Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
NATURALE
1
PARTEA A II A
GEOGRAFIA RESURSELOR SI VALORIFICAREA LOR
Capitolul 5
RESURSELE ENERGETICE SI VALORIFICAREA LOR
d) poluarea tot mai ridicată pe care o suportă atmosfera datorită arderii combustibililor.
Cea mai mare parte a energiei primare comerciale este dată de combustibili fosili: petrol 40%,
gaze naturale 23%, cărbuni 27%. Emisiile de carbon sunt mai mari cu 44% la petrol şi cu 75%
la cărbune faţă de gaze naturale şi se estimează că anual se pierd în atmosferă circa 6 mld.t
carbon.
În anul 1990 Comitetul Internaţional pentru Modificarea Climei a confirmat
posibilitatea unei creşteri masive şi rapide a temperaturii globale dacă nu se stopează emisiile
de CO2. Acelaşi comitet a recomandat o reducere a emisiilor cu cel puţin 65 % dar acest lucru
implică o micşorare a consumului mondial de cărbune cu aproape 90 %.Nivelul emisiilor
anuale de carbon variază mult de la o ţară la alta: S.U.A. (5,2 t/loc), Japonia (2,4 t/loc), India
(0,25 t/loc). Aceste diferenţe reflectă tipul combustibilului de bază folosit în economie,
eficienţa energetică dar şi nivelul întregii activităţi economice al unei ţări.
Conferinţa privind schimbările climatice desfăşurate la Berlin în 1995 a arătat faptul că
nu se respectă un obiectiv al Convenţiei adoptată la Rio de Janeiro (1992) referitor la
menţinerea emisiilor de gaze cu efect de seră ale statelor industrializate la nivelul anului 1990.
Astfel că, până 1995 concentraţia CO2 în atmosferă a atins 360 ppm (părţi la un milion) faţă
de 280 ppm la începutul utilizării combustibililor fosili.
Conferinţa de la Kyoto (Japonia) din decembrie 1997 a marcat încheierea primului
acord internaţional pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, în medie cu 5,2 % în
perioada 2008 – 2012 luând ca bază nivelul emisiilor din 1990. Media de reducere este
diferită: Uniunea Europeană va trebui să-şi reducă emisiile cu 8 % pe an, S.U.A cu 7 % ,
Japonia cu 6 %. Ţările în curs de dezvoltare sunt scutite de reducerea emisiilor de gaze cu
efect de seră iar alte ţări dezvoltate ca Australia şi Noua Zeelandă pot să-şi păstreze nivelul
emisiilor din 1990.
3
Fig. 3.1 Repartiţia rezerverele de petrol
Producţia mondială de petrol a fost dominată multă vreme de S.U.A. care în 1930
deţinea 72 % din totalul mondial, 60% în 1938 şi 63% în 1946. Ponderi mai mari aveau ex.
U.R.S.S. 11 % în 1938 şi 15 % în 1946. Regiunea Orientului Mijlociu extrăgea în 1946 doar 6
% din totalul producţiei mondiale. În perioada următoare producţia a scăzut mult în S.U.A., şi
a crescut foarte mult în Orientul Mijlociu, în Africa. America de Sud, şi în ex-U.R.S.S. În anul
1973, la declanşarea primei crize majore a petrolului, Orientul Mijlociu deţinea 37% din
producţie.
După anul 1974 se produc mutaţii semnificative în ierarhia producătorilor de petrol. Ex.
U.R.S.S devine primul producător mondial, S.U.A. trec la exploatarea zăcămintelor din
Alaska, iar ţările din Orientul Mijlociu cunosc o scădere a producţiei datorită confictelor
militare din zonă.
În prezent, Orientul Mijlociu oferă 30% din producţia mondială, urmat de Europa cu
22% şi America de Nord cu 18%.
Asia deţine 42% din producţia mondială de petrol cea mai mare cotă revenind ţărilor din
regiunea Golfului Persic. Exploatările din acestă zonă prezintă avantaje incontestabile:
adâncimile la care se află zăcămintele sunt reduse (o medie sub 2000 m), productivitatea
sondelor este foarte mare iar densitatea petrolului este redusă ceea ce permite un grad ridicat
de valorificare.
Arabia Saudită a devenit prima producătoare mondială în ultimii ani (13% din
producţia mondială) datorită scăderilor de producţie din Federaţia Rusă şi S.U.A. Principalele
exploatări sunt localizate în regiunea terestră la Ghawar, apreciat ca cel mai mare zăcământ al
lumii cu cca.11 mld.t rezerve recuperabile şi în regiunea submarină a Golfului Persic:
Safanyah (cel mai mare zăcământ submarin), Manyafa, Ras Tannurah.
Iranul a exploatat primul petrol din Orientul Mijlociu şi în anul 1973 era al treilea
producător mondial. Conflictul militar cu Irakul (1980-1988) a determinat o scădere foarte
mare a producţiei (20 milioane tone în 1987) urmată de o redresare treptată, fiind în 2003 a
patra producătoare mondială (5%). Principalele explatări sunt situate în sud-vestul ţării:
Marun, Ahwaz, Agha Jari, Gach Saran. În zona Golfului Persic exploatările submarine mai
importante sunt în perimetrul Darius.
Emiratele Arabe Unite dispun de exploatări mai recente (după 1962) şi au devenit o
mare producătoare în ultimii ani (3% în 2003). Cea mai mare parte a producţiei provine din
exploatările submarine: Zakum, Umm Shaif în Abu Dhabi şi Fateh în Dubai (exploatări din
anul 1969).
Kuweit a cunoscut o scădere mare a producţiei în timpul confictului militar cu Irak
(1990-1991), dar apoi creşterea a fost rapidă (110 mil.t în 2003, inclusiv cota aferentă din
producţia Zonei Neutre). Preţul de cost al extracţiei este cel mai mic din lume datorită
4
productivităţii deosebite a zăcămintelor. Principalul zăcământ este Burgan, situat în regiunea
sudică în apropierea Golfului Persic şi considerat al doilea zăcământ al lumii, cu rezerve de
cca. 9 mld.t.
Irakul a fost până la izbucnirea ,,Războiului din Golf‟‟(1990) al cincilea producător
mondial, dar embargoul constituit de ONU pentru petrolul irakian a determinat scăderea
producţiei până la 36 mil.t în 1997 după care s-a revenit la o producţie de 66 mil. t. În 2003.
Cele mai importante zăcăminte sunt în nordul ţării: Kirkuk, Ain Yalah, şi sud: Rumaila,
Zoubair, Bururgan.
Alte producătoare importante în Orientul Mijlociu sunt: Oman, Qatar, Bahrain..
R.P Chineză este o mare producătoare în ultimii ani, cea mai accentuată creştere fiind
după anul 1970. Nivelul producţiei a atins 170 mil.t în 2003 fiind a şaptea producătoare
mondială. Cele mai productive exploatări sunt în nordul ţării: Takeng, provincia Hubei, în
China de Nord-Est (Daquing), China de Nord-Vest (Yumen) precum şi în regiunea submarină
a Gofului Bo Hai.
Indonezia este cea mai veche producătoare de petrol din Asia şi dispune de exploatările
cele mai importante în insula Sumatera (Perlak, Jambi, Raja), în insulele Kalimantan şi Jawa.
Exploatări submarine cu producţii semnificative sunt în regiunea insulei Jawa (Rembang) şi în
strâmtoarea Sulawesi.
Malaysia realizează în totalitate producţia de petrol din exploatări submarine.
Principalele perimetre de exploatare sunt în regiunea estică a Peninsulei Malaya, cât şi în
apropierea teritoriilor deţinute în insula Kalimantan: Sabah şi Sarawak.
India are exploatări mari în partea terestră a ţării, în statele Assam, Bihar, Punjab., iar
mai nou în vest, în zona Golfului Cambay.
Azerbaidjan a fost cea mai veche regiune de exploatare a fostei U.R.S.S. Exploatările
vechi din Peninsula Apşeran au fost înlocuite cu exploatări în zona submarină a Mării Caspice
(Pescianîi, Neftianîe Kamni).
Kazahstan dispune de exploatări în bazinul hidrografic Emba şi în Peninsula Mangâşlak
şi în platoul continental al Mării Caspice. Recent, a fost descoperit un zăcămât imens, Tengiz,
care a stârnit interesul marilor companii petroliere.
Europa produce 22% din cantitatea totală de petrol.
Federaţia Rusă (11,5% din producţia mondială) este a doua producătoare mondială.
Principalele regiuni de extracţie sunt în partea europeană: spaţiul dintre Volga şi Ural
(Sugurova, Tuimazî, Romaşkino), regiunea Peciora (Uhta), în apropierea Mării Caspice
(Groznîi, Kuban).
În partea asiatică cea mai importantă zona de extracţie este Siberia de Vest („al treilea
Baku“) cu exploatări principale în bazinul fluviului Obi (Samotlorskoe, Tiumen, Surgunt). În
insula Sahalin au fost puse în valoare zăcămintele Sahalin I şi Sahalin II de mărime
considerabilă.
Norvegia a devenit al doilea producător european şi dispune de zăcăminte submarine în
Marea Nordului (Ekofisk, Eldfisk, Bream). Cercetările ulterioare au intensificat rezerve
importante pe aliniamentul Marea Baltică – Marea Barents, în zona platoului continental dar
şi în regiunea terestră.
Marea Britanie, al treilea producător european, exploatează zăcămintele din sectorul
britanic al Mării Nordului. Extracţia petrolului este mult mai scumpă faţă de exploatările
terestre, dar calitatea ţiţeiului este foarte bună (ţiţeiul Brent este cel mai bine cotat pe piaţa
mondială). Perimetrele principale de exploatare sunt în regiunea centrală a Mării Nordului
(Piper, Forties, Montrose) şi în apropierea insulelor Shetland (Brent, Magnus).
România (6 mil.t în 2003) are o producţie constantă după 1990 principalele regiuni de
exploatare fiind între Carpaţi şi Dunăre: Câmpia Română (25% din producţie), Podişul şi
Subcarpaţii Getici, Subcarpaţii Curburii. Cea mai recentă regiune de exploatare este platforma
continentală a Mării Negre (cca. 1 mil.t/an).
America de Nord asigură 18% din producţia mondială de petrol.
5
S.U.A. sunt a treia producătoare mondială realizând 9% din producţia mondială în 2003,
deşi mult timp au fost prima producătoare mondială (din 1974 au fost întrecute de fosta
Uniune Sovietică).
Principalele regiuni de exploatare sunt:
- regiunea de la Golful Mexic (Louisiana – Texas) cu exploatări mixte în zona deltei
fluviului Mississippi, în zona Lake Charles şi respectiv Vernon, Panhandle, Big Lake;
- regiunea Middlecontinent cu exploatări mai însemnate în statele Oklahoma (Wichita),
Kansas şi Arkansas;
- regiunea vestică în statele California (Bakersfield, San Diego), Colorado, Utah, New
Mexico;
- regiunea peninsulei Alaska cu exploatări terestre (Umiat, Cook Inlet) şi submarine
(Prudhoe Bay - cel mai mare zăcământ din S.U.A., Sag River).
Mexic a avut o creştere rapidă a producţiei în ultimele decenii: 22 mil.t în 1972 şi 189
mil.t în 2003. Principalele regiuni de extracţie sunt în peninsula Yucatan (Campo de Reform),
litoralul vestic al Golfului Mexic (Chicontepec) şi în regiunea submarină a gofului Campeche
(Cantarell).
Canada, o veche producătoare de petrol, în care regiunea cea mai importantă este în
provincia Alberta (Redwater, Pembina), apoi urmează exploatările din provinciile Columbia
Britanică şi Saskatchewan. Ultimile cercetări au identificat zăcămintele de ţiţei în delta
fluviului Mackenzie şi în platforma continentală a Mării Beaufort.
Africa are o pondere de 11% în producţia mondială de petrol. În acest continent sunt
două regiuni principale de extractie: Africa de Nord (Libia, Algeria, Egipt şi Maroc) şi
regiunea de la Golful Guineea (Nigeria, Gabon, iar mai la sud Angola).
Libia a avut o producţie record în 1970 (162 mil.t) după care a urmat o scădere
continuă. Cele mai importante exploatări sunt în partea centrală şi nord estică: Zelten,
Raguba, Waha.
Algeria dispune de zăcăminte importante în apropierea graniţei cu Libia: Hassi
Messaoud (Nezla, Messdar, Gassi Tonil etc.) în nord şi la sud, Edjeleh (Alrar, Askarene,
Zarzaitine etc.).
Egipt înregistrează o creştere lentă a producţiei. În Peninsula Sinai se află exploatări la
Gemsa şi El Morgan iar în zona Golfului Suez la Ramadan şi Belayim. Exploatări mai noi
sunt la vest de Nil–El Alamein.
Nigeria este cea mai mare producătoare africană (3% di producţia mondială în 2003).
Exploatările cele mai importante sunt cele terestre la Eastern Region (Imo River, Wari) şi în
Central Western Region (Olomaro) cât şi cele submarine din dreptul deltei Nigerului (Okan).
Angola are exploatări terestre în regiunea Cabinda dar şi importante exploatări
submarine în regiunea de nord-vest..
America de Sud asugură 9,2% din producţia mondială de petrol în special prin regiunea
Mării Caraibilor.
Venezuela este a şasea producătoare mondială (5% din total) şi dispune de două regiuni
cu zăcăminte deosebite: zona lagunei Maracaibo care asigură cea mai mare parte din
producţia ţării (exploatări la Mene Grande, Lagunillas, Mara, Tra Juana etc.) şi Oriente cu
zăcăminte în bazinul mijlociu şi inferior al fluviului Orinoco (Oficina, Jusepin, El Temblador
etc.).
Argentina are exploatări în sudul ţării (Podişul Patagoniei şi Insula Ţara de Foc) în
regiunea de nord (Salta) şi în partea centrală (Mendoza).
Brazilia dispune de zăcăminte importante în statele Bahia şi în regiunea Amazonia, dar
cea mai mare parte a producţiei provine din domeniul submarin – Campos Basin.
Producătoare mari importante sunt şi Columbia, cu importantul zăcământ de la Cusiana,
Ecuador, Peru.
Gazele naturale au intrat mai târziu în balanţa energetică. Folosirea lor ca materie prima
în industria chimică este, de asemenea relativ recentă. Importanţa lor este mai mare datorită
3
puterii calorice (5.000 - 13.500 kcal/m ) şi numărul mare de produse realizate de către
industria chimică (îngrăşăminte, mase plastice, negru de fum, acetilenă, amoniac, metanol,
aldehidă formică, acid cianhidric, etc).
Rolul economic important al gazelor naturale creşte şi prin faptul că pot fi valorificate
integral, iar transportul este facil cu ajutorul conductelor la distanţe mari faţă de locul unde au
fost exploatate. Costurile necesare pentru exploatarea şi utilizarea gazului metan de exemplu,
sunt de 8 până la 12 ori mai mici decât pentru cărbune sau petrol.
Problemele legate de criza resurselor energetice au determinat o campanie susţinută de
identificare a noi zăcăminte de gaze naturale. Dacă în 1960 rezervele mondiale sigure erau de
3 3
18.600 mld.m în 1980 de cca. 70 000 mld.m , în 2003 ele au fost apreciate la 175 000
3 3
mld.m ceea ce înseamnă o acoperire a consumului mondial (peste 2.000 mld. m anual)
pentru o perioadă de 67 ani. Rezervele potenţiale recuperabile sunt estimate la aproape 270
3
000 mld.m .
Cele mai mari rezerve sigure sunt deţinute de regiunea Orientului Mijlociu (41%),
îndeosebi în Iran (15%) şi Qatar (14%). Europa are o pondere de circa 35% datorită Federaţiei
Ruse care are cele mai mari rezerve din lume - 27%. Africa şi restul Asiei deţin fiecare câte
8%, iar America de Nord doar 4%.
Atât prin rezervele cunoscute cât şi prin producţia realizată pe primul loc se situează
Federaţia Rusă care în 2003 a realizat aproape 22% din producţia mondială şi asigură atât
consumul propriu cât şi nevoile unor state europene. Bazinul fluviului Obi are cele mai mari
rezerve, zăcământul principal fiind cel de la Urengoi. Zona asiatică a Rusiei deţine 60% din
rezerve şi dă 50% din producţie. De aici pleacă cel mai însemnat gazoduct (5.600 km) ce
ajunge până în Franţa.
8
Fig. 3.2. Repartiţia rezervelor de gaze naturale
În sectorul european al Rusiei sunt valorificate gazele din sud-vestul munţilor Ural
(Orenburg), zona Volga – Ural (Saratov), apoi în ţinuturile nordice aflate pe litoralul mării
Kara, bazinul Peciora (Vorkuta). Principalele regiuni consumatoare de gaze sunt gruparea
industrială din bazinul Moscovei şi zona Uralilor.
În Europa o producţie importantă realizează şi Olanda (3% din totalul mondial.
Principalul zăcământ este cel de la Groningen, din nord-estul ţării, apoi cel de la Placid din
Marea Nordului. Olanda este o importantă furnizoare de gaze naturale pentru ţările Uniunii
Europene.
3
Marea Britanie realizează anual peste 100 mld.m , având exploatările principale în zona
Mării Nordului la Lehman Bank, West Sal şi Wiking.
Din platforma continentală a Mării Nordului extrage gaze naturale şi Norvegia,
principalele exploatări sunt la Ekofisk, Frigg, Cod.
Alte ţări europene producătoare de gaze naturale sunt: Germania care utilizează în
principal zăcămintele din nordul ţării (Saxonia inferioară) şi din Bavaria; Italia cu rezerve
apreciabile în câmpia Padului (Parma, Pavia, Piacenza, Bordolano etc.) şi în Sicilia, România
(0.5% din producţia mondială.
În Asia se detaşează Iranul (3%) cu o producţie formată în principal din gaze de sondă,
Indonezia cu centrele Perlak şi Palembang din insula Sumatera şi Tenjung şi Tarakan în insula
Kalimantan; China care exploatează zăcăminte din regiunea litorală a golfului Bo Hai şi aria
cursului inferior al fluviului Huang He; Pakistanul care exploatează rezervele din câmpia
Indusului, ca şi India, apoi cele din nordul ţării din apropierea capitalei Islamabad, Malaysia
cu exploatări atât în zona continentală cât şi în cea litorală.
În America de Nord, S.U.A. produc anual circa 21% din totalul mondial şi ocupă locul
doi pe glob după Rusia. Zona cea mai productivă se află în sectorul central-sudic în statele
Texas şi Louisiana, la este de Mississippi până la Rio Grande (Corpus Cristi, Texas City,
Beaumont, etc.). Un loc important revine exploatărilor „‟off shore‟‟ din Golful Mexic. In
statul Oklahoma din nordul Texasului, se conturează cea de-a doua arie gazeiferă care se
extinde şi in Kansas, având ca centre principale: Tulsa, Amarillo, Oklahoma etc. Alte
zăcăminte sunt cantonate în Munţii Stâncoşi, pe teritoriile statelor New Mexico (San Juan),
Colorado, Wyoming, California, în Podişul Preriilor şi în Alaska sudică la Kenay, West Fork şi
Cook Inlet. SUA dispune de o reţea densă de conducte care asigură distribuirea gazelor
naturale pe întreg teritoriu.
Zăcăminte importante deţine Canada, care care este a treia producătoare mondială.
Principalul areal gazeifer se încadrează în provinciile Columbia Britanică, Alberta şi
Saskatchewan. Circa 40 % din producţia Canadei este exportată în SUA.
Mexic exploatează zăcămintele de la Reynosa, Tampico, Poza Rica, Minatitlan.
Din America de Sud se remarcă Argentina cu o producţie obţinută din perimetrele
Comodoro – Rivadavia şi Pico Truncado situat în sud, cel din partea central vestică a ţării, din
apropiere de Mendoza şi cel din nord, de la Salta.
Venezuela deşi dispune de cele mai mari rezerve din acest continent, extrage o cantitate
mică formată aproape exclusiv din gaze de sondă. Regiunea golfului Maracaibo şi zona El
Tigre asigură cea mai mare parte a producţiei.
Australia exploatează resursele gazeifere din partea centrală a ţării, sectorul litoral sud-
vestic şi în est, pe teritoriul statului Queensland şi din domeniul submarin nord-vestic.
În Africa, Algeria este cea mai mare producătoare de gaze naturale, principalele
zăcăminte se găsesc la Hassi R‟Mel, apoi în sudul ţării la Ain Sakan şi Berga. Conductele
transmediteranee ce pornesc din portul Arzew transportă gazele în Sicilia, de unde se ramifică
spre Italia continentală, Grecia şi ţările Europei Centrale şi Vestice.
10
Fig. 4.1 Repartiţia geografică a rezervelor de cărbuni
14
Rezervele de uraniu au fost apreciate diferit în funcţie de criteriile folosite: 24,5
milioane tone rezerve certe şi probabile, 4,6 milioane tone rezerve recuperabile şi adiţionale,
3,5 milioane tone rezerve recuperabile la un preţ sub 80 USD/kg (uraniul ieftin). Cele mai
însemnate rezerve sigure se găsesc în regiunile foarte vechi ale uscatului.
Australia este cea mai mare deţinătore de rezerve sigure (30%). Prima mină de uraniu a
fost Radium Hill, din Australia de Sud care a funcţionat între anii 1954-1962 Au urmat apoi
noi deschideri de exploatări: Rum Jungle (Teritoriul de Nord), Mary Kathleen (Queensland)
ş.a. În prezent, a doua producţie pe plan mondial este asigurată de 2 mine: Olympic Dam
situată la 500 km nord-vest de Adelaide şi Ranger, în Teritoriul de Nord. De remarcat că toată
ptoducţia este destinată exportului, Australia neavând centrale nucleare.
Kazahstan deţine 17% din rezervele mondiale şi este a treia producătoare mondială,
dipunând de patru câmpuri uranifere: la vest de Almaty, altul aproape de Marea Caspică, iar
celelalte două în nordul şi estul ţării.
Canada dispune de 12% din rezervele mondiale, dar este de mulţi ani cea mai mare
producătoare, circa 1/3 din totalul mondial Celebrele exploatări de la Port Radium şi Blind
River au fost închise, astfel că principalele exploatări se găsesc în nordul provinciei
Saskatchewan: Mc Arthur River, Rabbit Lake, Cluff Lake.
Africa de Sud deţine rezerve apreciate la circa 8%, exploatările fiind destul de vechi
datorită asocierii cu minereuri de aur şi cu diamante. Cea mai imprtantă zonă de extracţie este
Vaal River.
Namibia are o pondere de 8% din rezervele mondiale, a şasea producătoare datorită
exploatărilor în carieră din Munţii Rössing.
Brazilia este cotată cu 4% din rezerve, dar are o producţie modestă generată de
exploatările din statele Bahia, Ceara, Minas Gerais.
Federaţia Rusă (4%) exploatează uraniul din 1944 şi dispune de 4 perimetre uranifere în
partea europeană şi 11 în cea asiatică, cele mai importante fiind TransUralul şi Siberia de Vest
S.U.A. deţin numai 3% din rezervele de uraniu prin zăcămintele din statele Wyoming,
Utah, Nebraska, Colorado.
Niger, cu rezerve mai mici, dar al IV-lea producător mondial are principalele zone de
extracţie în partea central-nordică a ţării: Takriza şi Tamov.
Alte ţări deţinătoare şi producătoare de uraniu sunt: Ucraina, Cehia, Germania, Spania,
Franţa, Portugalia, India, România.
Centralele nuclearo-electrice (CNE) pot funcţiona cu uraniu natural (cantitatea de
combustibil este mai mare) sau cu uraniu îmbogăţit (combustibil mai puţin, dar procesul de
îmbogăţire este costisitor).
Prima centrală nuclearoelectrică cu caracter industrial a fost cea de la Obninsk (Rusia,
cu o putere instalată de 5 MW). Au urmat apoi cele de la Calder Hall (Marea Britanie) şi
Marcoule (Franţa) în 1956, Shippihgfort (SUA) în 1957. În anul 1960 funcţionau 29 reactoare
în 5 state (celor menţionate li s-a adăugat Germania).
Crizele energetice determinate de piaţa petrolului au determinat multe state să opteze
pentru energia nucleară astfel că se ajunge la începutul anului 2005 la 438 reactoare aflate în
funcţiune în 30 de ţări (Taiwanul este inclus la China) cu o putere instalată 364 445 Mwe
(conform datelor oferite de World Nuclear Association).
Cele mai multe reactoare aparţin SUA (103 reactoare); Franţei (59 reactoare); Japoniei
(53 reactoare); Germaniei (28 reactoare) şi Federaţiei Ruse (31 reactoare).
La aceeaşi dată numărul reactoarelor aflate în construcţie era de 26, iar al celor
planificate să intre în construcţie-37.
În ultimii ani se înregistrează o creştere accentuată a construcţiei de reactoare în Asia.
Japonia intenţionează să îşi dubleze producţia de energie nucleară până în anul 2010 şi are în
construcţie 3 reactoare şi alte 13 sunt în program, China, cu 15 reactoare active, va începe în
următorii ani construirea a zece noi reactoare de putere mare; Coreea de Sud a optat pentru
15
energia nucleară ca sursă principală de electricitate reuşind să pună în funcţiune 19 reactoare,
India are 14 reactoare. Programe de introducere a energiei nucleare au: Indonezia, Iran, Israel,
Coreea de Nord, Turcia, Vietnam.
Conform datelor WNA, dintre ţările dezvoltate doar Franţa, Japonia şi Finlanda au în
derulare programe nucleare. Pe de altă parte, s-a trecut la prelungirea duratei de funcţionare,
care în mod obişnuit este de 40 ani, la 60 ani (S.U.A.) şi chiar 70 ani (Japonia)
Accidentele petrecute de-a lungul timpului, opoziţia populaţiei, au determinat unele
state sî renunţe la construirea de noi reactoare:
Statele Unite au încheiat execuţia ultimei centrale în februarie 1996 şi au anulat
proiectele care vizau construirea a peste 90 reactoare; Suedia a dat în folosinţă ultima centrală
nucleară în 1985, Spania în 1988, Germania în 1989, iar Marea Britanie în 1995.
Energia electrică de origine nucleară are ponderi ridicate în structura producţiei de
energie electrică a unor ţări. În anul 2004 ea a reprezentat 80 % în Lituania, 78% în Franţa,
57% în Belgia, 50% în Suedia. În 17 ţări ponderea energiei nucleare depăşeşte 25% din
producţia totală de electricitate.
Estimările Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică pentru anul 20015 indică o
creştere a capacităţii instalate la 370 Mwe, dar ponderea energiei nucleare în producţia totală
de electricitate va scădea la 13%
Energia nucleară - recent intrată în uz, la început costisitoare, dar în prezent extrem de
competitivă, înregistrând cea mai susţinută dinamică. Baza acesteia o constituie combustibilul
nuclear, obţinut din uraniu şi alte elemente radioactive. Uraniul este o resursă relativ rară, a
cărei utilizare presupune un înalt potenţial tehnic, constituind apanajul ţărilor dezvoltate, deşi
cele mai mari rezerve sunt cantonate în state africane sau asiatice (Niger, Namibia, Africa de
Sud, India), la care se adaugă şi Canada, Fed. Rusă sau Australia.
Producţia de uraniu s-a dezvoltat rapid în anii 70-80 dar cunoaşte o oarecare criză în
prezent. Prospecţiunile efectuate au mărit rezervele, dispersate în mai multe state de pe Glob.
Fabricarea combustibilului nuclear (uraniul îmbogăţit) este apanajul câtorva state
dezvoltate - S.U.A., Franţa, Fed.Rusă, Japonia, noi tehnici mai puţin poluante fiind în curs de
aplicare (utilizarea laserului cu vapori de cupru în locul difuziunii gazoase).
Cu toate problemele legate de depozitarea deşeurilor nucleare, această ramură s-a
dezvoltat rapid ajungând să domine energetica unor state precum Franţa, Belgia, Bulgaria,
Lituania. Ponderea sa în producţia mondială a ajuns la 20%, cu tendinţa de creştere, mai ales
în ţările recent dezvoltate sau în curs de dezvoltare-Coreea de Sud, Taiwan, China, India,
Pakistan, de multe ori combinat cu utilizările militare. Cea mai mare parte a capacităţilor
actuale se situează în Europa de Vest (1/3, în special în Franţa ce deţine 17%) urmată de
America de Nord şi Asia. Pericolul unor accidente şi problema deşeurilor a stopat unele
16
planuri de extindere a reţelei de centrale nucleare în Germania, Italia sau Japonia.
Energia apelor curgătoare este cea mai ieftină sursă de obţinere a electricităţii, iar
valorificarea sa, în această direcţie, apare în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Astăzi,
hidrocentralele produc 19% din electricitatea mondială, transformând energia primară a apelor
curgătoare în energie electrică.
Avantajele pe care le oferă hidrocentralele sunt date de: cost mic al energiei produse,
grad foarte redus de poluare, îmbunătăţirea navigaţiei, posibilitatea utilizării apei pentru
agricultură, industrie, consum casnic, prevenirea inundaţiilor prin regularizarea debitelor.
Construcţia unor asemenea centrale necesită însă un timp mai lung de execuţie, investiţiile
sunt mai mari, iar în unele situaţii se produc modificări substanţiale în mediul înconjurător, au
loc strămutări de populaţie.
Tipologia centralelor hidroelectrice este foarte diferită, în funcţie de condiţiile fizico-
geografice, care impun anumite soluţii tehnice. Astfel, sunt centrale amenajate în corpul
barajului sau la cote inferioare acestuia, cu aducţiunea apei prin conducte sau prin canale de
derivaţie.
Mărimea potenţialului hidroenergetic este dependentă de o serie de factori:
- cantitatea şi regimul precipitaţiilor – valori mari şi o repartiţie uniformă sunt situaţiile
favorabile;
- particularităţile reliefului – regiunile muntoase prezntă diferenţe de nivel mai mari;
- substratul geologic,- rocile cu un grad foarte mic de permeabilitate sunt necesare;
- profilul longitudinal şi transversal al arterei hidrografice – este necesară o anumită
pantă de scurgere şi o lăţime cât mai mică a văii.
Cele mai mari valori ale potenţialului hidroenergetic teoretic se regăsesc în Asia, Africa,
America de Nord, America de Sud. Fluviile cele mai favorabile pentru obţinerea hidroenergiei
sunt Zair, Enisei, Chang Jiang, Brahmaputra, Parana, Columbia, Zambezi, Nil.
Valorificarea resurselor hidroenergetice este destul de redusă, sub 20% din potenţialul
tehnic amenajabil, cu ponderi mai mari în Europa şi America de Nord. Sub medie se înscriu
Asia, America de Sud, Africa, Oceania. Cele mai mari capacităţi instalate în centrale hidro
sunt deţinute de către Europa, Asia şi America de Nord. Dintre ţările cu valori mai mari ale
puterilor instalate în hidrocentrale menţionăm: SUA, Canada, China, Brazilia, Fed. Rusă.
Europa dispune de 30% din capacitatea mondială instalată în hidrocentrale şi produce
29% din hidroenergia lumii. Se remarcă îndeosebi Federaţia Rusă care dispune de mari
sisteme hidroenergetice atât în partea europeeană cât şi în partea asiatică. Amenajările de pe
fluviul Volga însuemază circa 14 000 MW dintre care Volgograd – 2 530 MW şi Samara – 2
300 MW.
În zona asiatică s-a valorificat potenţialul fluviului Enisei - 6 hidrocentrale (Saian -
Sushensk – 6 400 MW, Krasnoiarsk – 6 000 MW etc.) şi Angarei (Bratsk – 4 600 MW, Ust -
Ilimsk – 4 300 MW, Boguciani – 4 000 MW). Există şi un proiect, început încă din 1976,
abandonat din motive financiare, de a construi o hidrocentrală de 2 200 MW pe fluviul Bureea
(lucrările au reînceput în 2003). Cel mai ambiţios plan al Rusiei prevede o hidrocentakă de 20
000 MW la Turukhan (bazinul Tunguska).
Amenajări mai importante sunt şi pe Dunăre (Porţile de Fier I – 2 100 MW, Porţile de
Fier II - 850 MW, Iller, Isar, Inn (Germania). Numeroase hidrocentrale de mică putere se află
în Norvegia, Suedia, Austria, Franţa, Italia.
Asia deţine 25% din puterea totală a hidrocentralelor, iar producţia acestora reprezintă
22% din cea mondială. China este lider mondial în privinţa numărului de microhidrocentrale
(peste 40 000) fiind şi cel mai mare exportator pentru asemenea tip de centrale. Se remarcă
amenajările de pe fluviul Huang He (Liujiaxia şi Sanmenxia de câte 1100 MW) şi cele de pe
fluviul Chang Jiang (Gezhouba 2 700 MW). Pe acest fluviu se derulează construcţia
17
hidrocentralei „Trei Defilee“ care în final va însemna circa 18 000 MW, preconizată să fie
dată în funcţiune în anul 2009. Turcia, alături de China, are cele mai vaste programe
hidroenergetice. Cea mai importantă amenajare se află pe Eufrat (Ataturk-2400 MW. Japonia
dispune de numeroase hidrocentrale de putere mică datorită activităţii seismice intense. India
are un potenţial mare valorificat foarte puţin pe Indus, Gange şi Brahmaputra.
America de Nord deţine aproape 25% din totalul capacităţii globale dar producţia de
hidroenergie reprezintă 27% din cea mondială. SUA dispun de sisteme hidroenergetice mari
pe fluviul Columbia (25 de amenajări dintre care se remarcă Grande Coulee I, II, III cu
aproape 11 000 MW), Colorado, Tennesse (47 hidrocentrale). Canada are amenajări
importante pe fluviul Churchill (5 225 MW), La Grande River (10 000 MW în patru
hidrocentrale), pe fluviul Sf. Laurenţiu şi afluentul său Saguency. De remarcat că SUA şi
Canada produc 25% din hidroenergia lumii (11% şi respectiv 14%). De menţionat proiectele
Canadei de a instala peste 10 000 pe fluviul Mackenzie şi a 600 MW pe Bear River.
America de Sud are un potenţial foarte mare dar puterea instalată reprezintă numai 15%
din cea mondială şi participă cu 18% la producţia totală. Brazilia are un coeficient de
amenajare de 35% şi dispune de amenajări importante pe fluviul Parana - Itaipu, în colaborare
cu Paraguay, cu o putere finală de 12 600 MW, mărită ulterior cu încă 2 grupuri a 750 MW, pe
Paranaiba (Ilha Solteria – 3 200 MW), pe fluviul Rio Grande (sistemul Paolo Afonso cu 5 100
MW). Argentina valorifică aproape un sfert din potenţialul economic amenajabil, cu mari
centrale pe Parana (Yacireta 3 100 MW), Corpus Posados- 6 900 MW, Salto Grande
(construită în colaborare cu Uruguay). Venezuela a construit hidrocentrala Guri (a doua din
lume, cu 10 300 MW în final) pe fluviul Caroni, afluentul fluviului Orinoco.
Africa deşi dispune de mari resurse hidroenergetice posedă doar 3% din puterea totală
iar participarea la producţia mondială este de 2 %. Pe fluviul Nil se află hidrocentralele Aswan
I (350 MW) şi Aswan II (2 100 MW) în Egipt, Owen Falls în Uganda. Pe Zambezi s-au
construit două hidrocentrale mari: Cabora Bassa în Mozambic de 4 150 MW şi Kariba – 1 200
MW în Zimbabwe. Sistemul fluvial Zair dispune de câteva hidrocentrale importante: Inga I, II
şi altele în construcţie, preconizându-se o putere finală de peste 20 000 MW.
Hidroenergia constituie elementul dominant în structura producţiei de energie electrică a
multor ţări:
- între 90 -100%: Norvegia, Islanda, Paraguay, Zambia, Zair, Ghana, Uganda, Laos, Sri
Lanka, Brazilia;
- între 80 - 90%: Etiopia, Kenya, Africa Centrală, Peru, Costa Rica;
- între 70 - 80%: Austria, Chile, Angola, Vietnam;
- între 60 - 70%: Noua Zeelandă, Canada, Sudan, Mali.
- între 50 – 60%: Cöte d' Ivoire, R.P.D. Coreeană.
Ţările cu o producţie mai mică de energie electrică au, în general, ponderi mai mari ale
hidroenergiei, iar ţările cu producţie totală mare, deşi au cele mai mari producţii de
hidroenergie, ponderile sunt mult mai mici.
În ultimii ani s-au semnalat unele aspecte negative datorate construcţiilor hidrotehnice:
- barajele împiedică migraţia peştilor. Sunt pe cale de dispariţie câteva specii din
sistemul fluvial Columbia; acelaşi lucru se semnalează şi în privinţa sturionilor, la gurile
Dunării;
- construcţiile hidrotehnice au influenţe asupra deltelor. S-a constatat că Egiptul ar putea
pierde în 60 de ani 19% din suprafaţa locuibilă din Delta Nilului ca urmare a unei cantităţi
mai mici de aluviuni;
- există, din ce în ce mai mult, dificultate în a asigura debite corespunzătoare pentru
o funcţionare eficientă datorită colmatării mai rapide, faţă de previziuni, a lacurilor de
acumulare;
- în ultimii 50 de ani câteva milioane de oameni au fost nevoiţi să-şi părăsească
domiciliul datorită apariţiei lacurilor de acumulare. Numai proiectul “Trei Defilee“ de pe
fluviul Chang Jiang impune strămutarea a peste un milion de persoane.
18
Tendinţele actuale sunt de realiza amenajări complexe, în cascadă, de a construi
hidrocentrale de vârf, destinate suplimentării producţiei la cereri foarte mari, de instalare a
microhidrocentralelor (sub 15 MW), de a realiza hidrocentrale de cădere mare (diferenţa de
nivel dintre lac şi centrala electrică).
Capitolul 6
GEOGRAFIA ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE
Industria siderurgică, industria de autovehicule, forme de
localizare a industriei
19
Fig.6.1 Repartiţia rezervelor de minereuri de fier
Zonele asiatice ale Rusiei deţin 30% din rezerve. În Siberia Centrală sunt mai
importante zăcămintele de la Angara Ilim şi Angara Pitsk. Deşi în ultimele decenii s-a trecut la
valorificarea zăcămintelor situate la est de Ural (Siberia Vestică şi Extremul Orient) rolul
minereurilor de aici este mai scăzut, din cauza lipsei forţei de muncă, dar şi a condiţiilor
dificile de exploatare.
Ucraina dispune de zăcămintele imense de la Krivoi Rog apreciate la cca. 20 mld.t.
Minereul de aici este de calitate superioară, iar extracţia se face mai ales în carieră.
Apropierea de bazinul carbonifer Doneţk a determinat apariţia unei regiuni siderurgice foarte
puternice. Alte zăcăminte sunt cele din Peninsula Kerci, de dimensiuni mult mai mici şi de
calitate mai scăzută.
Europa de Vest este deficitară în minereuri de fier. Industria siderurgică din Europa
vestică funcţionează, în prezent, pe baza importurilor masive din Africa, Asia şi
Australia.Doar Suedia se impune atât cantitativ cât şi calitativ (53% conţinut în metal) având
imprtante rezerve în Laponia, exploatate la Kiruna, Kirunavora şi Gallivare şi expediate prin
porturile Lulea şi Narvik. A doua zonă importantă este în Suedia centrală, exploatate la
Bergeslagen-Gransgerberg.
China a a fost mulţi ani prima producătoare mondială fiind devansată în prezent de
Brazilia. Concentraţia în metal este mai redusă şi anume de 39%. Aşa sunt zăcămintele din
jumătatea nordică a ţării, în apropiere de Anshan, ca şi cele din platoul mongol, de la nord de
Huang He. În partea sudică sunt zăcăminte cu un conţinut de fier mai ridicat, dar cu rezerve
mai mici. Aşa se explică importul de minereu de fier din Brazilia, Australia şi India. Datorită
apropierii de resursele carbonifere se exploatează mai intens minereurile din NE (Anshan,
Benxi şi Tunhua) ca şi cele din provinciile Sichuan şi Guizhou.
În India,zona principală de extracţie o reprezintă statele Bihar şi Orissa. Rezerve
importante se exploatează şi în zona centrală şi cea sudică la Madras-Myssore. Situate
aproape de suprafaţă şi având un conţinut bogat în fier (61%), minereurile din India sunt
exportate în multe ţări.
Australia, a treia producătoare mondială, dispune de mari zăcăminte în zona aridă din V
şi NV la Mount Newman, Yampi Sound, Pilbara, Mount Tone Price etc. În partea central-
sudică, principalele zăcăminte se exploatează la Iron Baron, Iron Duke, Iron Monarch. Cea
mai mare parte din producţie este furnizată Japoniei, S.U A. şi Europei vestice. Exploatările în
carieră şi conţinutul ridicat de metal (64%) au dus la creşterea rapidă a producţiei şi
exportului.
Brazilia este în prezent cea mai mare producătoare de minereu de fier din lume. Cea
mai mare parte a rezervelor se află în zona centrală a statului Minas Gerais, în “patrulaterul de
fier”, în regiunea Itabira, în statul Para unde există o mare exploatare în carieră, la Carajas.
Conţinutul de metal atinge 60 %. Rezerve mai mici se găsesc în statele Mato Grosso, Bahia,
Sao Paolo, Parana şi în ţinuturile din nord.
În America Latină rezerve însemnate de minereuri, în afară de Brazilia, mai deţin
Venezuela, în marele zăcământ Cerro Bolivar şi la El Pao, în bună parte exportate în S.U.A.,
apoi Mexic, Bolivia, Peru, Chile.
În S.U.A. rezerve şi exploatările se concentrează în zona Marilor Lacuri care deţine
75% din rezerve şi producţie. Arealele bogate în minereu de fier se găsesc în statele
Minnesota, Wisconsin şi Michigan. Aici se află cea mai mare grupare siderurgică din lume.
A doua regiune o formează Munţii Appalachi cu rezerve apreciabile, pe rama vestică, în
statele New York şi Pennsylvania dar şi în sud, în statele Alabama, Georgia şi Tennessee.
20
Partea vestică a S.U.A. constituie a treia arie geografică, bogată în zăcăminte feroase.
Acestea sunt localizate în statele: Dakota, Colorado, Utah, Oregon, Idaho, California, Nevada,
Arizona.
Ca urmare a importului masiv de produse siderurgice din Japonia, Uniunea Europeană şi
unele ţări în curs de dezvoltare, siderurgia S.U.A. nu funcţionează la întreaga capacitate de
multă vreme.
Canada are zăcăminte mari în scutul canadian, (Pen. Labrador), mai puţin bogate în
metal -39%. Canada este un important furnizor pentru siderurgia S.U.A., în special din
provincia Ontario de unde minereul se transportă pe sistemul Marilor Lacuri
Africa şi-a sporit substanţial producţia de minereu de fier, cel mai important producător
fiind Africa de Sud, urmată de Liberia şi Mauritania care obţine 80 % din veniturile realizate
din import. Rezerve şi producţii mai mici au şi Algeria, Angola, Gabon, Guineea etc.
Comerţul cu fier vechi reprezintă cca. 250 mil.t. anual cele mai intense fluxuri fiind în
cadrul Uniunii Europene, în Asia de Sud şi de Est, în America de Nord.
Metale pentru aliaje. Acestea sunt utilizate pentru a conferi produselor siderurgice
anumite însuşiri: duritate, elasticitate, rezistenţă la coroziune etc.
Manganul se găseşte în natură sub formă de oxizi şi imprimă oţelului duritate şi
rezistenţă la uzură. Rezervele sunt evaluate la 812 mil.t. fiind concentrate în Africa de Sud,
Ucraina care deţin peste 30% fiecare, Gabon 5,5%, India, Australia şi Brazilia care au între 2-
3,5% fiecare. Cele mai mari zăcăminte se găsesc la Ciatura în Caucaz, Nikopol în Ucraina,
Kazahstan, Ural şi Siberia în Rusia, în provincia Cap din Africa de Sud, în statele Mato
Grosso şi Minas Gerais din Brazilia şi podişul Yeye din Gabon. Recent, au devenit însemnate
ţări producătoare de minereu de mangan şi Australia, India şi Japonia.
Cromul este folosit la fabricarea oţelului inoxidabil şi la cromare. Cromul se obţine din
cromit, care este prezent în rocile eruptive. Rezervele mondiale sunt evaluate 3 mld. tone din
care 70% în Africa de Sud, apoi în Zimbabwe 10%, Albania, Turcia, Indonezia, India, Filipine
şi Finlanda.
Nichelul este utilizat la fabricarea oţelurilor speciale rezistând la atacul acizilor, dar şi la
obţinerea de aliaje (alpaca, argentan, constantan şi nichelină). Rezervele sunt evaluate la 150
mil. tone şi sunt cantonate în Noua Caledonie (peste 30%), Canada, Rusia, Cuba, Republica
Dominicană. Cele mai mari producătoare de nichel sunt: Canada, Fed. Rusă, Noua Caledonie,
Australia.
Wolframul se obţine din wolframit, este foarte rezistent şi este folosit la fabricarea
filamentelor pentru becurile electrice (se topeşte la 3400 C), a oţelurilor speciale şi pentru
plăcuţe widia. Zăcăminte importante se găsesc în China (45%), Rusia (13%), SUA (7%),
Canada (12%), Suedia şi Portugalia.
Cobaltul are o mare duritate, şi intră în componenţa unor aliaje. Se foloseşte la
fabricarea sticlei şi porţelanului şi este utilizat în terapeutică. Rezervele sunt mici, circa 3,3
mil. tone (R.D.Congo 41%, Cuba 31%).
Titanul , deşi răspândit în natură, se găseşte în concentraţii mici. Este folosit la
fabricarea oţelurilor speciale în aeronautică, construcţii aerospaţiale şi în pictură sub formă de
oxid de titan, un pigment alb. Importante zăcăminte sunt în India, Australia, Finlanda,
Norvegia, Rusia, Japonia, Africa de Sud, Canada, SUA şi Brazilia. Principalii exportatori de
titan sunt Rusia şi Japonia.
Vanadiul conferă oţelurilor o mare rezistenţă; resursele se găsesc în special în Rusia
60%, Africa de Sud 20%, China 14%, SUA, Finlanda, Norvegia şi Chile.
Molibdenul este folosit la fabricarea oţelurilor speciale. Circa 50% din rezerve şi
producţie aparţin SUA, fiind urmată de Chile (20%), Canada (8%), Rusia (8%), China,
Japonia.
Franţa a realizat 21 mil.t. în 2004 ,în special, din materii prime indigene. O arie
siderurgică tradiţională o reprezintă Lorena, cu centrele Metz, Nancy, Thionville şi Briey, care
dă 2/3 din producţia ţării. În Podişul Central Francez s-au dezvoltat centrele Creuzot, St.
Etienne şi Nevers, iar pe baza importurilor de materii prime s-au construit uzine moderne în
porturile Dunkerque, Le Havre, Bordeaux şi St. Nazaire.
Marea Britanie a dezvoltat de timpuriu industria siderurgică. În 1850 dădea 70% din
producţia de oţel a lumii, în 1913 ponderea scăzuse la 10%, iar în prezent este de sub 2%.
Centrelor siderurgice mai vechi Sheffield, Birmingham li s-au adăugat cele din porturile:
Cardiff, Swansea, Bristol, Glasgow, Newcastle, Middlesbrough. În 2004 a realizat 14 mil. t.
24
Marin I. şi Nedelcu A. (1994) disting la nivel mondial, ca forme dominante în
localizarea industriei regiunile industriale de diferite tipuri, regiunile urban-industriale şi axele
urban-industriale.
Se observă că regiunea industrială este considerată treapta superioară a concentrării
industriei, privită diferenţiat de geografi în funcţie de influenţa ei în teritoriu, de limitele sale
şi caracterul producţiei.
Ramurile industriale recente au impus noi clasificări în domeniul localizării determinate
în special de importanţa şi specificul activităţii. G.B.Benko (1991) admite existenţa
următoarelor forme de localizare industrială:
- centre de inovare care dispun de unităţi de cercetare şi colaborează cu întreprinderile
industriale pentru proiectarea producţiei, frecvente în Europa de Vest;
- parcuri de cercetare prezente în apropierea unor firme puternice cu cercetători
renumiţi. Există o colaborare strânsă cu centre universitare de tradiţie şi un schimb de
activităţi între cadrele didactice şi specialiştii din producţie;
- parcuri de afaceri şi comerciale cu funcţii manufacturiere şi de servicii, concentrate în
apropierea marilor centre urbane;
- parcurile tehnologice au ca activitate principală producţia de servicii şi tehnologie
înalt performantă şi sunt prezente îndeosebi în spaţiul periurban.
Dezvoltarea în teritoriu a noilor industrii se face în paralel cu existenţa spaţiilor mai
vechi industrializate. S-a încercat gruparea acestei existenţe duble în funcţie de mărimea
teritoriului ocupat, de specificul activităţii şi de densitatea industriei. Gachelin (1977)
evidenţiază ca tipuri de concentrare industrială axele de dezvoltare şi polii de creştere.
Axele de dezvoltare au apărut de-a lungul unor artere de comunicaţie şi deţin industrii
tradiţionale (Sena, Rin, Rhon) sau ramuri neoindustriale (coridorul M4 între Londra-
Manchester, autostrada 128, în apropiere de Boston).
Polii de creştere sunt în general caracteristici marilor centre urbane care au cunoscut o
dezvoltare industrială timpurie şi în ultimul timp au realizat transformări profunde în
specificul producţiei, dominând producţia de servicii. Un aspect mai recent este migrarea spre
regiunile litorale a activităţilor economice şi posibilităţile de creare a unor spaţii de depozitare
de mari dimensiuni. Aceşti poli litorali de creştere au, de asemenea, un rol major în
aprovizionarea regiunilor interioare şi dispun de o reţea densă de căi de comunicaţii.
26
dezvoltare se constată anumite diferenţieri datorate în primul rând nivelului de dezvoltare
economică.
Localizare geografică a acestor nuclee a fost influenţată de anumiţi factori (Velcea,
Ungureanu, 1983):
1) prezenţa unor industrii clasice dar foarte competitive pe piaţa militară sau civilă. în
condiţiile existenţei celor două blocuri militare, interesele strategice au determinat
introducerea unor noi tehnologii ceeace a condus la apariţia unor concentrări de tehnologie de
înalt nivel, care au structurat o parte din aglomeraţia urbană sau chiar oraşul în întregime.în
S.U.A. asemenea localizări poartă numele de „activity parks” şi s-au dezvoltat îndeosebi în
statele industrializate din nord-est (Connecticut, Maine) sau din sud (Texas) şi vest
(California). În Europa se pare că cele mai numeroase astfel de localizări sunt în Franţa, în
regiunea parisiană (La Defense, Marne-la Valle, Roissy), la Nisa, Lyon, Marsilia;
2) concentrarea unor cercetători de valoare deosebită în cadrul unor universităţi cu
tradiţie, situaţie în care în funcţie de relaţiile stabilite se pot deosebi două tipuri de amplasare
teritorială: fie lângă universitatea respectivă, fie în apropierea parcurilor de cercetare care sunt
afiliate acestora. Cele mai caracteristice exemple sunt cele din Boston unde s-au acumulat
peste 400 de unităţi productive în apropierea universităţilor Harvard, Tuft, M.I.T.
(Massachussets Institute of Tehnology) sau din California - în Sillicon Valley sunt peste 1000
de întreprinderi legate de Universitatea Stanford din Los Angeles. În Europa se constată o
tendinţă de implantare în mediul rural, departe de metropolă. Astfel, în Marea Britanie unele
nucleele neoindustriale sunt amplasate în aşa-numita Green Belt: Cambridge, Melbourn,
Huntington, iar în Franţa multe parcuri ştiinţifice sunt situate foarte aproape de oraşele
universitare: lângă Grenoble se află Zona de Inovaţie şi Cercetare Ştiinţifică şi Tehnică care
are aproape 150 uzine;
3) marile concentrări urbane au un consum mare de informatică ceea ce a condus la
amplasarea unor unităţi de producţie a echipamentelor de telecomunicaţii, birotică,
informatică, aparatură audio-video. Se poate constata că noile industrii au fost atrase de marile
zone consumatoare de energie materii prime şi produse manufacturate. Localizarea a urmărit
ocuparea unor areale în afara celor productive, evidenţiindu-se o tendinţă de dispersie a
activităţilor economice în teritoriu.
4) concentrarea în teritoriu a echipamentelor de vehiculare rapidă a informaţiilor
influenţează amplasarea nucleelor neoindustriale îndeosebi după 1980. În parcurile de
activitate zonele unde s-au amplasat aceste echipamente au devenit teleparcuri. Ulterior,
conexiunile dintre teleparcuri au dat naştere la teleporturi – teleportul parizian care a rezultat
din conectarea tele parcurilor Valmy – La Defense – Marne la Valee – Roissy – Orsay.
Tendinţa actuală este de integra mai multe teleparcuri în vederea creării unor zone de
telecomunicaţii avansate, în plan regional cât şi la nivel mondial. în unele situaţii teleporturile
s-au dezvoltat şi în centrele urbanecu o activitate comercială deosebită:
- în porturi: Rotterdam, New York, Marsilia;
-în apropierea aeroporturilor: Heathrow (Londra), Roissy-Charles de Gaulle (Paris);
-în oraşele unde funcţionează mari burse: Chicago, Singapore, Kuala Lumpur.
În ansamblu, producţia noilor industrii se obţine majoritar în statela puternic
industrializate, urmate de de cele recent industrializate şi foarte puţin în cele în curs de
dezvoltare.
Parcurile ştiinţifice sunt înfiinţate de către universităţi şi unităţi de cercetare dezvoltare
şi au ca scop lansarea unor companii care vor utiliza noi tehnologii, transferul de tehnologii
între unităţile de cercetare şi cele de producţie Localizarea acestora este următoarea: 27% se
găsesc în campusurile universitare, 17% pe terenuri aparţinând universităţilor şi peste 50% pe
alte terenuri.
Primul parc ştiinţific din lume a fost Silicon Valley (initial Stanford University Science
Park) din California, SUA, care şi-a început existenţa în anii ‟50. Aici sunt prezente peste 2
000 de companii din domeniul electronicii şi tehnologiei informaţiei.
27
În Europa prima apariţie de acest fel a fost Sophia Antipolis, în apropiere de Nice
(Franţa), în anii ‟60. Astăzi acest parc include peste 1300 de activităţi din diferite domenii în
care lucrerază circa 26000 oameni. Teritorial, parcul este împărţit în 9 sectoare, iar din 2003 a
apărut aglomerarea Sophia Antipolis care grupează în jurul său 16 comune.
Pentru continentul asiatic, Tsukuba Science City, în anii ‟70, a fost primul parc destinat
cercetării ştiinţifice, amplasat la 60 km NE de Tokyo. în present acesta se extinde pe 28 400
ha din care districtul destinat stirct cercetării acoperă 2700 ha, 24 700 ha revenind aşa
numitultui ,,district” suburban. Numărul de locuitori din această citadelă ştiinţifică este de
aproape 190000 din care 65000 locuiesc în aria centrală, destinată strict activităţii de
cercetare.
Astăzi, acestea sunt cele mai vechi şi mai cunoscute parcuri ştiinţifice din lume. Se
apreciază că numărul total este de peste 450 din care circa 150 în SUA şi 110 în Japonia,
China a început implantarea de parcuri ştiinţifice la mijlocul anilor ‟80 şi are aproape 100 de
locaţii din care jumătate au fost înfiinţate din iniţiativa autorităţilor locale.
Parcul tehnologic, în accepţiunea IASP (International Associaton of Science Parks) este
o organizaţie condusă de o serie de specialişti în scopul de a creşte bogăţia comunităţii prin
promovarea culturii inovaţiei şi a competitivităţii firmelor şi organizaţiilor ce o compun.
Pentru realizarea acestui scop este necesară stabilirea şi stimularea unui transfer de cunoştinţe
şi de tehnologie între universităţi, institute de cercetare-dezvoltare, firme şi pieţe, facilitează
crearea şi creşterea de firme bazate pe inovare prin realizarea de incubatoare de afaceri şi
procese de diversificare, oferă srvicii cu valoare adăugată împreună cu facilităţi de înaltă
calitate.
Parcurile tehnologice sunt create pentru companiile care utilizează tehnologii noi, în
special în domeniul cercetării - dezvoltării. Astfel de firme dezvoltă activităţi de producţie,
servicii şi vânzare şi constituie în acelaşi timp centyre de inovare în sprijinul companiilor nou
înfiinţate. Aceste structuri pot fi incluse în categoria parcurilor industriale constituind un
mijloc de promovare a inovaţiilor şi de obţinere a unei valori adăugate.
După perioada de apariţie se constată următoarele: 2% au apărut între 1960–1969, 2% în
intervalul 1970–1979, 30% în deceniul 1980–1989, 48% în etapa 1990–1999, iar după 2000
ponderea apariţiilor este de 18%.
Analiza localizării arată că ¾ din parcurile tehnologice se găsesc în oraşe sau in spaţiul
suburban foarte apropiat. Oraşele mari (peste 1 milion dse locuitori) deţin 24% din numărul
total de parcuri tehnologice, iar cele mici (sub 500 milioane locuitori) au cea mai mare
pondere: 44%. In apropierea oraşelor (25-30 km) se află 24% din aceste parcuri, iar în ariile
neurbane 1%.
Parcurile tehnologice pot fi considerate ultimele noutăţi în politica urbană. În marea
majoritate ele sun situate la periferia oraşelor, înconjurate de spaţii verzi. Pentru multe ţări ale
Europei boom-ul acestor noi formr de localizare industrială s-a datorat politicilor de
delocalizare a structurilor de producţie naţională. Pentru Franţa, aceste parcuri s-au născut din
necesitatea de rezolvare a ecuaţiei cercetare-dezvoltare şi de a furniza economiei naţionale o
reţea nouă şi extinsă de IMM-uri legate de industriile de vârf.
În Italia, fundaţia Agnelli a pus bazele unui Tehnocity în triunghiul Torino-Ivrea-
Novarra unde s-au investit 25% din cheltuielile naţionale destinate dezvoltării.
Parcurile tehnologice combină caracteristicile unei zone industriale specializate în
domenii de vârf cu cele ale instituţiilor de cercetare ştiinţifică şi ale unei zone economice
libere.
Se observă tendinţa de formare a unor poli externi de dezvoltare în sectoarele cu
tehnologie avansată în zonele situate marginal faţă de nucleul central–cazul Franţei.
Aceste parcuri vor constitui puncte de plecare pentru formarea unor noi sisteme urbane
(se conturează axa mediteraneeană:Barcelona-Toulouse-Montpellier–Lyon-Grenoble–
Marsilia-Nisa–Genova–Torino).
28
Capitolul 7
GEOGRAFIA AGRICULTURII - Caracteristici generale
1 Aldea V., Bivol Gh. (1997), Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1997, pag. 170;
2vezi şi Sută Stejan S. (1999), Politica Comercială Contemporană, Ed. Economică,
Bucureşti, 1999,
29
Runda Kennedy-Geneva (1964-1967)-este discutată în premieră liberalizarea
comerţului cu produse agricole;
3
Runda Tokyo (1973-1979) -în urma negocierilor se reduc barierele tarifare cu peste
30%. Se semnează o serie de acorduri care marchează un prim pas către omogenizarea
politicilor comerciale, inclusiv în domeniul produselor agricole. Principalele acorduri semnate
sunt: Acordul cu privire la comerţul de stat; Acordul privind subvenţiile de export şi taxele
compensatorii; Acordul cu privire la evaluarea vamală; Acordul privind procedurile în
materie de licenţe de import; Codul Antidumping; Acordul privind obstacolele tehnice în
calea comerţului.
4
Runda Uruguay (1986-1993) - are ca principale rezultate: transformarea GATT întro
nouă structură juridică OMC şi realizarea unor paşi importanţi în direcţia liberalizării
comerţului cu produse agricole prin reducerea cu 40% a taxelor vamale la importul de produse
agricole şi reducerea progresivă a sprijinului oferit de structurile naţională în medie cu 13,3%
în ţările în curs de dezvoltare şi cu 20% în ţările dezvoltare;
Runda Dolha (începută în 2001)-s-a luat angajamentul eliminării tuturor formelor de
subvenţii pentru la o dată cere urmează să fie convenită, şi reducerea subvenţiilor alocate în
5
sistemul de producţie .
Dintre numeroasele acorduri conexe semnate sub jurisdicţia OMC cu importanţă
deosebită pentru politicile agricole mondiale este Acordul privind Agricultura negociat în
cadrul Rundei Uruguay. Prin semnarea acestui acord s-a încercat stabilirea un program pentru
reforma graduală în sectorul agricol după care urma să se desfăşoare comerţul cu produse
agricole.
Unul dintre obiectivele importante ale acestui acord este interzicerea subvenţionării
exportului de produse agricole (fac excepţie cazurile când aceste subvenţii sunt menţionate în
lista angajamentelor membrilor). Se prevede în acest acord şi o „clauză paşnică” prin care
6
anumite strategii agricole naţionale sunt protejate .
O caracteristică importantă a agriculturii mondiale este tendinţa de integrare a politicilor
specifice, odată cu accentuarea coagulării economiilor regionale. Printre primele strategii
comune în domeniul agricol se numără iniţiativa Uniunii Europene (atunci Comunitatea
Economică Europeană) de creare a Politicii Agricole Comune (PAC) ca o reacţie la
problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea război mondial.
7
Principalele motive ale acestei iniţiative sunt :
A. Fluidizarea comerţului European cu produse agricole, şi mai ales dorinţa ţărilor
producătoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor. După cel de-al
doilea război mondial guvernele au început să adopte măsuri de protecţie vamală şi sprijinire a
producţiei, variabile ca formă şi intensitate de la o ţară la alta. La adăpostul protecţiei,
producţia agricolă a crescut independent de cerere, ceea ce a generat surplusuri, care trebuiau
exportate. Problema era pronunţată în special în Franţa, pentru producţia de grâu. În căutarea
unor debuşee la export, comerţul între ţările europene se realiza pe bază de acorduri bilaterale.
Ideea unei reglementări europene a pieţei pentru produsele agricole a fost a Olandei, ale cărei
exporturi de carne şi produse lactate, îndeosebi pe piaţa germană, erau ameninţate de
concurenţa daneză. Aşezarea cadrului comercial pe baze unitare era, pentru olandezi, singura
soluţie care putea să garanteze stabilitatea şi continuitatea exporturilor olandeze de produse
agricole.
100%
80%
60%
40%
20%
0%
33
Zona climatică Caracteristicile zonei Caracteristicile economiei
climatice agricole
Zona ecuatorială -climat cald şi umed -cultura plantelor: arborele
-variaţii zilnice şi anuale de cafea, bananierul,
de temperatură mici. arborele de cauciuc,
palmierul de ulei, cocotierul
etc;
-creşterea animalelor:
-agricultură
Zona -succesiunea a două -cultura plantelor: orezul,
subecuatorială anotimpuri, unul ploios şi trestia de zahăr, meiul,
unul secetos. sorgul, iuta, oleaginoase,
porumbul etc;
-creşterea animalelor:
-agricultură
Zona tropicală -climat cald cu diferenţieri -cultura plantelor: bumbacul,
zilnice şi anotimpuale de curmalul, orezul, citrice, etc;
temperatură mari. -creşterea animalelor:
-agricultură
Zona subtropicală -veri călduroase şi -cultura plantelor: grâul,
sau secetoase, ierni ploioase. orezul, citrice, măslin, viţa
mediteraneeană de vie, ceai, porumb, iuta,
bumbac;
-creşterea animalelor:
-agricultură
Zona temperată -ierni friguroase (când -cultura plantelor: orz, grâul
cultura plantelor nu se de toamnă, sfeclă de zahăr,
practică), veri călduroase pomi fructiferi, secară,
ce prezintă diferenţieri cartof;
importante între zonele -creşterea animalelor:
oceanice şi cele -agricultură
continentale.
Zona subpolară -ierni lungi şi friguroase, -cultura plantelor: orzul,
veri scurte şi răcoroase. secara de primăvară;
-creşterea animalelor:
-agricultură
34
PREMISELE ECONOMICE ALE DEZVOLTĂRII AGRICULTURII
35
Procesul de chimizare implică şi utilizarea ierbicidelor şi a pesticidelor, necesare pentru
combaterea efectelor atacului unor plante şi animale asupra culturilor agricole.
Irigaţiile extind limitele spaţiilor agricole şi contribuie decisiv la asigurarea necesarului
de hrană pentru omenire. Majoritatea vechilor civilizaţii antice (Mesopotamia, Egipt, Peru,
Mexic) s-au dezvoltat datorită sistemelor de irigaţii, iar decăderea lor este pusă pe seama
pierderiii suprafeţelor irigate, din diferite motive. Aplicarea irigaţiilor contribuie la
compensarea deficitului sezonier de umiditate, îndeosebi în zonele aride şi semiaride, dar şi la
obţinerea unei eficienţe agricole sporite în regiunile care beneficiază de precipitaţii cu valori
peste medie. Astfel, în Asia de Sud folosirea irigaţiilor permite obţinerea a 2-3 recolte pe an,
mai mult, în condiţiile culturilor de orez, producţia poate fi de 1,5 – 2 ori mai mare, conform
datelor statistice.
Pentru ţările dezvoltate cu economie de piaţă se constată că irigaţiile contribuie la
înlocuirea unor culturi, cu o valoare economică mai mică, cu altele, mai eficiente şi mai
rezistente la umiditate. Această tendinţă este prezentă şi în unele ţări din Asia, unde datorită
irigaţiilor a crescut suprafaţa cultivată cu plante tehnice comerciale (trestie de zahăr, bumbac).
Irigaţiile tradiţionale sunt cunoscute mai ales pentru nordul Africii, Asia de SV şi de
Sud, metodele fiind irigarea prin canale subterane (kanate, foggara), irigarea prin canale de
inundare, sau irigarea cu şaduful (India), prin utilizarea roţii hidraulice sau a forţei animale
(Cândea , Peptenatu, 2002).
Irigaţiile moderne sunt dependente de prezenţa unor importante surse sigure de apă, în
funcţie de care se întâlnesc:
- sisteme de irigaţii alimentate din lacurile de acumulare ale unor sisteme energetice
(Egipt, India, S.U.A.);
- sisteme de irigaţii alimentate din importante artere hidrografice prin intermediul unor
canale magistrale (Asia Centrală);
- sisteme de irigaţii care funcţionează pe baza surselor subterane de apă (Australia,
S.U.A.).
Suprafeţele amenajate pentru irigaţiii totalizează peste 277 mil.ha (anul 2002) ceea ce
reprezintă circa 17% din suprafaţa arabilă. De menţionat că aceste suprafeţe oferă aproape
40% din necesarul de hrană al omenirii. Asia deţine aproape 70% din totalul suprafeţelor
irigate, America de Nord şi Centrală - circa 12%, Europa - 7%, Africa - 5%, America de Sud -
3%, Oceania - circa 1%.
India este ţara cu cea mai mare suprafaţă irigata, peste 57 mil ha, cu lucrări de irigare
foarte vechi, cele mai multe fiind amplasate în delta Gangelui şi în bazinul superior al
Indusului. Irigaţiile permit instalarea culturilor şi în sezonul uscat, care se recoltează
primăvara (culturi numite rabi).
China a fost depăşită de India în ultimii ani în privinţa suparafeţelor irigate (54 mil. ha)
ceea ce reprezintă doar 4% din totalul suprafeţei agricole. Aceste irigaţii permir obţinerea unor
recolte bune pe valea fluviului Huang He sau de-a lungului celeilalte mari artere hidrografice,
Chang Jiang.
Pakistanul deţine peste 18 mil. ha terenuri irigate, ceaa ce reprezintă apraope ¼ din
suprafaţa agricolă a ţării, cele mai extinse sisteme de irigaţii fiind în regiunea cu precipitaţii
mai reduse din estul ţării.
S.U.A. au peste 22 mil. ha. care beneficiază de irigaţii, prezente mai ales în regiunile
sud vestice şi sudice.
Asigurarea necesarului de apă pentru sistemeele de irigaţii constituie o problemă tot mai
dificilă în mai multe regiuni ale globului, ceea ce crează restricţii pentru extinderea
suprafeţelor agricole. Mari probleme în asigurarea apei are China în Câmpia de Nord unde se
produce jumătate din producţia de grâu şi o treime din cea de porumb. Irigaţiile de aici se
bazează pe trei fluvii (Huang He, Hai, Huai) şi două surse de ape subterane, dar în ultimii ani
Huang He, care trece prin 8 provincii, nu mai ajunge să se verse în mare în timpului sezonului
secetos. În India, nivelul pânzei apelor freatice este în scădere în majoritatea statelor, inclusiv
36
Punjab şi Haryana, principalele producătoare de cereale, iar în S.U.A. utilizarea excesivă a
sursei subterane fosile Ogallala (estinsă din sudul Dakotei în Nebraska, Kansas, Colorado,
Oklahoma, Texas), a devenit o problemă de interes naţional după ce suprafaţa irigată a scăzut
cu circa 15%, comparativ cu 1980, din cauza secării puţurilor care alimentau sistemele de
irigaţii.
Combaterea proceselor erozionale constituie o problemă vitală a agriculturii actuale dat
fiind faptul că viteza cu care se manifestă fenomenul erozional depăşeşte cu mult pe cea de
formare a solului. Agricultura este unul din factorii care condiţionează eroziunea solului şi
determină, anual, pierderea unei cantităţi de circa 23 mld. t. din stratul de sol. În condiţii
normale, un orizont de sol cu grosimea de 1 cm se formează în circa 200 ani, dar eroziunea
solului depăşeşte cu mult formarea stratului de sol. Pentru terenurile agricole, eroziunea se
manifestă acolo unde pantele sunt mai mari sau unde umiditatea este prea mică pentru a păstra
o protecţie vegetală corespunzătoare. Răspândirea eroziunii este determinată şi de defrişările
efectuate în diferite scopuri. Estimările FAO indică prezenţa a peste 900 mil.ha supuse
erozuniii, îndeosebi în Asia şi Africa (tabel). Accelerarea pierderii stratului de sol provocată
de erozunea vântului şi a apei reduce productivitatea biologică a pământului ceea ce pune în
dificultate hrănirea a încă 70 milioane de oameni cu care populaţia lumii creşte în fiecare an.
Soluţia pentru controlul eroziunii produse de vânt este de a menţine solul acoperit cu
vegetaţie cât mai mult posibil şi de a micşora viteza vântului la nivelul solului. O metodă
eficientă este terasarea versanţilor, aşa cum se obişnuieşte pentru cultura orezului în Asia.
Una din metodele noi de a proteja solul este lucrarea pământului în regim de conservare
(conservation tillage) prin efectuarea unui minim de lucrări agricole (metoda no-till),
buruienile fiind controlate cu ajutorul ierbicidelor. Această practică, utilizată pe scară largă în
S.U.A. (21 mil.ha în anul 2000), în culturile de porumb şi de soia, s-a răspândit şi în America
de Sud, Europa, Africa, Australia (tabel).
Suprafeţe utilizate agricol - fără prelucrare prin arătură - 2003/2004 (milioane ha)
Tabel
Ţara Suprafaţa Ţara Suprafaţa
S.U.A. 23,7 Bolivia 0,4
37
Brazilia 21,9 Africa de 0,3
sud
Argentin 16 Spania 0,3
a
Canada 13,4 Venezuela 0,3
Australia 9 Uruguay 0,3
Paraguay 1,5 Franţa 0,2
Pakistan 1,5 Chile 0,1
Alte ţări 1,2 Total 90,1
mondial
Sursa: Brown L., 2005
38
- extinderea geografică a revoluţiei biotehnologice prin folosirea noilor tehnologii şi a
metodelor de protejare a culturilor care asigură practicarea agriculturii ăn toate anotimpurile,
gestiunea producţiei fiind asigurată de sistemele informatice.
Suprafaţa arabilă mondială a crescut de la 1, 37 mld. ha în 1970 la 1, 44 mld. ha în anul
2002 ceea ce a însemnat şi o creştere a valorii producţiei agricole globale. Din păcate,
suprafaţa arabilă care revine unui locuitor al Terrei este în scădere: de la 0,27 ha/loc. în 1991,
la 0,23 ha/loc în anul 2002. De asemenea, repartiţia la nivelul marilor regiuni geografice este
inegală: 0,25 ha/loc în Europa, 0,3 ha/loc în Africa, 0,8 ha/loc în America de Nord şi numai
0,12 ha/loc în Asia. De altfel, în cele mai mari puteri demografice suprafaţa arabilă care revine
unui locuitor este cu mult sub media mondială : 0,11 ha/loc în China şi 0,16 ha/loc în India.
Creşterea suprafeţelor arabile s-a făcut în principal prin defrişarea unor noi terenuri şi
prin extinderea irigaţiilor, ambele metode permiţând răspândirea culturilor multiple sau
introducerea în circuitul agricol a unor terenuri aride.
Conform calculelor FAO se mai poate mări suprafaţa agricolă cu încă 500 milioane ha
ceea ce ar putea însemna o creştere a terenurilor arabile cu 33%, dar aceasta presupune
investiţii masive pentru că aceste terenuri sunt cu o fertilitate redusă.
41
- agricultura itinerantă reprezintă forma cea mai primitivă de valorificare agricolă a
pământului. O anumită suprafaţă de teren se cultivă 2-3 ani, până la pierderea fertilităţii
naturale a solului, după care este abandonată şi comunitatea se deplasează pe un alt teren, care
a fost defrişat sau eliberat prin incendiere. Terenurile sunt ocupate cu o varietate de plante
dispuse concentic în jurul vetrei aşezării, sub forma a două coroane de grădini: prima cu
leguminoase şi arbori fructiferi, a doua cu cereale. Acest tip de agricultură se mai practică în
Africa Centrală, în arhipelagul indonezian, în America de Sud.
- păstoritul nomad este o formă extensivă de creştere a animalelor, în care animalele se
deplasează permanent în căutarea de locuri favorabile pentru păşunat. Acest tip de agricultură
este prezent în zona tropicală (zonele de stepă, semideşerturi şi deşerturi din Africa şi Asia de
SV) şi în zona subpolară (tundra europeană, nord americană şi asiatică).
Agricultura modernă (comercială) dispune de o puternică bază tehnico-materială, are
uncaracter intensiv, productivitate deosebită, principalul scop fiind obţinerea unui profit cât
mai mare. Se poate spune că din punct de vedere al organizării se aseamănă cu activităţile de
tip industrial, şi, prin participarea la formarea fluxurilor comerciale, este o componentă
importantă a economiei mondiale. În cadrul agriculturii comerciale se regăsesc câteva
subtipuri:
- agricultura mixtă intensivă, orientată atât spre producţia vegetală cât şi cea animală,
este prezentă în Europa de Vest, America de Nord, Australia. Se regăseşte la nivelul
proprietăţilor mici şi mijlocii şi necesită dotare tehnică avansată şi investiţii masive;
- agricultura specializată se practică pe proprietăţi extinse, are o ofertă relativ redusă de
produse, necesită investiţii mari, un grad ridicat de mecanizare, o forţă de muncă puţin
numeroasă, motiv pentru care mai este denumită ,,agricultură fără ţărani”. Principalele regiuni
cunoscute pentru acest tip de agricultură (Marin, Nedelcu, 1994) sunt:
a) agricultura specializată în cultura grâului (sudul Canadei, nord-vestul S.U.A. sud-
vestul şi sud-estul Australiei);
b) agricultură specializată în producţia de fructe şi legume (California, Florida, sudul
Europei);
c) agricultură specializată în culturi de plante industriale-bumbac, tutun (S.U.A,
Canada);
d) agricultură specializată în creşterea animalelor pe baza plantelor şi cerealelor
furajere (corn–beltul din S.U.A. asigură hrana pentru obţinerea a 2/3 din producţia de carne de
porc a statului, situaţie similară pentru bovine în Câmpia la Plata).
- agricultura de plantaţie este definită de Organizaţia Mondială a Muncii ca o
exploatare agricolă situată înt-o zonă tropicală sau subtropicală, care foloseşte constant forţă
de salariată, şi unde sunt cultivate sau produse bunuri cu finalitate comercială: cafea, trestie de
zahăr, cauciuc, banane, arahide, fibre textile etc. Acest tip de agricultură este fundamentat pe
baze stiinţifice, cu o mare rentabilitate a unităţilor agricole. Repartiţia geografică actuală
constituie rezultatul unei evoluţii îndelungate pentru că multe dintre actualele culturi de
plantaţie sunt urmari ale marilor descoperiri geografice sau ale proceselor de colonizare şi
marilor migraţii.
Agricultura de plantaţie a dus la apariţia unor mari arii de producţie: două treimi din
recolta mondială de de banane şi cafea şi apraope 50% din cea de trestie de zahăr se obţin de
pe plantaţiile americane, producţia de cauciuc natural este aproape în exclusivitate apanajul
Asiei, 2/3 din recoltele de cacao şi sisal provin din Africa. Există şi o specializare a ţărilor
pentru anumite produse: Brazilia – cafea, cacao, tr –
cacao, cafea, banane, Sri Lanka – ceai, Malaezia – cauciuc natural, ulei de palmier, Ecuador şi
Guatemala – banane.
Agricultura socialistă este bazată pe proprietatea colectivă şi de stat asupra pământului
şi mijloacelor de producţie. Formele de organizare sunt de tipul unităţilor cooperatiste, în care
munca este efectuată de comunităţile locale şi de tipul unităţilor de stat, apărute prin
naţionalizarea unor proprietăţi, în care se foloseşte forţa de muncă salariată. Acest tip de
42
agricultură a fost prezent în Europa Centrală şi de Est şi mai poate fi întâlnit în Vietnam,
Cuba, Coreea de Nord, unele componente ale spaţiului CSI.
43