pe tradiţia agricolă a zonei şi utilizarea îngrăşămintelor
naturale;
Agricultura durabilă este acel tip de agricultură ce are ca obiectiv conservarea
resurselor naturale;
După criteriul performanţă se delimitează următoarele tipuri de agricultură:
Agricultura convenţională presupune obţinerea de calităţi şi cantităţi comerciale, şi
utilizarea de tehnologii performante;
Agricultura biologică are ca scop obţinerea de alimente de calitate, protejarea
fertilităţii naturale a solului şi eliminarea poluării. Acest tip de agricultură presupune
eliminarea majorităţii îngrăşămintelor chimice;
Agricultura integrată presupune alegerea unei căi de mijloc între tipurile anterioare,
adică utilizarea unor agenţi chimici de producţie şi a unor tehnologii care să fie cât mai puţin
dăunătoare ecosistemelor. Agricultura integrată (Sistemul Integrat de Nutriţie a Plantelor-
Programul FAO) pune accent pe productivitate. Acest program se adresează în special ţărilor
în curs de dezvoltare şi celor în tranziţie economică pentru care cel mai important lucru este
creşterea productivităţii. Acest tip de agricultură nu exclude de loc utilizarea îngrăşamintelor
şi pesticidelor şi nu se supune unei reglementări specifice sau unui sistem de inspecţie
obligatoriu. El se bazează mai degrabă pe limitarea utilizării de substanţe şi pe metode mai
naturale privind protecţia culturilor decât cele utilizate în agricultura intensivă. Agricultura
integrată se concentrează pe aspectele pozitive ale practicilor agricole şi caută în mod activ să
reducă incidentele negative.
Alături de cele trei criterii amintite mai sus putem distinge mai multe tipuri de
agricultură rezultate din interacţiunea dintre condiţiile naturale, organizarea socială, tipul de
proprietate şi tehnicile de cultură,: agricultura tradiţională, agricultura modernă (comercială),
agricultura socialistă.
Agricultura tradiţională are ca principală trăsătură exploatarea terenurilor doar pentru
întreţinerea colectivitîţilor respective (agricultură de subzistenţă). Este puternic dependentă
de condiţiile naturale, se folosesc mijloace agricole rudimentare, metode de lucru învechite,
ceea ce generează un randamet redus.
În funcţie de caracteristicile sistemelor de cultură, de felul dotărilor agricole şi de
specificul valorificării ternurilor se întâlnesc câteva aspecte specifice:

41
- agricultura itinerantă reprezintă forma cea mai primitivă de valorificare agricolă a
pământului. O anumită suprafaţă de teren se cultivă 2-3 ani, până la pierderea fertilităţii
naturale a solului, după care este abandonată şi comunitatea se deplasează pe un alt teren, care
a fost defrişat sau eliberat prin incendiere. Terenurile sunt ocupate cu o varietate de plante
dispuse concentic în jurul vetrei aşezării, sub forma a două coroane de grădini: prima cu
leguminoase şi arbori fructiferi, a doua cu cereale. Acest tip de agricultură se mai practică în
Africa Centrală, în arhipelagul indonezian, în America de Sud.
- păstoritul nomad este o formă extensivă de creştere a animalelor, în care animalele se
deplasează permanent în căutarea de locuri favorabile pentru păşunat. Acest tip de agricultură
este prezent în zona tropicală (zonele de stepă, semideşerturi şi deşerturi din Africa şi Asia de
SV) şi în zona subpolară (tundra europeană, nord americană şi asiatică).
Agricultura modernă (comercială) dispune de o puternică bază tehnico-materială, are
uncaracter intensiv, productivitate deosebită, principalul scop fiind obţinerea unui profit cât
mai mare. Se poate spune că din punct de vedere al organizării se aseamănă cu activităţile de
tip industrial, şi, prin participarea la formarea fluxurilor comerciale, este o componentă
importantă a economiei mondiale. În cadrul agriculturii comerciale se regăsesc câteva
subtipuri:
- agricultura mixtă intensivă, orientată atât spre producţia vegetală cât şi cea animală,
este prezentă în Europa de Vest, America de Nord, Australia. Se regăseşte la nivelul
proprietăţilor mici şi mijlocii şi necesită dotare tehnică avansată şi investiţii masive;
- agricultura specializată se practică pe proprietăţi extinse, are o ofertă relativ redusă de
produse, necesită investiţii mari, un grad ridicat de mecanizare, o forţă de muncă puţin
numeroasă, motiv pentru care mai este denumită ,,agricultură fără ţărani”. Principalele regiuni
cunoscute pentru acest tip de agricultură (Marin, Nedelcu, 1994) sunt:
a) agricultura specializată în cultura grâului (sudul Canadei, nord-vestul S.U.A. sud-
vestul şi sud-estul Australiei);
b) agricultură specializată în producţia de fructe şi legume (California, Florida, sudul
Europei);
c) agricultură specializată în culturi de plante industriale-bumbac, tutun (S.U.A,
Canada);
d) agricultură specializată în creşterea animalelor pe baza plantelor şi cerealelor
furajere (corn–beltul din S.U.A. asigură hrana pentru obţinerea a 2/3 din producţia de carne de
porc a statului, situaţie similară pentru bovine în Câmpia la Plata).
- agricultura de plantaţie este definită de Organizaţia Mondială a Muncii ca o
exploatare agricolă situată înt-o zonă tropicală sau subtropicală, care foloseşte constant forţă
de salariată, şi unde sunt cultivate sau produse bunuri cu finalitate comercială: cafea, trestie de
zahăr, cauciuc, banane, arahide, fibre textile etc. Acest tip de agricultură este fundamentat pe
baze stiinţifice, cu o mare rentabilitate a unităţilor agricole. Repartiţia geografică actuală
constituie rezultatul unei evoluţii îndelungate pentru că multe dintre actualele culturi de
plantaţie sunt urmari ale marilor descoperiri geografice sau ale proceselor de colonizare şi
marilor migraţii.
Agricultura de plantaţie a dus la apariţia unor mari arii de producţie: două treimi din
recolta mondială de de banane şi cafea şi apraope 50% din cea de trestie de zahăr se obţin de
pe plantaţiile americane, producţia de cauciuc natural este aproape în exclusivitate apanajul
Asiei, 2/3 din recoltele de cacao şi sisal provin din Africa. Există şi o specializare a ţărilor
pentru anumite produse: Brazilia – cafea, cacao, tr –
cacao, cafea, banane, Sri Lanka – ceai, Malaezia – cauciuc natural, ulei de palmier, Ecuador şi
Guatemala – banane.
Agricultura socialistă este bazată pe proprietatea colectivă şi de stat asupra pământului
şi mijloacelor de producţie. Formele de organizare sunt de tipul unităţilor cooperatiste, în care
munca este efectuată de comunităţile locale şi de tipul unităţilor de stat, apărute prin
naţionalizarea unor proprietăţi, în care se foloseşte forţa de muncă salariată. Acest tip de
42
agricultură a fost prezent în Europa Centrală şi de Est şi mai poate fi întâlnit în Vietnam,
Cuba, Coreea de Nord, unele componente ale spaţiului CSI.

43