George Bacovia - Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -
Răsună-n coclauri un bucium,
Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -
Ascultă cum greu, din adâncuri,
Pământul la dânsul ne cheamă...

Melancolie…
Poezia “Melancolie” de George Bacovia are un titlu semnificativ, îmbinând
cele douǎteme, iubirea şi moartea. Moartea în prezenţa iubirii, nu poate duce
decât la o stare detristeţe, de deprimare, meditare asupra vieţii, implicit într-o
stare de melancolie.În poezie predominǎ imaginile auditive, dar întâlnim şi
câteva elemente vizuale care nedescriu cadrul expus.În prima strofǎ, este
prezentat un cadru natural, cu elemente auditive specificeanotimpului toamna,
anotimp ce pentru latura romanticǎ a lui Bacovia, conform criticuluiliterar
Constanţa Bǎrboi, simbolizeazǎ melancolie, ultimele bucurii dar şi
presimţireamorţii. Culorile predominante ale toamnei: galben, roşu şi cenuşiu,
în viziunea bacovianǎsunt asemǎnate bolii, morţii respectiv monotoniei,
melacoliei dar şi a apǎsǎrii sufleteşti.În primul vers sunt puse în antitezǎ douǎ
dintre aceste imagini auditive: chiotul şi vaietul.Chiotul fiind un sunet de
bucurie, pe când vaietul unul de tristeţe. Acest amestec de fericireşi jale este
asemeni îmbinarii celor douǎ teme.
Punctele de suspensie de dupǎ primul vers semnificǎ o pauzǎ de gândire, de
meditaţieasupra celor spuse. Pentru cititor aceste puncte de suspensie pot fi un
moment de linişteunde imaginaţia fiecǎruia recreazǎ sunetul fǎcut de vaietul
toamnei. Si linia de pauzǎ de laversul al doilea al fiecǎrei strofe, având acelaşi
rol, de meditaţie asupra celor spuse.Cu toate cǎ natura pare moartǎ prin
imaginile vizuale create, buciumul este un element cereaduce in prim-plan
prezenţa umanǎ. Demonstreazǎ cǎ undeva “pe coclauri” încǎ maiexistǎ viaţǎ.
Cântecul “jalnic” al vǎntului prin codru alǎturi de sunetele prelungi
ale buciumului alcǎtuiesc doina toamnei, doinǎ ce stǎrneste atât tristeţe
şi nelinişte sufleteascǎ,cât şi visare, inducând o stare de melancolie.În a
doua strofǎ, prezenţa umanǎ este întrupatǎ în iubita eului liric. Aici acesta i
seadreseazǎ iubitei sale, încercând sǎ-i alunge temerile: “Nu plânge, nu-ţi fie
teamǎ”, prezentând moartea ca pe o trebuinţǎ, ca ceva firesc, şi nu ca
pe o grijǎ de care ar trebui sǎne temem.Eul liric încearcǎ sǎ o convingǎ pe
iubita sa sǎ accepte ideea de moarte, şi sǎ asculte“glasul din adâncuri”. Odatǎ
acceptatǎ aceastǎ idee, moartea nu mai este privitǎ ca o povarǎşi nu ne mai
poate îngreuna viaţa.În ultimul vers al poeziei este folositǎ persoana întâi plural
“pǎmântul la dânsul necheamǎ” pentru a accentua destinul tuturor oamenilor.
“Toţi ne naştem pentru ca apoi sǎmurim.” William Shakespeare. La sfârşitul
acestui vers punctele de suspensie sunt folosite pentru a arǎta o întrerupere
în şirul gândirii, poezia luând astfel sfâsit.Ca o concluzie, putem
concentra întreaga poezie într-o singurǎ idee: Omul se teme deceea ce nu
cunoaşte. Bacovia ne prezintǎ moartea ca pe o chemare, un strigǎt stins
al pǎmântului, pe care doar dacǎ vrem si ne strǎduim sǎ-l auzim îl
putem înţelege. Astfel,inţelegând cǎ este doar o altǎ etapǎ a vieţii, nu ne-am
mai teme aşa tare de ea.