Sunteți pe pagina 1din 108
UNIVERSITATEA BABEŞ -BOLYAI CLUJ-NAPOCA CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ṢI CU FRECVENŢĂ
UNIVERSITATEA BABEŞ -BOLYAI CLUJ-NAPOCA CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ṢI CU FRECVENŢĂ
UNIVERSITATEA BABEŞ -BOLYAI CLUJ-NAPOCA CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ṢI CU FRECVENŢĂ

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ṢI CU

FRECVENŢĂ REDUSĂ

Specializarea : Asistenţă Socială

CU FRECVENŢĂ REDUSĂ Specializarea : Asistenţă Socială C.F.C.I.D Conf.dr. DENIZIA GAL ASIST ENŢA SOCIALĂ PENTRU
CU FRECVENŢĂ REDUSĂ Specializarea : Asistenţă Socială C.F.C.I.D Conf.dr. DENIZIA GAL ASIST ENŢA SOCIALĂ PENTRU

C.F.C.I.D

Conf.dr. DENIZIA GAL

ASISTENŢA SOCIALĂ PENTRU VÂRSTA A TREIA

ANUL

III

Cluj-Napoca

2018

Denizia Gal

Asistenţa socială pentru

vârsta a treia

2018

Cuprins

I Informaţii generale II. Suportul de curs propriu-zis Introducere Serviciile furnizoare de informaţii

Oferirea informaţiilor Oferirea ajutorului Menţinerea contactului

Accesul la servicii

Misiunea ageţiei

Relaţia de ajutor

Procesul de evaluare

Intervenţia în criză

Cunoaşterea resurselor şi adecvarea lor la nevoi

Evaluarea funcţională

De la evaluarea iniţială la evaluarea funcţională

Argumente pentru o evaluare funcţională Evaluarea funcţională comprehensivă

Managementul de caz

Managementul de caz ca strategie de intervenţie Paşi în managementul de caz Rolurile în managementul de caz Statutul profesional al managerului de caz

Intervievarea persoanelor vârstnice și a familiilor acestora

Scopurile interviurilor

Aspecte practice ale realizării interviului cu persoanele vârstnice

Recomandări generale pentru lucrul cu persoanele vârstnice

Imperative ale lucrului cu persoanele vârstnice

Utilizarea grupurilor în asistarea vârstnicilor

Aspecte generale ale lucrului cu grupurile de

vârstnici

Schimbări ale modelelor de relaţionare grupală datorate vârstei

Exemple de grupuri pentru vârstnici

Înţelegerea vieţii de grup

Denumirea intervenţiei în cadrul grupurilor de vârstnici

Dinamica grupurilor de vârstnici

Bibliografie adițională

I. Informaţii generale

Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs:

Nume: [Denizia Gal]

Birou: [Facultatea de Sociologie și Asistență sociala, et. 3, birou 304]

Telefon: [0264 424 674]

Fax: [0264 424 674]

E-mail: [deniziag@yahoo.com]

Date de identificare curs:

[Asistența socială pentru vârsta a treia]

[AAR 0310]

[Anul III, Semestrul II]

[Tipul cursului] (obligatoriu.)

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Parcurgerea cu succes a prezentului curs nu este condiționată. Sunt însă recomandete cunoștințele dobandite anterior în cadrul cursurilor: ”Dezvoltare umană și mediu social”, ”Gerontologie socială”, ”Psihologia vârstelor”, precum și în cadrul cursurilor de metode specifice asistenței sociale.

Descrierea cursului

Cursul oferă, în partea sa introductivă, informaţii privind principiile agreate internaţional, prercum şi cadrele legislative naţionale referitoare la asisterea persoanelor vârstnice. Temele abordate în continuare, se referă la specificul serviciilor destinate vârstnicilor. Modelele de evaluare, implementare şi mamagement prezentate, evidenţiază necesitatea raportării serviciilor la standarde de funcţionalitate care să reflecte adecvat nevoile persoanelor vârstnice. Cursul oferă şi repere metodologice pentru lucrul cu persoanele vârstnice.

OBIECTIVE

Dobândirea unui set de valori, cunoştinte, deprinderi, în vederea lucrului cu persoanele vârstnice.

Conştientizarea importanţei şi specificului lucrului cu persoanele vârstnice utilizând metodele specifice asistenţei sociale.

Însuşirea cunoştinţelor vârstnicilor.

necesare pentru

iniţierea şi

furnizarea de servicii

destinate

Organizarea temelor în cadrul cursului

Introducere:principii internaţionale pentru asistarea persoanelor de vârsta a III-a; prevederi legale pentru protecţia şi asistenţa persoanelor vârstnice. Serviciile furnizoare de informaţii: identificarea şi localizarea populaţiei ţintă, contactarea şi informarea vârstnicilor. Accesul la servicii: misiune şi accesibiliate; relaţia de ajutor; evaluarea iniţială; intervenţia în criză; cunoaşterea şi utilizarea resurselor. Evaluarea funcţională:

argumente; e.f. comprehensivă: socială, economică, mentală, fizică, a activităţilor, a mediului. Managementul de caz: planificarea; reţele formale şi informale de suport social; monitorizarea serviciilor; roluri în managementul de caz; statutul profesionistului. Cuvinte cheie: Servicii furnizoare de informaţii, accesibilitatea serviciilor, evaluare iniţială, evaluare funcţională,- comprehensivă, managementul de caz, monitorizarea serviciilor.

Prezentarea continuturilor tematice

Introducere

Obiectiv: familiarizarea cu problematica vârstei a treia, cu principiile şi cadrele

legislative ale protecţiei şi asistenţei sociale în România.

Cuvinte cheie: îmbătrânirea populației, principii și valori, îngrijirile la domiciliu,

încredinţarea, îngrijirea temporară sau permanentă în cămine, îngrijiri în centre de zi,

apartamente protejate, locuinţe sociale.

Cursanţii vor şti: ce probleme ridică îmbătrânirea populaţiei, care sunt principiile care

guvernează asistarea persoanelor de vârsta a treia, ce servicii pot fi furnizate persoanelor

vârstnice în România.

Bibliografie și resurse web

CONSILIUL NAŢIONAL AL PERSOANELOR VÂRSTNICE, (2012), ,,Aspecte ce privesc asistenţa

socială ca modalitate de respectare a egalităţii de şanse şi apărarea

drepturilor persoanelor vârstnice,

Delperee, Nicole,

(1995)

Protecţia drepturilor şi libertăţilor

Institutul

Bucureş

,

persoanelor vârstnice,

Român pentru

ti

 

Drepturile

Omului,

Demetrescu, Radu,

(1994)

Drepturile omului la vârsta a treia

Institutul român

Bucureş

 

pentru

ti

drepturile

omului

Serviciile furnizoare de informaţii

Obiective: Conştientizarea specificului muncii cu persoanele vârstnice. Înţelegerea necesităţii implementării serviciilor furnizoare de informaţii în cazul lucrului cu persoane vârstnice.

Cuvinte cheie: furnizare de informaţii, identificarea, localizarea, contactarea populaţiei ţintă, monitorizarea furnizării serviciilor.

Cursanţii vor şti: că în vederea furnizării de informaţii persoanelor vârsnice este necesar să parcurgă următorii paşi: să identifice şi localizeze populaţia ţintă, să o contatcteze, să se asigure că persoanele îndreptăţite au acces la servicii, să menţină contactul cu persoanele care doresc să primească serviciile propuse.

Bibliografie și resurse web

Harbert, Anita S.,

(1990)

Human services for older adults:

University of

Habert, Ginsberg,

,

concepts and skills,

South Carolina

Leon H.,

Press

ACCESUL LA SERVICII

Obiectiv: înţelegerea importanţei clarificărilor ce ţin de misiunea agenţiei şi de criteriile de eligibilitate în vederea facilitării accesului la servicii.

Cuvinte cheie: misiunea ageţiei, relaţia de ajutor, procesul de evaluare, criză, cunoaşterea resurselor şi adecvarea lor la nevoi.

intervenţia în

Cursanţii vor şti: ca parte a metodologiei de acordare a ajutorului în asistenţa socială, admiterea clienţilor la servicii reprezintă prima etapă a relaţiei dintre client şi profesionist. Cunoştinţle, grija şi sensibilitatea profesionistului în raport cu problemele clienţilor, prefigurează interacţiunile viitoare şi de aceea sunt considerate ca fiind de maximă importanţă pentru reuşita unei intervenţii.

Bibliografie și resurse web

Bălaşa, Ana, (2003), Protecţia socială a persoanelor vârstnice în România”, în Rev. Calitatea

Vieţii, XIV, nr. 1, pp. 1-14.

Nelson , Gary M.,

(1995)

Adult Services-Social work practice

NASW Press

Eller, Ann C., Streets,

,

and administration,

Dennis W., Morse,

Margaret L.,

Evaluarea funcţională

Obiective: înţelegerea împortanţei evaluării funcţionale pentru natura şi calitatea procesului de intervenţie; însuşirea noţiunilor fundamentale pentru dobândirea competenţelor în procesul evaluării.

Cuvinte cheie: evaluare funcţională comprehensivă: mediul, sănătatea fizică şi mentală, situaţia economică, capacitatea de autoîngrijire, capacitatea de a desfăşura anumite activităţi

Cursanţii vor şti: să realizeze o evaluare funcţională.

Bibliografie și resurse web

Nelson , Gary M.,

(1995)

Adult Services-Social work practice

NASW Press

Eller, Ann C., Streets,

,

and administration,

Dennis W., Morse,

Margaret L.,

MANAGEMENTUL DE CAZ

Obiectiv: cunoaşterea şi utilizarea managementului de caz ca strategie de intervenţie. Cuvinte cheie: cunoaşterea deficienţelor funcţionale şi a posibilelor resurse cu care ar putea fi remediate, cunoaşterea abilităţilor care ar putea fi conservate şi/sau dezvoltate, cunoaşterea modalităţilor de a pune în legătură clienţii şi resursele.

Cursanţii vor şti: să întocmenască un plan de management de caz

Bibliografie și resurse web

Nelson , Gary M.,

(1995)

Adult Services-Social work practice

NASW Press

Eller, Ann C., Streets,

,

and administration,

Dennis W., Morse,

Margaret L.,

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Participarea

la

activitaţile

de

seminar

(în

cadrul

orelor

de

contact)

şi

întocmirea fișelor de lectură, corespunzătoare acestora.

Studiul bibliografiei recomandate, (aditional, poate fi studiată şi bibliografie suplimentară, conform opţiunilor studenţilor), şi întocmirea unui referat. Tema referatului este opţională, dar, trebuie să corespundă tematicii cursului. Referatul va fi de minimum 10 pagini ( format A4, font 12 TNR, la 1,5 rânduri ) şi, va fi întocmit conform standardelor ştiinţifice.

Realizarea unui intrviu cu o persoana vârstnică.

Referatul şi fișele de lectură vor fi înmânate titularului cursului în timpul sesiunii de examene.

Bibliografie indicată pentru referate şi lucrări

Notă: O listă bibliografică mai cuprinzătoare este atasată la sfărșitul suportului de curs

Bogdan, Constantin

(1997)

Geriatrie,

Editura

Bucureşti

,

medicală,

Crăciun, Abraham P.,

(2000)

Legislaţia în asistenţa socială,

Editura

Bucureşti

 

,

Naţional

Delperee, Nicole,

(1995)

Protecţia drepturilor şi libertăţilor

I. R.D.O.

Bucureşti

,

persoanelor vârstnice,

Gal, Denizia,

(2003)

Asistenţa socială a persoanelor

Editura

Cluj-Napoca

,

vârstnice-aspecte metodologice

Todesco

Gal, Denizia,

(2012)

Îngrijirea vârstnicului, studii și

Editura CCȘ

Cluj-Napoca

 

modele de bune practici

(ccord.)

Ghidrai, Otilia,

(2001)

Geriatrie,

Editura Dacia

Cluj-Napoca

,

Goldiş, Vasile,

(1994)

Asistenţa instituţională a bătrânilor

Editura ALL,

Bucureşti

,

în România,

Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Calculator conectat la internet (pentru a accesa baze de date resurse electronice suplimentare dar şi pentru a participa la secvenţele de formare interactivă on-line)

acces

legitimaţie la biblioteca Centrală a

la

resursele

bibliografice

(prin

Universităţii Babeş-Bolyai)

acces

la

imprimantă,

fotocopiere

pentru

realizarea

temelor,

acces

la

echipamente

de

Politica de evaluare şi notare

examen scris (70% din nota finală ), Fișe de lectură, referat (30% din nota finală)

Elemente de deontologie academică

Plagiatul sau frauda se pedepseşte în conformitate cu reglementările în vigoare.

Vezi standardele APA pentru redactarea bibliografiilor:

În lucrul cu persoanele vârstnice se vor respecta principiile confidentialității, intimității, autonomiei, dreptului la liberă exprimare.

Studenţi cu dizabilităţi

Studenții cu dizabilități pot lua lgătura cu titularul disciplinei pentru facilitarea acesului la diferite resurse în vederea îndeplinirii cerințelor cursului.

Strategii de studiu recomandate

Parcurgrea și adnotarea suportului de curs; problematizarea, formularea întrebărilor pentru oele de contct; fișe de lectură din bibliografia obligatorie, participare la activitațI tuoriale.

pentru oele de contct; fișe de lectură din bibliografia obligatori e, part icipare la activitațI tuoriale.

II. Suportul de curs propriu-zis

Introducere

Obiectiv: familiarizarea cu problematica vârstei a treia, cu principiile şi cadrele legislative ale protecţiei şi asistenţei sociale în România.

Cuvinte cheie: îmbătrânirea populației, principii și valori, îngrijirile la domiciliu, încredinţarea, îngrijirea temporară sau permanentă în cămine, îngrijiri în centre de zi, apartamente protejate, locuinţe sociale.

Cursanţii vor şti: ce probleme ridică îmbătrânirea populaţiei, care sunt principiile care guvernează asistarea persoanelor de vârsta a treia, ce servicii pot fi furnizate persoanelor vârstnice în România.

Protecţia persoanelor vârstnice, a drepturilor şi libertăţilor acestora, a făcut obiectul preocupărilor diverselor organisme şi comisii ale Naţiunilor Unite încă din 1948 când, celei de-a treia Sesiuni a Adunării Generale O.N.U i-a fost propus un proiect de declaraţie privind persoanele vârstnice. Problematica persoanelor vârstnice s-a aflat pe ordinea de zi a comisiilor O.N.U. pentru probleme sociale şi pentru drepturile omului şi în paralel, la studierea acesteia s-au asociat Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii precum şi alte instituţii specializate, în vederea realizării unui raport complex care să conţină principiile directoare ale politicilor sociale naţionale şi ale acţiunilor internaţionale.

În 1973, Organizaţia Naţiunilor Unite stipula că o securitate socială adecvată este de cea mai mare importanţă pentru persoanele vârstnice şi că protecţia persoanelor vârstnice este un element important al oricărui sistem general de securitate socială (R. Demetrescu, 1994). Consiliul Economic al O.N.U. a recomandat guvernelor să asigure persoanelor în vârstă alocaţii de securitate socială suficiente, să creeze un minim suficient de instituţii pentru furnizarea îngrijirilor medicale pentru aceste persoane, să vegheze, prin toate mijloacele, ca persoanele incluse în programele de protecţie socială să poată participa, pe măsura capacităţii lor, la activităţi care să le poată aduce satisfacţii morale.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii atrăgea atenţia statelor membre, asupra necesităţii de a elabora politici şi programe pe termen scurt şi lung pentru persoanele în vârstă. Totodată, le recomanda, ca atunci când elaborează politicile şi programele naţionale, să ţină cont de principiile internaţionale adoptate, astfel încât:

să pună la punct, potrivit nevoilor şi în conformitate cu priorităţile lor naţionale, programe pentru bunăstarea, sănătatea şi protecţia persoanelor vârstnice, inclusiv măsuri de natură să le asigure la maximum independenţa economică şi socială;

să elaboreze progresiv măsuri de securitate socială pentru a le asigura un venit suficient;

să întărească contribuţia persoanelor în vârstă la dezvoltarea economică şi socială;

să descurajeze atitudinile, politicile şi măsurile discriminatorii fondate în mod exclusiv pe vârstă, care se practică în materie de angajare;

să favorizeze prin toate mijloacele consolidarea familiei;

să încurajeze încheierea de acorduri bi- şi multilaterale de cooperare în materie de securitate socială în favoarea persoanelor vârstnice.

Adunarea Mondială Consacrată Persoanelor Vârstnice (Viena, 1982) a lansat un program internaţional de acţiune, care să asigure persoanelor în vârstă securitatea economică şi socială şi să le creeze posibilitatea de a contribui la dezvoltarea economică şi socială din propria ţară. Adunarea a apreciat că numărul persoanelor vârstnice va creşte în mod spectaculos în următorii 20 de ani, şi că aceste persoane constituie o resursă umană preţioasă, atât în domeniul economic şi social cât şi în ceea ce priveşte transmiterea patrimoniului cultural (R. Demetrescu,1994).

Organizaţia Naţiunilor Unite, prin Consiliul Economic şi Social, a creat organisme speciale pentru cercetarea îmbătrânirii populaţiei, a iniţiat acţiuni directe de sprijinire a persoanelor aparţinând vârstei a treia. Au fost create, de exemplu, patru Comisii Regionale O.N.U. pentru studierea problemelor economico-sociale legate de îmbătrânire şi anume: pentru Asia şi Pacific, pentru America Latina şi Insulele Caraibe, pentru

Africa, pentru Europa Occidentală. Pactul internaţional adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia 2200 din 16 decembrie 1996, menţionează că, pentru prima dată, este posibil să se privească înainte, la probabil 20 ani de pensie şi la libertatea de a face, în aceşti ani, acele lucruri care nu au fost posibile de-a lungul perioadei active a vieţii (R. Demetrescu, 1994).

Sistemul naţional de asistenţă socială se întemeiază pe următoarele valori şi principii generale:

solidaritatea socială, potrivit căreia întreaga comunitate participă la sprijinirea persoanelor vulnerabile care necesită suport şi măsuri de protecţie socială pentru depăşirea sau limitarea unor situaţii de dificultate, în scopul asigurării incluziunii sociale a acestei categorii de populaţie;

subsidiaritatea, potrivit căreia, în situaţia în care persoana sau familia nu îşi poate asigura integral nevoile sociale, intervin colectivitatea locală şi structurile ei asociative şi, complementar, statul;

universalitatea, potrivit căreia fiecare persoană are dreptul la asistenţă socială, în condiţiile prevăzute de lege;

respectarea demnităţii umane, potrivit căreia fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii, îi sunt respectate statutul individual şi social şi dreptul la intimitate şi protecţie împotriva oricărui abuz fizic, psihic, intelectual, politic sau economic;

abordarea individuală, potrivit căreia măsurile de asistenţă social trebuie adaptate situaţiei particulare de viaţă a fiecărui individ;

parteneriatul, potrivit căruia autorităţile publice centrale şi locale, instituţiile publice şi private, organizaţiile neguvernamentale, instituţiile de cult recunoscute de lege, precum şi membrii comunităţii stabilesc obiective comune, conlucrează şi mobilizează toate resursele necesare pentru asigurarea unor condiţii de viaţă decente şi demne pentru persoanele vulnerabile;

participarea beneficiarilor, potrivit căreia beneficiarii participă la formularea şi implementarea politicilor cu impact direct asupra lor;

transparenţa, potrivit căreia se asigură creşterea gradului de responsabilitate a administraţiei publice centrale şi locale faţă de cetăţean, precum şi stimularea participării active a beneficiarilor la procesul de luare a deciziilor;

nediscriminarea, potrivit căreia persoanele vulnerabile beneficiază de măsuri şi acţiuni de protecţie socială fără restricţie sau preferinţă faţă de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, categorie socială, opinie, sex ori orientare sexuală, vârstă, apartenenţă politică, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă la o categorie defavorizată;

eficacitatea şi eficienţa în utilizarea resurselor publice;

respectarea dreptului la autodeterminare şi activizarea;

caracterul unic al dreptului la beneficiile de asistenţă socială, potrivit căruia pentru aceeaşi nevoie sau situaţie de risc social se poate acorda un singur beneficiu de acelaşi tip;

proximitatea, potrivit căreia serviciile sunt organizate cât mai aproape de beneficiar, pentru facilitarea accesului şi menţinerea persoanei cât mai mult posibil în propriul mediu de viaţă;

complementaritatea şi abordarea integrată pentru asigurarea întregului potenţial de funcţionare socială a persoanei ca membru deplin al familiei, comunităţii şi societăţii;

concurenţa şi competitivitatea, potrivit cărora furnizorii de servicii sociale, publici şi privaţi, trebuie să se preocupe permanent de creşterea calităţii serviciilor acordate şi să beneficieze de tratament egal pe piaţa serviciilor sociale;

egalitatea de şanse, potrivit căreia beneficiarii au acces în mod egal la oportunităţile de împlinire şi dezvoltare personală, dar şi la măsurile şi acţiunile de protecţie socială;

confidenţialitatea, echitatea, focalizarea şi dreptul la liberă alegere a furnizorului de servicii.

Asistenţa socială a vârstnicilor are tocmai rolul de a sprijini instituirea acestui nou model al bătrâneţii. Desigur, numai respectarea unor principii congruente cu cele referitoare la drepturile omului, în general, precum şi respectarea standardelor de calitate, pot conferi viabilitate proiectelor de asistenţă socială.

Acordarea serviciilor sociale este necesar să se bazeze pe următoarele cerinţe:

• Egalitatea de şanse;

• Libertatea de alegere;

• Independenţa şi individualitatea fiecărei persoane;

• Servicii de calitate, accesibile, flexibile, adaptate nevoilor sociale;

• Transparenţa şi participarea membrilor comunităţii la acordarea

serviciilor sociale;

• Confidenţialitatea cu privire la beneficiarii serviciilor sociale;

• Respectarea demnităţii umane.

( CONSILIUL NAŢIONAL AL PERSOANELOR VÂRSTNICE, ,,Aspecte ce privesc

asistenţa socială ca modalitate de respectare a egalităţii de şanse şi apărarea

drepturilor persoanelor vârstnice”, 2012;

O primă caracteristică a ajutorului acordat persoanelor vârstnice trebuie să fie aceea de a fi ferm fundamentat într-un context interdisciplinar. Izolarea eforturilor de asistare a vârstnicilor, pe specialităţi, nu ar putea acoperi vasta lor problematică. Mai mult chiar, nu numai că vârstnicii şi problemele lor nu trebuie să se transforme într-un câmp de dispută între profesionişti aparţinând diferitelor domenii, ci eforturilor conjugate ale acestora trebuie să li se adauge şi sprijinul voluntar al neprofesioniştilor.

Pe de altă parte, în conceperea politicilor şi programelor de acţiune socială destinate vârstnicilor, devine inevitabilă consultarea acestora, implicarea lor în chiar procesele decizionale. Decurge de aici faptul că, asistarea vârstnicilor nu urmăreşte transformarea lor în fiinţe pasive, dependente social, ci că ajutorul acordat trebuie astfel orientat încât să-i încurajeze să-şi aducă contribuţia la viaţa societăţii. Vastul potenţial de competenţă, experienţă şi timp de care vârstnicii dispun nu trebuie, în nici un caz, neglijat (Delperee, N., - 1995)

În România, unul din organismele ştiinţifice pentru studierea bătrâneţii, cu reputaţie internaţională, este Institutul Naţional de Geriatrie şi Gerontologie, fondat de preofesor doctor Ana Aslan în anul 1952, la care se adaugă, astăzi, Fundaţia de Gerontologie cu acelaşi nume. Fundaţia “Ana Aslan” a elaborat, în anul, 1993 un program naţional pe termen mediu de 6-10 ani. Prevederile acestui program stipulează:

vârstnicii trebuie să beneficieze de toate drepturile omului aşa cum sunt stabilite de O.N.U.;

statul şi organizaţiile neguvernamentale trebuie să participe în mod eficient la realizarea programelor elaborate pentru vârstnici;

serviciile medico-sociale trebuie să fie adaptate cerinţelor vârstnicilor şi în acelaşi timp trebuie să fie de bună calitate;

programele

socio-culturale

întreprinse

cerinţele acestei grupe de vârstă ;

pentru

bătrâni

trebuie

îndeplinească

vârstnicului trebuie să i se acorde, de către stat, posibilitatea de a lucra în continuare după pensionare, atâta timp cât poate. Acest lucru îl ajută să-şi menţină independenţa materială şi în acelaşi timp să amâne cât mai mult ocrotirea sa de către societate ;

să fie sprijinite familiile care doresc să-şi păstreze caracterul tradiţional cu trei generaţii;

să fie stimulate prin popularizare radio, TV, presă scrisă, toate acţiunile voluntare întreprinse în favoarea vârstnicilor ;

îmbunătăţirea stării de sănătate şi de integrare socială a vârstnicilor, cu prelungirea perioadei active de viaţă;

îmbunătăţirea şi diferenţierea nivelelor de pensii, aşa cum se practică dezvoltate ;

în ţările

stimularea judeţelor spre a crea condiţii cât mai bune şi specifice fiecărui judeţ pentru îmbunătăţirea vieţii personale de vârsta a treia (R. Demetrescu, 1994).

În prezent, Legea Asistenţei Sociale, prevede că dreptul la asistare socială este asigurat, în condiţii egale de tratament, indivizilor şi familiilor aflate în dificultate, fără discriminare de sex, religie, naţionalitate sau apartenenţă politică. Garantarea acestui drept, reprezintă o obligaţie constituţională din partea statului. Sistemul de securitate socială a vârstnicului este format, pe de o parte din segmentul asigurărilor sociale, iar pe de altă parte din cel al asistenţei sociale, cele două segmente aflându-se într-un raport de complementaritate, astfel încât, o persoană aflată în dificultate poate beneficia deopotrivă de acestea.

Segmentul de asistenţă socială se referă la servicii şi prestaţii sociale ce se oferă, la cererea persoanei interesate, a reprezentantului legal al acesteia, a instanţei judecătoreşti, a serviciului social al consiliului local, a poliţiei, a organizaţiilor de pensionari, a unităţilor de cult sau a organizaţiilor neguvernamentale care au ca obiect de activitate asistenţa socială a vârstnicilor.

Beneficiarii acestor servicii sunt, în cazul vârstnicilor, persoanele de cel puţin 60 de ani care:

nu au familie sau nu se află în întreţinerea unei / unor persoane obligate la aceasta;

nu au locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţii de locuit pe baza resurselor proprii;

nu realizeză venituri sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirilor necesare;

nu se pot gospodări singure sau necesită îngrijire specializată care nu se poate asigura în familie,

se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile socio-economice şi medicale datorate bolii sau stării fizice sau psihice;

nu le sunt asigurate, în familie sau în mediul în care se află, respectul demnităţii şi libertatea personală.

Situaţia potenţialilor beneficiari se evaluează de către o echipă formată din doi asistenţi sociali, aparţinând serviciului social al Consiliului Local, sau oficiului de asistenţă socială al Direcţiei Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei (D. M. S. S. F), sau în cazul persoanelor care prezintă pierderea totală sau parţială a autonomiei, de către un medic şi un asistent social. Nevoile de îngrijire ale persoanei vârstnice se stabilesc pe baza grilei de evaluare conform criteriilor de încadrare în grade de dependenţă, grilă propusă de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, (în prezent Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale,și Persoanelor Vâratnice ) şi de către Ministerul Sănătăţii. Echipele de evaluare pot fi completate cu reprezentanţi ai organizaţiilor de pensionari, ai unităţilor de cult, ai organizaţiilor neguvernamentale. Echipa de evaluare trebuie să analizeze afecţiunile care necesită îngrijire specială, capacitatea de a se gospodări sau de a îndeplini cerinţele fireşti ale vieţii cotidiene, condiţiile de locuit, veniturile efective sau potenţiale şi raportate la cele considerate minime pentru asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vieţii. În baza evaluării efectuate se întocmeşte o anchetă socială prin care se propune măsura de asistare socială. Aprobarea, respingerea, suspendarea sau încetarea asistării se face de către primar, pentru serviciile de asistare organizate pe plan local, sau de către directorul Direcției de Muncă, Solidaritate Socială, și Familie (D. M. S. S. F.) pentru asistenţa acordată prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale, unităţilor de cult, pentru care s-au acordat subvenţii de către D. M. S. S. F.

Sistemul actual de asistenţă socială reuneşte, în principal:

transferurile băneşti de la bugetul statului;

facilităţile diverse;

serviciile de îngrijire la domiciliu;

serviciile de găzduire, supraveghere, recuperare în unităţi specializate;

personalul specializat pentru acordarea serviciilor;

descentralizarea acţiunilor sociale până la nivelul comunităţilor;

finanţarea judeţeană şi locală;

parteneriatul şi solidaritatea socială a membrilor comunităţilor;

identificarea beneficiarilor şi stabilirea formelor de sprijin.

Ne vom referi în continuare la modalităţile de acordare a serviciilor de asistenţă socială, stipulate de lege, și care se încadrează în următoarele categorii: îngrijirile la domiciliu, încredinţarea, îngrijirea temporară sau permanentă într-un cămin, îngrijirile în centre de zi, case de îngrijiri temporare, apartamente protejate, locuinţe sociale.

Îngrijirile la domiciliu se acordă prin intermediul Consiliilor Locale în colaborare cu Direcţiile M .S .S. F. , instituţii abilitate să angajeze personal de îngrijire în regim de plata cu ora, fracţiuni de normă sau normă întreagă, în funcţie de perioada de îngrijire necesară, sau să acorde indemnizaţii lunare de îngrijire unor persoane care vor fi salarizate ca lucrători sociali cu studii medii, vor beneficia de vechime în muncă şi vor avea obligaţia de a plăti contribuţia de asigurări sociale, va fi acreditat şi reacreditat periodic; soţul / rudele de gradul întâi care au în îngrijire o persoană dependentă beneficiază de program de lucru redus, cu compensarea timpului de lucru normal din bugetul asigurărilor sociale sau de indemnizaţie lunară de îngrijire.

Încredinţarea persoanei vârstnice se realizează către o familie sau persoană capabilă să îi acorde îngrijire şi să îi asigure un mediu familial şi social adecvat.

Îngrijirea temporară sau permanentă într-un cămin pentru persoane vârstnice presupune asigurarea condiţiilor de cazare şi hrană, acordarea îngrijirilor medicale şi de adaptare în mediul instituţional, desfăşurarea de activităţi culturale, de socializare,

ergoterapeutice, asistenţa socială şi psihologică. Căminele destinate vârstnicilor pot fi pentru pesionari sau pentru bolnavi cronic, şi pot deservi mai multe unităţi administrativ – teritoriale. Căminele pentru persoane vârstnice au misiunea de a asigura maximum de autonomie şi siguranţă persoanelor îngrijite, respectându-le identitatea, integritatea şi demnitatea. Regimul de viaţă din căminele pentru persoane vârstnice trebuie conceput astfel încât să permită: menţinerea sau ameliorarea capacităţilor fizice şi intelectuale, stimularea participării la viaţa socială, a legăturilor interumane, şi în mod special menţinerea legăturilor cu familiile lor, asigurarea îngrijirilor medicale, prevenirea şi tratarea consecinţelor legate de procesul de îmbătrânire. Serviciile oferite de către cămine pot fi destinate nu numai vârstnicilor instituţionalizaţi ci şi celor din comunitate, în baza unor acorduri sau convenţii cu Consiile Locale, organizaţii neguvernamentale sau alte instituţii.

Îngrijirile în centre de zi, case de îngrijire temporară, apartamente protejate sau locuinţe sociale pot fi de o mare diversitate în funcţie de publicul ţintă, misiunea declarată, obiectivele propuse. Indiferent de modalitatea de acordare a asistenţei, serviciile destinate vârstnicilor sunt grupate, conform legii în discuţie, în patru mari categorii:

servicii sociale prin care se asigură: sprijin pentru obţinerea prestaţiilor sociale specializate, ca şi pentru plata unor servicii şi obligaţii curente, consultanţă juridică şi administrativă, ajutor pentru îngrijirea locuinţei şi a gospodăriei, menaj şi prepararea hranei;

servicii socio-medicale prin care se asigură: ajutor pentru recuperarea capacităţilor fizice şi psihice şi pentru menţinerea igienei personale şi a locuinţei, ajutor pentru adaptarea locuinţei la nevoile persoanei vârstnice, îngrijirea temporară în centre de zi, aziluri de noapte şi alte centre de îngrijire specializate, ca şi antrenarea vârstnicilor în activităţi economice, sociale şi culturale;

sevicii psiho-sociale în vederea recuperării psiho-afective şi a pregătirii pentru integrarea socială, ca şi pentru prevenirea marginalizării sociale;

servicii medicale care constau în: consultaţii şi îngrijiri medicale la domiciliu sau în instituţii de sănătate publice sau private, consultaţii şi îngrijiri stomatologice, furnizarea de medicamente, materiale sanitare şi dispozitive medicale.

*

Prin cele de mai sus am dorit să circumscriem problematica vârstei a treia în cadrele generoase ale preocupărilor ce-i sunt dedicate de organismele internaţionale ca şi de cele naţionale. Legislaţia românească privind asistenţa socială a vârstnicilor înglobează concepte moderne, şi conferă activităţii specifice, cadre largi de desfăşurare, compatibile cu prescripţiile şi recomandările internaţionale.

Nu constituie obiectul acestei lucrări analiza detaliată a prevederilor legislative, surprinderea aspectelor pozitive sau a celor mult perfectibile. Dorim să subliniem faptul că asistenţa socială a persoanelor vârstnice este o problemă socială actuală, în lume ca şi în România, problemă reflectată adecvat în plan legislativ. Ceea ce ar fi necesar să se situeze în continuarea iniţiativelor legislative ar fi dezvoltarea de servicii care să răspundă nevoilor extrem de specifice ale persoanelor vârstice, la standarde de calitate care să denote profesionalism şi nu în ultimul rând, grija autentică faţă de persoanele deservite.

Prin acest curs ne propunem să oferim practicienilor din domeniul asistării vârstnicilor (în primul rând asistenţi sociali, dar şi colaboratorilor lor, parteneri indispensabili în “echipa geriatrică”, asistente medicale, medici şi psihologi), câteva repere metodologice. Mai precis, metodele de lucru prezentate sunt cele specifice asistenţei sociale, dar ele sunt rescrise într-o accepţiune care să le facă utilizabile în cazul particular al persoanelor vârstnice. Totodată, sperăm ca prin acest demers să devină mai vizibile domeniile de competenţă ale asistenţilor sociali. Clarificarea competenţelor profesionale nu poate avea decât efectul benefic al înţelegerii profesionale reciproce şi al bunei colaborări, în beneficiul clienţilor. Persoana vârstnică, prin complexele probleme cu care se poate confrunta, nu poate fi dect subiectul unor abordări plurispecializate, a căror valoare este dată de colaborarea profesioniştilor.

Stiați că?

“Ccifrele cheie ale îmbătrânirii populației

Speranţa de viaţă în 2000: 74,7 ani pentru bărbaţi şi 81,1 ani pentru

femei

Speranţa de viaţă în 2050 (previziunile Eurostat): 79,7 ani pentru bărbaţi şi 85,1 ani pentru femei

Ponderea persoanelor cu vârsta de peste 65 de ani în populaţia europeană în 2000: 16,1 %

Ponderea persoanelor cu vârsta de peste 65 de ani în populaţia europeană în 2050: 27,5 %

Ponderea persoanelor cu vârsta de peste 80 de ani în populaţia europeană în 2000: 3,6 %

Ponderea persoanelor cu vârsta de peste 80 de ani în populaţia europeană în 2050: 10 %

Să ne imaginăm o călătorie în timp, în anul 2060: populația României se reduce până la 16,9 milioane de locuitori, înregistrând a patra scădere procentuală din UE la acest capitol, iar raportul dintre populația pensionară (65+) și cea activă (15-64 de ani) se triplează, ajungând de la 21,4%, în 2010, la 64,8% în 2060. (Sursa: Eurostat, Active ageing and solidarity between generations. A statistical portrait of the European Union 2012). Procentul populaţiei de peste 65 de ani, din totalul populaţiei, era în 2010 de 14,9% şi va ajunge în 2060 la 34,96%. (Sursa:

Eurostat, EUROPOP 2008 convergence scenario citat în Eurostat Statistics in Focus 72/2008)

Începând din 1991, data de 1 octombrie este marcată, la nivel mondial, ca

Ziua Persoanelor Vârstnice

 Anul european al îmbătrânirii active şi solidarităţii între generaţii are ca scop sensibilizarea

Anul european al îmbătrânirii active şi solidarităţii între generaţii are ca scop sensibilizarea publicului în ceea ce priveşte contribuţia persoanelor în vârstă la dezvoltarea societăţii noastre şi a diverselor moduri de a favoriza această contribuţie. Iniţiativa caută să încurajeze factorii de decizie (la orice nivel) şi părţile implicate se mobilizeze şi să ia măsuri pentru favorizarea îmbătrânirii active şi întărirea solidarităţii între generaţii. Autorităţile europene au dedicat anul 2012 problemei îmbătrânirii active pentru a celebra un deceniu de la semnarea Planului Internaţional de Acţiune împotriva Îmbătrânirii, document semnat la Madrid, în 2002, de peste 150 de guverne din toată lumea. Planul de Acţiune a fost lansat la iniţiativa Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Întrebări recapitulative

Care sunt principiile si valorile asistarii persoanelor vârstnice?

Care sunt principalele servicii sociale de care pot beneficia persoanele vârstnice în România?

Bibliografie și resurse web

CONSILIUL NAŢIONAL AL PERSOANELOR VÂRSTNICE, (2012), ,,Aspecte ce privesc

asistenţa socială ca modalitate de respectare a egalităţii de şanse şi apărarea

drepturilor persoanelor vârstnice”,

Delperee, Nicole,

(1995)

Protecţia drepturilor şi libertăţilor

Institutul Român

Bucureş

,

persoanelor vârstnice,

pentru

ti

 

Drepturile

Omului,

Demetrescu, Radu,

(1994)

Drepturile omului la vârsta a treia

Institutul român

Bucureş

 

pentru drepturile

ti

omului

Serviciile furnizoare de informaţii

Obiective: Conştientizarea specificului muncii cu persoanele vârstnice.

Înţelegerea necesităţii implementării serviciilor furnizoare de informaţii în cazul

lucrului cu persoane vârstnice.

Cuvinte cheie: furnizare de informaţii, identificarea, localizarea, contactarea

populaţiei ţintă, monitorizarea furnizării serviciilor.

Cursanţii vor şti: că în vederea furnizării de informaţii persoanelor vârsnice este

necesar să parcurgă următorii paşi: să identifice şi localizeze populaţia ţintă, să o

contatcteze, să se asigure că persoanele îndreptăţite au acces la servicii, să menţină

contactul cu persoanele care doresc să primească serviciile propuse.

Practicienii care lucreazã în domeniul asistării vârstnicilor au ocazia să constate că aceştia nu beneficiază întotdeauna de serviciile ce le sunt destinate: doar un procent scãzut dintre potenţialii beneficiari se bucură cu adevărat de astfel de servicii, motivele principale fiind acelea cã, fie nu ştiu de existenţa lor, fie au nevoie de ajutor pentru a le deveni accesibile. De aceea, orice ofertă de asistare a vârstnicilor ar trebui precedată de iniţierea unor servicii speciale pentru informarea potenţialilor beneficiari.

Ofertanţii de servicii sociale presupun, în general, cã potenţialii clienţi îi vor cãuta din proprie iniţiativã. În realitate însă, oamenii nu ştiu de existenţa diferitelor programe sau servicii şi nici cum şi unde sã apeleze în caz de nevoie. Pe de altă parte, vârstnicii, care au fost socializaţi în spiritul autonomiei şi independenţei personale, consideră că este nedemn să apeleze la serviciile sociale.

Cel mai adesea, atunci când se iniţiazã servicii sociale pentru vârstnici, agenţiile sunt înclinate sã foloseascã mass-media pentru a le face cunoscute, neluând în considerare faptul că mass-media se dovedeşte a fi un mijloc ineficient de abordare a bãtrânilor: mulţi dintre ei nu au

televizor sau radio şi nici nu citesc ziarele (unii chiar dacã ar avea ziare, datoritã scãderii capacitãţilor senzoriale caracteristice vârstei, nu mai pot citi). Deci, dacã se urmãreşte ca un program sã fie eficace, se impun demersuri speciale pentru a informa vârstnicii cu privire la existenţa serviciilor, ca şi pentru a le oferi ajutorul de care au nevoie pentru a accede la ele.

Scopurile serviciilor furnizoare de informaţii

Scopul principal al unui serviciu destinat să furnizeze informaţii este acela de a identifica potenţialii beneficiari şi de a le face cunoscută existenţa serviciilor la care pot apela. Totuşi, scopurile specifice unui astfel de program pot fi destul de diverse. După caz, serviciul poate fi orientat înspre furnizarea informaţiilor despre programe speciale, (cum ar fi, de exemplu, programele de educaţie pentru sănătate), sau înspre oferirea de informaţii cu caracter mai general (reţeaua serviciilor publice şi a celor private existente în comunitate). Unele dintre programele de informare se pot adresa întregii populaţii vârstnice a comunitãţii, în timp ce altele vizează un subgrup al acesteia (cei aflaţi la limita de subzistenţă, diferitele grupări etnice, cei care trăiesc singuri sau în zone izolate, greu accesibile, sau persoanele cu diferite deficienţe şi incapacităţi).

Cunoscând faptul că un numãr mare de vârstnici, odată cu retragerea din viaţa activã îşi pierd sau diminuează legãturile cu rudele, prietenii şi vecinii, scopul unui serviciu de informare poate fi şi acela de a încerca sã-i remotiveze pentru reluarea legăturilor sociale, pentru o viaţă activã.

Atunci

când

informaţiile

Oferirea informaţiilor

sunt

oferite

în

cadrul

unui

program

special

destinat

vârstnicilor, sunt necesare demersuri speciale pentru a cãuta şi descoperi potenţialii beneficiari. Oferirea informaţiilor se realizează prin abordarea directă, individuală.

Indiferent de scopurile unui program de informare a vârstnicilor, acesta presupune

parcurgerea unor etape obligatorii:

Identificarea

şi

localizarea

populaţiei

ţintã

(cine

vor

fi

beneficiarii

serviciilor),

contactarea şi informarea (ce servicii sunt disponibile),

asigurarea cã persoanele contactate au acces la servicii,

menţinerea contactului cu persoanele care doresc să primească serviciile

propuse.

Identificarea şi localizarea populaţiei ţintã

Serviciile furnizoare de informaţii deţin o particularitate ce le conferă unicitate: ele propun un serviciu nesolicitat! O funcţie majorã a serviciilor de acest gen, este aceea de a delimita populaţia ţintã (de exemplu, vor fi abordate toate persoanele cu vârsta cuprinsă între 60 - 65 de ani, sau numai categoria vârstnicilor care trăiesc singuri). După delimitarea populaţiei ţintã se impune un plan sistematic pentru contactarea indivizilor din comunitate.

Se poate începe prin încercarea de a obţine numele şi adresele persoanelor în vârstã de la instituţiile publice sau de la organizaţiile neguvernamentale deja existente în comunitate (Direcţia de Muncă şi Solidaritate Socialã, reţeaua de cabinete ale medicilor de familie, spitale sau alte instituţii medicale, primărie, Crucea Roşie, centrele de zi pentru vârstnici, etc.). Desigur informaţiile astfel obţinute vor avea un caracter limitat: nu toate persoanele vârstnice figurează pe listele diferitelor instituţii şi în plus principiul confidenţialităţii poate împiedica instituţia contactată să dezvãluie numele beneficiarilor lor.

reprezintă

sistemele de comunicare informale, mai ales în oraşele mici sau în zonele rurale, unde este foarte probabil ca oamenii sã se cunoascã prin intermediul contactelor directe pe care le au:

frecventează aceeaşi biserică, îşi fac cumpărăturile din acelaşi magazin, etc.

O sursă importantă de identificare şi localizare a persoanelor în vârstã, o

În zonele urbane existã multe persoane care nu aparţin sistemului de servicii

sociale, dar care, în virtutea poziţiei lor în comunitate sau în virtutea meseriei practicate au contacte frecvente cu vârstnicii. Astfel de persoane, cum ar fi vânzãtorii, poştaşii, preoţii, medicii de familie, bibliotecarii, barmanii, diferiţi alţi furnizori de bunuri sau servicii, pot da informaţii despre vârstnicii care trăiesc singuri sau izolaţi şi deci ar avea nevoie de servicii

sociale. Foarte frecvent, astfel de furnizori reprezintă singurul contact pe care vârstnicii îl au cu lumea exterioarã. Reţelele informale constituie adevărate resurse şi ele trebuie explorate în eforturile de a identifica şi localiza vârstnici.

În alte situaţii, singurul mijloc de a localiza populaţia ţintã rămâne cutreierarea comunitãţii din uşã în uşã. Evident metoda consumã mult timp şi necesitã o planificare foarte atentã. Ea nu este productivã dacã se cautã la întâmplare în întreaga comunitate. În general, este mai eficace sã se cerceteze acele pãrţi ale comunitãţii unde este mai probabil sã locuiascã vârstnici: centrul sau cartierele mai vechi ale oraşului, iar în cazul satelor, casele izolate.

Contactarea şi informarea vârstnicilor

Dupã identificarea şi localizarea populaţiei ţintã, urmãtorul pas este contactarea potenţialilor beneficiari. Scopul acestei etape este de a oferi informaţii despre serviciul / serviciile existente. Uneori informaţia este generalã – despre toate serviciile din comunitate; alteori se referă la programe. Chiar dacã asistentul social contactează vârstnicii pentru a le oferi informaţii, ocazia poate fi folosită şi pentru obţinerea informaţiilor sau chiar pentru demararea procesului de ajutor.

Realizarea acestei etape presupune:

Identificarea serviciilor sociale comunitare destinate persoanelor vârstnice (ceea ce înseamnă parcurgerea unui proces de documentare) şi finalizarea lui prin obţinerea de informaţii precise despre servicii (cine le oferã, cine le poate primi şi paşii pe care trebuie sã-i urmeze cineva pentru a le obţine).

Obţinerea de informaţii pertinente de la persoanele vârstnice, informaţii care vor constitui punctulde pornire pentru formularea problemelor, identificarea nevoilor imediate şi iniţierea acţiunilor de ajutor.

Stabilirea prioritãţilor. Unele probleme pot fi rezolvate relativ uşor, altele necesită demersuri mai complexe. O strategie bunã este aceea de a începe intervenţia în cazul problemelor pentru care există soluţii immediate. Pentru problemele care necesită un timp mai îndelungat de rezolvare pot fi stabilite cadre temporale clare.

Prima întâlnire cu persoana vârstnicã este decisivă şi necesitã mobilizarea abilitãţilor speciale de comunicare, deoarece este primul pas în încercarea de a schimba stilul de viaţã al unei persoane: de la neparticiparea la viaţa şi serviciile sociale la o implicare cu scopul de a fi ajutat. Profesionalismul asistentului social presupune, în astfel de situaţii, mult tact, pentru cã vârstnicii sunt îndeobşte reticenţi (să primească strãini în casã, sã le ofere informaţii, etc.). Reticenţa sau chiar rezistenţa sunt justificate: vârstnicii se tem pentru securitatea lor; dar temerile şi rezistenţele se explică şi prin stări depresive şi / sau anxioase, pe care mulţi vârstnici le traversează. Menţionăm, în continuare, câteva aspecte extrem de importante, care trebuie avute în vedere la prima întâlnire cu clientul vârstnic.

Vizita va fi precedată de un anunţ, de preferinţă prin intermediul unei persoane pe care vârstnicul o cunoaşte şi faţă de care manifestă încredere. Dacã acest lucru nu este posibil, asistentul social va anunţa telefonic vizita proiectată sau va recurge la o scrisoare. În momentul vizitei va deţine un document prin care să poată fi identificat ca reprezentant al unui program / serviciu comunitar.

Oferirea informaţiilor nu se va face în grabă. Prima vizită va dura mai mult de 30 minute. În plus, vârstnicul va fi încurajat să se simtă simtã confortabil şi relaxat pe parcursul întrevederii. Conversaţia va debuta în jurul unor teme de interes personal pentru vârstnic (un tablou, o fotografie, florile din apartament sau grãdinã), pentru a-l face să simtă că interesul arătat este, nu unul formal ci, autentic, personalizat. Nu trebuie uitat nici faptul că discuţia actuală poate fi prima pe care vârstnicul o are după mai multe sãptãmâni sau chiar luni de zile. Manifestarea înţelegerii şi a toleranţei vor stimula în acest caz conversaţia, chiar dacă ea tinde să fie monopolizată de vârstnic. Este important să fie acordat timpul necesar pentru satisfacerea nevoii de comunicare, dacă aceasta fost mult timp refulată.

Pe de altă parte, comunicarea nu trebuie forţată. Dacã persoana preferã sã nu vorbeascã, cel mai bine este ca vizita să fie replanificată.

Este important ca discuţia iniţială să se finalizeze prin proiectarea unei acţiuni. O nevoie, identificată la prima întâlnire şi rezolvată în cel mai scurt timp posibil, va elimina multe suspiciuni şi rezistenţa. Cineva care ajutã acţionând are şanse mari de fi acceptat.

Scopul major al unui serviciu de informare a publicului ţintă rămâne, evident, acela de a furniza date despre serviciile existente în comunitate. Dar, în timpul procesului de informare a potenţialului client se pot obţine şi informaţii relevante despre probleme presante ale acestuia. Urmãtorul pas care se impune, va fi identificarea unei agenţii sau a unui program din comunitate care ar putea fi de ajutor în problema respectivã şi descrierea serviciilor furnizate. Informaţiile oferite trebuie să fie autentice, de actualitate, pentru a nu dezinforma potenţialul client. În plus, este recomandabil sã nu se facă promisiuni care nu pot fi onorate deoarece acestea vor discredita persoana şi / sau serviciul promovat.

Asistenţii sociali ar putea avea surpriza să constate că, deşi unele persoane în vârstã ar avea nevoie de serviciile existente, preferă să nu le utilizeze. Trebuie examinate motivele unei astfel de opţiuni deoarece sursa ar putea fi teama sau neînţelegera. Dacã dupã clarificarea temerilor şi eliminarea neînţelegerilor persoana continuã sã refuze, opţiunea trebuie respectată. Persoanei vârstnice i se vor oferi informaţii (o carte de vizitã sau un numãr de telefon) privind locul unde poate gãsi serviciul respectiv în cazul în care îşi va schimba pãrerea.

Oferirea ajutorului

Dupã ce asistentul social a informat persoana vârstnică cu privire la serviciile disponibile şi ea şi-a exprimat acordul de a beneficia de acestea, pasul urmãtor este de a se sigura cã serviciile sunt obţinute efectiv. Asistentul social poate prezenta cazul reprezentantului unei agenţii şi poate stabili o întâlnire, facilitând accesul beneficiarului la serviciul solicitat, asigurând transportul şi chiar însoţind persoana la agenţie.

Uneori persoanele vârstnice care nu au apelat niciodatã la un serviciu social s-ar simţi mai confortabil dacã ar fi însoţite de cineva cu care să discute despre eventualele temeri sau dificultăţi în legătură cu utilizarea serviciului respectiv ca şi despre posibilităţile de preîntâmpinare a acestora.

Menţinerea contactului

Scopul ultim al unui serviciu social de informare este acela de a avea certitudinea cã vârstnicul a primit serviciul solicitat şi cã nimic nu împiedică primirea serviciul respectiv. Acest lucru se poate realiza prin contactarea telefonică a persoanei sau a agenţiei pentru a avea

siguranţa cã programarea a fost respectatã, sau prin vizitarea vârstnicului pentru a vedea cum

se simte, ce pãrere are despre ceea ce s-a întâmplat la agenţie. Dacã, din diverse motive,

persoana în vârstã sau agenţia nu au putut respecta programarea, este datoria asistentului social

să determine motivul şi sã ofere ajutor, resurse sau suport moral, pentru derularea programului

de intervenţie stabilit.

Aşadar activitatea serviciilor furnizoare de informaţii nu se rezumă la procesele

de documentare, în cele două sensuri menţionate deja: deţinerea de informaţii despre

serviciile existente în comunitate şi obţinerea de informaţii despre neoile vârstnicilor.

Spunem aceasta deoarece nu dorim ca activitatea acestor servicii să fie confundată cu

aceea a centrelor de documentare. “Furnizarea de informaţii” este completată, în cazul

acestor servicii şi de medierea legăturii dintre serviciile sociale şi potenţialul client

precum şi de supravegherea (urmărirea) procesului de ajutor. (Anita S. Harbert, Leon

H. Ginsberg, 1990, pp. 83-89)

Știați că:

Peste 30 de organizatii neguvernamentale implicate in serviciile pentru varstnici vor lucra impreuna pentru a imbunatati viata seniorilor din Romania prin intermediul SenioriNet Reteaua ONG-urilor de servicii dedicate persoanelor varstnice. Confederatia Caritas Romania in parteneriat cu Fundatia Crucea Alb Galbena, Asociatia Habilitas, Asociatia ADAM si Asociatia Four Change implementeaza, incepand cu 1 iulie 2013, proiectul „SenioriNET – retea ONG de servicii dedicate persoanelor varstnice”. Reteaua isi propune sa creasca accesul varstnicilor din Romania la servicii de ingrijire la domiciliu prin dezvoltarea organizatiilor neguvernamentale din sectorul social si sustinerea participarii lor active in politicile publice. “In momentul de fata ne confruntam cu un proces de imbatranire accelerat la nivel european si in Romania. Din pacate, institutiile publice autohtone si organizatiile neguvernamentale care furnizeaza servicii pentru varstnici se lovesc de reduceri bugetare si fonduri insuficiente. Astfel, din ce in ce mai putini varstnici beneficiaza de serviciile de care au nevoie. In mediul rural situatia este si mai grava: lipsesc cu desavarsire informatiile si educatia in domeniu, iar serviciile sociale sunt subdezvoltate. De aceea, consideram ca proiectul de fata are o importanta vitala pentru dezvoltarea serviciilor sociale si coalizarea intr-o singura voce a sectorului ONG activ pe problematica varstnicilor”, a declarat Doina Crangasu, Director Executiv al Confederatiei Caritas Romania. SenioriNet Reteaua de ONG-uri furnizoare de servicii de ingrijire la domiciliu, va cuprinde peste 30 de organizatii neguvernamentale. Membrii retelei vor participa la un proces de planificare strategica, vor fi pregatiti pentru a formula politici sociale si a initia

campanii de advocacy pentru cresterea numarului si calitatii serviciilor sociale pentru varstnici. Proiectul va incuraja dialogul intre autoritatile publice si sectorul neguvernamental in formularea politicilor nationale si locale din domeniul protectiei varstnicilor. Mai mult, va fi realizata prima harta interactiva a furnizorilor de servicii sociale si medicale dedicate persoanelor varstnice. Fiecare cetatean va putea identifica mai usor organizatiile care furnizeaza astfel de servicii intr-o anumita regiune si va putea afla mai multe informatii despre ingrijirea varstnicilor la domiciliu. Proiectul „SenioriNet – retea ONG de servicii dedicate persoanelor varstnice” este co- finantat printr-un grant din partea Elvetiei prin intermediul Contributiei Elvetiene pentru Uniunea Europeana extinsa, in cadrul Schemei de Grant pentru ONG-uri, Fondul Tematic pentru Participarea Societatii Civile Programul de Cooperare Elvetiano-Roman, are o durata de 2 ani si un buget total de aproximativ 251.100 franci elvetieni.

Postat la 19 September 2013.

Ca răspuns la cererile de servicii în continuă creştere la nivel naţional, în anul 2011 a

fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 212/2011 pentru aprobarea Programului de

interes naţional Dezvoltarea reţelei naţionale de cămine pentru persoanele vârstnice,

urmând ca mai mult de 68 de astfel de instituţii să beneficieze de finanţare pe o

perioadă de 33 de luni, la solicitarea autorităţilor administraţiei publice locale în

administrarea cărora se află. Pentru acest program, bugetul total aprobat (până în 2013)

este de 200 milioane lei. Acestor servicii va trebui sa li se alăture constant servicii

diversificate pentru sprijinul persoanelor vârstnice la domiciliu, în comunităţile lor,

astfel încât acestea să se bucure de o viaţă decentă, cât mai independentă.

Întrebări recapitulative

Care sunt situațiille specifice persoanelor vârstnice ce motivează funcționarea unor servicii furnizoare de informații?

Care sunt etapele obligatorii ale unui program de informare a persoanelor vârstice?

De ce este necesară mentinerea contactului cu persoana vârstnică și după terminarea programului de informare?

Bibliografie și resurse web

Harbert, Anita S.,

(1990)

Human services for older adults:

University of

Habert, Ginsberg,

,

concepts and skills,

South Carolina

Leon H.,

Press

http://www.serviciisociale.info/js/ckfinder/userfiles/files/Buletin%20informativ_Servicii% 20sociale_nr_1.pdf

ACCESUL LA SERVICII

Obiectiv: înţelegerea importanţei clarificărilor ce ţin de misiunea agenţiei şi de

criteriile de eligibilitate în vederea facilitării accesului la servicii.

Cuvinte cheie: misiunea ageţiei, relaţia de ajutor, procesul de evaluare,

intervenţia în criză, cunoaşterea resurselor şi adecvarea lor la nevoi.

Cursanţii vor şti: ca parte a metodologiei de acordare a ajutorului în asistenţa

socială, admiterea clienţilor la servicii reprezintă prima etapă a relaţiei dintre client şi profesionist. Cunoştinţle, grija şi sensibilitatea profesionistului în raport cu problemele clienţilor, prefigurează interacţiunile viitoare şi de aceea sunt considerate ca fiind de maximă importanţă pentru reuşita unei intervenţii.

Pornim de la premisa că serviciile de asistenţă socială sunt furnizate, de regulă, într-un cadru instituţional, fie că este vorba de instituţii publice sau de organizaţii neguvernamentale sau, de sisteme combinate ale acestora. Vom utiliza în cele ce urmează termenul de « agenţie » pentru a desemna cadrul instituţional, făcând abstracţie de una sau alta dintre conotaţiile mai sus menţionate.

Modul în care potenţialii clienţi au acces la servicii le influenţează percepţia asupra agenţiei (formarea primei impresii), ca şi stabilirea relaţiilor cu aceasta. Accesul într-o agenţie trebuie privit ca un proces, nu ca un eveniment singular şi mai ales, nu ca unul oarecare .

Accesul începe odata cu investigarea ofertei de servicii şi se încheie odata cu deschiderea unui dosar de caz. În spaţiul dintre aceste etape (iniţială şi finală) se situează interacţiunea dintre client şi ageţie, agenţie şi familie, agenţie şi alţi ofertanţi de servicii sociale, agenţie şi comunitate. Elementele care îşi pun amprenta asupra procesului de deservire a clienţilor ţin deopotrivă de misiunea ageţiei, de cunoştinţele şi abilităţile profesionale ale asistentului social de a stabili relaţia de ajutor, de procesul de

evaluare, de (după caz) intervenţia în criză, de cunoaşterea resurselor şi adecvarea lor la nevoi.

Misiune şi accesibilitate

Serviciile sociale ajută indivizii şi familiile acestora să aduca o schimbare în viaţa lor, să depăşească problemele cu care se confruntă. Natura problemelor clienţilor şi schimbările pe care ei le caută, pot face dificilă sau chiar imposibilă solicitarea ajutorului, deoarece pentru mulţi, dar în special pentru clienţii vârstnici, a cere ajutor echivalează cu recunoaşterea propriei incapacităţi şi abdicarea de la o condiţie umană demnă. Pentru alţii însă, bariera o constituie lipsa de iformare cu privire la misiunea diferitelor agenţii. Aceste dificultăţi, însă, pot fi surmontate, aşa cum s-a putut constata în capitolul anterior, prin iniţierea, în cadrul comunităţii, a serviciilor furnizoare de informaţii. Rămâne însă ca agenţiile specializate pentru anumite tipuri de servicii să-şi definească cu claritate misiunea şi să o facă publică: sunt preîntâmpinate astfel situaţii de genul acelora în care o agenţie este solicitată, din iniţiativa clienţilor, pentru o varietate de servicii, (care nu constituie obiectul de activitate al acesteia), sau dimpotrivă nu este deloc solicitată.

Accesibilitatea unei agenţii depinde nu numai de clara definire a misiunii sale ci şi de claritatea criteriilor de eligibilitate. Aceste criterii ar trebui reactualizate cel puţin anual şi de asemenea, ar trebui făcute cunoscute reţelelor comunitare de informare, triere, şi /sau direcţionare a cazurilor.

Preluarea clientului de către agenţie

Procesul iniţierii unui potenţial client, intr-o relaţie de ajutor şi într-un sistem de servicii, este suficient de solicitant şi presupune stăpânirea şi exercitarea, la un foarte bun nivel, a cunoştinţelor şi abilităţilor profesionale. Acest proces presupune ca un asistent social să îniţieze o relaţie (între client şi agenţie) şi să pună în legătură clientul cu serviciile furnizate din agenţie. Activităţile asociate acestui proces sunt: primirea şi evaluarea cererii de servicii, primirea formularelor, stabilirea eligibilităţii, deschiderea unui dosar cu informaţii despre clienţi, certificarea şi autorizarea clienţilor pentru obţinerea serviciilor. În anumite situaţii acest proces poate să includă o scurtă evaluare a

circumstanţelor în care survine solicitarea, sau întocmirea unui referat pentru redirecţionarea spre o altă agenţie.

Circunstanţele în care clientul vine în contact cu agenţia trebuiesc pregătite, de asemenea, cu atenţie şi în cele mai mici detalii: de la modul de organizare a holului ca loc de aşteptare, şi până la politeţea şi amabilitatea angajaţilor, totul va avea efect asupra relaţiei dintre client şi agenţie.

Momentul preluarii clientului cere din partea asistenului social o disponibilitate specială deoarece este vorba de un serviciu activ în care profesionistul trebuie să vadă fiecare persoană care intră şi trebuie să raspundă fiecarui apel telefonic. În fapt, trebuie să fie pregatit să raspundă oricărei situaţii ivite, rolul său fiind comparabil cu acela al asistentului medical la serviciul de urgenţă. E nevoie, într-o astfel de poziţie, de un asistent social deprins să facă o evaluare primară a nevoilor şi expectanţelor clientului, să-şi asume şi un rol similar, într-o oarecare măsură, celui al medicului generalist, cu deosebirea că diagnosticarea este una de factură socială şi presupune buna cunoaştere a reţelei de servicii sociale din agenţie şi comunitate.

Relaţia de ajutor

Ajutorul poate fi definit ca acea relaţie în cadrul căreia o persoană sau un grup de persoane facilitează, altei persoane sau altui grup de persoane, schimbarea sau rezolvarea unei / unor probleme. În relaţia de ajutor două elemente sunt definitorii:

oferta şi modul în care aceasta ajunge la client. Mai explicit, pentru a fi de folos şi bine primit, ceea ce se oferă trebuie să fie considerat valoros de către primitor şi trebuie, în acelaşi timp, să-i permită acestuia să se simtă liber să utilizeze oferta fără a « plăti » costuri precum stima de sine sau controlul asupra propriei vieţi.

Într-o cultură ca cea modernă, de tip occidental, care se întemeiază pe respectul drepturilor individuale şi pe asumarea personală a responsabilităţilor, oamenii au tendinţa de a considera că la originea problemelor lor se află cauze de factură personală, motiv pentru care se şi culpabilizează, de cele mai multe ori, fără a lua în considerare şi cauzele de ordin familial sau social şi în consecinţă fără a implica familia în procesele de schimbare. Pentru că problemele cu care se confruntă sunt percepute ca greşli

personale, ajutorul este considerat ca o recunoaştere implicită a acestora şi a slăbiciunilor proprii. Acesta este mecanismul psihologic datorită căruia pentru mulţi oameni, a recurge la ajutor echivalează cu deteriorarea stimei de sine şi cu pierderea controlului vieţii. Fiind conştienţi de dificultăţile de ordin psihologic ale recurgerii la ajutor, asistenţii sociali trebuie să abordeze cu mult tact construirea relaţiei cu clientul şi totodată trebuie să recunoască şi să facă explicite limitele profesionale ale implicării în schimbarea dorită.

Pentru a accepta ajutorul, clienţii trebuie să fie de acord că ceva în situaţia lor se impune a fi schimbat, trebuie ca, înainte de toate, să poată vorbi despre problemele lor şi în acelaşi timp să acorde asistentului social un drept limitat de a interveni pentru realizarea schiimbării. O serie de aptitudini profesionale au capacitatea de a stimula stabilirea relaţiei: ascultarea activă, centrată pe cel care vorbeşte, empatia, căldura şi autenticitatea, favorizează exprimarea sentimentelor şi dezvăluirea problemelor care l-au adus pe client la agenţie. Asistentul transmite clientului sentimentul de securitate ascultându-i povestea fară a avea o atitudine critică, prin intervenţii ce denotă o preocupare pozitivă şi prin exprimarea disponibilităţii de a se angaja în a asistarea sa. Autenticitatea se exprimă prin răspunsuri ce indică sinceritatea şi respectul asistentului pentru peocupările clientului.

Admiterea este procesul iniţial în stabilirea unei relaţii de ajutor şi schimbare. Asistentul social şi potenţialul client trebuie să facă faţă unor dificultăţi subtile, cel mai adesea neexprimate, astfel încât, finalmente, să fie posibilă identificarea problemei, identificarea, de comun acord, a limitelor, puterilor, capacităţilor, şi resurselor de care dispune agenţia şi asistentul social. Astfel de precizări sunt necesare pentru ca vârstnicul să poată decide, în cunoştinţă de cauză, dacă vrea să participe sau dacă doreşte o îndrumare spre alte servicii.

Comunicarea directă, cuvântul rostit, constituie modalitatea prin care clientul şi asistentul încep identificarea problemei şi a oportunitpţilor de schimbare, altfel spus, iniţiază relaţia de ajutor. De aceea, interviul în asistenţa socială dobândeşte calitatea de metodă fundamentală de lucru, prin care profesionistul obţine informaţii esenţiale, lăsîndu-i în acelaşi timp clientului libertatea de exprimare a faptelor,

evenimentelor şi trăirilor asociate acestora. Pentru asistentul social, principala provocare în realizarea unui interviu este aceea de “a urmări şi conduce ” în acelaşi timp discuţia pentru a obţine informaţiile necesare. După cum se ştie interviul este mai mult decât o conversaţie oarecare, deoarece presupune folosirea orientată a propriei persoane pentru a obţine informaţii şi pentru a stabili o relaţie de ajutor. Asistenţii sociali, împlicaţi în procesul preluării clienţilor, trebuie să fie conştienţi nu numai de propriile scopuri profesionale, sau de propriul stil de a interacţiona ci şi de tendinţa clienţilor (aflaţi în situaţii de risc sau criză), de a deveni dependenţi (prin mecanismul neputinţei învăţate). De aceea demersurile pentru acceptarea ajutorului vor fi însoţite şi de strategii de întărire a stimei de sinne şi a autonomiei.

Pe lângă toate acestea asistentul este dator ca în timpul interviului iniţial, în vederea admiteii clientului în agenţie, să identifice şi depăşească barierele de comunicare, fie că este vorba de bariere verbale, nonverbale, sau ţin de difernţele etnice şi culturale. Trebuie spus că o mare parte a comunicării este nonverbală şi un bun profesionist nu aude numai vorbele ci observă şi mesajele transmise de limbajul paraverbal.

Evaluarea iniţială

Scopul principal al procesului de admitere este stabilirea unei legături cât mai adecvate între aşteptările posibilului client şi cea mai apropiată sursă de ajutor. Agenţia sau alt furnizor de servicii pot fi considerate, în multe cazuri, resurse foarte bune, dar sunt şi situaţii în care resursele pentru schimbare şi /sau rezolvarea problemei, se află în chiar persoana clientului. Aceasta înseamnă că multe cazuri pot fi rezolvate încă din faza de iniţială, prin oferirea de informaţii sau alternative de acţiune, care devin impulsuri suficiente pentru a mobiliza capacităţile decizionale sau transformatoare ale clientului. În astfel de situaţii este suficient ca prestaţia asistentului să se limiteze la un termen foarte scurt.

Alteori însă este nevoie de angajarea asistentului social într-o relaţie de durată, care să debuteze prin strângerea de informaţii în vederea realizării unei evaluări complexe. În principiu, informaţiile necesare unei bune evaluri se înscriu în următoarele

categorii: informaţii de indentificare ale clientului, informaţii esenţiale despre problema în discuţie, despre resursele, capacităţile şi competenţele clientului şi ale familiei sale de a face faţă situaţiei, un scurt istoric al cazului astfel încât să se poată identifica repere pentru acţiunile viitoare.

Informaţiile de indentificare, se referă la date precum: numele clientului, adresa, numărul de telefon, membrii familiei, medici şi /sau alţi profesionişti care se ocupă de client. Mai pot constitui informaţii adiţionale cele referitoare la începerea şi primirea altor sevicii, numele asistentului social care s-a ocupat de caz, alte elemente de referinţă.

Prezentarea problemei, de către potenţialii clienţi nu se realizează întodeauna în termeni foarte specifici, dar este la fel de frecventă şi situaţia inversă, în care unii clienţi solicită un ajutor forte precis. Sarcina asistentului social este de a obţine serii de informaţii referitoare la resursele individuale şi familiale, la ansamblul contextelor care pot contribui la definirea problemei, cât şi informaţii care pot oferi o orientare asupra modului în care clientul îşi percepe propria problemă şi ce schimbări anticipează. Important este ca asistentul social să nu ia în considerare numai ajutorul specific solicitat explicit de client, deoarece acesta exprimă de cele mai multe ori doar limitele actuale sau obişnuite în care clientul îşi vede rezolvarea problemei şi poate să nu fie cea mai bună soluţie.

Istoria cazului trebuie să fie cunoscută asistentului social pentru clarificarea problemei prezentate şi pentru încadrarea acesteia într-un sistem de asistenţă. Istoria cazului presupune referiri la termeni temporali, descrierea antecedentelor şi implicaţiilor problemei care l-au determinat pe client să apeleze la agenţie, precum şi referiri la eforturile anterioare de a face faţă situaţiei. Pentru obţinerea acestor informaţii pot fi utile întrebări precum: “Când a început aceasta problema ?”, “Ce credeţi că a cauzat- o?”, “Ce altceva se mai întampla în viaţa dumneavoastră când a inceput problema?” (pentru antecedente): « Ce efecte are această problemă asupra vieţii dumneavoastră ? », « Cum credeţi că vă va afecta viitorul ? », (pentru implicaţii); « Ce aţi făcut pentru a rezolva această problemă », « Ce a mers şi de ce », « Ce nu a mers şi de ce ? », (pentru eforturile anterioare de a rezolva problema). Ulterior, clientul poate fi întrebat ce de fel de ajutor crede că i-ar putea oferi agenţia.

Întrebările în genul celor de mai sus au nu numai rolul de a ajuta pe clienţii să-şi clarifice situaţia, solicitările şi aşteptările, ci contribuie şi la construirea relaţiei de ajutor deorece demonstrează implicarea asistentului social, contribuie la revizuirea şi reconsiderarea eforturilor de schimbare şi oferă speranţă şi deci dorinţa de a continua colaborarea, prin aceea că sugerează noi posibilităţi de rezolvare a problemelor.

Finalizarea evaluării După obţinerea datelor de identificare şi inţelegerea percepţiei clientului asupra schimbărilor dorite, în cele mai multe dintre cazuri, asistentul sacial întocmeşte o recomandare, în funcţie de criteriile de eligibilitate ale agenţiei, evaluare ce va fi pusă la dispoziţia angajaţilor, pentru a-i ajuta să raspundă adecvat problemei specifice.

Evaluarea iniţială este o procedură rapidă, de cele mai multe ori standardizată, şi are ca scop identificarea variabilelor, a factorilor de risc, precum şi a nivelului la care un anumit serviciu trebuie să intervină. Evaluarea iniţială este în acelaşi timp o formă de selectare, o procedură de punere în lagătură a individului cu serviciile disponibile în agenţie, şi de asemenea, o modalitate de determinare a urgenţei intervenţiei. Procedurile de evaluare, selecţie şi intervenţie, depind de specificul problemei prezentate şi de schimbările dorite de client şi familie. În practica asistenţei sociale au fost dezvoltate numeroase modele de instrumente de evaluare, unele specifice pentru cazul persoanelor vârstnice. De exemplu, pentru persoanele în vârstă şi cu dizabilităţii, se utilizează fişe de evaluare structurate pe mai multe nivele, în funcţie de îngrijirile necesare. Asfel, dacă este vorba de clienţi a căror situaţie este instabilă, şi dacă, din punct de vedere psiho-medical, se semnaleză un pericol pentru ei sau aparţinători, atunci vor fi orientaţi spre îngrijire într-un spital. Dacă clienţii vârstnici nu prezintă astfel de riscuri, vor răspunde unei noi serii de întrebări, urmând a se decide care dintre serviciile de ingrijire este mai adecvat. Deşi există deja multe tipuri de instrumente standardizate pentru evaluare, în general şi pentru evaluarea factorilor de risc, în special, orice asistent social trebuie sa aibă în minte o serie de întrebări care să-l ajute în evaluarea cazului şi orientarea clientului spre un anumit serviciu.

Intervenţia în criză

Stările de urgenţă şi criză survin atunci când sănătatea şi / sau siguranţa clienţilor individuali sau a familiei se află în situaţii de risc şi se impune o intervenţie imediată.

Stările de urgenţă sunt consecinţa dzastrelor naturale sau a accidentelor, atunci când sănătatea sau viaţa însăşi sunt puse în pericol. În astfel de situaţii intervenţia constă în asigurarea asistenţei materiale necesare, fie ea financiară, medicală sau de altă natură.

Stările de urgenţă pot determina uneori instalarea situaţiei de criză, ceea ce înseamnă că o persoană şi / sau familia, nu mai pot face faţă situaţiei, deoarece conştientizează faptul că resursele, îndemanarile şi mecanismele obişnuite de rezolvare a problemelor nu mai sunt adecvate, simţindu-se de aceea depăşiţi, inclusiv emoţional. Asisntentul social trebuie să intervină, în astfel de situaţii, prin consiliere de scurtă durată pentru a ajuta procesul de stabilizare.

Deşi stările de urgenţă şi criză sunt de multe ori asociate, nu întotdeauna urgenţele determină crize, după cum nici situaţia inversă nu este obligatorie. Este de aceea necesară, din partea profesionistului, o promptă şi corectă evaluare a situaţiei pentru a preveni răspunsurile şi tratamentele inadecvate.

O menţiune necesară este şi aceea că, mai ales în cazul urgenţelor, situaţia trebuie remediată cât mai repede posibil, dar intervenţia nu trebuie să se încheie de îndată ce ameninţarea la adresa bunăstării clienţilor a fost redusă, ci va continua pentru rezolvarea problemelor nou apărute, pentru găsirea soluţiilor de durată.

Cunoaşterea şi utilizarea resurselor

Înstituţiile publice naţionale, şi / sau locale, sunt, de regulă, principalii funizori de servicii pentru vârstnici, însă aceste servicii, împreună cu cele private şi / sau nonprofit trebuie privite ca un continuum, ce cuprinde intervenţii instituţionale, (care reduc considerabil controlul individului asupra propriei persoane ca şi asupra mediului său de viaţă), precum şi intervenţii mai puţin restrictive, furnizate de servicii comunitare şi la domiciliu. În aceste condiţii, o agenţie, în funcţie de misiunea sa şi de publicul ţintă, poate asigura atât servicii directe, cât şi indirecte, fie prin preluarea unor clienţi recomandaţi de alte agenţii, fie prin direcţionarea acestora către alţi furnizori.

Proliferarea şi diversificarea reţelelor de servicii destinate vîrstnicilor, sau mai general, persoanelor adulte, impune asistentului social nu numai înţelegerea adecvată a

nevoilor clienţilor ci şi cunoaşterea serviciilor existente în comunitate, servicii care pot avea o relevanţă imediată pentru intervenţie (de exemplu, cele din domeniul sănătăţii mintale, ingrijirile la domiciliu, spitalele, planificarea familiala, serviciile de transport, sau cele de adăpostire). Este, de asemenea, important ca practicienii din domeniul asistării vârstnicilor să cunoască şi să înţeleagă modul de funcţionare a principalelor instituţii finanţatoare ca şi criterile lor de eligibilitate.

Pe măsură ce populaţia vârstnică va creşte, serviciile pentru vârstnici vor deveni un domeniu din ce în ce mai specializat, care va impune asistenţilor sociali o pregătire adecvată nu numai pentru intervenţia directă ci şi pentru cea indirectă, aceasta din urmă presupunând cunoaşterea reţelei de servicii ca şi menţinerea unor bune relaţii, formale şi informale, în cadrul acesteia. În mod special asistenţii sociali implicaţi în procesul de admitere / preluare în agenţie a posibilior clienţi, trebuie să ştie să-şi îndeplinească atribuţiile într-un context organizaţional complex, eficacitatea acestei activităţi fiind determinată de măsura în care vor fi abiltaţi să lucreze cu alte agenţii şi reprezentaţi ai acestora.

În astfel de condiţii, dispunând de o bază de date şi realizând o evaluare iniţială, asistentului social îi revine sarcina de a face legătura dintre client şi resursele din agenţie sau comunitate. Un proces de admitere poate fi considerat eficace, în măsura în care clientul primeşte nu numai un ajutor imediat ci şi o îndrumare adecvată spre servicii. Un fapt de observaţie curentă arată că accesul clienţilor la servicii este mult facilitat dacă asistenţii sociali din agenţie sau din cadrul reţelei comunitare deţin relaţii informale, reuşind astfel contracareze fragmentarea procesului de oferire a seviciilor cauzate de obstacole formale. Bineînţeles, relaţiile informale nu pot suplini acordurile formale dintre agenţii sau criteriile de accesibilitate, acestea având rolul de face explicite sarcinile asistentului social care se ocupă de procesul de admitere.

*

Misiunea agenţiei, prin faptul că precizează scopurile, obiectivele şi populaţia ţintă, defineşte locul pe care aceasta îl ocupă în reţeaua serviciilor comunitare, şi de aceea, cunoaşterea şi acţiunea în lumina acesteia este indespensabilă asistentului social

angajat în procesul admiterii. Stabilirea relaţiei de ajutor, evaluarea iniţială, intervenţia în situaţii de urgenţă şi criză, promovarea autonomiei clientului, abilitatea de a adecva resursele la nevoi, sunt situaţii care impun şi în acelaşi timp definesc un profesionist de mare competenţă. Ca parte a metodologiei de acordare a ajutorului în asistenţa socială, admiterea clienţilor la servicii reprezintă prima etapă a relaţiei dintre client şi profesionist. Cunoştinţle, grija şi sensibilitatea profesionistului în raport cu problemele clienţilor, prefigurează interacţiunile viitoare şi de aceea sunt considerate ca fiind de maximă importanţă pentru reuşita unei intervenţii (Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 57-

69).

Știați că ?

Un serviciu social este de calitate atunci când:

1. Este disponibil oriunde este nevoie de el, așadar trebuie să fie bine

reprezentat (geografic, dar şi ca număr) pe teritoriul unei țări.

2. Este accesibil beneficiarilor săi atât din punct de vedere financiar, cât și

informațional, precum și al accesului fizic.

3. Este gestionat eficient, este transparent din punct de vedere al procedurilor,

al managementului, al comunicării cu beneficiarii și al manierei în care el se raportează la celelalte servicii din comunitate.

4. Îşi atinge obiectivele pentru care a fost înfiinţat şi răspunde în mod adecvat

nevoilor utilizatorilor săi.

Condiţii ce trebuie îndeplinite pentru a furniza un serviciu social

1. Furnizorii de servicii sociale, indiferent de forma lor juridică, trebuie să fie acreditaţi în condiţiile legii.

2. Serviciile sociale pot funcţiona numai dacă sunt acreditate în condiţiile legii.

Acreditarea furnizorilor de servicii sociale se realizează în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1024 din 25 iunie 2004 - pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale, precum şi a Metodologiei de acreditare a furnizorilor de servicii sociale, precum şi ale Ordinului nr. 383 din 6 iunie 2005, al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei - pentru aprobarea standardelor generale de calitate privind serviciile sociale şi a modalităţii de evaluare a îndeplinirii acestora de către furnizori.

Acreditarea reprezintă procesul prin care furnizorul de servicii sociale îşi demonstrează propria capacitate funcţională, organizaţională şi administrativă în acordarea serviciilor sociale, cu condiţia respectării standardelor de calitate în vigoare, iar statul recunoaşte competenţa acestuia de a acorda servicii sociale.

Acreditarea furnizorilor, precum şi a serviciilor sociale acordate de aceştia se realizează de către Comisiile judeţene de acreditare a furnizorilor de servicii sociale, respectiv a municipiului Bucureşti.

Registrul electronic unic al furnizorilor de servicii sociale este gestionat de Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială.

Cum se poate accesa un serviciu social

Orice serviciu social se acordă la solicitarea persoanei, după caz, a reprezentantului său legal, precum şi din oficiu.

Solicitarea pentru acordarea de servicii sociale se adresează serviciului public de asistenţă socială organizat în subordinea autorităţilor administraţiei publice locale.

Solicitarea pentru acordarea de servicii sociale poate fi adresată şi direct unui furnizor privat de servicii sociale.

Întrebări recapitulative

De ce este importantă precizarea misiunii unei agenții în legatură cu accesul la

servicii?

Ce condiții trebuie să îndeplinească un serviciu pentru a fi

accesibil persoanelor vîrstnice?

Ce înseamnă stabilirea cu profesionalism a relației de ajutor ?

Care sunt posibilele motive ale reticenței persoanelor vârstnice în a primi

ajutor ?

Bibliografie și resurse web

Bălaşa, Ana, (2003), Protecţia socială a persoanelor vârstnice în România”, în Rev. Calitatea

Vieţii, XIV, nr. 1, pp. 1-14.

Nelson , Gary M.,

(1995)

Adult Services-Social work practice

NASW Press

Eller, Ann C., Streets,

,

and administration,

Dennis W., Morse,

Margaret L.,

iale_nr_1.pdf http://www.prestatiisociale.ro/index.php/welcome/page/acreditarea-furnizorilor-de-servicii- sociale
iale_nr_1.pdf http://www.prestatiisociale.ro/index.php/welcome/page/acreditarea-furnizorilor-de-servicii- sociale
iale_nr_1.pdf http://www.prestatiisociale.ro/index.php/welcome/page/acreditarea-furnizorilor-de-servicii- sociale

Evaluarea funcţională

Obiective: înţelegerea împortanţei evaluării funcţionale pentru natura şi

calitatea procesului de intervenţie; însuşirea noţiunilor fundamentale pentru dobândirea competenţelor în procesul evaluării.

Cuvinte cheie: evaluare funcţională comprehensivă: mediul, sănătatea fizică şi

mentală, situaţia economică, capacitatea de autoîngrijire, capacitatea de a desfăşura anumite activităţi

Cursanţii vor şti: să realizeze o evaluare funcţională.

În capitolul anterior, problema evaluării a fost tratată ca parte procesului de admitere a clienţilor în reţeaua serviciilor sociale. A fost vorba despre evaluarea iniţială, în baza căreia clienţii sunt orientaţi spre serviciile corespunzătoare, în principiu, problemei pentru care solicită ajutorul. În continuarea evaluării iniţiale, (care, aşa cum s-a putut constata, este, de regulă, standardizată / formală), după ce clientul a fost direcţionat spre unul dintre serviciile existente în agenţie sau reţea, este recomandată o evaluare de profunzime şi de detaliu ca parte integrantă a procesului de intervenţie specializată. În practica asistenţei sociale pot fi întâlnite diferite modalităţi de evaluare aferente etapei de intervenţie specializată. Modalitatea care se impune din ce în ce mai mult în prezent este definită prin conceptul de “evaluare funcţională”, concept ce înglobează perspectiva familiei, a resurselor individuale şi familiale, de o manieră multidimensională şi comprehensivă.

În această perspectivă, evaluarea este centrată pe sprijinirea clientului în procesul de identificare a capacităţilor funcţionale, a competenţelor şi resurselor, (şi nu doar a disfuncţiilor şi incapacităţilor), pentru demararea schimbării. Informaţia acumulată prin evaluarea funcţională este utilizată în luarea deciziilor, de comun acord cu clienţii, privind tipurile şi cantitatea serviciilor necesare, precum şi cele privind activităţile pe

care clienţii le pot realiza pentru a ajunge la schimbările dorite. Desigur sunt necesare reevaluări periodice pentru a determina dacă planul iniţial funcţionează şi dacă serviciile şi activităţile în care sunt implicaţi clienţii pot fi continuate, schimbate sau oprite (Bernstein, 1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).

Deoarece evaluarea funcţională reprezintă un moment decisiv al procesului de intervenţie, de ea depinzând natura şi calitatea acestuia, este necesară o tratare detaliată a principalelor ei aspecte.

De la evaluarea iniţială la evaluarea funcţională

Aşa după cum am văzut în capitolul anterior, evaluarea iniţială (ca evaluare formală), presupune ca asistentul social să înregistreze pentru fiecare client în parte date de identificare, problema şi un scurt istoric al acesteia, să iniţieze o intervenţie de urgenţă dacă este nevoie şi să direcţioneze clientul spre serviciile specializate. Aceste informaţii sunt folosite, ulterior ca punct de plecare în evaluarea funcţională şi sunt utile atât asistentului social cât şi clientului şi familiei acestuia în luarea celor mai potrivite decizii, privind îngrijirile, tratamentele şi serviciile.

Fără informaţiile adunate prin evaluarea iniţială, nici unul dintre partenerii la actul decizional (clientul, familia şi asistentul social) nu va fi în măsură să decidă în cunoştinţă de cauză, iar consecinţele unor decizii inadecvate pot fi considerate repercursiuni neplăcute, atât pentru ei cât şi pentru sistemul de îngrijire:

dacă sunt furnizate mai multe servicii decât este nevoie, clientul poate deveni dependent;

dacă sunt furnizate mai puţine servicii decât este nevoie, îngrijirile sunt inadecvate şi / sau insuficiente;

cele mai multe programe fiind bazate pe cerere, în absenţa unei bune evaluări privind alocarea serviciilor, deciziile inadecvate tind să se perpetueze;

serviciile şi deciziile de plasament, făcute în mod nepotrivit şi exagerat, conduc la costuri inutile.

Dimpotrivă, realizată şi implementată corect şi complet, evaluarea iniţială poate aduce multe beneficii:

în primul rând, ajută asistentul social să-şi organizeze eforturile şi constituie un instrument cu ajutorul căruia poate fi supravegheată furnizarea serviciilor;

în al doilea rând, cu ajutorul evaluării iniţiale asistentul social poate urmări schimbările în evoluţia clientului;

în al treilea rând, evaluarea ajută asistenţii sociali şi managerii serviciilor sociale să dezvolte noi programe şi obiective, din ce în ce mai adecvate nevoilor vârstnicilor, bazându-se pe o documentaţie vastă de studii de caz şi baze de date construite cu ajutorul informaţiilor din evaluări.

Argumente pentru o evaluare funcţională

Elementele esenţiale ale evaluării funcţionale comprehensive, se structurează pe urmatoarele dimensiuni: mediul înconjurător, mediul social, mediul economic, dimensiunea fizică, mentală, activităţi de zi cu zi - AZZ şi activităţi instrumentale de zi cu zi AIZZ , (Gallo, 1988; Kane, Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-

87).

Evaluarea comprehensivă a statutului funcţional al clienţilor şi a contextului familial este indispensabilă în procesul luării deciziilor privind natura serviciilor şi a intervenţiilor specializate, deoarece examinează interacţiunea dintre abilităţile, motivaţiile şi contextele clienţilor. Factorii esenţiali ai evaluării funcţionale sunt:

abilităţile clientului aflate în stare de funcţionare;

percepţia clientului vis à vis de situaţia sa pentru schimbare;

problematică, precum şi

motivaţia

sa

contextul clientului: cadrul fizic, reţeaua socială a familiei, prietenilor şi comunităţii, ca factor important pentru înţelegerea şi schimbarea propriilor probleme.

Diagnosticele medicale sau psihiatrice pot influenţa statutul funcţional al vârstnicului dar nu au şi valoare predictivă asupra acestuia. De exemplu, clienţii cu diabet sau boli de inimă pot şi de cele mai multe ori reuşesc, să rămână în comunitate, să îndeplinească funcţii sociale, datorită unor abilităţi specifice pe care le posedă şi care nu sunt afectate de maladiile de care suferă. Chiar şi vârstnicii cu tulburări mentale severe pot avea conservate abilităţi care să le permită rămânerea în familie şi comunitate.

Deşi clienţii care solicită diverse servicii au probleme de sănătate cronice, fizice sau mentale, nu acestea constituie cauza care îi aduce la serviciile sociale, ci dificultăţile de funcţionare. Uneori, sprijinul de care au nevoie se referă la mai multă sau mai bună asistenţă medicală sau psihiatrică, iar asistentul social poate fi în măsură să-i ajute să-l obţină. Dorim să spunem prin aceasta că expertiza asistentului social înseamnă a-i ajuta pe clienţi să-şi elimine sau să-şi reducă problemele în funcţionarea zilnică, şi nu eliminarea asistenţei medicale.

Ameliorarea problemelor funcţionale se întemeiază pe valorificarea potenţialului individual şi familial ca şi pe intervenţiile sociale adecvate. Evaluarea funcţională vizează creşterea bunăstării clientului, indiferent dacă situaţia lui rezultă din problemele de sănătate fizică sau mentală, fie din factorii sociali, economici sau de mediu. În perspectiva evaluării funcţionale, deciziile asupra intervenţiilor şi monitorizarea serviciilor furnizate trebuie să se axeze pe schimbare şi îmbunătăţirea statutului funcţional al clientului şi nu pe ignorarea diagnosticelor medicale sau psihiatrice.

Evaluarea funcţională este în măsură să reunească, într-un tablou sintetic abilităţile clientului, motivaţiile sale, contextul familial şi al mediului social, precum şi constelaţia influenţelor acestora, pentru luarea celor mai potrivite decizii de intervenţie educaţională, socială, medicală, economică şi de mediu.

Evaluarea este în acelaşi timp şi o detaliată analiză a statutului funcţional al clientului, care conduce la concluzii despre afecţiunile ce trebuie remediate şi la strategii posibile de intervenţie (Bernstein, 1992; Campbell, Thompson, 1990; Ivry, 1992; Kane & Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).

Evaluarea funcţională comprehensivă

Evaluarea funcţională comprehensivă este prin definiţie multidimensională. Dimensiunile sau domeniile care trebuie evaluate sunt: mediul înconjurător, mediul social, situaţia economică, sănătatea mentală, sănătatea fizică şi capacitatea de auto-îngrijire evaluată prin abilitatea de a face activităţi de zi cu zi - AZZ şi activităţi instrumentale de zi cu zi - AIZZ (Gallo et. al., 1988; Kane & Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87). Deşi aceste dimensiuni sunt evaluate separat, ele sunt interconexate. Capacitatea sau incapacitatea în unul din aceste domenii este posibil să afecteze funcţionarea în celelalte. De exemplu, o persoană cu boala Alzheimer poate avea asociată şi o problemă care este în principal una de sănătate fizică, dar individul va manifesta în mod treptat afecţiuni în funcţionarea socială şi mentală, în AZZ şi în AIZZ.

Evaluarea socială

O evaluare a funcţionării sociale se referă la calitatea şi cantitatea legăturilor interpersonale ale clientului şi la implicarea sa în comunitate, ca şi la posibilele probleme în sistemul său de suport informal. Donald (1982, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87) a identificat patru arii primare în care interacţiunile sociale şi participarea au loc:

(1) familia, (2) prietenii, (3) comunitatea, (4) locul de muncă.

În cazul vârstnicilor, scopul primordial al evaluării sociale vizează calitatea şi cantitatea legăturilor cu reţeaua de suport informal. Subliniem faptul că pentru alte categorii de adulţi relaţiile formale, de la locul de muncă, joacă un rol mai important pentru viaţa lor socială şi pentru sistemul de suport. Însă reţeaua de suport informal, pe care o reprezintă, familia şi prietenii este esenţială pentru bunăstarea tinerilor şi vârstnicilor deopotrivă. Pentru măsurarea funcţionării sociale a familiei Smilkstein, Ashworth şi Montano (1982, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87), au elaborat un instrument de evaluare cunoscut sub denumirea sa prescurtată APGAR (Adaptation, Partenership, Growth, Affection, Resolve) şi care are în vedere următoarele dimensiuni:

adaptarea familială, relaţiile parteneriale, creşterea copiilor, dezvoltarea afectivă şi capacitatea de rezolvare a problemelor familiale.

Deşi este important numărul persoanelor cu care clientul are relaţii, ca şi frecvenţa acestora, s-a constatat că, în numeroase situaţii, calitatea reţelei de suport social şi prezenţa unui confident, este semnificativ mai relevantă pentru bunăstarea şi sănătatea fizică a clientului. Înţelegerea reţelei familiale a clientului ca şi cea a sistemului mai larg de suport social, poate fi realizată prin combinarea întrebărilor standardizate, prin construirea genogramei şi a eco-hărţii (genograma reprezintă reţeaua familială iar eco- harta conturează reţeaua socială mai largă, incluzând relaţiile familiale şi comunitare).

Genograma este instrumentul prin care se reprezintă grafic compoziţia familială şi istoria acesteia. De altfel, genograma poate cuprinde schimbările majore din cadrul familiei, schimbări din sfera ocupaţională, a sănătăţii, precum şi din cae a evenimentelor familiale (naştere, moarte, căsătorie, mutare). Utilizând diferite tehnici de trasare ca: linii continue, punctate, tăiate, etc., pot fi reprezentate punctele forte, şi diferite tipuri de relaţii (stabile, tensionate etc.). Inserarea unei genograme în cadrul raportului de evaluare poate fi utilă pentru identificarea sistemului de suport familial şi pentru înţelegerea istoriei sociale a familiei, ca şi a relaţiilor şi problemelor curente. Evaluarea funcţionării familiale poate constui punctul de plecare pentru stabilirea sarcinilor asistentului social şi a celorlalţi profesionişti care acordă îngrijiri vârstnicului.

Eco-harta este un instrument care permite vizualizarea gradului de interacţiune a clientului cu comunitatea, cu reţeaua de suport social, ca şi cu familia. Se poate folosi pentru reprezentarea grafică un sistem de cercuri, sau se poate trasa o diagramă ce reprezintă lumea socială a clientului, identificând potenţialele prietenii, implicările în activităţile recreaţionale şi culturale, munca, biserica, agenţiile furnizoare de servicii. Tipurile diferite de linii şi apropierea elementelor grafice pot reprezenta natura relaţiilor dintre client şi mediul său social.

Configurarea eco-hărţii necesită culegerea unei remarcabile cantităţi de informaţii într-un timp relativ scurt. Informatizarea şi computerizarea serviciilor de asistenţă socială pot constitui facilităţi, inclusiv pentru producerea de grafice în practica clinică. Există deja programe software comerciale care pot produce arbori genealogici şi genograme, diferite grafice pentru examinarea cazurilor pe multiple nivele sistemice.

Pentru a evalua profunzimea unei reţele de suport social, este nevoie de întrebări nuanţate: de exemplu, se poate întreba cui poate cere ajutor clientul, pentru cât timp şi în ce condiţii. Mai concret, în cazul unui client care are nevoie de sprijin pentru a locui singur acasă, poate fi luat în calcul sprijinul unui vecin care i-a mai fost de ajutor şi în trecut. În planificarea serviciilor, este util să se ştie dacă acest vecin este dispus să-l sune zilnic pe client, să-l viziteze, să servească uneori masa împreună, sau să-şi petreacă câteva ore zilnic sau săptămânal ajutând la întreţinerea locuinţei.

Evaluarea economică

Evaluarea economică are ca scop aprecierea nivelului resurselor financiar- economice în vederea eligibilităţii clientului pentru asistenţă suplimentară, pornindu-se de la examinarea veniturilor şi a celorlalte resurse economice.

Suficienţa resurselor financiar-economice presupune acoperirea, din venituri proprii a cheltuielilor destinate procurării alimentelor şi îmbrăcăminţii, întreţinerii locuinţei, asigurării îngrijirilor medicale şi a altor necesităţi (Gallo, 1988, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).

Eligibilitatea pentru resurse suplimentare presupune, pe de o parte conştientizarea clientului privind drepturle sale, iar pe de altă parte, presupune cunoaşterea programelor comunitare de sănătate, sociale sau economice, a serviciilor de întrajutorare, de ajutor financiar sau a programelor de angajare speciale.

Evaluarea economică se realizează prin chestionarea clienţilor despre veniturile şi bunurile de care dispun, despre cheltuielile necesare ca şi despre modul în care îşi administrează banii şi celelalte resurse. Trebuie avute în vedere, în mod special, situaţiile în care anumite cheltuieli sunt disproporţionate în cuantumul veniturilor periclitând de aceea satisfacerea adecvată a altor nevoi, de exemplu, situaţia frecventă în care un vârstnic îşi cheltuie toate veniturile pentru chirie şi hrană, nerămânându-i bani şi pentru medicamente.

Evaluarea economică înseamnă analiza resurselor şi prin ceea ce se află dincolo de înscrisurile oficiale (cuponul de pensie, extrasul de cont, chitanţe, facturi, etc.): uneori

clienţii beneficiază de resurse indirecte cum ar fi ajutorul financiar regulat din partea unuia dintre copii, servirea regulată a mesei la un membru al familiei, etc.

Evaluarea economică nu se rezumă la o simplă conabilizare deoarece banii, administrarea lor, diferitele bunuri sau posesiuni constituie valori personale ale clienţilor, faţă de care prezintă un ataşament special şi de aceea nu pot face obiectul unor tranzacţii sau aranjamente rentabile.

Stabilirea eligibilităţii clientului pentru un anumit tip de beneficii (sociale, economico-financiare, medicale) necesită cunoaşterea de către profesionist a cadrelor legislative, a sistemului de asistenţă medicală şi de sănătatea mentală, a reţelei de servicii sociale pentru vârstnici.

Sănătatea mentală

Evaluarea stării de sănătate mentală de către asistentul social înseamnă orientarea observaţiilor şi înspre sfera problemelor psiho-cognitive şi comportamental-emoţionale.

Evaluările din aria psiho-cognitivă se centrează, în principal, asupra simptomelor de incapacitate cognitivă, asupra tulburărilor psihiatrice, ca şi asupra diferiţilor factori de risc. Practicienii utilizează în acest scop insrumente de evaluare (scale, teste, chestionare) cu diferite grade de complexitate.

Funcţionarea emoţională se referă la prezenţa/absenţa sau diminuarea/amplificarea tulburărilor afective. Asistentul social ar trebui să fie familiarizat cu simptomele şi manifestările tulburărilor afective majore, pentru a putea recunoaşte anxietatea, depresia, singurătatea şi factorii de risc asociaţi suicidului şi abuzului de alcool sau droguri (vezi şi D. Gal, Dezvoltarea umană şi îmbătrânirea,

2001).

În majoritatea cazurilor, acolo unde asistentul social identifică factori de risc şi / sau manifestări care pot fi indicii pentru deteriorarea stării de sănătate mentală se impune consultarea experţilor calificaţi în acest domeniu.

Sănătatea fizică

Există trei instrumente cu ajutorul cărora asistentul social poate evalua starea sănătăţii fizice:

1 autoevaluarea stării de sănătate de către client

2 inventarierea simptomelor şi bolilor

3 analiza medicamentaţiei

Prin evaluarea riscurilor de sănătate fizică, asistentul social poate descoperi afecţiuni netratate, care necesită fie iniţierea, fie încetarea unui tratament medical, decizie ce va fi luată de către medic, dar asistentul social va recomanda consultaţia medicală, şi la nevoie, va acompania vârstnicul la cabinetul medical. De exemplu, dacă asistentul social analizează medicamentaţia unui client cu o boală mentală cronică şi constată că tratamentul prescris a fost întrerupt, trebuie să discute despre consecinţele încetării tratamentului şi să încurajeze clientul să consulte un asistent de sănătate mentală sau un psihiatru.

1. Autoevaluarea sănătăţii

Autoevaluarea sănătăţii poate fi un bun semnal al stării de sănătate, chiar dacă unii autori şi practicieni au rezerve în această privinţă. Scopurile autoevaluării sunt, din punctul de vedere al profesioniştilor, de a identifica posibile noi probleme de sănătate sau declinul statutului sănătăţii. Întrebări referitoare la autoevaluarea stării de sănătate pot fi incluse în conţinutul instrumentarului de evaluare multidimensională, care se utilizează în diverse centre medicale sau socio-medicale. De exemplu, o întrebare pentru autoevaluarea stării de sănătate poate fi:

„Cum vă apreciaţi starea de sănătate în prezent ?”

Excelentă (3) Bună (2) Moderată (1) Slabă (0)

2. Inventarierea simptomelor şi bolilor

Chestionarele utilizate pentru simptome au ca scop identificarea factorilor de risc ai sănătăţii. Sunt luate în considerare, (în instrumentarul acceptat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii), patru categorii de simptome pentru identificarea factorilor de risc:

(1) caracteristicile salivei, (2) senzaţiile de durere sau apăsare, (3) dureri de articulaţii şi (4) caracteristicile respiraţiei. În evaluările comprehensive, acestor cdategorii de simptome li se adaugă şi altele precum: malnutriţia, problemele de vedere de auz, problemele dentare şi artritele.

Inconvenientele acestui tip de evaluare ţin de faptul că nu toţi clienţii frecventează cu regularitate serviciile mediacale sau medico-sociale, şi în majoritatea cazurilor nu sunt familiarizaţi cu terminologia de specialitate utilizată. În astfel de situaţii se recomandă ca evaluările periodice, de rutină, să fie realizate de către specialişti

3. Analiza medicamentaţiei

O altă modalitate de evaluare a stării de sănătate constă în analiza medicamentaţiei: listarea medicamentelor prescrise şi precizări privind modul de administrare (dozarea, când şi cum se administrează). Este important să fie puse şi întrebări referitoare la utilizarea medicamentelor care au şi contraindicaţii, precum şi la utilizarea remediilor naturiste şi a suplimentelor nutritive.

Problemele care pot apărea în jurul utilizării medicamentelor se leagă îndeosebi de numărul mare de medicamente prescrise, de nerespectarea dozajului, de tulburările de memorie care afectează ritmicitatea administrării sau chiar de lipsa unei minime educaţii pentru sănătate.

Alţi factori care, de asemenea, ţin de administrarea medicamentaţiei şi pot genera complicaţii sunt: imposibilitatea achiziţionării medicamentelor datorită costului ridicat, absenţa instrucţiunilor de administrare clar scrise, tulburările emoţionale, ca de exemplu depresia, care se pot traduce prin refuzul de a accepta boală şi de a o trata. În plus, unii vârstnici refuză medicamentaţia datorită convingerilor lor religioase, sau pentru că îi

descurajează efectele colaterale, adverse ale medicamentelor. De asemenea, schimbările bruşte ale stărilor fiziologice şi/sau afective, precum voma, diareea, iritabilitatea, stările confuzive, pot fi puse în legătură cu modul inadecvat de administrare a medicamentelor.

În aceste condiţii se recomandă ca asistentul social care întâlneşte un vârstnic ce are prescrise trei sau mai multe medicamente, să se informeze şi asupra regimului îngrijirilor de sănătate pe care le primeşte.

Evaluarea activităţilor de zi cu zi (AZZ) şi a activităţilor instrumentale de zi cu zi (AIZZ)

Dintre toate dimensiunile funcţionării personale, capacitatea de a duce la bun sfârşit activităţile de zi cu zi este probabil, cea mai importantă. Buna desfăşurare a activităţilor de îngrijire personală şi a habitatului, este necesară pentru menţinerea funcţionării independente şi autonome, dar depinde de starea fizică, mentală şi socială.

nu pot avea valoare indicativă asupra

nivelului de autonomie a vârstnicului. De aceea se recurge la evaluarea funcţionării în activităţile de zi cu zi, şi stabilirea, pe această bază, a capacităţii de autoîntreţinere.

Evaluările generale ale stării de sănătate

În privinţa criteriilor cu ajutorul cărora se pot face evaluările activităţilor de zi cu zi, opiniile specialiştilor converg înspre includerea în scalele de evaluare a capacităţilor de: a face baie, de a se aranja, de a se îmbrăca, de a se deplasa şi de a se hrăni (Gallo şi al. 1988; Kane & Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87). Cea mai cunoscută scală este Index-ul AZZ al lui Katz (1963), cu ajutorul căreia (scala) este evaluată capacitatea clientului de a realiza cele cinci activităţi . Deşi această formă de evaluare se centrează pe capacitatea sau incapacitatea clientul de a îndeplini respectivele activităţi, modalitatea de formulare poate include şi nuanţări referitoare la nevoia de asistare sau la independenţă:0 - nu necesită ajutor; 1 - foloseşte un aparat; 2 - necesită asistenţă;

3 - complet dependent.

Evaluarea instrumentală a activităţilor de zi cu zi se referă la o varietate de activităţi, mai complexe decât acelea de autoîngrijire şi autoîntreţinere. Itemii incluşi în

mod obişnuit în scalele de evaluare se referă la activităţi şi sarcini specifice mediului ambiental şi social şi de aceea capacitatea de a le realiza este inclusă în sfera competenţelor sociale.

Spre exemplificare redăm în continuare o scală de evaluare care acoperă şase arii:

(1) utilizarea telefonului, (2) utilizarea mijloacelor de transport, (3) cumpărarea hranei şi a îmbrăcăminţii, (4) prepararea hranei, (5) îngrijirea locuinţei, (6) administrarea resurselor financiare. Fiecare item poate fi analizat prin utilizarea unei scale cu trei nivele, în care scorul “1” indică faptul că individul poate îndeplini activităţi fără asistenţă; “2”- nevoia de asistenţă şi “3”- totală incapacitate de a realiza activităţi.

Evaluarea mediului

Evaluarea mediului, concept central în asistenţa socială, reprezintă reflectarea aplicativă a principiului congruenţei în relaţia persoană - mediu. Prin evaluarea mediului se stabileşte dacă acesta este adecvat, sau nu, bunăstării şi funcţionării independente a individului.

Într-o accepţiune restrânsă, prin mediu se înţelege (în contextul asistenţei sociale) instituţia rezidenţială sau locuinţa în care trăieşte clientul. Într-o accepţiune mai largă, “mediul” poate desemna însăşi comunitatea din care face parte. Desigur, evaluarea comunităţii poate avea elemente comune cu evaluarea mediului. Evaluarea mediului presupune examinarea abilităţilor funcţionale ale individului şi a solicitărilor mediului, (în accepţiune largă şi restrânsă), urmată de examinarea gradului de congruenţă a acestora.

În principiu, specialiştii sunt de acord asupra importanţei mediului pentru funcţionarea optimă a clientului, mai puţin concordante sunt însă criteriile de evaluare care, desigur, diferă în funcţie de “obiectivele” de evaluat (“cum” se evaluează în funcţie de “ce” se evaluează). Pot constitui “obiective” de evaluat instituţiile de tip rezidenţial sau cele de tipul centrelor de zi, locuinţele individuale dar şi comunităţile.

Una dintre categoriile care pot constitui obiectul evaluării de mediu este cea referitoare la adecvarea şi siguranţa mediului arhitectural (rezidenţial şi civic). De

exemplu, există grile de evaluare care cuprind: paza contra incendiilor, accesibilitatea la bucătărie şi/sau la servirea mesei, sau în alte zone frecventate de vârstnici, absenţa/prezenţa obstacolelor în zonele de trecere şi acces (cabluri, preşuri, gradul de iluminare, etc.). În comunitate, se evaluează siguranţă zonei (străzi, parcuri, zone comerciale sau de agrement), accesibilitatea mijloacelor de transport, facilităţi şi amenajări speciale pentru vârstnici.

O altă categorie ce poate face obiectul evaluării de mediu se referă la aspectele "mediului afectiv-emoţional" şi a "oportunităţilor interpersonale". Evaluarea mediului afectiv-emoţional în cadrul instituţional se referă la politeţea personalului, la atenţia acordată nevoilor sociale şi medicale ale rezidenţilor, la respectarea nevoii de intimitate, la libertatea şi posibilitatea de alegere în raport cu modalitatea de satisfacerea a diferitelor nevoi din această categorie. În familie, în sfera nevoilor afectiv-emoţionale pot fi evaluate : interacţiunile dintre membrii familiei, sprijinul acordat vârstnicului pentru buna sa funcţionare, comunicarea, suportul afectiv. Evaluarea “oportunităţilor interpersonale” se referă la posibilităţile de contact cu prieteni şi membri ai familiei, la posibilitatea de a juca un rol activ în grupurile civice şi voluntare.

O a treia categorie de evaluat are în vedere activităţile instrumentale. De exemplu, se constată dacă locuinţa vârstnicului dispune de facilităţi adecvate pentru gătit şi păstrarea hranei; dacă vârstnicul dispune de telefon sau alte mijloace pentru cazurile de urgenţă; dacă prin mărimea şi structura sa locuinţa vârstnicului creează dificultăţi de întreţinere sau pentru deplasarea persoanei. În privinţa comunităţii, scopul evaluării este de a afla dacă clientul are acces la cumpărături, servicii sociale şi de sănătate, la recreere şi la activităţi voluntare sau civice, fie mergând pe jos, fie prin folosirea mijloacelor de transport.

Pentru a evalua congruenţa dintre persoană şi mediu, sunt necesare adaptări ale criteriilor în funcţie de specificul zonei, comunităţii, sau cadrului de viaţă al vârstnicului, astfel încât să fie identificate posibilităţile de ajustare şi modificare a mediului. Pentru elaborarea instrumentelor de evaluare a locuinţei şi comunităţii, ca şi a congruenţei individ-mediu, pot fi utilizate inventarele de trebuinţe general umane (Maslow), cele

specifice vârstnicilor sau diferitelor categorii de persoane cu handicap, precum şi grilele de evaluare comunitară.

McKnight şi Kretzman (1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87) au elaborat criterii de evaluare a comunităţii pornind de la identificarea resurselor şi stipulând că schimbarea este posibilă atunci când sunt cunoscute şi valorificate capacităţile, abilităţile şi bunurile membrilor comunităţii ca şi ale familiilor lor, şi ale comunităţii însăşi. Ideea acestui demers este că resursele umane ale comunităţii pot şi trebuie să fie valorificate şi responsabilizate în calitate de agenţi ai schimbării şi de beneficiarii, direcţi sau indirecţi, ai ei.

Aspecte specifice ale evaluării funcţionale

Pe lângă evaluarea funcţionării individului în cele şase dimensiuni deja identificate asistentul social ar trebui să-şi îndrepte atenţia şi asupra posibilităţilor reale (atuuri, forţe/puteri) ale clienţilor vârstnici, asupra serviciilor pe care deja le primesc, asupra valorilor şi preferinţelor legate de servicii pe care şi le-ar dori.

Posibilităţile clienţilor

În serviciile sociale publice, mai ales, se practică centrarea, aproape exclusiv, pe problemele de sănătate ale clienţilor, pe patologia şi riscurile pe care acestea le presupun. Într-o oarecare măsură această atitudine este justificată, deoarece pentru acele probleme vin solicitările vârstnicilor. Dar utilizând tehnici de redresare şi optimizare personală a clienţilor vârstnici, asistentul social ar putea regcurge şi la valorificare resurselor de îngrijire de care dispun, ei şi familiile lor, pentru că acestea se pot dovedi mai accesibile şi superioare calitativ. Formularea explicită, în procesul evaluării, de întrebări referitoare la posibilităţile proprii de îngrijire pot contribui la constituirea unor demersuri inteligente, echilibrate, de integrare a acestora în procesul general al asistării specializate.

Preferinţele clientului

Evaluarea preferinţelor clientului are o importanţă centrală în evaluare şi în special în procesul de planificare a serviciilor. Voinţa de schimbare, rezistenţa la schimbare precum şi capacitatea de a trăi cu deficienţele şi bolile diferă de la individ la individ. Diferenţele originându-se, printre altele, şi în opţiunile valorice. Pentru vârstnici poate fi mult mai important (valoros) să continuie să trăiască acasă decât să dobândească plusul de siguranţă şi creşterea calităţii îngrijirilor prin mutarea într-un cămin de bătrâni. Apropierea familiei poate prevala chiar şi în raport cu suportarea unei situaţii abuzive. În toate aceste cazuri, asistentul social trebuie să realizeze, intervenţii care se bazează pe cunoaşterea şi respectarea sistemului de valori al clientului, chiar dacă acesta diferă de valorile personale. Identificarea valorilor şi a preferinţelor clienţilor, aşa cum le relatează şi le percep ei înşişi, este un demers delicat pe parcursul întregii evaluări. Dacă intervenţia intră în conflict cu valorile şi preferinţele clienţilor, eforturile asistentului social vor fi zadarnice.

Serviciile primite

Pentru a satisface adecvat nevoile clienţilor vârstnici, evaluatorul trebuie să identifice serviciile pe care ei deja le primesc şi să distingă între acelea furnizate formal de unităţi publice sau private şi acelea furnizate informal de familie şi prieteni. În ambele cazuri, dar în mod particular în cazul celor informale, asistentul social trebuie să examineze cât de stabilă este asistenţa acordată.

Cunoaşterea suportului primit de client şi a nevoilor neindentificate până atunci, ajută asistentul social să asiste mai bine clientul prin construirea unui plan bine definit şi integrat. Cunoaşterea tuturor serviciilor implicate ajută la evitarea dublării seviciilor şi permite utilizarea optimă a resurselor

Echipa multidisciplinară

Evaluarea vârstnicilor impune ca asistenţii sociali să fie familiarizaţi cu diferitele domenii ale evoluţiei şi funcţionării individuale, fără a avea însă pretenţia că pot fi

experţi în fiecare dintre ele. Evaluările multidimensionale impun participarea unei echipe

multidisciplinare. În funcţie de problemele clientului membrii echipei pot fi: specialişti în

sănătate mentală, medici de familie, asistente medicale, psihologi. Unele agenţii au

echipe stabile pentru analiza cazurilor complexe, dar există şi situaţii în care asistenţii

sociali trebuie să consulte şi să invite pentru evaluare alţi profesionişti.

*

În concluzie, evaluarea funcţională comprehensivă reprezintă baza de date de la

care clienţii, familiile şi asistenţii sociali încep demersurile de colaborare. Baza evaluării

o constituie funcţionarea (şi nu diagnoza), deoarece este un indicator mai nuanţat al

resurselor individuale şi al disponibilitpţii pentru schimbare. Evaluarea comprehensivă

are în vedere funcţionarea individului în domeniile: social, economic, de mediu, al

sănătăţii mentale, fizice, al activităţilor de zi cu zi. Funcţionarea scăzută în oricare

domeniu afectează şi funcţionarea celorlalte, şi invers, performanţele în unele domenii

pot fi direcţionate pentru a compensa deficitul altora. O evaluare atent efectuată

constituie o bună bază pentru identifcarea problemelor şi a ariilor de schimbare, precum

şi pentru stabilirea scopurilor şi dezvoltarea planurilor de servicii.

Știați că?

Cercetătorii au folosit rezonanţa magnetică pentru a analiza efectele îmbătrânirii şi au constatat că celulele creierului nu se împuţinează subit. Dimpotrivă, creierul se adaptează şi le permite persoanelor trecute de 50 de ani să-l folosească mult mai eficient. Astfel, dacă tinerii folosesc pe rând cele două emisfere ale creierului, persoanele în vârstă reuşesc să le utilizeze simultan.

De asemenea, se îmbunătăţesc capacităţile cognitive, după cum demonstrează un studiu care a urmărit evoluţia vieţii a 6.000 de americani timp de 40 de ani.

Testele de vocabular, memorie, aritmetică, orientare spaţială, viteză de reacţie şi logică au demonstrat că oamenii cu vârste între 40 şi 60 de ani au obţinut rezultate mai bune decât cei de 20 de ani.

Bărbaţii au avut cele mai bune rezultate în jurul vârstei de 50 de ani, pe când la femei, abilităţile s-au îmbunătăţit şi după vârsta de 60 de ani. Chiar şi abilităţile sociale şi capacitatea de a judeca corect oamenii şi situaţiile cresc odată cu vârsta.

Partea creierului responsabilă cu emoţiile umane se micşorează mai lent decât celelalte zone.

Un studiu realizat de Universitatea Harvard demonstrează că oamenii trecuţi de 50 de ani iau şi cele mai bune decizii financiare. Nu în ultimul rând, studiile contrazic şi teoria conform căreia îmbătrânirea aduce după ea dezamăgire şi depresii.

În temeiul prevederilor art. 107 din Constitutia României si ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 17/2000 privind asistenta sociala a persoanelor vârstnice, a fost adoptată hotărârea de guvern Nr. 886 din 5 octombrie 2000 pentru aprobarea Grilei nationale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice. O puteți consulta accesând:

Întrebări recapitulative

Ce consecințe pozitive, sau negatve, depind de modul în care a fost realizată evaluarea

inițială?

Care sunt factorii esenţiali ai evaluării funcţionale?

Ce domenii/dimensiuni acoperă evaluarea funcțională comprehensivă?

Care sunt avantajele evaluării funcționale?

Revedeți caracteristicile fiecarei dimensiuni evaluate.

Bibliografie și resurse web

Nelson , Gary M.,

(1995)

Adult Services-Social work practice

NASW Press

Eller, Ann C., Streets,

,

and administration,

Dennis W., Morse,

Margaret L.,

http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/HOTARARI-DE- GUVERN/HG886-2000.pdf
http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/HOTARARI-DE- GUVERN/HG886-2000.pdf
http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/HOTARARI-DE- GUVERN/HG886-2000.pdf

MANAGEMENTUL DE CAZ

Obiectiv:

cunoaşterea

şi

utilizarea

managementului

de

caz

ca

strategie

de

intervenţie

Cuvinte cheie: cunoaşterea deficienţelor funcţionale şi a posibilelor resurse cu care ar putea fi remediate, cunoaşterea abilităţilor care ar putea fi conservate şi/sau dezvoltate, cunoaşterea modalităţilor de a pune în legătură clienţii şi resursele.

Cursanţii vor şti: să întocmenască un plan de management de caz

Introducere

Scopul cel mai general al serviciilor de asistenţă socială pentru vârstnici este de a contribui la depăşirea problemelor şi la facilitarea schimbărilor pozitive apelând, pentru aceasta, la resurse formale şi informale.

Managementul de caz şi consilierea sunt două strategii de intervenţie directă, (a căror oportunitate rezultă din evaluările care le preced), centrate pe client şi familia acestuia, şi având ca scop validarea aspectelor funcţionale, astfel încât clienţii să îşi poată asuma controlul propriei vieţi.

Potrivit lui White (1987, cf. Gary M. Nelson, et al. 1995, pp. 88-103) managementul de caz, “este o strategie de intervenţie orientată înspre coordonarea resurselor existente pentru a asigura o îngrijire continuă şi adecvată specifică fiecărui caz în parte”. Managementul de caz este definit într-o accepţiune apropiată şi de către Rubin (1987, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103): “o abordare a furnizãrii de servicii care încearcã sã asigure clienţilor cu probleme complexe şi dizabilitãţi, primirea tuturor serviciilor de care au nevoie, la timp şi într-un mod adecvat “.

Managementul de caz, astfel înţeles, constituie o componentă esenţială a serviciilor pentru vârstnici, care contribuie la identificarea nevoilor, la onorarea cererilor de resurse concrete, ca şi la asimilarea de noi cunoştinţe şi abilităţi, necesare pentru dobândirea controlului asupra propriei situaţii.

Managementul de caz, ca strategie de intervenţie în asistarea persoanelor vârstnice, şi-a dovedit eficacitatea în special în domeniul îngrijirilor la domiciliu şi al celor comunitare. Asistentul social ajutã ca, o varietate de servicii sã devinã accesibile clientului şi coordoneazã primirea acestora. În termeni de roluri asumate, managementul de caz presupune ca asistentul social:

să conducă cazul, dar sub nici o formă nu se aşteaptă ca el să asigure toate serviciile necesare rezolvării;

să menţină legãtura cu agenţiile ofertante de servicii sociale pentru a se asigura cã ele acordă tratamentul / intervenţian adecvată, iar în cazul în care obiectivele clientului au fost atinse, să pregătească terminarea;

să menţină legãtura, cu clientul pentru a putea evalua continuu, modul în care serviciile sunt folosite ca şi progresele pe care le face clientul ca urmare a utilizării lor;

să devină broker de servicii şi organizator al reţelei de intervenţie şi mai puţin persoanã care ajutã direct clientul.

Datoritã complexitãţii fiecărui caz în parte, dar şi datorită diversificării şi specializării serviciilor sociale, este puţin probabil ca un singur asistent social sau o singurã agenţie sã dispună de toate serviciile necesare pentru a ajuta clientul. Din aceastã cauzã, managementul de caz s-a dezvoltat ca sistem de ajutor ce asigurã clientului asistenţă continuă, prin intermediul asistentului social - profesionistul pregătit pentru evaluarea diferitelor categorii de nevoi şi cunoscător a reţelei de servicii de specialitate.

Managementul de caz ca strategie de intervenţie

Evaluarea funcţională este orientată, aşa după cum am văzut, asupra factorilor care sunt responsabili de funcţionarea clientului şi a familiei sale, asupra capacităţilor care pot fi potenţate pentru depăşirea / ameliorarea anumitor probleme care îşi au originile, fie la nivel individual-intern (convingeri neproductive, dificultăţi emoţionale), fie la nivel grupal, comunitar sau societal - extern.

Problemele se pot origina, desigur, din combinaţia obstacolelor interne şi externe, existând şi posibilitatea generării lor reciproce (disfuncţiile dintr-o anumită arie pot determina probleme în alte arii).

În

mod

similar, capacităţile individuale şi

familiale pot

fi

identificate în

combinaţii de caracteristici psihologice, trăsături familiale şi reţele comunitare şi sociale.

Implementarea managementului de caz, ca strategie de intervenţie, trebuie precedată de evaluarea individuală şi a familiei, ceea ce presupune parcurgerea următorilor paşi:

evaluarea funcţională,

identificarea problemelor şi a resurselor,

întocmirea listei de schimbări preconizate şi

stabilirea scopurilor funcţionale,

de comun acord cu individul şi familia. Odată stabilite scopurile şi planurile de acţiune, ca şi decizia de a furniza servicii, paşii următori coincid cu activităţile principale ale managementului de caz.

Planificarea şi punerea clienţilor în legătură cu furnizorii de servicii formale sau informale şi monitorizarea serviciilor, reprezintă bazele coordonării resurselor.

Paşi în managementul de caz

Aspecte ale planificării în managementul de caz

Pentru ca managerul de caz să poată dezvolta un plan de asistare, bazat pe rezultatele evaluării funcţionale, sunt necesare:

cunoştinţe despre elementele constitutive ale uni astfel de plan,

cunoaşterea deficienţelor funcţionale şi a posibilelor resurse cu care ar remediate,

putea fi

cunoaşterea abilităţilor care ar putea fi conservate şi/sau dezvoltate,

cunoaşterea modalităţilor de a pune în legătură clienţii şi resursele.

Planificarea managementului de caz reprezintă o agendă de acţiune pentru toate părţile implicate: clientul, familia, prietenii, vecinii, asistentul social, programele de servicii pentru vârstnici şi toţi furnizorii de servicii implicaţi.

Caracteristicile planificării

Planul de management de caz ar trebui să conţină următoarele elemente:

1. Lista schimbărilor preconizate

2. Scopurile de atins pentru client şi, după caz, pentru familia sa

3. Sarcinile şi resursele pentru care clientul îşi poate asuma responsabilitatea

4. Sarcinile şi resursele pentru care membrii reţelei informale de suport îşi pot asuma responsabilitatea

5. Resursele care pot fi obţinute prin intermediul programelor de servicii pentru vârstnici şi prin diverse agenţii

6. Evenimente sau procese evolutive care pot constitui repere pentru evaluarea progreselor clientului

Scopurile funcţionale

Una dintre consecinţele salutare ale evaluării funcţionale este posibilitatea de a formula şi scopuri funcţionale pentru managementul de caz. Scopurile funcţionale vizează atragerea celor mai adecvate resurse:

pentru depăşirea barierelor de funcţionare, instrumentale şi psiho-sociale,

în strictă dependenţă de nevoile de schimbare ale clientului şi ale familiei sale.

Satisfacerea nevoilor instrumentale reclamă resurse pentru:

completarea veniturilor,

facilitarea transportului,

asistarea activităţilor zilnice,

procurarea hranei şi servirea mesei mese,

întreţinerea gospodăriei.

Pentru satisfacerea nevoilor psiho-sociale resursele ce pot fi mobilizate vin atât dinspre familie, vecini şi prieteni, cât şi dinspre comunitate. Aceasta din urmă poate oferi servicii complementare cum ar fi:

programe de zi pentru tratament psihiatric,

consiliere,

socializare prin intermediul centrelor pentru vârstnici,

programe de petrecere a timpului liber.

Aşa după cum s-a putut constata, evaluarea funcţională comprehensivă permite identificarea nevoilor în numeroase domenii. În mod similar şi resursele trebuie evaluate dintr-o perspectivă funcţională, pentru a vedea care sunt şi domeniile secundare (în raport cu serviciul principal oferit) pe care acestea le pot acoperi. Indiferent de serviciul

principal primit, clienţii şi managerul de caz vor lua în calcul şi beneficiile secundare ale acestuia. De exemplu, participarea la un program comun de servire a mesei satisface deopotrivă nevoile de nutriţie ca şi pe cele de socializare ( ca beneficiu secundar).

Planificarea managementului de caz poate - şi trebuie, oricând este posibil – să meargă dincolo de rezolvarea de suprafaţă a problemelor, formulând şi scopuri funcţionale, explicite privind:

explorarea strategiilor de abilitare a clienţilor şi a familiilor lor,

dezvoltarea capacităţilor funcţionale de autoîngrijire, de evitare a problemelor şi conflictelor, ceea ce poate să însemne:

atitudini noi faţă de probleme,

modalităţi diferite de a trăi cu problemele care nu pot fi rezolvate în întregime.

Un alt scop funcţional din planul de asistare, poate fi acela de a le arăta clienţilor şi familiilor lor cum să:

identifice resursele (interne şi externe),

le pună în legătură cu nevoile,

întocmească un plan de acţiune,

implementeze,

modifice când este necesar.

Finalmente, scopul fundamental al oricărui plan de asistare este de a arăta clienţilor şi familiilor lor cum să fie proprii lor manageri de caz şi de a le conferi lor posibilitatea de alegere şi control.

Reţeaua informală de suport social

Conceptul “reţea de suport social” reuneşte două concepte: cel de “reţea socială” şi cel de “suport social”. “Reţeaua socială” se referă la un set specific de persoane care interrelaţionează (membrii familiei, prieteni şi vecini). “Suportul social” acoperă o arie mai extinsă a relaţiilor sociale, care poate include relaţii instituţionale formale şi informale, programe comunitare. În acest context, “reţeaua de suport social “desemnează ansamblul tuturor conexiunilor sociale care, împreună, pot contribui la optimizarea funcţionării clientului.

Evaluarea funcţională, ca premisă a construirii reţelei de suport informal, poate conduce la o varietate de forme de intervenţie:

informarea cu privire la modalităţile alternative de rezolvare a problemelor similare (prin exemplul şi cu sprijinul celor care fac parte din reţeaua de suport informal);

re - abilitarea clientului şi a familiei de a rezolva problemele prin explorarea modului în care, în trecut, au rerzolvat probleme similare;

în termeni de prevenţie, asistenţii sociali pot anticipa consecinţele unor disabilităţi sau ale bolii, în plan funcţional / instumental, sau ca situaţie de risc. De exemplu, deşi diagnosticarea nu merge în mod necesar mână în mână cu disabilitatea funcţională, aceasta este un indicator al riscului. Un client care a suferit un atac de cord sau a fost diagnosticat cu o boală pulmonară sau diabet prezintă un risc ridicat pentru anumite tipuri predictibile de afecţiuni, unele dintre ele putând fi prevenite. Un vârstnic cu demenţă progresivă va suferi de afecţiuni funcţionale pe măsură ce boala progresează, dar clientul şi familia sa se pot pregăti, într-o oarecare măsură, pentru situaţia anticipată;

medierea legăturii dintre clienţi şi familii cu servicii adecvate, constituie un real ajutor în reducerea poverii îngrijirii şi totodată reprezintă o “punte” între reţeaua socială informală (care, prin chiar natura sa, are limite inerente) şi cea formală;

motivarea pentru schimbare şi păstrarea speranţei sunt atitudini ce pot fi construite prin valorificarea experienţelor similare ale membrilor reţelei de suport informal, chiar dacă, admitem că nu există două persoane sau situaţii identice;

practica centrată pe familie (în sens larg) are ca asumpţie principală recunoaşterea rolului fundamental al familiei în menţinerea bunăstării persoanei şi în potenţialul suportiv al acesteia, cu condiţia ca ea însăşi (familia) să fie una funcţională. Din păcate, nu toţi vârstnicii au familii intacte sau funcţionale, ceea ce înseamnă că, din anumite puncte de vedere, sunt vulnerabili şi prezintă un risc ridicat de instituţionalizare (dacă suferă pierderi funcţionale semnificative, dacă sunt expuşi riscului de a fi neglijaţi şi abuzaţi). În astfel de situaţii vîrstnicii pot fi ajutaţi să-şi construiască o reţea familială surogat, din surse formale sau informale, sau să restabilească legăturile cu membrii înstrăinaţi ai familiei.

Stabilirea legăturilor cu resursele formale: lucrul cu organizaţiile.

Resursele instrumentale necesare clienţilor se află, de regulă, sub patronajul organizaţiilor publice sau private. În cazul vârstnicilor, în special, resursele formale sunt gestionate de agenţii comunitare. Accesul la resursele necesare depinde, pe de o parte, de cunoaşterea nevoilor clientului (ca rezultat al procesului de evaluare individuală), iar pe de altă parte de cunoaşterea criteriilor de eligibilitate ale agenţiilor (ca rezultat al procesului de evaluare comunitară). Specht (1988, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103) recomanda congruenţa dintre nevoi şi resurse: fiecare client să aibă acces la resurse strict justificat de nevoile sale (nici mai mult nici mai puţin!).

Obiectivitatea în alocarea resurselor nu este chiar atât de simplu de respectat precum pare, deciziile de acest fel fiind determinate de situaţii complexe care nu au întotdeauna acoperire în prescripţii şi normative de aplicare, particularitatea fiecărui caz impunînd tratarea lui ca o excepţie, şi nu ca o regulă.

impune ca asistentul social să beneficieze de autoritate

sporită, concretizată în libertatea de acţiune profesională şi administrativă (cu privire la nevoile clienţilor, la prognoze, politica agenţiei, legile şi chestiunile de cost şi eficienţă).

Coordonarea resurselor,

Responsabilitatea asistentului social de a coordona resursele existente poate genera conflicte de rol (Moore, 1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103): pe de o parte el trebuie să se asigure că prin serviciile şi resursele alocate se respectă standardele calitative privind bunăstarea clienţilor, iar pe de altă parte trebuiesc respectate cadrele programului, criteriile de eligibilitate, resursele întotdeauna limitate.

Partea pozitivă a acestui tip de conflict este aceea că permite identificarea şi depăşirea limitelor din sistem şi dezvoltarea de noi servicii.

Monitorizarea serviciilor şi asigurarea calităţii lor

Monitorizarea serviciilor este o etapă importantă a managementului de caz, un mecanism de ţinerea a evidenţei, de contabilizare, şi furnizare a asistenţei tehnice. Prin mecanismul monitorizării se asigură implementarea serviciilor aşa cum au fost planificate, în scopul satisfacerii nevoilor clienţilor şi ale familiilor lor, asistenţa tehnică având rol corectiv – adaptativ, de menţinere a calităţii serviciilor.

Asigurarea calităţii în managementul de caz presupune două tipuri specifice de monitorizare: monitorizarea procesului şi monitorizarea rezultatelor (Rothman, 1991, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103). Monitorizarea procesului înseamnă urmărirea implementării şi finalizării planului de servicii în conformitate cu planificarea şi cu standardele de calitate ale programului. Monitorizarea rezultatelor înseamnă urmărirea planului de servicii în termeni de beneficii pentru client.

Applebaum şi Austin (1990, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103) au identificat cinci întrebări la care putem apela în procesul monitorizării pentru a asigura calitatea procesului cât şi a rezultatelor:

1. Cât de corect sunt aplicate criteriile de eligibilitate?

2. Evaluarea funcţională a clientului şi planurile de îngrijire sunt în conformitate cu standardele de calitate?

3. Implementarea serviciilor se desfăşoară conform planificării?

5.

Serviciile furnizate au rezultatele scontate pentru clienţi?

Monitorizarea serviciilor poate fi înţeleasă şi ca element constitutiv al procesului de evaluare continuă, şi este posibilă numai în măsura în care există cadre temporale şi standarde de calitate la care să se raporteze rezultatele obţinute.

Cadrele temporale (programarea) vizează preponderent activitatea asistentului social şi mai puţin rezultatele pentru client. Buna practică indică faptul că serviciile apreciate ca fiind de bună calitate sunt furnizate într-o perioadă de timp specificată.

Satisfacţia clientului, în raport cu serviciile primite, este un indicator important, deşi indirect, al felului în care funcţionează serviciul. Eforturile de a măsura gradul de satisfacţie al clienţilor reprezintă recunoaşterea necesară şi critică a participării lor la planificarea şi implementarea planului de servicii, şi totodată o măsură a eficacităţii şi eficienţei serviciilor.

Monitorizarea şi evaluarea sistematică a programelor pot fi considerate indicatori ai excelenţei în furnizarea serviciilor, situaţie destul de rar întâlnită în practică, posibilă totuşi, prin eforturi de planificare, standardizare a calităţii şi mai ales prin eforturi de schimbare a mentalităţii.

Rolurile în managementul de caz

Rolurile asistentului social în managementul de caz derivă din datele evaluării comprehensive. Rolul principal este acela de coordonator, rolurile « secundare » sau adiţionale putând fi, după caz, cele de educator, broker, avocat, de mediator, facilitator, precum şi rolul de a atrage şi dezvolta noi resurse.

În calitate de educator, asistentul social furnizează clienţilor şi familiilor informaţii despre reţeaua de resurse ca şi despre procesul de schimbare în care se angajează.

Ca broker, asistentul social intermediază obţinerea sau cumpărarea resurselor prevăzute în planul de servicii.

Rolul de avocat presupune utilizarea unui set de strategii şi tehnici pentru a pune în legătură clientul cu reţeaua de resurse, (convingere, negociere sau chiar confruntare cu furnizorii de servicii - Rothman, 1991; Steinberg & Carter, 1983, cf. Gary M. Nelson, et al.,1995, pp. 88-103).

Ca mediator, asistentul social clarifică neînţelegerile, intermediază părţile aflate în conflict.

Ca facilitator asistentul social ajută clienţii şi familiile lor să se centreze pe puterile lor, să-şi îmbunătăţească capacităţile de a înfrunta situaţiile curente şi să planifice viitorul.

a

deficitare găsirea soluţiilor compensatorii.

Rolul

de

atrage

şi

dezvolta

resurse

presupune

identificarea

resurselor

Statutul profesional al managerului de caz

Rolurile asociate managementului de caz sunt, după cum se poate constata, complexe şi necesită stăpânirea unor abilităţi profesionale la nivel de perferomanţă, deoarece scopurile unei astfel de întreprinderi sunt complexe şi ambiţioase. Cu toate acestea în percepţia comună şi chiar a unor profesionişti (asistenţi sociali) managementul de caz este considerat ca solicitând în mai mică măsură competenţe profesionale specifice, comparativ cu practica asistenţei sociale de tip terapeutic sau consilierea

Această situaţie se explică prin aceea că în cadrul relaţiei terapeutice sau de consiliere principala resursă o constituie însăşi expertiza profesionistului, agenţia fiind doar un cadru de desfăşurare şi nu o furnizoare de resurse. În plus, asistentul social implicat într-o intrevenţie directă individuală deţine controlul asupra procesului şi primeşte feed-back-uri pozitive din prtea clienţilor.

În managementul de caz, asistentul social este un intermediar pentru interacţiunile terapeutice ale altora, resurele aparţin agenţiei pe care o reprezintă sau cooptează în intervenţie, iar beneficiile aduse clienţilor sunt indirect legate de prestaţia sa.

În fapt, chiar dacă managerul de caz petrece o parte din timp manipulând hârtii

şi contactând furnizorii de servicii, multitudinea rolurilor asumate, interviurile cu clienţii

şi familiile lor, evaluările, implementarea serviciilor, monitorizarea acestora, dau măsura

înaltului profesionalism

pe care un manager de caz trebuie să îl probeze.

Știați că ?

Bazându-se pe rezultatele a numeroase cercetri privind reţelele sociale şi suportul

social, Ell (1984, cf. Gary M. Nelson, et al.,1995, pp. 88-103) concluziona: “nu

numai că legăturile sociale cresc nivelul bunăstării individuale, dar ele par a

influenţa însăşi creşterea imunităţii la bolile fizice şi psihice, par a avea un rol în

menţinerea capacităţii de decizie şi rezolvare de problemele. Legăturile sociale

suportive contribuie la menţinerea echilibrului între solicitările mediului şi

resursele personale, echilibru ce influenţează, la rândul său, rezistenţa faţă de

factorii de risc (boală şi stres)”.

MANAGEMENTUL DE CAZ IN ASISTENTA SOCIALA

Termenul deja cunoscut la noi cu intelesul de autoritate in sensul de a conduce, isi gaseste utilitate dar si necesitate in activitatile si actiunile asistentei sociale.Daca odinioara managementul era asociat cu organizarea si functionarea institutionala, astazi il regasim ca metoda de lucru pentru gestionarea activitatilor.

NASW (1992:1) defineste managementul de caz in asistenta sociala “o metoda de a oferi servicii, prin care asistentii sociali profesionisti evalueaza nevoile clientului si ale familiei clientului in colaborare cu acesta, coordoneaza, monitorizeaza, evalueaza si sustin clientul pentru a accesa servicii sociale care sa corespunda acestor nevoi.”(Cojocaru Cojocaru,2008:24)

Pentru Weil si Karls(1985:2) managementul de caz este definit ca “un set logic de pasi si un proces de interactiune in cadrul retelei de servicii prin care se asigura ca beneficiarii primesc serviciile de care au nevoie intr-o forma de sprijin eficace, eficienta si la un cost acceptabil”(idem)

Nicoleta Neamtu (2001:13), facand apel la teorii contemporane, descrie managementul ca “proces prin care se realizeaza lucrurile” , printr-o serie de activitati relationate intre ele , concentrate asupra realizarii scopurilor si indeplinite prin intermediul oamenilor si a resurselor organizationale(Certo:1989)

In asistenta sociala romaneasca, doar pentru managementul de caz privind protectia copilului aflat in dificultate managementul de caz este definit prin Ordinul nr.288/2006, in mod restrans ca “metoda de coordonare a tuturor activitatilor de asistenta sociala si protectie speciala desfasurate in interesul

superior al copilului de catre profesionisti din diferite servicii sau institutii publice private”. http://www.creeaza.com/familie/asistenta-sociala/MANAGEMENTUL-DE-CAZ-

Întrebări recapitulative

Care sunt pașii de parcurs în cadrul mamagementului de caz ca strategie de

intervenției ?

Care sunt caracteristicile planificării ?

Care sunt posibilele forme de intervenție în cadrul rețelei informale de support

social ?

Ce diferențe sesizați între monitorizarea procesului și monitorizarea rezultatelor,

în cadrul managementului de caz ?

Bibliografie și resurse web

Nelson , Gary M.,

(1995

Adult Services-Social work

NASW Press

Eller, Ann C.,

),

practice and administration,

Streets, Dennis W.,

Morse, Margaret L.,

Intervievarea persoanelor vârstnice și a familiilor acestora

Scopurile interviurilor

Un interviu este o conversaţie structurată, care are un scop bine precizat. Nu vom detalia în acest cadru alte aspecte teoretice legate de intervievare în asistenţa socială, deoarece se presupune că profesioniştii, care au beneficiat de o formare în acest domeniu, au deja noţiuni despre această metodă de lucru. Ne vom referi, în cele ce urmează, la aspectele specifice ale intervievării vârstnicilor.

Interviurile cu persoanele vârstnice pot avea motivaţii diferite, dar principiul fundamental care trebuie respectat este acela de a defini cu claritate scopul interviului. Interviul fără un scop specificat este, de obicei, o pierdere de timp, atât pentru practician cât şi pentru client. Durata, conţinutul şi forma interviului sunt determinate de scop.

Scopurile intervievării vârstnicilor pot fi :

Furnizarea de informaţii. Asistenţii sociali realizează interviuri cu persoanele în vârstă pentru a le explica şi a le oferi informaţii referitoare la organizaţia pe care o reprezintă. De exemplu, cineva care doreşte să participe la un grup de suport ar putea fi intereasat să se informeze despre program, taxa de participare, natura activităţilor, când, unde şi cât de dese sunt întâlnirile, scopurile programului. Într-un astfel de interviu, asistentul social va oferi detaliile solicitate, aflând în acelaşi timp câte ceva şi despre alte interese ale solicitanţilor. Informaţiile solicitate vor fi oferite în funcţie de interesele şi nevoile clientului.

Obţinerea informaţiilor Un număr mare de interviuri sunt realizate cu scopul obţinerii de informaţii. Majoritatea agenţiilor de servicii sociale au nevoie de informaţii pentru a deservi cât mai eficient persoanele vârstnice. Într-un program de ajutor social, de exemplu, asistentul social are nevoie să deţină informaţii despre resursele financiare ale persoanei şi despre nevoile ei sociale şi economice. Într-un program de sănătate mintală interviul este realizat cu scopul de a obţine informaţii despre problemele emoţionale cu care se confruntă persoana în vârstă şi, în

acest caz, realizatorul interviului îşi va propune să afle răspunsuri la întrebări de genul: “Care

sunt problemele emoţionale specifice persoanelor vârstnice?”, “Cât timp persistă acestea?”,

“Ce soluţii ar putea exista?”, “Cum ar putea fi direcţionat programul pentru depăşirea acestor

probleme?”.

Rezolvarea problemelor

Uneori scopul interviului este de a ajuta persoanele vârstnice să-şi rezolve problemele

sociale şi / sau emoţionale. Interviul poate fi conceput conceput pentru variate situaţii şi

probleme: pentru a ajuta clienţii să înţeleagă şi să facă faţă stărilor de deprimare, singurătăţii

sau izolării, sau să îi ajute să găsească alternative la situaţiile de viaţă.

Majoritatea interviurilor sunt realizate pentru una dintre următoarele scopuri:

categorii

de

furnizarea de informaţii,

obţinerea de informaţii,

rezolvare de probleme, sau o

combinaţie a lor. Este important pentru persoana care intervievează să-şi înţeleagă propriile scopuri şi obiective, motivele participării la interviu, precum şi scopurile agenţiei şi rezultatele anticipate ale interviului.

Trebuie reţinut că vor fi căutate mai ales informaţiile utile pentru scopurile organizaţiei şi pentru creşterea eficacităţii acesteia în acordarea serviciilor.

Aspecte practice ale realizării interviului cu persoanele vârstnice

Durata interviului

Deşi nu există nici o modalitate de a fixa o durată standard pentru toate interviurile, sunt totuşi câteva principii care pot orienta realizarea interviurilor. Unul dintre aceste principii este acela că timpul destinat interviului poate fi variabil. Unele interviuri pot fi satisfăcătoare chiar dacă au o durată de numai zece minute; altele ar putea necesita mai mult de o oră (trebuie să ne asigurăm, în acest caz, că intervievatul nu este grăbit, că i se oferă posibilitatea de a răspunde la întrebările relevante). Ar fi de dorit ca interviul să dureze între 30 de minute şi o oră. Petrecând mai puţin de 30 de minute cu un client interviul ar putea fi considerat superficial, dar petrecând mai mult de o oră ar putea încuraja atât pe cel care realizează interviul cât şi pe cel care răspunde să se angajeze în discuţii în afara subiectului propriu-zis. Dacă se stabilesc limite de timp pentru un interviu, acestea vor trebui comunicate clientului la începutul interviului, ajutându-l astfel să folosească interviul pentru rezolvarea celor mai presante probleme.

Locul desfăşurării interviului

În literatura de specialitate sunt numeroase controverse cu privire la locul optim pentru realizarea interviurilor. Unii autori consideră locuinţa clientului locul ideal; alţii consideră că biroul asistentului social este cel mai bun loc, iar alţii optează pentru spaţii neutre cum ar fi o masă la un restaurant sau o bancă în parc. De fapt, nu există un loc ce poate fi desemnat ideal pentru orice interviu. Fiecare loc are efecte diferite şi alegerea lui depinde de scopul interviului. Dacă clientul este anxios, dacă îi este greu să se deplaseze sau dacă asistentul social doreşte să observe şi / sau să intervieveze întreaga familie, atunci, locuinţa clientului este locul ideal. Dacă însă persoana în vârstă doreşte să evite întreruperile din partea membrilor familiei sau dacă subiectul interviului este încărcat emoţional şi confidenţial, atunci biroul asistentului social sau un loc neutru sunt de preferat. Dacă interviul urmăreşte

informarea clientului despre agenţie, s-ar putea ca cel mai indicat loc să fie acela în care

asistentul social poate să prezinte facilităţile oferite, nu doar să vorbească despre ele.

Numărul de interviuri necesare

Numărul interviurilor depinde de scopurile fiecărui interviu şi de problemele apărute.

Nu este nevoie de o serie de interviuri pentru a prezenta o persoană în vârstă, fără probleme

majore, unei agenţii, sau unui serviciu al unei instituţii, dacă persoana înţelege totul de la

prima întâlnire. Dacă problema persistă şi nu se poate rezolva prin intermediul unui singur

interviu sau pe parcursul a două interviuri, pot fi necesare o serie de opt sau zece interviuri.

Aşa după cum nu există nici un motiv să credem că fiecare problemă poate fi rezolvată într-un

singur interviu, tot aşa, nu este întemeiat să credem că fiecare persoană care vine la o

organizaţie furnizoare de servicii sociale pentru a primi ajutor, are nevoie de o serie lungă de -

întâlniri cu un asistent social.

Etica intervievării

Nu ne vom referi în cele ce urmează la toate aspectele etice pe care le presupune relaţia de ajutor. Ne vom referi numai la cele două imperative etice (confidenţialitatea şi autodeterminarea) care sunt, în acelaşi timp şi drepturi inalienabile ale oricărei persoane aflate în situaţia de a vorbi despre ea însăşi, de a dezvălui caracteristici, relaţii, situaţii de viaţă personale.

Confidenţialitatea se referă la faptul că asistentul social nu va dezvălui altor persoane

informaţiile obţinute în timpul interviului. Informaţiile pot fi cunoscute de alţi profesionişti,

dacă clientul permite acest lucru, dar nu de publicul larg, exceptând situaţiile în care

informaţia omite anumite detalii cum ar fi identitatea clientului, adresa, vârsta, etc.

Informaţia mai poate fi împărtăşită şi în scopuri educaţionale. Asistenţii sociali au aceleaşi

obligaţii etice ca şi preoţii, medicii şi avocaţii care, prin natura profesiei lor deţin informaţii

despre client. Uneori instanţele judecătoreşti pot solicita asistenţilor sociali, ca şi altor

profesionişti de altfel, să dezvăluie anumite informaţii. De aceea nu este moral ca persoana

intervievată să fie asigurată că orice ar spune nu va fi dezvăluit nimănui, dacă acest lucru nu

este adevărat, deoarece clienţii au dreptul să decidă cât de mult vor spune asistentului social, iar acesta nu va promite mai multă confidenţialitate decât poate oferi.

Autodeterminarea: clientul decide despre ce vorbeşte, cât de mult dezvăluie din problemele personale şi cum va acţiona în continuare. Asistenţii sociali nu direcţionează viaţa asistaţilor, ci îi ajută în luarea deciziilor prin oferirea de informaţii şi clarificări. Mijloacele utilizate, pentru atingerea scopurilor, rămân tot la latitudinea clienţilor, atâta timp cât scopurile lor nu intră în conflict cu drepturile altora.

Abilităţi de intervievare

Pentru realizarea unui bun interviu sunt necesare câteva abilităţi considerate esenţiale:

1. Realizarea unei relaţii pozitive între asistentul social şi client. Asistentul social trebuie să exprime permanent preocupare pentru nevoile clientului vârstnic, trebuie să-l accepte ca pe o fiinţă umană şi să-l trateze ca pe o persoană importantă ce merită efortul şi atenţia sa. Similar, înainte ca interviul să aibă loc, clientul trebuie să-l accepte pe asistentul social ca pe un profesionist care doreşte să-l ajute şi ale cărui interese profesionale vin în întâmpinarea alor sale.

2. Definirea sau clarificarea problemei. Prin intermediul acestei abilităţi, asistentul social contribuie la clarificarea problemelor prezentate de client. Uneori simpla clarificare poate face posibilă însăşi rezolvarea problemei. Puşi în situaţia de a face faţă direct şi clar problemei, oamenii realizează că situaţia lor nu este chiar atât de dificilă şi că îi pot face faţă. Fragmentarea constă în separarea şi identificarea elementelor problemei prezentate, în mai multe părţi pentru a face posibilă tratarea lor diferenţiată. Fragmentarea este importantă în procesul de clarificare deoarece de multe ori oamenii sunt copleşiţi de problemele care îi apasă toate deodată.

3. Stabilirea priorităţilor sau alegerea ordinii importanţei problemelor. Odată ce clientul este ajutat să-şi înţeleagă problemele ca pe părţi ale unei serii, asistentul social îl poate ajuta în stabilirea priorităţilor pentru rezolvare. Prin aceste demersuri oamenii pot fi ajutaţi să decidă ce este cel mai important la un moment dat, astfel încât să se concentreze asupra soluţiilor într-o ordine descendentă a importanţei. Ordonarea

lucrurilor şi începerea, pas cu pas, a procesului de rezolvare a problemelor este o deprindere de intervievare esenţială .

4. Comunicarea eficientă. Practicienii cu experienţă în arta interviului vorbesc tare şi clar, evită jargonul, menţin contactul vizual, ştiu când să tacă astfel încât cel intervievat să aibă posibilitatea de a participa la discuţie, direcţionează conversaţia menţinând în permanenţă controlul asupra interviului. Vârstnicii manifestă adesea sentimente de inferioritate şi disconfort atunci când sunt intervievaţi şi asta se poate datora pierderilor de auz. În astfel de cazuri se va acorda atenţie capacităţilor de comunicare ale vârstnicilor şi interviul se va adapta la posibilităţile reale de comunicare.

5. Sumarizarea. Un practician experimentat recurge la procedeul sumarizării pentru a evidenţia progresele realizate în timpul interviului şi concluziile la care s-a ajuns. Sumarizarea poate fi o parte importantă a procesului de rezolvare a problemelor. Înregistrarea interviurilor

Formele de înregistrare a interviurilor sunt variate şi diferă de la o agenţie la alta. În practicile mai vechi era recomandată înregistrarea "cuvânt cu cuvânt", fiind realizate dosare detaliate pentru fiecare client. În prezent se practică înregistrarea unor rezumate structurate, centrate pe nevoile şi interesele clientului. În timpul interviului notiţele vor fi reduse la strictul necesar (numele, adresa, telefonul) deoarece concentrarea asupra notiţelor în timpul interviului poate fi interpretată ca lipsă de interes. Alte informaţii ce pot fi notate sunt cele referitoare la familie sau la cei cu care vârstnicii au contacte.

O altă formă de înregistrare a interviurilor individuale este completarea unui formular la scurt timp după terminarea interviului. Aceasta este o formă simplă şi se presupune că intervievatorul reţine informaţiile despre punctele cheie ale discuţiei, despre progresele în realizarea scopurilor, modificări ale acestor scopuri şi anticiparea acţiunilor viitoare.

Acestea sunt doar modele posibile deoarece fiecare agenţie optează pentru înregistrare a interviurilor cu grade de complexitate diferite.

forme de

Unii practicieni recurg la înregistrarea audio sau video a interviurilor. Aceste forme de înregistrare au avantajul de a păstra informaţii foarte detaliate şi complete, însă dezavantajul

este că mulţi clienţi sunt inhibaţi şi în mod particular oamenii în vârstă au tendinţa de a

respinge înregistrarea. Pe de altă parte, înregistrarea audio sau video, păstrează, mai multe

informaţii decât au nevoie asistenţii sociali pentru a-şi ajuta clienţii. Uneori utilizarea

înregistrării audio sau video ajută clienţii să se vadă pe ei înşişi sau pe alţii în situaţii similare,

ceea ce poate avea efecte educative (de exemplu, dacă dorim să facilităm conştientizarea

interacţiunilor din interiorul unei familii, înregistrarea audio sau video poate fi de ajutor).

Pentru majoritatea situaţiilor înregistrările sub formă de notiţe şi scheme sunt probabil

suficiente.

Interviurile cu familia

Conform percepţiei comune interviul în asistenţa socială este o relaţie duală, între un practician şi un asistat. Cu toate acestea majoritatea interviurilor sunt realizate în prezenţa mai multor persoane. De exemplu, mulţi oameni în vârstă sunt intervievaţi ca şi cuplu; în alte circumstanţe, o persoană vârstnică este intervievată împreună cu fiul sau fiica, iar în altele cu întreaga familie. Toate acestea depind de situaţie, de nevoile clientului ca şi de scopurile agenţiei.

De exemplu, dacă interviul se centrează pe ajutarea unei persoane în vârstă în luarea deciziei de a intra sau nu într-o instituţie rezidenţială, este recomandabil pentru fiu sau fiică să ia parte la discuţie. Aceştia pot avea obligaţii financiare faţă de respectiva instituţie dar, chiar dacă acest lucru nu constituie o problemă, mulţi copii adulţi au sentimente de culpabilitate vis a vis de internarea părinţilor într-o instituţie.

situaţiei

conflictuale dintre persoana în vârstă şi ceilalţi membri ai familiei), este de asemenea recomandabil să se discute cu persoana vârstnică în prezenţa celorlalte părţi implicate în conflict pentru a aborda împreună şi mediat aspectele controversate.

Dacă

problemele

de

rezolvat

sunt

de

natură

emoţională

(datorându-se

Mulţi vârstnici fac parte din constelaţii mai largi – de exemplu un bunic, o noră şi nepoţii – toţi locuind împreună. În toate aceste situaţii, interviurile se vor adresa întregii familii.

Recomandări generale pentru lucrul cu persoanele vârstnice

1. Procesul de identificare a problemelor, va fi precedat de cunoaşterea şi înţelegerea persoanaei vârstnice, a mediului său cultural, religios, financiar, a modului în care acestea se reflectă în perceperea propriei situaţii. De asemenea, este important să fie evaluate dificultăţile ca şi disponibilităţile personale ale vârstnicului, deficienţele şi capacităţile acestuia.

2. Resursele personale identificate vor fi utilizate în stabilirea planului de acţiune pentru rezolvarea problemei, de comun acord cu clientul.

3. Implementarea unui plan de acţiune, utilizarea metodelor şi tehnicilor de asistenţă socială, presupune şi cunoaşterea unor caracteristici specifice lucrului cu vârstnicii, precum:

disponibilitatea persoanei vârstnice de a accepta ajutorul şi de a conlucra pentru îmbunătăţirea situaţiei sale, este dependentă de realizarea unei relaţii pozitive cu asistentul social, de tăria relaţiei. Având în vedere importanţa acesteia, accentul va cădea, în etapele iniţiale ale intervenţiei, pe construirea sa, chiar dacă procesul necesită mult timp şi răbdare. Sunt recomandate stimularea motivaţiei clientului de a accepta ajutorul, de a surmonta rezistenţele, ca şi pregătirea mentală şi emoţională pentru schimbare.

Vârstnicii au moduri diferite de comunicare în raport cu alte categorii de adulţi: de exemplu, întrebat direct dacă doreşte să fie ajutat, un vârstnic poate nega nevoia de ajutor, dar discutând alte faţete ale situaţiei sale, sau observându-i manifestările comportamentale, pot reieşi dorinţe clare, deşi neexprimate, de ajutor. Pe de altă parte, unii vârstnici gândesc şi se mişcă mai încet şi adeseori au nevoie de timp pentru a se gândi la anumite probleme, iar acest lucru trebuie avut permanent în minte atunci când sunt intervievaţi. De asemenea, vârstnicii îşi pot exprima acceptanţa şi aprecierea de o manieră insolită, nonverbală: de exemplu, aprecierea poate fi exprimată prin oferirea unui cadou.

Tendinţa vârstnicilor de a depăna amintiri poate necesita timp şi deprinderi de ascultare

bine formate, dar acesta este un comportament

normal pentru o persoană în vârstă.

Toleranţa faţă de un asemenea comportament este un bun mijloc de a construi climatul de încredere şi confidenţialitate.

Determinarea clientului vârstnic să accepte ajutorul depinde de abilităţile profesionale ale practicianului, (deprinderea de a utiliza varietatea de metode şi tehnici existente), de personalitatea clientului, de scopurile specifice urmărite.

Imperative ale lucrului cu persoanele vârstnice

Pentru procesul de evaluare adunaţi informaţii exacte despre situaţia şi problemele vârstnicului!

Obtineţi orice informaţie adiţională necesară pentru a înţelege problema; vorbiţi şi cu alte persoane dacă este nevoie!

Includeţi întotdeauna clientul vârstnic, ca şi celelalte persoane semnificative, în planificarea şi stabilirea scopurilor intervenţiei!

Exploraţi împreună cu clientul alternativele pentru soluţionarea problemei! Nu insinuaţi că ştiţi toate răspunsurile şi ce este cel mai bine pentru client! Ascultaţi-i părerile despre problemă ca şi despre soluţionarea ei!

Lăsaţi-i clientului libertatea de a lua decizii!

Exploraţi cu clientul consecinţele deciziei şi dacă a fost făcută o alegere greşită, ajutaţi-l să- şi schimbe opţiunea!

Nu denaturaţi lucrurile şi nu faceţi false asigurări! De exemplu, dacă trebuie să trimiteţi o persoană în vârstă la un spital de boli mintale, nu creaţi o imagine falsă despre cum urmează să fie acolo! Nu lăsaţi o persoană vârstnică să creadă că va pleca de acasă doar temporar când, de fapt, faceţi un aranjament permanent. Este greu să spui unei peroane cu

“Familia nu te mai poate îngriji”, dar pe termen lung, adevărul este

tulburări emoţionale:

mai puţin dureros decât constatarea că a fost minţită.

Fiţi punctuali la întâlnirile cu vârstnicii!

Asiguraţi-vă că vârstnicii obţin ceea ce aşteaptă de la serviciile oferite! Fiţi siguri că vârstnicii nu au înţeles greşit îndrumările date!

Lucraţi cu grupuri de persoane vârstnice ori de câte ori este posibil!

Obţineţi implicarea şi sprijinul comunităţii pentru dezvoltarea seviciilor destinate vârstnicilor!

Uneori va fi nevoie să fiţi “avocat” sau “broker” în numele persoanelor vârstnice.

Fiţi, flexibili, creativi şi sinceri în oferta voastră de ajutor!

Imperativele intervievării

Preferaţi întrebările deschise celor care produc răspunsuri de “da” sau “nu”, de exemplu, “V-aţi gândit la ce v-ar place să faceţi şi vreţi să-mi spuneţi şi mie?”.

Încercaţi să direcţionaţi interviul fără a da sfaturi! Sfaturile proaste vă discreditează ca profesionoşti, mai ales în faţa persoanelor vărstnice!

Nu acaparaţi discuţia ! Acordaţi clientului şansa de a vorbi!

Exprimaţi interes, căldură, acceptanţă şi înţelegere şi totodată încercaţi să descifraţi aspectele pe care vârstnicul le “subînţelege”!

Insuflaţi încredere şi siguranţă clienţilor vârstnici şi mai ales fiţi perseverenţi.!

Controlaţi-vă frustrările şi nervozitatea în raport cu anumite cazuri!

Nu vă asumaţi rolul de judecător al vârstnicului!

Nu-i impuneţi valorile vârstelor tinere!

Fiţi realişti şi autentuici!

Nu forţaţi nota încercând să fiţi întotdeauna spirituali şi veseli!

Nu evitaţi să ascultaţi destăiniuirile vârstnicului despre aspecte neplăcute sau dureroase ale vieţii! S-ar putea să fiţi singura şi poate ultima persoană din viaţa sa care îi dă această posibilitate!

Daţi dovadă de discernământ în aprecierea resurselor şi a termenelor planificate!

Am punctat, prin cele de mai sus, câteva din aspectele care, pe lângă celelalte cerinţe ale metodei intervievării, nu pot fi sub nici o formă omise atunci când se lucrează cu clienţi vârstnici.

Important este ca relaţia de comunicare cu clienţii vârstnici să se bazeze pe valorizarea ptenţialului uman al acestora, cu atât mai mult cu cât ei ei îşi cunosc cel mai bine nevoile:

experienţa de viaţă i-a învăţat să devină şi cei mai avizaţi experţi ai problemelor lor. Ascultându-i, practicienii dobândesc nu numai o înţelegere a problemelor specifice vârstei, ca

şi a fiecărui caz în parte, ci şi o perspectivă mai largă asupra problematicii umane, în general.

Pe de altă parte “expertiza vieţii”de care mulţi vărstnici dispun încă, chiar dacă în anumite

probleme au nevoie de ajutor, poate constitui şi o sursă de dezvoltare a arsenalului metodologic

a asistntului social: clientul vârstnic cu nevoile pe care le exprimă şi soluţiile pe care le

propune, impune ajustări ale metodelor şi tehnicilor generale de intervenţie, ajustări care să îmbogăţescă cunoaşterea şi practica profesională a asistenţei sociale. Poate că, în sensul celor de mai sus, cea mai importantă abilitate în intervievarea vârstnicilor este ascultarea!

(Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 89-101)

Utilizarea grupurilor în asistarea vârstnicilor

Aspecte generale ale lucrului cu grupurile de vârstnici

Schimbări ale modelelor de relaţionare grupală datorate vârstei

Vom prezenta în cele ce urmează căteva dintre situaţiile care determină

schimbări ale modelelor de relaţioare grupală a vârstnicilor.

Pensionarea este un eveniment capital în existenţa unei persoane şi are, de

aceea, o multitudine de consecinţe. Din punct de vedere social, ea semnifică, printre

altele şi pierderea principalului grup de contact, reprezintă semnalul că cercul social

începe să se restrângă.

Pentru mulţi vârstnici legăturile cu copiii, care au devenit adulţi şi care şi-au întemeiat propriile familii, sunt din ce în ce mai slabe.

Cu toate acestea, unele femei vârstnice devin foarte apropiate de fiicele lor căsătorite, în contrast cu relaţiile mai reci din timpul adolescenţei sau a perioadei de tinereţe. Bărbaţii, de asemenea, descoperă noi mobiluri pentru restabilirea legăturilor cu fiii lor adulţi. Pierderea legăturilor sociale datorită văduviei este o componentă obişnuită a îmbătrânirii atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei.

O altă cauză a schimbării legăturilor de grup este determinată de pierderea mobilităţii datorită unor dizabilităţi fizice, ceea ce înseamnă că vârstnicii se pot afla în imposibilitatea de a urca şi coborî în şi din autobuz, de urca şi coborî scările sau de a parcurge distanţe mari. Pierderile auditive şi vizuale îi pot obliga pe vîrstnici să renunţe la şofat. Barierelor fizice şin senzoriale li se adaugă, de multe ori, şi barierele sociale sau psihologice, cu efect în reducerea contactelor sociale.

Acestea ar fi, în general, cauzele care generează, odată cu îmbătrânirea, schimbări

majore în modelul relaţiilor de grup. Pentru mulţi vârstnici, pierderea legăturilor cu prietenii şi

familiile este partea cea mai dificilă a îmbătrânirii. De aceea, realizarea de noi relaţii poate fi o alternativă viabilă în raport cu pierderile suferite.

Mulţi dintre vârstnici încearcă să găsească singuri soluţii la diminuarea sau lipsa de relaţii sociale. Unii frecventează grupuri religioase sau politice, alţii se ataşează de animale. Dar pentru persoanele care, aşa după cum am văzut, se confruntă, din diverse motive, cu problema singurătăţii sau doar a diminuării relaţiilor sociale, participarea la un grup organizat, poate fi ajutorul potrivit pentru a face faţă problemelor legate de singurătate.

Exemple de grupuri pentru vârstnici

Există o mare varietate de activităţi de grup pentru vârstnici care pot fi organizate de centre comunitare, organizaţii neguvernamentale, servicii ale autorităţilor locale, centre medico-sociale, sau prin colaborarea acestora. Iată câteva exemple:

1. Trei femei în vârstă, care locuiesc în aceeaşi parte a unui cămin de pensionari, formează un grup de prietene. O asistentă socială se întâlneşte cu ele în mod regulat şi le ajută la planificarea activităţilor: discutarea evenimetelor curente, activităţi artistice sau pur şi simplu împărtăşirea amintirilor din tinereţe.

2. Patru bărbaţi în vârstă, care locuiesc în aceeaşi casă de bătrâni, joacă cărţi în fiecare după amiază. Ei sunt un grup închis, unit şi asistentul social nu face altceva decât să faciliteze întâlnirile lor.

3. Un asistent social organizează un grup de discuţii a evenimentelor curente dintr-o instituţie rezidenţială. Situaţiile cu care se confruntă vârstnicii rezidenţi sunt diferite de la o săptămână la alta şi fiecare discuţie este condusă, de fiecare dată, de un alt membru al grupului sau de către un invitat.

4. Pacienţii cu cancer în fază terminală ai unei secţii dintr-un spital se întâlnesc pentru o oră şi jumătate în fiecare zi, sub conducerea unei asistente social