STRUCTURALISMUL FUNCȚIONALIST – CONTRIBUȚIE

LA CONSTITUIREA UNEI TEORII GENERALE

A ACȚIUNII SOCIALE

2. În numele unei idei curent acceptate de filosofia contemporană a științelor, orice

comunitate științifică, funcționând în regim de „știință normală”, se supune unei paradigme
unice, cercetătorii fiecărei discipline bazându-se astfel pe un ansamblu de principii acceptate
de toți. Acesta este, deci, principiul care a stat la baza apariției fiecărei științe, în general, și a
„sociologiei” ca știință ce încununează sistemul științelor, în mod special.
Sociologia constituie o modalitate specifică de cunoaștere sistematică și unitară a
societății omenești. Ea studiază metodic, faptele, fenomenele, schimbările și procesele
interumane și instituțiile din punct de vedere al ansamblului social.
Definitoriu pentru sociologie este faptul că examinează fenomenele sociale în
conexiune cu alte fenomene, surprinzând raportul dintre acestea și ansamblul social, modul în
care coexistă și se desfășoară. Este știința care ne oferă o viziune unitară și totalizatoare
asupra societății ca întreg și a diverselor ei componente și activități, preocupându-se de
întreaga gamă de relații sociale care se nasc în sânul comunităților. Ea caută să descopere
acele relații care se repetă, au caracter regulat, precum și semnificațiile lor fundamentale
pentru existența și permanența devenirii unei societăți.

3. Actul botezului „sociologiei” a fost semnat în primele decenii ale secolului al XIX-
lea (1838) de către Auguste Comte care, a avut meritul de a fi descoperit specificitatea
socialului, elaborând, în acest sens, o teorie socială prin care, „studiul fenomenelor umane
urma să atingă stadiul „pozitiv””. Teoria pozitivistă elaborată de Comte deschide epoca de aur
a sociologiei, epoca marilor teorii despre om și societate. Această teorie a constituit fundația
pe care s-a clădit noua știință și pe care Emile Durkheim, Max Weber și Vilfredo Pareto au
construit sociologismul. Cei trei mari gânditori sunt cei care au elaborat paradigmele
sociologiei ca știință a raționalității integrative, a raționalității comprehensive și a raționalității
simbolice. Pentru a deveni „modele exemplare”, paradigmele elaborate de aceștia trebuiau
„integrate” și „sintetizate” într-o singură paradigmă.
Dintre toate încercările de integrare care s-au făcut în deceniile IV-V ale acestui veac,
sinteza structural-funcționalistă elaborată de Talcott Parsons, s-a dovedit cea mai aptă pentru a
răspunde cerințelor noi de legitimare ideologică a societății capitaliste din acea perioadă.

4. Concepția structural-funcționalistă a lui Parsons și-a însușit paradigma raționalității

integrative a sociologiei lui Emile Durkheim și a „completat” ori corectat această paradigmă
accentuând importanța legitimării ordinii lui Weber la nivelul sistemului social, concept
elaborat de Vilfredo Pareto. El a identificat patru tipuri de raționalități funcționale în societate:
cognitivă, instrumental-expresivă, moral-evaluativă și constitutivă. Fiecare tip de raționalitate
este „funcțional” în raport cu cerințele menținerii sistemului (ordinii) social, cerințe definite
ca „imperative funcționale”: adaptare, realizarea scopurilor, integrarea morală și transmiterea
modelelor culturale.
 Toate aceste imperative funcționale, cărora le corespund structuri determinante ale
acțiunii și societății, au fost sistematizate de către Talcott Parsons în scheme analitice care
puteau fi utilizate direct în cercetarea empirică a fenomenelor sociale.
Se poate spune, deci, că prin modelul sistemic structural-funcționalist Parsons a dat o
explicație logică societății dezvoltate și a fundamentat anumite căi ale raționalității societății
capitaliste.
Ca orientare metodologică, structuralismul are drept scop elaborarea unei metode
universal valabilă de abordare a fenomenelor și proceselor care compun realitatea obiectivă.
Caracteristica principală a acestei concepții sociologice o constituie prioritatea
acordată evidențierii structurilor cu importanță definitorie pentru comportamentul
sistemelor.
Structurile sunt modele ideale care exprimă totalitatea raporturilor dintre elementele
componente (diferențe, opoziții, corelații), iar sistemele definesc imaginea generică sub care
poate fi reprezentat ansamblul organizat al elementelor componente (un tot organizat de
elemente). Funcția reprezintă aspectul dinamic al sistemului ce decurge din structura acestuia
și are ca scop adaptarea, integrarea și conformismul social al elementelor sistemului. Parsons
trei funcții sau „imperative” funcționale: asigurarea satisfacerii nevoilor minime ale
„actorilor” pentru menținerea lor ca ființe biologice și sociale; stimularea participării
indivizilor la sistemul social, acceptarea de către aceștia a normelor sociale instituționalizate;
transmiterea și împărtășirea valorilor și simbolurilor culturale tuturor generațiilor, pentru a da
sens acțiunii umane.
5.
Structuralismul-funcționalist, sau, mai simplu, funcționalismul, este un curent care
promovează ideea că societatea este un sistem complex, ale cărui părți componente
relaționează foarte puternic și sunt interdependente, pentru a-i asigura stabilitatea. Acesta
analizează societatea la un nivel macrosocial de analiză, punând accent pe structurile sociale
care șlefuiesc societatea ca întreg și consideră că societatea a evoluat asemenea unui
organism.
Structuralismul este o orientare teoretică și metodologică interdisciplinară care
studiază structura, funcțiile și sistemele de relații ce caracterizează obiectele și procesele în
științele contemporane, punând în prim plan totalitatea în raport cu individul și sincronicitatea
faptelor în raport cu evoluția (Radcliffe-Brown, Evans Prichard, G Hurdock).
Prin urmare, viziunea sistemică în sociologie este orientată precumpănitor asupra
ansamblului, ca întreg unitar, și nu asupra părților (indivizii și acțiunile sociale), considerând
determinante ordinea, stabilitatea și echilibrul, comparativ cu dinamica, dezordinea,
conflictele, devianțele, care nu sunt excluse, ci puse sub controlul cerințelor funcționării
sistemului.
Curentul ia naștere sub influența gândirii sociale americane a lui Parsons care a înțeles
că principiul esențial al sistemului este integralitatea (un tot de elemente), cu caracter de
„organicitate” (unitate).
Structuralismul funcționalist este o expresie teoretică a mentalului colectiv american .
În acest sens, istoria sociologiei americane, va fi delimitată de către Talcott Parsons în
trei etape importante:
 6. Prima etapă, între 1840 – 1865, numită de Parsons „protosociologie”, reprezintă
etapa de început a constituirii premiselor care vor conduce la închegarea sociologiei
americane.
Caracterizată prin eclectism și preponderență, această etapă a fost predominată de
evoluționismul organicist al lui Herbert Spencer care coincide cu aspirațiile de reformă socială
ale americanilor. Afirmarea teoretică și legitimarea sociologică a ordinii sociale continuă până
la primul Război Mondial.
A doua etapă, perioada interbelică se caracterizează prin emanciparea sociologiei
americane sub influența teoriilor europene și orientarea asupra soluționării problemelor
sociale cu care se confrunta societatea americană, proliferându-se metodele și tehnicile de
cercetare concretă.
Mezopozitivismul , behaviorismul și ecologia umană studiată în Școala de la Chicago,
manifestă preocupări concrete pentru investigația de teren prin intermediul sociometriei și a
microsociologiei care au abordat în adâncime fenomenalitățile sociale
Celei de-a treia etape, după cel de-al doilea Război Mondial, îi este caracteristic
„revirimentul teoretic”, acela de elaborare a unei concepții globale despre destinul omului
contemporan și care i se atribuie lui Talcott Parsons.

7. Sistemul său de idei este împărțit în trei niveluri:

I. Teoria acțiunii sociale
Parson definește acțiunea socială într-o manieră weberiană, ca o conduită umană care
este motivată și orientată prin semnificațiile pe care „actorul” le descoperă în mediul său, de
care el este nevoit să țină seama și cărora încearcă să le răspundă.
El susține că întreaga viață socială este determinată de idei și valori dominante, adică,
toate procesele de acțiune se bazează pe atingerea gratificațiilor sau evitarea frustrărilor
actorului sau actorilor respectivi.
Acțiunea socială este compusă din:
• Scopuri umane,
• Situația de acțiune (mijloace și condiții ),
• Orientare normativă (valori și norme).
Mijloacele și condițiile alcătuiesc latura condițională, în timp ce scopurile și
normele alcătuiesc latura normativă a acțiunii.

8. Parsons constată că, gradul de adecvare a mijloacelor la scop definește raționalitatea

acțiunii sociale prin:
a) Raționalitatea intrinsecă definită de Pareto ca acțiune logică : atunci când
scopurile sunt atinse prin mijloace optime;
b) Raționalitatea extrinsecă, pe care Parson o identifică în opera lui Durkheim
și pe care o numește raționalitate simbolică, socială: atunci când scopurile sunt atinse imediat
și uneori, doar parțial. Raționalitatea simbolică este o expresie a multiplei determinări a
scopurilor care au o încărcătură atât rațională cât și afectivă, generată de pasiuni care, uneori
pot da naștere la tensiuni între individ și societate, pasiuni ce relevă diferența dintre scopul
individual și scopurile generale. Valorile sociale comune, promovate de societate ca legitime,
permit mișcarea individuală în spațiul social conferind realism scopului și eficiență
mijloacelor.
Complementar acestor valori comune, acțiunea mai este orientată și de valori
motivaționale în care intervin trei categorii de factori: raționali-cognitivi, cathetici și
evaluativi.
Momentele importante ale acțiunii sociale sunt: momentul axiologic-normativ,
momentul cognitiv, momentul teologic-finalist și momentul psihologic-motivațional.

9. Sub aspect comportamental,, fiecare act uman implică o orientare motivațională și

una de echilibru între ego și alter-ego. Evitarea mutuală a posibilelor frustrărilor este
denumită de Parsons „paradigma complementarității expectative”. Fiecare actor, prin rolul pe
care-l deține în spațiul global, contribuie la menținerea echilibrului social.
Instituționalizarea rolurilor constă în integrarea așteptărilor de rol cu valorile și
normele sociale, societatea definindu-se ca o structură de roluri instituționalizate.
Internalizarea valorilor sociale, ca proces de socializare, constituie opțiunea
individuală în fața unor „alternative structurale” ale acțiunii sociale , cunoscute sub numele de
„variabile model”(pattern variables).
Libertatea de acțiune este o relație socială de alegere între alternative. Raportarea
individului la spațiul social este posibilă numai prin asumarea cerințelor funcționale aferente
rolului.

10. Relațiile sociale generate de acțiunea socială sunt clasificate de către Parsons
astfel:
• Relații comunitare (bazate pe afectul și respectul tradiției) și
• Relații societale (bazate pe norme elaborate rațional).
Pentru studierea acestor relații sunt necesare cel puțin cinci perechi de
abstracte, „variabile structurale” ale sistemului acțiunii sociale, numite de Parsons „dileme”
cu care agentul se confruntă permanent:
• Afectivitate – neutralitate
• Orientare către colectivitate – orientare către sine,
• Universalism – particularism,
• Calitate – realizare,
• Specificitate – difuziune.

11. „Pentru a satisface imperativele funcționale ale adaptării, realizării scopurilor,

integrării și continuității ei ca sistem social, orice societate se structurează în patru
subsisteme: economic, politic, comunitar și socializator.
Relațiile dintre aceste patru subsisteme (structuri) se desfășoară după legea
ierarhiei cibernetice: părțile cele mai bogate în energie dețin cel mai mic volum de informație
și sunt factori de condiționare a acțiunii, în timp ce părțile bogate în informație sunt sărace în
energie, având însă rolul de factori de control ai acțiunii”.

12.
 II. Al doilea nivel de complexitate structurală a universului social identificat de
Parsons, îl reprezintă structurile acționaliste ale vieții sociale: cultura, societatea ca sistem,
personalitatea și organismul behavioral.
Acestora le corespund funcțiile de menținere a patternului de integrare, de
atingere a scopului, de adaptare.
Relațiile între aceste funcții definesc paradigma funcțională a acțiunii, conform
căreia fiecare componentă a acțiunii sociale trebuie abordată din punct de vedere al cerințelor
funcționale care-i sunt specifice.
Talcott Parsons identifică patru imperative funcționale valabile în orice sistem
social:
1) Funcția de adaptarea;
2) Funcția de atingerea scopului;
3) Funcția de menținere latentă a modelului cultural;
4) Funcția de integrare.

13. Prin corelarea imperativelor funcționale cu structuralitatea acțiunii în funcție de

două axe ale situației în care se desfășoară (intern/extern și instrumental/consumatoare), se
obține următorul model: (nevoile externe corelează instrumental/ cu consumatorul ducând la
adaptare, respectiv atingerea scopurilor ; nevoile interne corelează instrumental/cu
consumatorul ducând la latență, respectiv integrare).

Instrumental Consumator
Universalism Afectivitate
Neutralitate Particularism
Externe (nevoi) A Atingerea
Specificitate Adaptare scopurilor
Performanță
Interne (nevoi)
Calitate Latență Integrare
Difuziune L I

Acest model relevă faptul că integrarea unităților funcționale într-un sistem unitar al
acțiunii sociale este posibilă numai prin respectarea a cel puțin trei tipuri de condiții:
1) condiții de structură – care permit o stabilitate relativă a întregului sistem;
2) condiții de „realizare a funcțiilor” – care implică activități instrumentale (de
realizare a scopurilor) și „de menținere (adaptare);
3) procesualitatea – care definește diferențierile de rol din interiorul sistemului.
În acest context, acțiunea socială apare ca un subsistem al sistemului global al
întregii acțiuni umane, acțiunea fiind văzută ca realizându-se între două componente
structurale ale unui sistem: actorul și situația.
Conceptul de „actor” definește atât personalități individuale în roluri, cât și
orice tip de unități care acționează: colectivități, organisme, sisteme culturale.
Componentele structurale ale acțiunii, atât la nivel micro, cât și la nivel
macrosocial, se găsesc dispuse într-o ierarhie cibernetică, în care esențiale rămân schimbul de
energie (input/output) și ierarhia de control prin care scopurile personalității corelează pozitiv
cu comportamentul de rol.

14. Concepută astfel, acțiunea este un sistem ordonat de componente care se

înrădăcinează în lumea fizică și în organismul viu și care sunt controlate de patternuri și
simboluri culturale.
În scopuri analitice, foarte generale, acțiunea trebuie descompusă în patru
subsisteme primare numite: sistemul cultural, sistemul social, personalitatea individului și
organismul behavioral.
Valorificând conceptele rezultate din constituirea teoriei acțiunii sociale –
scopuri, situație, orientare normativă – care constituie cadrul de referință , Parsons ilustrează
schema conceptuală de analiză a sistemelor sociale în termenii cadrului de referință al
acțiunii, urmărind corelația dintre imperativele normative ale funcțiilor și modalitățile
concrete de raportare a actorului la situație și la roluri.
Sistemele sociale sunt un rezultat al integrării sistemelor de acțiune generate
de diferențierile de rol, în următoarea succesiune: actorul, pe baza rolului prescris de
imperativele funcționale, determină o situație prin alegerea segmentelor, ce definesc situația
în spațiul social.
Structura raporturilor dintre actor și situație definește un sistem de acțiune, iar
prin interdependența dintre aceste sisteme, ia naștere sistemul social caracterizat, prin
tropismul său, spre echilibrul funcțional.
Sistemele de acțiune pot fi:
1) Sisteme ale personalității;
2) Sisteme sociale;
3) Sisteme culturale.

15. Când aceste sisteme se mențin integrate în raza acelorași cerințe funcționale prin
resurse acționale proprii, ele alcătuiesc „o societate”. Resursele acționale identificate de
Parsons la „nivelul așteptărilor normative mutuale” se concretizează prin roluri și statusuri
care, în urma interacțiunii dau naștere structurilor societale și status-rolurilor care alcătuiesc
fundamentul organismului social global.
Analiza structural funcționalistă vizează descoperirea tuturor raporturilor funcționale
dintre parte și întreg prin relevarea corelațiilor dintre structura statusurilor și realizarea
rolurilor conform celor patru imperative funcționale: adaptarea, atingerea scopurilor,
menținerea modelului cultural și integrarea.
Prin urmare, acțiunea socială este determinată de normele „acceptate”, de „cerințele
funcționale ale sistemului”.
Pentru ca sistemul social să „supraviețuiască”, să se „mențină”, trebuie ca actorii să
acționeze. Ori acest lucru se întâmplă doar atunci când există acea motivație „minimă” și
„adecvată” cerută de menținerea sistemului și care presupune: 1) „un minim de control asupra
comportamentului, care este „problema motivațională a ordinii” pe care Parsons o „rezolvă”
introducând un concept suplimentar celui de orientare motivațională: instituționalizarea; 2)
adaptarea motivelor „actorului” la „expectațiile sale de rol”, adică la ceea ce el așteaptă din
partea celorlalți; cerința integrării sistemului, de fapt, adaptarea motivațiilor „actorilor” la
standardele culturale normative (numite de Parsons patternuri ale orientării de valoare) care
integrează sistemul acțiunii, „eficiente” și „internalizate”, când conformitatea devine „o
funcție a intereselor” și „o cerință interioară a structurii personalității”.
Parsons consideră „ internalizarea” ca tip de bază al integrării motivației, fiindcă ea
determină structura instituțională a sistemului și, în același timp, prin intermediul rolurilor
integrate, evaluarea continuă a structurilor de rol în interiorul sistemului, face posibilă
„orientarea mutuală solidară după un sistem comun de valori”, ceea ce reprezintă o
colectivitate. În teoria sociologică a lui Parsons, instituționalizarea explică atât solidaritatea și
comunitatea valorilor, cât și „diferențierea rolurilor”.

16. Valorile reprezintă în concepția lui Parsons orientările ultime ale acțiunii. Ele sunt,
în fapt, fundamentul sistemului social care, de altfel, constituie și premisele metodologice pe
care se construiește teoria sistemului social, iar analiza acestora ne poate lămuri mai bine
asupra „orientărilor de valoare” pentru care, sociologul american optează.
Ceea mai importantă pentru care el optează este „optimizarea gratificației”,
imperativul economiei burgheze a raționalismului economic: homo oeconomicus este motivat
de urmărirea rațională a maximizării câștigului.
Orientarea lui spre urmărirea interesului imediat este contrabalansată de normele
instrumentale și evaluative – normele morale, de disciplină - pe care „actorul” este permanent
obligat să le respecte și care constituie „standardele de valoare” ale sistemului, numite de
Parsons „variabile-tip”. Sursa acestor variabile este ideologică și constă în „liberalismul
burghez” pe care Parsons voia să-l legitimeze „științific” în sociologie. Prin urmare, la baza
conceptului ideologic burghezo-liberal a lui Parsons se află: echilibrul social,
contrabalansarea forțelor, „gratificația” și maximizarea profitului capitalist care presupune
menținerea ordinii burgheze a societății americane, cerință fundamentală pentru funcționarea
structurii sistemului social.

17. O formă „netipică” de raportare a individului la structuri și anume „raportarea

negativă la structuri”, definește conținutul devianței generată de o „contracultură” față de
cultura și universul simbolic existent. Ca principală formă de atenuare a devianței, Parsons
propune „subsistemul controlurilor sociale”.
Normele culturale sunt criterii de ierarhizare atât a variabilelor structurale, cât și a
imperativelor funcționale care determină actorii să acționeze spre „performanțe necesare
pentru ca sistemul în chestiune să persiste și să se dezvolte”.
În analiza, atât a devianței, cât și a controlului social, Parsons recomandă
„imperativele echilibrului social al sistemului”. În funcție de motivație, devianța se clasifică
în patru tipuri principale corelate cu patru categorii de controluri sociale: 1) agresivitatea –
corelată cu diferite forme de suportare; 2) retragerea- corelată social cu promisiunea; 3)
îndeplinirea constrângerii – corelată social prin „negarea reciprocității”; 4) acceptarea
constrângerii – corelată social prin „manipularea situației”.
Cea mai eficientă modalitate de controlare a diversităților formelor de devianță o
constituie instituțiile.
 18.
III. Evoluția Structurală are ca obiectiv relevarea modalităților de trecere de la
microstructuri, generate de interferența psihicului, socialului și axiologicului în raza de
acțiune a actorului, la macrostructuri rezultate prin compunerea imperativelor funcționale la
nivelul structurilor globale ale sistemului social.
Prin extrapolarea paradigmei complementarității expectativelor, specifică actorului, la
nivelul relațiilor dintre componentele sistemului social global, Parsons identifică patru mari
subsisteme: subsistemul cultural, comunitatea socială, politica și economia. Parsons folosește
acest procedeu pentru a demonstra faptul că autoreglarea și echilibrul sistemului social global
se înfăptuiesc printr-o transmitere de legitimare, autoritate, energie și informație între
subsisteme similar cu transmiterea informației între actori. Astfel, ca și la nivel micro, la nivel
macrostructural valorile legitimează normele care prescriu modele de comportament pentru
fiecare colectivitate în scopul integrării generale în sistem.

19.
Parsons observă că fiecărui subsistem îi corespunde o știință socială:
Subsistemului cultural, constituit din: sisteme de credință, sisteme de orientare spre
valori (care legitimează mișcarea actorului în spațiu), sisteme de simboluri expresive (care
exprimă codificat nevoile și activitățile specific umane) îi corespunde antropologia;
Subsistemul politic a cărui activitate se desfășoară prin intermediul instituțiilor: a)
raționale (care au rolul de a echilibra situațiile tensionale ce apar în viața sistemului social); b)
regulative (care reglementează raporturile dintre interesele actorilor și imperativele
funcționale ale sistemului), c) culturale (care, prin intermediul componentelor „universale”,
asigură coeziunea tuturor subsistemelor în raza de influență a sistemului, îi corespunde
sociologia politică;
Cele mai importante universale din punct de vedere politic sunt: a) stratificarea
socială; b) legitimizarea culturală și instituționalizarea culturii; c) organizarea birocratică a
guvernului, banilor și pieței; d) generalizarea normativelor universale de comportament
(norme tehnice) aferente birocrației; e) asociațiile democratice.
În ceea ce privește ideologia politică Parsons constată ca aceasta îndeplinește trei
funcții: a) articularea sistemelor sociale cu cele culturale; b) facilitarea acceptării
profesioniștilor de către grupele non-profesioniștilor; c) definirea și conștientizarea rolurilor
în acord cu sistemul de valori instituționalizate.
Ca parte a sistemului social, votul are rolul de a structura mediile simbolice care
mediază procesele de interacțiune socială orientându-le către „mutațiile funcționale” impuse
de necesitatea echilibrului social global.

20.
Subsistemul economic, ca obiect de studiu al economiei este alcătuit din două nivele:
1) sistemul social tehnic sau primar; 2) sistemul managerial-instituțional.
La baza structurii sociale, sistemul social își are rădăcina în individul uman care, prin
intermediul interacțiunii și a rolurilor sale variate, organizate și dirijate contribuie la formarea
colectivității, în timp ce, în vârful sistemului este societatea organizată „ca o unică
colectivitate politică și instituționalizată după un singur sistem de valori mai mult sau mai
puțin integrat”.
Domeniul economic este particularizat de cinci orientări de validare numite dileme: 1)
dilema gratificației și disciplinei; 2) dilema interesului privat și a celui colectiv; 3) dilema
alegerii între tipurile/standardele de valoare; 4) dilema alegerii între modalitățile obiectului
social; 5) definiția scopului/interesului față de obiect.

21.
Atent și receptiv la unele idei și teze ale concepției materialist-dialectice și istorice
marxiste, Parsons a împrumutat de la Marx conceptul de suprastructură, tezele privind rolul
intereselor economice în evoluția societății, importanța luptelor dintre clasele sociale și
conceptul însuși de structură economică. Întrucât ideologia marxistă nu corespundea viziunii
liberal-burgheze, Parsons folosește în mod mascat” conceptul de structură economică,
economia în viziunea sa fiind un subsistem al sistemului social și nu un „organism social de
producție” ca în viziunea lui Marx deoarece ea nu determină natura acestuia așa cum partea
nu determină întregul. Drept urmare, Parsons începe prin a sociologiza conceptele economice
reducând „schimbul capitalist de mărfuri” la „sistemul monetar de schimb”, rezolvând astfel
patru mari probleme ale contextului relațional: 1) „problema disponibilului” (la Marx, a
„plusprodusului”); 2) problema „remunerării” ( la Marx, a „repartiției”); 3) problema
accesului și a reglementării competiției pentru bunuri; 4) problema definirii drepturilor de
posesiune. Pentru sociologul american, rezolvarea acestor probleme constă în elaborarea unei
sinteze teoretice a acțiunii umane prin intermediul teoriilor lui Weber, Durkheim, Pareto și,
uneori, prin asimilare conceptuală în teoriile sociale ale celor trei, a teoriilor lui Karl Marx.

22.
Cele patru probleme pe care le rezolvă „sistemul monetar de schimb” constituie
dimensiunile raționalității economice în concepția lui Pareto, și ale raționalității
instrumentale în cea a lui Parsons, fiind analizate în același timp de sociologie, ca teorie a
sistemului social, dar și de științele economice și politice. Din această perspectivă,
„cooperarea dintre o pluralitate de actori individuali ” reprezintă elementul central al structurii
relaționale, desemnată prin activitățile instrumentale care se „diferențiază” sau se
„organizează la trei niveluri relativ distincte: al realizărilor tehnice propriu-zise (tehnologia);
al relațiilor de schimb (economia); al relațiilor de cooperare (colectivitatea sau organizația).
Cooperarea, ca element indispensabil schimbului economic, poate îmbrăca forma
loialității (ca rezultat al atașamentului) sau a solidarității (ca rezultat al instituționalizării
relațiilor de cooperare).Când interesele economice ale actorilor nu sunt afectate, sistemul
social este o unitate organică, vertebrală, care generează comportamente solidare din partea
actorilor. Desigur, între raționalitatea economică (instrumentală) și cea simbolică (morală) ale
ordinii capitaliste pot apărea și „tensiuni”, „decalaje” sau chiar unele opoziții, relațiile dintre
cele două tipuri de raționalități fiind uneori și asimetrice, de „segregare”, ceea ce îi creează lui
Parsons teama că raționalitatea instrumentală capitalistă va conduce, la un moment dat, la un
tip de structură socială colectivă, capitalistă. În concepția structural-funcționalistă a lui
Parsons, tulburările, antagonismele care pot să apară în societate sunt reglementate, reduse sau
anihilate de „moralitatea” statului, adică de sistemul de simboluri (pattern-uri culturale),
singurul care permite evaluarea morală a acțiunilor sociale.
 23.
Subsistemul religios, ca parte componentă a sistemului de credințe și idei specifice
sistemului social global, are, la Parsons un rol important în „întemeierea semnificației” lumii
reale. Religia răspunde nevoii organice a omului de a-și explica diferența dintre așteptările
umane și cadrele normative ale existenței reale. Talcott Parsons preia de la Durkheim
distincția metodologică dintre judecățile existențiale și cele de valoare, relevând funcția
integratoare a religiei. El definește religia ca fiind o structură perenă, în măsură să depășească
oscilațiile și căutările valorice caracteristice condiției individului aflat sub semnul
contingenței. Atitudinea religioasă semnifică experimentarea individuală a drumului către
aflarea sensului și valorii existenței umane în Univers.

24.
Răspunzând criticilor ce i s-au adus pentru aspectele conservatoare ale concepției sale,
centrate pe menținerea echilibrului sistemului social global în orice condiții, Talcott Parsons a
menționat că: „sociologia nu este suficient de maturizată conceptual pentru a explica
schimbarea socială… Ea poate, potrivit acumulărilor teoretico-metodologice de care dispune
în prezent să explice numai schimbările din interiorul sistemului, nu și schimbarea sistemului
însuși, aspect pe care, de altfel, nici o știință socio-umană nu este pregătită să-l explice”.
Din acest motiv, această problemă a fost pusă mai târziu în ecuație conceptuală și
metodologică de către discipolii lui Parsons.
În istoria sociologiei, contribuția lui Talcott Parsons la dezvoltarea sociologiei a
constituit „ortodoxia socială” a deceniului cinci și șase ale secolului al XX-lea.

Bibliografie:

1. Ungureanu, Ion, Costea, Ștefan, Introducere în sociologia contemporană. Teorii ale

acțiunii și raționalității sociale. Talcott Parsons: Sinteza sociologică sistematică structural-
funcționalistă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985.
2. Strungă, Constantin, Introducere în sociologie. Sociologia ca știință despre structuri,
sisteme și funcționalitate socială, Editura „AUGUSTA”, Timișoara, 1997.
3. Material didactic (curs).