3. Actul botezului „sociologiei” a fost semnat în primele decenii ale secolului al XIX-
lea (1838) de către Auguste Comte care, a avut meritul de a fi descoperit specificitatea
socialului, elaborând, în acest sens, o teorie socială prin care, „studiul fenomenelor umane
urma să atingă stadiul „pozitiv””. Teoria pozitivistă elaborată de Comte deschide epoca de aur
a sociologiei, epoca marilor teorii despre om și societate. Această teorie a constituit fundația
pe care s-a clădit noua știință și pe care Emile Durkheim, Max Weber și Vilfredo Pareto au
construit sociologismul. Cei trei mari gânditori sunt cei care au elaborat paradigmele
sociologiei ca știință a raționalității integrative, a raționalității comprehensive și a raționalității
simbolice. Pentru a deveni „modele exemplare”, paradigmele elaborate de aceștia trebuiau
„integrate” și „sintetizate” într-o singură paradigmă.
Dintre toate încercările de integrare care s-au făcut în deceniile IV-V ale acestui veac,
sinteza structural-funcționalistă elaborată de Talcott Parsons, s-a dovedit cea mai aptă pentru a
răspunde cerințelor noi de legitimare ideologică a societății capitaliste din acea perioadă.
10. Relațiile sociale generate de acțiunea socială sunt clasificate de către Parsons
astfel:
• Relații comunitare (bazate pe afectul și respectul tradiției) și
• Relații societale (bazate pe norme elaborate rațional).
Pentru studierea acestor relații sunt necesare cel puțin cinci perechi de
abstracte, „variabile structurale” ale sistemului acțiunii sociale, numite de Parsons „dileme”
cu care agentul se confruntă permanent:
• Afectivitate – neutralitate
• Orientare către colectivitate – orientare către sine,
• Universalism – particularism,
• Calitate – realizare,
• Specificitate – difuziune.
12.
II. Al doilea nivel de complexitate structurală a universului social identificat de
Parsons, îl reprezintă structurile acționaliste ale vieții sociale: cultura, societatea ca sistem,
personalitatea și organismul behavioral.
Acestora le corespund funcțiile de menținere a patternului de integrare, de
atingere a scopului, de adaptare.
Relațiile între aceste funcții definesc paradigma funcțională a acțiunii, conform
căreia fiecare componentă a acțiunii sociale trebuie abordată din punct de vedere al cerințelor
funcționale care-i sunt specifice.
Talcott Parsons identifică patru imperative funcționale valabile în orice sistem
social:
1) Funcția de adaptarea;
2) Funcția de atingerea scopului;
3) Funcția de menținere latentă a modelului cultural;
4) Funcția de integrare.
Instrumental Consumator
Universalism Afectivitate
Neutralitate Particularism
Externe (nevoi) A Atingerea
Specificitate Adaptare scopurilor
Performanță
Interne (nevoi)
Calitate Latență Integrare
Difuziune L I
Acest model relevă faptul că integrarea unităților funcționale într-un sistem unitar al
acțiunii sociale este posibilă numai prin respectarea a cel puțin trei tipuri de condiții:
1) condiții de structură – care permit o stabilitate relativă a întregului sistem;
2) condiții de „realizare a funcțiilor” – care implică activități instrumentale (de
realizare a scopurilor) și „de menținere (adaptare);
3) procesualitatea – care definește diferențierile de rol din interiorul sistemului.
În acest context, acțiunea socială apare ca un subsistem al sistemului global al
întregii acțiuni umane, acțiunea fiind văzută ca realizându-se între două componente
structurale ale unui sistem: actorul și situația.
Conceptul de „actor” definește atât personalități individuale în roluri, cât și
orice tip de unități care acționează: colectivități, organisme, sisteme culturale.
Componentele structurale ale acțiunii, atât la nivel micro, cât și la nivel
macrosocial, se găsesc dispuse într-o ierarhie cibernetică, în care esențiale rămân schimbul de
energie (input/output) și ierarhia de control prin care scopurile personalității corelează pozitiv
cu comportamentul de rol.
15. Când aceste sisteme se mențin integrate în raza acelorași cerințe funcționale prin
resurse acționale proprii, ele alcătuiesc „o societate”. Resursele acționale identificate de
Parsons la „nivelul așteptărilor normative mutuale” se concretizează prin roluri și statusuri
care, în urma interacțiunii dau naștere structurilor societale și status-rolurilor care alcătuiesc
fundamentul organismului social global.
Analiza structural funcționalistă vizează descoperirea tuturor raporturilor funcționale
dintre parte și întreg prin relevarea corelațiilor dintre structura statusurilor și realizarea
rolurilor conform celor patru imperative funcționale: adaptarea, atingerea scopurilor,
menținerea modelului cultural și integrarea.
Prin urmare, acțiunea socială este determinată de normele „acceptate”, de „cerințele
funcționale ale sistemului”.
Pentru ca sistemul social să „supraviețuiască”, să se „mențină”, trebuie ca actorii să
acționeze. Ori acest lucru se întâmplă doar atunci când există acea motivație „minimă” și
„adecvată” cerută de menținerea sistemului și care presupune: 1) „un minim de control asupra
comportamentului, care este „problema motivațională a ordinii” pe care Parsons o „rezolvă”
introducând un concept suplimentar celui de orientare motivațională: instituționalizarea; 2)
adaptarea motivelor „actorului” la „expectațiile sale de rol”, adică la ceea ce el așteaptă din
partea celorlalți; cerința integrării sistemului, de fapt, adaptarea motivațiilor „actorilor” la
standardele culturale normative (numite de Parsons patternuri ale orientării de valoare) care
integrează sistemul acțiunii, „eficiente” și „internalizate”, când conformitatea devine „o
funcție a intereselor” și „o cerință interioară a structurii personalității”.
Parsons consideră „ internalizarea” ca tip de bază al integrării motivației, fiindcă ea
determină structura instituțională a sistemului și, în același timp, prin intermediul rolurilor
integrate, evaluarea continuă a structurilor de rol în interiorul sistemului, face posibilă
„orientarea mutuală solidară după un sistem comun de valori”, ceea ce reprezintă o
colectivitate. În teoria sociologică a lui Parsons, instituționalizarea explică atât solidaritatea și
comunitatea valorilor, cât și „diferențierea rolurilor”.
16. Valorile reprezintă în concepția lui Parsons orientările ultime ale acțiunii. Ele sunt,
în fapt, fundamentul sistemului social care, de altfel, constituie și premisele metodologice pe
care se construiește teoria sistemului social, iar analiza acestora ne poate lămuri mai bine
asupra „orientărilor de valoare” pentru care, sociologul american optează.
Ceea mai importantă pentru care el optează este „optimizarea gratificației”,
imperativul economiei burgheze a raționalismului economic: homo oeconomicus este motivat
de urmărirea rațională a maximizării câștigului.
Orientarea lui spre urmărirea interesului imediat este contrabalansată de normele
instrumentale și evaluative – normele morale, de disciplină - pe care „actorul” este permanent
obligat să le respecte și care constituie „standardele de valoare” ale sistemului, numite de
Parsons „variabile-tip”. Sursa acestor variabile este ideologică și constă în „liberalismul
burghez” pe care Parsons voia să-l legitimeze „științific” în sociologie. Prin urmare, la baza
conceptului ideologic burghezo-liberal a lui Parsons se află: echilibrul social,
contrabalansarea forțelor, „gratificația” și maximizarea profitului capitalist care presupune
menținerea ordinii burgheze a societății americane, cerință fundamentală pentru funcționarea
structurii sistemului social.
19.
Parsons observă că fiecărui subsistem îi corespunde o știință socială:
Subsistemului cultural, constituit din: sisteme de credință, sisteme de orientare spre
valori (care legitimează mișcarea actorului în spațiu), sisteme de simboluri expresive (care
exprimă codificat nevoile și activitățile specific umane) îi corespunde antropologia;
Subsistemul politic a cărui activitate se desfășoară prin intermediul instituțiilor: a)
raționale (care au rolul de a echilibra situațiile tensionale ce apar în viața sistemului social); b)
regulative (care reglementează raporturile dintre interesele actorilor și imperativele
funcționale ale sistemului), c) culturale (care, prin intermediul componentelor „universale”,
asigură coeziunea tuturor subsistemelor în raza de influență a sistemului, îi corespunde
sociologia politică;
Cele mai importante universale din punct de vedere politic sunt: a) stratificarea
socială; b) legitimizarea culturală și instituționalizarea culturii; c) organizarea birocratică a
guvernului, banilor și pieței; d) generalizarea normativelor universale de comportament
(norme tehnice) aferente birocrației; e) asociațiile democratice.
În ceea ce privește ideologia politică Parsons constată ca aceasta îndeplinește trei
funcții: a) articularea sistemelor sociale cu cele culturale; b) facilitarea acceptării
profesioniștilor de către grupele non-profesioniștilor; c) definirea și conștientizarea rolurilor
în acord cu sistemul de valori instituționalizate.
Ca parte a sistemului social, votul are rolul de a structura mediile simbolice care
mediază procesele de interacțiune socială orientându-le către „mutațiile funcționale” impuse
de necesitatea echilibrului social global.
20.
Subsistemul economic, ca obiect de studiu al economiei este alcătuit din două nivele:
1) sistemul social tehnic sau primar; 2) sistemul managerial-instituțional.
La baza structurii sociale, sistemul social își are rădăcina în individul uman care, prin
intermediul interacțiunii și a rolurilor sale variate, organizate și dirijate contribuie la formarea
colectivității, în timp ce, în vârful sistemului este societatea organizată „ca o unică
colectivitate politică și instituționalizată după un singur sistem de valori mai mult sau mai
puțin integrat”.
Domeniul economic este particularizat de cinci orientări de validare numite dileme: 1)
dilema gratificației și disciplinei; 2) dilema interesului privat și a celui colectiv; 3) dilema
alegerii între tipurile/standardele de valoare; 4) dilema alegerii între modalitățile obiectului
social; 5) definiția scopului/interesului față de obiect.
21.
Atent și receptiv la unele idei și teze ale concepției materialist-dialectice și istorice
marxiste, Parsons a împrumutat de la Marx conceptul de suprastructură, tezele privind rolul
intereselor economice în evoluția societății, importanța luptelor dintre clasele sociale și
conceptul însuși de structură economică. Întrucât ideologia marxistă nu corespundea viziunii
liberal-burgheze, Parsons folosește în mod mascat” conceptul de structură economică,
economia în viziunea sa fiind un subsistem al sistemului social și nu un „organism social de
producție” ca în viziunea lui Marx deoarece ea nu determină natura acestuia așa cum partea
nu determină întregul. Drept urmare, Parsons începe prin a sociologiza conceptele economice
reducând „schimbul capitalist de mărfuri” la „sistemul monetar de schimb”, rezolvând astfel
patru mari probleme ale contextului relațional: 1) „problema disponibilului” (la Marx, a
„plusprodusului”); 2) problema „remunerării” ( la Marx, a „repartiției”); 3) problema
accesului și a reglementării competiției pentru bunuri; 4) problema definirii drepturilor de
posesiune. Pentru sociologul american, rezolvarea acestor probleme constă în elaborarea unei
sinteze teoretice a acțiunii umane prin intermediul teoriilor lui Weber, Durkheim, Pareto și,
uneori, prin asimilare conceptuală în teoriile sociale ale celor trei, a teoriilor lui Karl Marx.
22.
Cele patru probleme pe care le rezolvă „sistemul monetar de schimb” constituie
dimensiunile raționalității economice în concepția lui Pareto, și ale raționalității
instrumentale în cea a lui Parsons, fiind analizate în același timp de sociologie, ca teorie a
sistemului social, dar și de științele economice și politice. Din această perspectivă,
„cooperarea dintre o pluralitate de actori individuali ” reprezintă elementul central al structurii
relaționale, desemnată prin activitățile instrumentale care se „diferențiază” sau se
„organizează la trei niveluri relativ distincte: al realizărilor tehnice propriu-zise (tehnologia);
al relațiilor de schimb (economia); al relațiilor de cooperare (colectivitatea sau organizația).
Cooperarea, ca element indispensabil schimbului economic, poate îmbrăca forma
loialității (ca rezultat al atașamentului) sau a solidarității (ca rezultat al instituționalizării
relațiilor de cooperare).Când interesele economice ale actorilor nu sunt afectate, sistemul
social este o unitate organică, vertebrală, care generează comportamente solidare din partea
actorilor. Desigur, între raționalitatea economică (instrumentală) și cea simbolică (morală) ale
ordinii capitaliste pot apărea și „tensiuni”, „decalaje” sau chiar unele opoziții, relațiile dintre
cele două tipuri de raționalități fiind uneori și asimetrice, de „segregare”, ceea ce îi creează lui
Parsons teama că raționalitatea instrumentală capitalistă va conduce, la un moment dat, la un
tip de structură socială colectivă, capitalistă. În concepția structural-funcționalistă a lui
Parsons, tulburările, antagonismele care pot să apară în societate sunt reglementate, reduse sau
anihilate de „moralitatea” statului, adică de sistemul de simboluri (pattern-uri culturale),
singurul care permite evaluarea morală a acțiunilor sociale.
23.
Subsistemul religios, ca parte componentă a sistemului de credințe și idei specifice
sistemului social global, are, la Parsons un rol important în „întemeierea semnificației” lumii
reale. Religia răspunde nevoii organice a omului de a-și explica diferența dintre așteptările
umane și cadrele normative ale existenței reale. Talcott Parsons preia de la Durkheim
distincția metodologică dintre judecățile existențiale și cele de valoare, relevând funcția
integratoare a religiei. El definește religia ca fiind o structură perenă, în măsură să depășească
oscilațiile și căutările valorice caracteristice condiției individului aflat sub semnul
contingenței. Atitudinea religioasă semnifică experimentarea individuală a drumului către
aflarea sensului și valorii existenței umane în Univers.
24.
Răspunzând criticilor ce i s-au adus pentru aspectele conservatoare ale concepției sale,
centrate pe menținerea echilibrului sistemului social global în orice condiții, Talcott Parsons a
menționat că: „sociologia nu este suficient de maturizată conceptual pentru a explica
schimbarea socială… Ea poate, potrivit acumulărilor teoretico-metodologice de care dispune
în prezent să explice numai schimbările din interiorul sistemului, nu și schimbarea sistemului
însuși, aspect pe care, de altfel, nici o știință socio-umană nu este pregătită să-l explice”.
Din acest motiv, această problemă a fost pusă mai târziu în ecuație conceptuală și
metodologică de către discipolii lui Parsons.
În istoria sociologiei, contribuția lui Talcott Parsons la dezvoltarea sociologiei a
constituit „ortodoxia socială” a deceniului cinci și șase ale secolului al XX-lea.
Bibliografie: