Sunteți pe pagina 1din 40

Educatia sexuala si sanatatea reproducerii

pentru copii si adolescenti

Student: Suteu Liliana-Cecilia

Asistenta Sociala An 3 ID
Cuprins

Introducere

Cap 1 Educația sexuală

1.1. Definirea conceptului de educație sexuală

1.1.1 Caracteristicile educaţiei sexuale

1.2 Perioada adolescenței

1.2.1 Dezvoltarea socială a adolescenţei

1.2.2 Constructele și factorii specifici perioadei adolescentine

1.2.3 Delimitări în plan sociologic și antropologic

Capitolul II Climatul familial-sursa educației.

2.1. Abordarea teoretică a termenului de educaţie

2.2 Familia ca factor în educaţia adolescentului

2.2.1. Şcoala, grupul şi mass-media-aport direct asupra educaţiei adolescentului

2.2.2.Bibliografie
Introducere

În perioada adolescenţei, individul devine conştient că reprezintă un element al


societăţii, cu anumite răspunderi pentru viabilitatea şi progresul ei, iar ca o consecinţă a
acestui fapt se dezvoltă idealul de viaţă.

Din acest punct de vedere este cunoscut faptul că adolescentul tinde să dobândească
un fel de autonomie în cadrul vieţii de familie, al educaţiei primite, a autonomiei
comportamentului, care-i va permite să-şi ia responsabilităţi personale, să se conducă pe
sine însuşi, fără a recurge la părerea adulţilor.

Dar una dintre cele mai controversate aspecte ale perioadei adolescenţei este tocmai
educaţia sexuală. Multă vreme această problemă a fost trecută sub tăcere sau tratată cu
ipocrizie spre a nu contravine anumitor “principii etice” sau l-ar fi pus în situaţii neplăcute pe
adult.

Preocuparea referitoare la viaţa sexuală era considerată ca ceva nedemn şi ruşinos,


adolescentul fiind lăsat să se descurce singur, în acest labirint “ferecat” , fără o îndrumare
din partea familiei, a şcolii sau a altor factori răspunzători de educaţia lui.

În lungul sistem atitudinal al adolescentului faţă de cei din jur este legat şi de nevoia
de afecţiune şi de a se confesa în raport cu primele sale relaţii cu persoanele de sex opus sau
chiar cu relaţiile cu persoanele de acelaşi sex.

Astfel se trăiesc noi experienţe în care domină afirmarea Eu-lui şi tendinţa de


manifestare a dispreţului faţă de familie deoarece adolescentul începe să capete
convingerea că se află la vârsta adultă.

În acelaşi timp este sensibil faţă de situaţia de respingere şi faţă de judecata


adultului, deci se poate ajunge chiar la opoziţie cu acesta.

Putem ajunge la concluzia că adolescenţa este o perioadă frumoasă , dar “ingrată”


prin conflictele ce pot apărea ca urmare a transformărilor personalităţii. Reactivitatea şi
desfăşurarea instictului sexual merg mână în mână cu întărirea intereselor sociale şi
profesionale, cu înbogăţirea vieţii afective, cu dorinţa de libertate şi de independenţă. O
funcţie psihosocială însemnată a adolescenţei este aceea de a “descoperi” mai intim fiinţa
umană, de a stabili legături noi şi pe baze noi cu semenii noştrii.

Pentru că un rezultat al adolescenţei este accentuarea diversificării umane este


nevoie – mai mult decât în copilărie – de înţelegere pentru situaţia sufletească şi fizică
particulară fiecăruia, evitarea unor măsuri rigide şi şablonizate.

Trebuie ca toţi factorii responsabili cu educaţia sexuală (familia, şcoala, mass-media)


să se implice corespunzător deoarece cunoştinţele adolescenţiilor în acest domeniu sunt
insuficiente pentru dezvoltarea lor armonioasă ca viitori adulţi.

Lipsa informaţiei şi educaţiei sexuale ştiinţifice, conduce adesea la urmări grave de


comportament în rândul maturilor la infracţiuni grave cu substract instinctual.

Educaţia sexuală trebuie să se bazeze pe datele şi informaţiile oferite la orele de


biologie, cabinet medical şi la progame speciale de consiliere.

Am ales această temă pentru că am fost surprinsă de faptul că cu toate că există


metode de contrcepţie, există şi numeroase avorturi la minore şi mulţi copii abandonaţi
născuţi de mame minore.

De aceea să ştim să ascultăm problemele lor şi să încercăm să-i ajutăm să trecă prin
această etapă a vieţii lor.
Capitolul I

Educația sexuală

I.1. Definirea conceptului de educație sexuală

Educația sexuală este un termen general, ce cuprinde informații atît despre anatomia
sexuală, reproducerea sexuală, raportul sexual propriu-zis, sănătatea sexuală și a reproducerii,
relațiile emoționale, drepturile și respsonsabilitățile sexuale, abstinența, contracepția cît și
despre diverse aspecte ale comportamentului sexual uman.
Educația sexuală este un proces îndelungat de-a lungul căruia ne informăm și ne
formăm atitudini, păreri și valori despre identitate, relații interumane și intimitate. Perioada
adolescenței este cea în care se dezvoltă interesul înspre tot ceea ce înseamnă relațiile între
cele două sexe și trebuie acordată o foarte mare atenție mesajelor și informațiilor pe care cei
aflați în această perioadă a dezvoltării le primesc și le înregistrează în același timp.
Educația sexuală este necesară celor mici (preșcolari, școlari) dar și tinerei generații
de adolescenți. Avînd în vedere gradul tot mai ridicat de expunere la informații despre sex în
școli, printre colegii de aceeași vîrstă sau mai mari, este importantă intervenția unei persoane
care să clarifice anumite aspecte, întrebări și curiozități.
În educația sexualitatii este foarte important ca adolescentul să primească informații
precise și corecte, despre ambele sexe. Informații sintetizate conform vîrstei și dorinței sale de
cunoaștere și capacității de înțelegere.
Părinții trebuie să fie pregătiți să răspundă copiilor lor în mod corespunzător nivelului
de expunere și maturitate.
1.1.1 Caracteristicile educației sexuale

Mihai Stoian face referire la educaţia sexuală în modul următor:

“Pare uneori ciudat că această problemă, căreia oamenii tineri îi acordă o atenţie
deosebită, este practic discutată foarte puţin într-un cadru în care ar beneficia mai mult .
Tinerii o discută între ei. Dar adulţii nu le oferă condiţiile pentru a putea primi astfel sugestii
(în nici un caz “poveţe”)_ _ _ _ . Literatura pentru tineret nu se atinge de problemă, iar
informaţia ştiinţifică este paralizată de tema unor referenţi care dovedesc o mai mare
pricepere critică decât forţa constructivă” .

Deoarece are loc o intensificare a procesului maturizării sexuale, aceasta prezintă


implicaţii profunde asupra modului de integrare a adolescentului, mai ales în relaţionarea
interpersonală intersexe, iar sentimentul de dragoste cunoaşte deseori o deosebită manifestare.

Adolescentul simte mai mult o atracţie (fizică şi psihică) faţă de partenerul de sex opus
şi nu o dragoste matură care de obicei se instalează la adulţi. Atracţia (fizică şi psihică) este
resimţită sub forma unei tensiuni emoţionale şi de cunoaştere care generează conduite,
atitudini şi acţiuni posibile faţă de “subiectul atracţiei”.

Din cauza acestei atracţi, adolescentul de multe ori nu conştientizează că în urma


actului sexual care va urma în urma voinţei sale, poate avea urmări care să-i afecteze viitorul
ambilor parteneri implicaţi. Pentru a putea preîntâmpina aceste neajunsuri este suficient ca
adolescenţii să aibă posibilitatea să se informeze corect asupra implicaţiilor ce rezultă în urma
consumării actului sexual.

O informare corectă constă în a vorbi deschos în primul rând cu părinţi, a putea avea
acces la un consilier şcolar care este specializat în tratarea acestor probleme, a fi informat prin
intermediul mass-mediei corect şi nu cu jumătate de măsură, a avea posibilitatea financiară de
a achiziţiona cărţi care tratează această problemă.

Însă, nu trebuie să considerăm că masa mare de informaţii, şi imagini despre sex pe


care adolescentul le descoperă în fiecare zi sunt corecte. Multe din aceste informaţii nu sunt
clare, iar unele sunt contrdictorii.
Principala problemă în domeniul sexualităţii umane apar cel mai des din cauza
ignoranţei, atât a celor care nu ştiu cât şi a celor cărora nu le pasă. Motivul este că adulţii se
simt adesea jenaţi să vorbească despre sex, mai ales dacă trebuie să vorbească cu proprii lor
copii.

Ca părinţii, mulţi adulţi evită subiectul în totalitate, adesea chiar dacă au curajul să
existe o discuţie de la egal la egal cu copii, nu se face nimic mai mult decât să le transmită
câteva idei de bază şi atât.

Adesea, copii sunt mai înclinaţi să acorde atenţie la ceea ce aud pe stradă sau la colegii
lor sau la vestiar. Oricine îşi poate imagina câte din informaţiile pe care le capătă în acest mod
sunt corecte, nu fac decât să adâncească o confuzie datorată miturilor sexuale care-şi fac
simţită prezenţa chiar mai timpuriu. Cel mai adesea se ajunge ca adolescenţii să nu mai dea
importanţă nici unui amănunt pe care îl aude, preferând să se creadă în instinct.

Din păcate, în ceea ce priveşte sexul prea multă încredere acordată instinctelor
conduce adesea la apariţia unor probleme destul de grave. Când s-a ajuns în situaţia aceasta,
se poate face de multe ori greşeli grave – de exemplu adolescenta rămâne gravidă fără să
dorească, sau se înbolnăveşte de anumite boli cu transmitere sexuală, sau se resemnează cu o
viaţă sexuală care nu-i oferă satisfacţie aşteptată, sau choar să ajungă să nu găsească niciodată
în viaţă nici o satisfacţie sexuală.

“Din această cauză – milioane de sarcini nedorite, milioane de părinţi celibatari sau
divorţaţi, nenumăraţi oameni suferind de boli cu transmitere sexuală- erau previzibile.

1.2 Perioada adolescenței

1.2.1. Dezvoltarea socială a adolescenţei.

Aşa cum demonstrează o serie de cercetări antropologice şi etnologice adolescenţa


reprezintă o etapă de vârstă practic necunsocută în secolul al XX-lea.

Unii autori cred chiar adolescenţa ca atare constituie doar o noţiune socială, special
“inventată” pentru a putea explica un spaţiu de viaţă caracteristic numai societăţilor
contemporane.
În lucrarea sa dedicată istoriei sociale a copilăriei P. Ariès. Consideră că prima
menţiune a adolescenţei poate fi indentificată în traducerile latineşti ale scrierilor vechiului
Bizanţ în secolul al XIII-lea, în timp ce adevăratele “rădăcini” ale perioadei adolescenţei apar
in secolul al XVI-lea odată cu înfiinţarea primelor şcoli printre fii de nobili, în Franţa. Dar
până in secolul al XX-lea nu a existat noţiunea generală de adolescenţă în înţelesul ei
contemporan, trecerea de la vârsta copilăriei la vârsta adultă având loc, în mod direct, fără
nici-o perioadă de tranziţie între ele.

Printre cei mai impontanţi factori socilai care au contribuit la geneza adoloscenţei ca
etapă a vârstei distinctă se poate menţiona: schimbările cu caracter economic, disoluţia
legăturilor tradiţionale existente în cadrul familiei şi modificarea relaţiilor între generaţii,
prelungirea perioadei de şcolarizare a tinerilor până la vârste considerate altă dată ca
aparţinând maturităţii (18 ani pentru viitorul mincitor şi 25 de ani pentru viitorul specialist),
existenţa unor instituţii specializate pentru creşterea şi educaţia copiilor, multiplicarea
sisitemelor normative în societatea contemporană, etc.

Transformările profunde ale sistemului economic, instituţionalizarea învăţământului


profesional şi universitar şi despărţirea perioadei de socializare şcolară de activitatea de
muncă, ca atare au contribuit, în mare măsură, la apariţia unei etape specifice de “moratoriu”
social, de amânare a exercitării de către tânăr a rolului adultului.

Pentru A. Bakon, adolescenţa reprezintă rezultatul schimbărilor instituţionale apărute


în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, printre care învăţământul obligatoriu şi
reglementările legislative cu privire la muncă şi drepturile copiilor au fost cele mai
importante.

Astfel adolescenţa a devenit o perioadă între pubertate evidenţă concret biologică şi


vârstă specificată de lege pentru învăţământul obligatoriu, încadrare în muncă şi aplicarea
procedurilor cu privire la infracţionalitate. De asemenea s-a demonstrat că de această perioadă
de vârsta au fost preocupaţi şi cei mai reprezentativi scriitori latini: Cicero, Tacitus şi
Hipocrate care au încercat să definească această perioadă din viaţa omului. De exemplu
Tacitus spune “primăvara se întăreşte, capătă putere”

În timp ce pentru unii autori, adolescenţa a făcut posibila dobândirea de cătr copii a
unor drepturi speciale inexistente înainte de perioada contemporană, pentru alţi autori,
adolescenţa nu înseamnă decât dezvoltarea unui nou status minorilor pentru membrii acestei
categorii de vârstă, care consfinţeşte dependenţa tânărului faţă de adult.

1.2.2. Constructele și factorii specifici perioadei adolescentine

Cuvântul adolescenţă este de origine latină şi vine de la adolesco – ere care înseamnă a
creşte, a căpăta putere, a se maturiza. La ora actuală există numeroase difiniţii care vor să
caracterizeze această perioadă distinctă în viaţa omului.

Zamfir Cătălin şi Vlăsceanu Lazăr defineşte adolescenţa ca fiind: “Etapă distinctă în


evoluţia individului care se situează între copilărie şi tinereţe, prezentând aspecte
caracteristice în plan biologic şi psihosocial”

Nicolae Mitrofan şi Iolanda Mitrofan definesc: “Etapa vieţii de tranziţie între vârsta
copilăriei şi cea adultă, ce corespunde şcolarităţii mari şi care înseamnă, la rândul ei mai
multe subetape:

-preadolescenţa de la 14 la 16/18 ani

-adolescenţa propriu-zisă de la 16/18 ani la 20 de ani

-adolescenţa prelungită de la 18/20 ani la 25 de ani “

În DEX. Se defineşte: ”Perioadă în dezvoltarea organismului uman, care urmează


pubertăţii şi precede starea de adult. Este cuprinsă, în general, între 14-18 ani, având multiple
aspecte particulare de la individ la individ. Se caracterizează prin dezvoltare fizică şi
neuropsihică pronunţată, explicabilă prin faptul că sistemul neurovegetativ şi cel endocrin
ajung în faza lor finală de dezvoltare.”

După cum se observă toate definesc adolescenţa ca fiind o stare de trecere de

la stadiul de copil la stadiul de adult. Însă în definirea acesteia în mod cât mai clar , trebuie să
ţinem seama de trei criterii biologic, psihologic şi social.

a) Din punct de vedere biologic, adolescenţa este echivalentă cu pubertatea, adică


dobândirea capacităţii de reproducere sexuală. Definirea adolescenţei prin intermediul
pubertăţii nu reuşeşte, însă, să evidenţieze, în mod complet şi exact, caracterele fundamentale
ale acestei perioade de vârstă, întrucât ia ca bază un singuir criteriu, care indică debutul
biologic al adolescenţei şi nici diferenţe existente între băieţi şi fete în ceea ce priveşte
procesul de maturizare sexuală.

b) Din punct de vedere psihologic, adolescenţa semnifică o perioadă de viaţă


caracterizată de o serie de schimbări cu caracter cognitiv, afectiv şi comportamental, printre
care:

-Dezvoltarea unor raporturi mai mature cu prietenii de ambele sexe.

-Dobândirea şi conştientizarea indentităţii sexuale cu caracter feminin sau masculin.

-Realizarea unei independenţe emoţionale faţa de adulţi.

-Pregătirea pentru dobândirea rolurilor sociale ale adultului (opţiunea pentru profesie,
prepararea pentru întemeierea unei familii proprii etc.)

-Încercarea de asimilare a unui comportament social responsabil conştient de exigenţele


normalităţii

-Dobândirea unui set de valori şi a uni sistem etic propriu, care acţionează ca o formă de
“ideologie ce ghidează conduita”.

c) Din punct de vedere sociologic, adolescenţa reprezintă o perioadă de tranziţie de la


o stare dependentă în întregime de adult, la o stare de independenţă relativă marcată de
începutul maturităţii.

L. C. Jense defineşte perioada adolescenţei ca “o diviziune inernaţională a aspectelor


psihologice, psihiatrice, sociologice şi educaţionale care caracterizează cel de-al doilea
deceniu al vieţii”.

O asemenea definiţie “cronologică” adaugă el, face posibilă cooperarea între diferitele
discipline care se ocupă cu studiul adolescenţilor.

Pentru studiul acestei perioade de viaţă a omului un interes deosebit la avut: E. H.


Erikson, J. Piaget, G. Stanley Hall, Hemult Schelsky.

E.H. Erikson, 1959, acesta merge pe linia amendamentelor aduse freudismului şi


dezvoltă etapizarea lui Freud şi deasemenea o complectează. Erikson este preocupat de
relevarea importanţei factorilor socio-cultural în edificarea personalităţii. În cadrul studiilor
sale, afirmă că există opt etape a dezvoltării ontogenetice a omului. Pentru adolescenţă
Erikson a insistat pe stadiul cinci în cadrul dezvoltării ontogenetice.

În această etapă – adolescenţa (identitate – confuzie de rol ) – corespunde cu


adolescenţa, adică cu acea vârstă frenetică dar destul de tulbure, când la capătul tuturor
factorilor bio- psihologici pe care le traversează tânărul, acesta vrea să ştie cine a devenit. Aşa
se explică de ce în acest stadiu, criza de identitate şi confuziile de rol îl frisoneasă atât de
frecvent.

J. Piaget, este autorul unei stadiarizări cognitive, care a fost elaborat, în urma unei
decantări succesive pe parcursul mai multor lucrări, începând cu anul 1930 Piaget a expus
sintetic versiunea definitivă a stadializării. Pe adolescent Piaget la încadrat în stadiul
operaţiilor formale ( 11/12 ani – 16/17 ani care cuprinde

-stadiul operaţiilor formale ( 11/12 ani – 14 ani )

-substadiul structurilor operatorii formale ( 14 – 16/17 ani)

Definitoriu pentru această secvenţă a dezvoltării este apariţia gândirii sistematice în


plan abstract şi ipotetic.

G. Stanley Hall, în anul 1904 lansează pentru prima dată opinia caracterului de criză a
acestei vârste, caracteristică ce e împărtăşită de majoritatea specialiştilor domeniului. Concret
este o etapă de “furtună şi stres” care după opinia numitului psiholog american, semnifică o
perpetuă oscilaţie între extreme, între exuberanţă şi apatie cruzime şi sensibilitate, hărnicie şi
lene.

Din acest motiv, etapa a căpătat denumiri diferite:

-criză juvenilă

-criză de originalitate

-vârstă dificilă

-vârsta ingrată

-vârsta dramei

-vârsta marilor idealuri


-vârsta de aur

-vârsta integrării sociale

Oricum perioada cea mai grea este cuprinsă în 14 – 16 ani. Criza apare întrucât
persoana nu reuşeşte ca pe baza noului echipament bio-psiho-social, pe care l-a dobândit să
treacă dintr-o dată de la statutul de copil la cel de adult. Adolescentul este asemenea lui Ianus
( personajul cu două feţe ) întrucât oscilează permanent între copilărie şi maturitate, chiar dacă
se orientează preponderent spre lumea adultă.

Fără îndoială putem aprecia că această vârstă constituie o etapă incendiară, la capătul
cărei apare o nouă calitate, personalitatea umană. Nu lipsită de interes sunt şi opinile ce
consideră că, pe viitor, adolescenţa va avea o configuraţie şi mai dramatică, odată cu sporirea
tensiunii existente.

Datorită ritmului alert de dezvoltare a societăţii contemporane asistăm la o dilatare a


acestei vârste, în cele două extreme mai precis, ea coboară până la 10 ani şi urcă până la 24 –
25 de ani.

Există câteva dominante ce conferă specificitatea acestei etape:

-aspiraţia individului faţă de independenţă

-interiorizarea activităţii mentale ( risipită până atunci întrt-o multitudine de acte)

-individualizarea, ce se structurează odată cu desăvârşirea particularităţiilor de sex şi a


impactului provocat de influenţa mediului.

În perioada adolescenţei, individul devine conştient că reprezintă un element al


societăţii, cu anumite răspunderi pentru viabilitatea şi progresul ei, iar ca o consecinţă a
aceatui fapt se dezvoltă idealul de viaţă.

Din acest punct de vedere este bine cunoscut faptul că: “adolescentul tinde să
dobândească un fel de autonomie în cadrul vieţii sale de familie, al educaţiei primite, a
autonomiei comportamentului, care-i va permite să-şi ia responsabilităţi personale, să se
conducă pe sine însuşi, fără a recurge mereu la tutelă sau părerea adulţilor ”
Idealul este, un izvor de fericire personală sau socială, atingerea lui având consecinţe
favorabile nu numai asupra individului, ci şi asupra celorlanţi membrii ai colectivului în care
trăiesc. Sunt puţini adolescenţi care încă nu au un ideal de viaţă.

Motivele alegerii idealului sunt numeroase, dar în general pot fi reduse la trei.

-motivele externe
-motive social-morale
-aptitudini sau capacităţi
1. Motivele externe, unii adolescenţi aleg ca ideal un om cu însuşiri negative, care însă
prin felul lui de comportare i-a impresionat profund. Unii au o admiraţie absolută faţă de
anumiţi colegi mai mari, care dau dovadă de multă independenţă faţă de părinţi şi şcoală.
Aceştia nu numai că sunt admiraţi dar sunt şi imitaţi în acţiunile reprobabile pe care le
săvârşesc.

2. Motive social-morale, adolescentul îşi crează în imaginaţia sa un erou

demn de urmat, o personalitate deosebită caracterizată prin anumite însuşiri morale.

3. Aptitudini sau capacităţi, printre calităţile cerute de adolescent eroului model sunt şi
diferite aptitudini, ca de exemplu: aptitudini pentru muzică, desen, sport, matematică, tehnică
etc. Persoanele care dispun de asemenea capacităţi, sunt foarte des luate ca model, dar tot aşa
de apreciată este şi cultura generală.

Una din cele mai controversate aspecte ale adolescenţei este sexualitatea.

Multă vreme această problemă a fost trecută sub tăcere sau tratată cu ipocrizie spre a
nu contraveni anumitor “ principii etice ” care l-ar fi pus în situaţii neplăcute pe adult.

Preocuparea referitoare la viaţa sexuală este considerată ca ceva nedemn şi ruşinos,


tânărul fiind lăsat să se descurce singur în acest labirint ferecat fără o îndrumare din partea
familiei, a şcolii sau a altor factori răspunzători de educaţia lui.

L.Friedland scoate în evidenţă importanţa vieţii sexuale şi se ridică hotărât împotriva


ipocriziei cu care a fost tratată această problemă, el spune “relaţiile dintre bărbat şi femeie
ascund şi în zilele noastre ceva nehotărât, nerezolvat”. Oricum denumeşte această pornire care
împinge ambele sexe unul către altul: iubire, afecţiune erotică, sexualitate, poftă trupească –
ea este o forţă remarcabilă, care ne subjugă şi orice ar spune ipocriţii ea rămâne poate şi în
zilele noastre unul dintre motivele cele mai determinante ale activităţii omeneşti.

Dar trebuie ţinut seama şi de faptul că viaţa sexuală a adolescentului, depinde de


nivelul de maturizare biologică şi socială a individului, precumpănitor fiind aspectul social.

Se consideră că maturitatea fizică şi psihică deplină din punct de vedre biologic, este
realizată la 18–20 de ani la fete şi 20–22 de ani la băieţi, dar pot exista cazuri în care deşi
există o bună dezvoltare fizică şi fiziologică, nu există totodată şi o suficientă dezvoltare
psihologică şi psihosocială.

În cadrul unei cercetări comparative internaţionale, cuprinzând 15 ţări europene –


Austria, Bulgaria, Danemarca, Franţa, Finlanda, Islanda, Iugoslavia ( fosta ), Norvegia,
Germania, Polonia, Regatul Unit ( Anglia, Irlanda, Scoţia ) Suedia, Belgia şi Olanda.

Au fost evidenţiate o serie de aspecte legate de comportamentul sexual al tinerilor, ăn


ceea ce priveşte media vârstei primului act sexual şi a primei expereienţe sexuale.

-În Franţa 17,9 ani pentru bărbaţi în 1972, 20,2 ani pentru femei.

-Norvegia 18,3 ani pentru femei în 1973.

-Finlanda 17,8 ani pentru bărbaţi şi 18,4 ani pentru femei în 1979.

Vârsta medie de iniţiere sexuală a scăzut, în general datorită procesului de dezvoltare


accelerată cât şi schimbărilor de moravuri şi atitudini. Vârsta la care are loc iniţierea sexuală
şi primul act sexual se diferenţiază în funcţie de o serie de caracteristici economice, sociale şi
culturale.

-fetele se iniţiază mai târziu decât băieţii

-tinerii care urmează unciclu mai lung şi care nu au un nivel de instrucţie mai ridicat se
iniţiază mai târziu

-tinerii care locuiesc ăn mediul rural şi mici comunităţi urbane se iniţiază mai târziu decât cei
care locuiesc ăn marile oraşe

-tinerii aflaţi sub influenţa unor practici religioase rigide se iniţiază mai târziu
-tinerii care provin din familii armonioase se iniţiază mai târziu decât cei care provin din
familii dezorganizate.

1.2.3. Delimitări în plan sociologic și antropologic

a) Teoria “anxietăţii socializate” – A. Davies.

Înbinând perspectiva sociologică sau cea psihologică, Allison Davies în 1944


aconsiderat că procesul de dezvoltare şi socializare a adolescentului apare modelatîn
întregime de valorile, normele şi atitudinile culturale ale societăţii de care aparţine.

Adolescenţii, sublinia el, sunt motivaţi,la fel ca şi membrii altor grupuri de vârstă, de
contactul social şi normativ al colectivităţii, exercitând prin intermediul sancţiunilor,
pedepselor şi ameninţărilor. O asemenea motivaţie “ social ” impusă, este denumită
“anxietatea socializată”. Un rol important în socializarea adolescenţilor îl reprezintă valorile
clasei sociale din care face parte. În timp ce valorile clasei mijlocii urmează prestigiul,
succesul, dobândirea unui status ridicat şi respectarea moralităţii convenţionale. Valorile
clasei de jos se referă la realizarea câştigurilor immediate, cum sunt plăcerile sexuale şi
recreative.

Deoarece nu urmăresc obiective pe termen lung, tinerii aparţinând acestei clase nu


resimt “anxietatea socializată” atât de mare cum o simt aceia care fac parte din clasa mijlocie
şi care îi obligă să se supună pasiunilor exercitate de valorile clasei lor.

b) Teoria “sarcinilor de dezvoltare” – R. Havighurst.

Teoria lui Davies a fost complectată de teoria “sarcinilor de dezvoltare” elaborată de


R. Havighurst.

Conform acestei teorii cu caracter mixt, psihologic şi sociologic. Procesul de


dezvoltare adolescentină presupune stabilirea unui echilibru relativ între tendinţele individuale
ale adolescentului şi exigenţele sociale.

c) Societatea adolescentină şi “subcultura” tineretului – J. Coleman.

Una dintre cele mai cunoscute teorii sociologice asupra adolescenţei este aşa numita
teorie a “subculturii tineretului elaborată de J. Coleman.
Noţiunea de subcultură a tineretului se referă la setul de norme şi valori care
caracterizeză fundamental stilul de viaţă al tinerilor şi care conturează principalele repere ale
societăţii adolescentine.

d) Ambivalenţa atitudinală adolescentină

Noţiunea de cultură a tineretului a fost reluată de către Parsons. Cu privire la procesul


de socializare a adolescentului constând în internalizarea unui set de valor proprii, care permit
realizarea unor scopuri pozitiv orientate.

e) Teoria “continuităţii dezvoltării”

Din perspectiva antropologică, cea mai cunoscută teorie asupra adolescenţei aparţine
lui Ruth Benedict. Această teorie pune în relaţie, dezvoltarea individuală cu modelele
culturale ale societăţii.

Dezvoltarea individuală, sublinează Benedict, presupune un proces gradual de la etapa


copilăriei la etapa vieţii adulte. În condiţiile în care acest proces este afectat de discontinuităţi
procesul de dezvoltare este prejudiciat. În ttimp ce în culturile de tip tribal există o
continuitate gradată de la poziţia de copil la a cea de adult, în societăţiile de tip occidental,
cum este cea americană, schimbarea de la un mod de referinţă (lumea copilăriei) la altul
(lumea adultă), consfiinţită de o serie de reglementări legislative, crează multiple
discontinuităţi care la rândul lor generează probleme şi dificultăţi.

Un exemplu de asemenea discontinuităţi îl reprezintă problema sexualităţii. În


societatea americană tinerilor li se ascund informaţiile cu privire la sexualitate cum sunt
acelea care privesc relaţiile între parteneri de sex opus, perversiunile sexuale, naşterea sau
alăptarea.

În Samoa din Africa de Nord, din potrivă, tinerii au ocazia deschisă de a afla despre
aspectele sexuale de la cea mai fragedă vârstă. Deacea în Samoa, dezvoltarea adolescenţilor
este continuă subgraduală, fără intreruperi, interferenţe sau restricţii. În America însă aceste
probleme sunt învţluite în mister până în perioada adolescenţei, atunci când sunt despărţite în
mod brusc şi neaşteptat. Cea ce a fost inhibat în cursul copilăriei, devine brusc încurajat în
timpul adolescenţei.

Consecinţele negative generate de aceaastă discontinuitate constituie cauza principală


a stresului resimţit de majoritatea adolescenţilor americani.
Capitolul II

Climatul familial-sursa educației

2.1. Abordarea teoretică a termenului de educaţie

Elisabeta Stănciulescu spune că:

“Educaţia nu mai este definită în termenii unor transformări individuale, ci în termeni


acţionali”.

Durkheim, defineşte:

“Eucaţia este acţiunea exercitată de generaţiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte
pentru viaţa socială. Ea are ca obiect să provoace şi să dezvolte la copil un număr oarecare de
stări fizice, intelectuale şi morale pe care le reclamă de la el. Atât societatea politică în
ansamblul ei cât şi mediul special căruia îi este cu deosebire destinat”.

Procesul educativ este definit ca un proces bidimensional, el presupune


individualizare, dezvoltare a personalităţii într-un spaţiu al posibilităţiilor individuale
(incluzând aici şi premisele naturale), pe o traiectorie relativ independentă de condiţiile
sociale şi diferite de alţi membrii ai grupului.

Durkheim, distinge două tipuri de educaţie: una conştientă şi una spontană. Criteriul
principal al acestei distincţii vizează mai ales nivelul de conştientizare şi organizare: acţiunea
exercitată de generaţiile adulte asupra celor tineri poate fi conştientă, metodică. În practica
reală, ea se exercită, însă, de multe ori spontan, dincolo de orice anticipare.

Educaţia reprezintă defapt pentru oricare membrii unei colectivităţi, ca o inpunere


exterioară şi constrângătoare. Acest proces are ca finalitate atât socializarea, cât şi
individualizarea, atât identificarea, cât şi diferenţierea subiectului şi presupune interacţiunea,
cunoaşterea, comunicarea.
Educaţia îndeplineşte după părerea lui Elisabeta Stănciulescu mai multe funcţii, cum ar fi:

1. funcţia socială
2. educaţia reprezintă o creaţie, deci are o funcţie care generează creativitatea
3. educaţia marchează individualizarea
4. Educaţia este o funcţie socială.
Personalitatea umană se dezvoltă în mod necesar în continuarea unor premise pe care
natura le fixează în cadrul genetic al individului:

“Educaţia are rolul de a orienta şi stimula evoluţia potenţelor genetice, permiţând


realizarea naturii umane. Aceasta nu justifică, însă, afirmaţia că educaţia răspunde exclusiv
sau în primul rând unor nevoi naturale ale fiinţei umane şi că are ca scop realizarea în fiecare
individ a unei naturi umane universale.”

Nu natura (caracteristică genetică) ci societatea determină în esenţă, dezvoltarea


personalităţii. Educaţia este o funcţie predominant socială, ea socializează adică transformă un
individ biologic asociat într-un membru al unei colectivităţi.

Analiza istorică probează că diviziunea socială a muncii este generatoare de structuri


sociale particulare şi că fiecărui tip de structură socială îi corespunde un tip (mediu, normal,
genetic) de personalitate care face posibil consensul social, aceasta din urmă reprezentând
condiţia indispensabilă a existenţei oricărei societăţi.

“Omul pe care trebuie să-l realizeze educaţia în noi nu este omul aşa cum l-a creat
natura, ci omul pe care îl vrea societatea, iar ea îl vrea aşa cum îi cere structura sa interioară”.

Educaţia este o creaţie.

Educaţia construieşte în individ o serie de structuri subiective, calitativ diferite de cele


genetice. Esenţa acestor structuri o continuă discontinuitatea lor în raport cu predispoziţiile
native şi faptul că reprezintă forma interiorizată a constrângerilor exterioare exercitate asupra
individului în cursul experienţei sale sociale:

“Dacă privim faptele aşa cum sunt ele şi aşa cum au fost întotdeauna, este evident că
educaţia constă într-un efort continuu orientat către a impune copilului modul de a vedea, de a
simţi şi de a acţiona la care el n- ar fi ajuns în mod spontan. Din primele zile de viaţă, noi îl
constrângem să mănânce, să bea, să doarmă la ore regulate, îl constrângem la curăţenie, la
calm şi obiedenţă; mai târziu îl constrângem să ţină cont de celălalt, să respecte uzuanţele,
convenienţele, îl constrângem să muncească etc. Dacă, în timp constrângerea încetează să mai
fie resimţită, aceasta se întâmplă pentru că ea dă naştere treptat unor obişnuinţe.”

În concluzie se poate spune că educaţia manifestă o forţă creatoare şi consecinţele sale


echivalând cu o a doua naştere.

Noul pe care educaţia îl crează un individ constă într-un ansamblu de comportamente


normale pentru membrii unei colectivităţi date, în consens cu cele ale celorlanţi, repetabile,
relativ stabile şi previzibile, respectiv într-un sistem de idei, sentimente şi obişnuinţe care
exprimă în noi nu personalitatea noastră, ci grupul sau grupurile din care facem parte, ca
credinţele religioase, tradiţiile naţionale şi profesionale, opiniile colective de tot felul.

Acestea, “de fapt formează fiinţa socială, iar scopul educaţiei să constituie în fiecare
din noi această fiinţă” (Durkheim).

Evoluţia societăţii de la formele simple la cele mai complexe a fost însoţită de o


raţionalizare treptată a moralei: morala modernă este pur raţională.

Axioma ei fundamentală poate fi formulată în termenii următori: “persoana umană


este sfântă prin excelenţă, ea are dreptul la respectul pe care credinciosul îl rezervă în orice
religie, Dumnezeului său” (Durkheim).

Principalele componente ale moralei moderne sunt:

-Spiritul de disciplină, definită prin atitudine şi respect faţţă de autoritatea normei

-Ataşamentul faţă de grup, care presupune comportament altruis.

-Autonomia voinţei.

Educaţia ca individualizare.

Aşa cum a observat şi Kant, autonomia voinţei este principiul însuşi al moralităţii
adică nu există conduită morală în condiţiile unei determinări exterioare absolute.

Alături de fiinţa socială, există în fiecare individ o fiinţă individuală, construită din
stări psihice care nu se referă decât la noi şi la experimente ale vieţii personale.

Raportul dintre fiinţa socială şi fiinţa individuală este dependentă de gradul de


integrare a societăţii.
Astfel societăţiile primitive, caracterizate prin omogenitate şi solidaritate mecanică,
sun atât de puternic intregrate, încât eu-l individual, foarte puţin conturat, permite
subordonarea cvasi-absolută a individului faţă de colectivitate, cum ar fi de exemplu
sacrificiul personal (sinuciderea altruistă) apare ca un act firesc.

La polul opus se află un grad scăzut de integrare a societăţii, frecventă în lumea


modernă, caracterizată prin eterogenitate şi solidaritate organică, aceasta reprezintă un
obstacol în calea creeri fiinţei sociale şi poate genera egoism. Individul, voind societatea se
vrea pe el însuşi.

Instante educative dominante-diminuarea rolului familiei și creșterea rolului școlii


în structura personalității sociale
Crearea fiinţei sociale este rezultat al acţiunii exercitate de generaţia adultă asupra
generaţiei tinere. Educatorii se deosebesc de educaţi prin faptul că sunt cunoscători şi
purtători ai sistemului de valori- norme - reguli specifice colectivităţii în cauză iar în această
calitate aceste valori le pot transmite.

Pentru societăţiile simple, soluţia problemei vine din similitudinea colectivităţiilor.


Părinţii sunt principalii arhitecţi ai fiinţei sociale al copilului. Relaţiile domestice sunt, într-o
familie de acest tip, impersonale supuse unei veritabile discipline, a cărei surse se află în
autoritatea absolută a tatălui.

Evoluţia societăţii se produce simultan în două direcţii complementare: pe de o parte,


numărul indivizilor şi colectivităţiilor creşte, în timp ce pe de altă parte, vechiile grupuri se
sparg prin diferenţierea şi specializarea unor subunităţi se autonomizează.

Familia urmează acelaşi drum, în modul că marea familie se restrânge la grupul mic al
părinţiilor şi copiilor. O educaţie care trebuie să împletească cele două dimensiuni:

1) dimensiunea particulară, permiţând interiorizarea conştiinţei colective ce


caracterizează un grup oarecare (familie, etnie, grup profesional, clasă socială)

2) dimensiune generală, asigurând interiorizarea reprezentărilor, valorilor, normelor


etc. comune tuturor membrilor unor comunităţi.

Noul tip de educaţie, nu mai este de competenţa exclusivă a familiei, deoarece aceasta
nu mai constituie tipul generic de grup social, modelul societăţii.
Educaţia domestică este o educaţie specială, ea modelează fiinţa socială aşa cum e în
structura familiei. Evident, o astfel de educaţie este insuficientă deoarece partinealismul şi
afectivitatea definesc acum raporturile familiale. Educaţia familială nu poate dezvolta nici
altruismul (ataşamentul la scopuri colective). Familia se poate transforma în piedică în calea
dezvoltării autonomiei voinţei, întrucât limitarea experienţei la viaţa domestică conduce la
aservirea conştiinţei individuale faţă de un grup particular.

Este necesar lărgirea universului copilului, înlocuirea raporturilor familiale


personalizate, încărcate de afectivitate în care autoritatea este slabă, iar regularitatea se
manifestă conjuctural, cu raporturile şcolare impersonale şi neutre, supuse regulii aplicate
consecvent şi în care autoritatea educatorului, se poate impune.

Şcoala este singura instituţie capabilă să educe spiritul de disciplină, ataşamentul la


scopurile colective şi autonomia voinţei care formează conţinutul moralei raţionaliste avută de
structura societăţii moderne.

“Subcomponentă a educaţiei pentru viaţa de familie, având ca obiect informarea şi


formarea tineriilor, pe baze riguros ştiinţifice şi cu o metodologie adecvată particularităţiilor
de vârstă, în legătură cu problematica sexualităţii umane”.

Educaţia sexuală este realizată de mai mulţi factori: părinţi, cadre medicale, profesori
ce predau discipline biologice, profesori – diriginţi şi nu în ultimul rând consultanţi. Uneori,
chiar cei cărora le revin sarcini pe lini educaţiei sexuale consideră problematica vieţii sexuale
fiind incomunicabilă şi indescriptibilă.

Este cunoscut faptul că pe măsură ce cresc şi se dezvoltă copii, luând cunoştinţă de


diversele aspecte ale sexualităţii, manifestă, în mod firesc curiozitatea şi nevoia intensă de
cunoaştere în raport cu aceste cunoştinţe. În condiţiile în care cei din jur (în special părinţii)
interzic cu desăvârşire orice discuţie sau comentariu pe marginea unor probleme sexuale,
tinerii încearcă să se informeze pe alte căi, fie apelând la surse oficiale cum ar fi publicaţiile,
fie apelând la alte persoane care, deseori nefiind avizate pot să le furnizeze informaţii
deformate în legătură cu viaţa şi comportamentul sexual.

Desigur educaţia sexuală nu se rezumă în mod exclusiv la cunoaşterea doar a


aspectului biologic al sexualităţii, deoarece a trata problemele vieţii sexuale izolat de
problematica relaţionării interpersonale, înseamnă a reduce excesiv umanul la biologic şi
instinctual.
Tinerii trebuie să înveţe să iubească cu adevărat, sincer, deschis, deoarece prin iubire
se cunosc mai bine şi mai profund şi, totodată devin mai deschişi spre uman şi spre umanitate.
Ei trebuie să fie convinşi că raporturile sexuale întâmplătoare pot duce la o serie de consecinţe
practic irecuperabile.

Familiarizarea treptată, avizată, corectă cu realităţiile domeniului, capcanele ignoranţei


misterioase, îl ajută să se dezvolte sigur pe sine şi echilibrat.

Educaţia are sarcina primordială să modeleze activitatea vitală a copiilor,


direcţionând-o spre un anumit scop în mod planificat şi conştient. Copilul se dezvoltă în
confruntare activă cu mediul înconjurător ca urmare a acestei confruntări, sarcina educaţiei
constă tocmai în dirijarea acestei confruntări.

Kastyuk schiţează aceste cerinţe, arătând că rolul educaţiei este să dirijeze relaţiile
personalităţiicu mediul înconjurător şi să formeze convingeri adevărate, concepţia despre
lume, principii de comportare, deprinderi şi trăsături de voinţă şi de caracter.

În numeroase situaţii întâmplarea este aceea care continuă să determine evoluţia


dezvoltării sexuale.

Prin noţiunea de educaţie sexuală înţelegem procesul de “înrâurire” a generaţiei


adolescente pentru a o pregăti în vederea întâlnirii cu sexul opus în aşa fel, încât această
întâlnire să răspundă atât interesului individului, cât şi societăţii.

În educaţia sexuală se pot deosebi două laturi distincte: instrucţia, educaţia sexuală.
Însă trebuie să facem distincţie clară între instrucţie şi educaţie sexuală.

Instrucţia sexuală – îşi propune să înzestreze generaţia adolescentă cu cunoştinţele


referitoare la particularităţiile sexelor. Instrucţia sexuală include însă şi acele informaţii care
privesc evoluţia raporturilor dintre parteneri.

Educaţia sexuală – în sens mai restrâns înseamnă influenţarea personalităţii în aşa fel,
încât punctele de vedere, motivele şi trăsături de caracter individuale să concorde cu normele
vieţii sociale. Expresia informare este deficitară, deoarece pedagogia sexuală mai veche
înţelegea prin ea numai mijlocirea cunoştinţelor de anatomie şi de igienă.

Deosebim în detaliu următoarele noţiuni:


Educaţia sexuală: (în sens larg): Procesul instruirii şi educării generaţiei adolescentine
în vederea pregătirii contactului cu sexul opus, proces înţeles ca o mijlocire de cunoştinţe, de
însuşire a modurilor de comportare şi de transmitere de convingeri.

Educaţia sexuală: (în sens restrâns): influenţarea personalităţii adolescentului în


vederea formării atitudinilor şi convingerilor privind comportarea faţă de sexul opus şi faţă de
propria sexualitate.

Instruirea sexuală: (în sens restrâns) transmiterea de informaţii, cunoaşterea propiului


corp şi a funcţiilor sale genitale, precum şi a raporturilor dintre sexe.

Disciplina care prelucrează în mod ştiinţific aceste probleme este pedagogia sexuală.

“Ea este acea ramură a ştiinţei pedagocice, care se ocupă cu obiectivele, metodele,
mijloacele şi formele educaţiei sexuale a generaţiei adolescente.”

Sursele informării privind educaţia sexuală

Printre acestea se numără familia, şcoala, medicul şi mass-media.

Mama poartă sarcina principală a informaţiei, dar unei mame îi vine mai uşor să dea
lămurire fiicei sale decât fiului. Deaceea băieţii apelează la prieteni sau la cărţi, căci toţi sunt
mai puţin dispuşi să dea informaţii copiilor lor.

S-a făcut o constatare că informaţiile sun furnizate totuşi prea târziu copiilor, la vârsta
de şase ani, vârsta întrebărilor abia 20% din copii sunt informaţi în legătură cu modul de
concepere a lor, în timp ce numai 26% primesc informare referitor la igiena intimă. În cazul în
care informarea nu s-a produs concomitent dezvoltarea, atunci trebuie să avem în vedere că
această problemă îi vor preocupa pe adolescenţi până când vor considera că sunt informaţi
exact.

Pe lângă familie, şcoală un rol destul de mare în privinţa educaţiei sexuale sunt grupul
de prieteni, prieteni de cele mai diferite nuanţe, de la prietenul de pe stradă la cel de şcoală. În
acest caz prietenul reprezintă “coeducatorul discret”.
Prin noţiunea de coeducator discret se înţelege toate acele influenţe care acţionează
necontrolat asupra adolescentului şi care de foarte multe ori vin în contradicţie cu ţelurile şi
intenţiile educatorului oficial.

La o analiză a procesului de informare în şcoală, am putut constata că în cele mai


multe cazuri nu sunt valorificate posibilităţiile oferite de şcoală în tratarea acestei materii.

Experienţa ne-a demonstrat că o tratare pedagocică corespunzătoare a acestei tematici


are efecte pozitive în cazul când informaţiile scot în relief tocmai cea ce prezintă importanţă
personală pentru adolescent.

În situaţia în care numeroşi profesori nu reuşesc să realizeze acest lucru, înseamnă că


există anumiţi factori care frânează procesul. Aceştia sunt:

marea ezitare manifestată de pedagogie faţă de problemele sexual-pedagogice

insuficienţa în înţelegere pedagogică şi metodică a problemelor legate de educaţia


sexuală

insuficienţa în pregătire a profesorilor pentru îndeplinirea acestei sarcini

Încă din anul 1900 s-a format la Hamburg o asociaţie cu scopul de a lămuri
problemele educaţiei sexuale. Această asociaţie era compusă din profesori şi avea ca program
educarea sexuală a băieţilor şi a fetelor, în şcoală, asupra diverselor probleme care priveau
viaţa şi igiena sexuală. Sub influenţa moralei anacronice a vremii, autorităşile au interzis
cursul la şcoliile de fete, admiţândul numai în şcoliile de băieţi, în clase mari.

În numeroase ţări s-au creat servicii specializate destinate reeducării sensibilităţii şi


caracterului cum ar fi ţări Elveţia, Olanda, Belgia, Austria, iar clinici psihologice în Anglia şi
SUA. În Franţa, centrul psihopedagogic întemeiat în 1954 pe lângă “liceul Claude Bernarde”
din Paris care se ocupa cu rezolvarea terapeutică a problemelor referitoare la timiditate,
inhibiţie, emotivitate, ticuri, anxietate, nervozitate, delicvenţă infantilă, inadaptare şcolară şi
anomalii în comportarea sexuală a copiilor.

De multe ori se pune întrebarea cine trebuie să facă această educaţie. Mulţi susţin că
familia şi şcoala ar trebui să se implice mai mult în această problemă. Fiecare dintre acestea
îşi au sarcina şi partea lor de contribuţie la rezolvarea acestor probleme. Familia are mult de
învăţat de la şcoală întrucât aceasta are posibilităţi mai largi de informare, dar nici şcoala nu
se poate dispensa de ajutorul familiei mai ales pe latura cunoaşterii trăsăturilor de
personalitate a adolescenţiilor a modului de comportare acasă sau în relaţiile din afara şcolii,
în cercurile pe care le frecventează, precum şi în influenţarea directă pe care le poate exercita.

Pentru a se vedea în ce măsură este acceptată de opinia publică educaţia sexuală,


revista “L'éducation nationale” numărul 26 din 7 octombrie 1965 a publicat următorul sondaj:

Dacă s-ar introduce în şcoală cursul de eeducaţie sexuală aţi aproba această măsură
Răspunsurile:

DA – 33%

DA cu condiţii – 24%

N-au răspuns – 12%

Comentariul

DA – e o măsură de informaţie (e prea multă ignoranţă în această problemă care


trebuie tratată ştiinţific 19%)

e o măsură de prevenire (a evita eşecurile, bolile şi este cunoscut faptul că e mai uşor
să previi decât să vindeci 6%)

pentru că părinţii au dificultăţi în rezolvarea unor asemenea sarcini 2%

DA, cu condiţii- se impune prudenţă deoarece problema e delicată 8%

trebuie să se ţină cont de vârsta copilului 6%

educatorii trebuie să prezinte garanţie din punct de vedere moral 5%

alte motive care nu s-au specificat 1%

NU- e rolul părinţiilor şi nu al profesorilor 8%

e inutil, copii ştiu destule în această privinţă 7%

subiect prea delicat pentru a fi tratat în şcoală 4%

remediul e mai rău decât răul 3%

alte motive 4%
În concluzie atât şcoala cât şi familia ar trebui să se implice mai mult în explicarea
tânărului acestei probleme.

2.1. Familia ca factor în educaţia adolescentului

Există numeroase definiţii care explică noţiunea de familie, acestea sunt privite din
puncte de vedere diferite cum ar fi din punct de vedere psihologic, sociologic, pedagogic etc.
Dar în concluzia tuturor definiţiilor este aceea că reprezintă un grup social (celula cea mai
mică), o instituţie care este mai mult ca alte instituţii implicate în socializarea copilului.

Conform definiţiei lui Adrian Neculau, familia este:

“Subsistemul unei anumite formaţiuni social-istorice determinate, cu structură şi


funcţionalitate proprie; celula de bază a societăţii care uneşte pe soţi şi descendenţii acestora;
microgrup social constituit prin căsătorie, cuprinzând persoane înrudite prin uniune, sânge sau
adoptare, cu structură specifică, viaţă comună, gospodărie comună şi relaţii interpersonale de
ordin natural biologic, spiritual-psihologic, moral şi juridic”.

După Bătrânu Emilia, familia reprezintă:

“Familia este o entitate socială de-sine-stătătoare, cu toate că se subordonează


intereselor individuale şi scopurilor sociale. Ea este universală şi există pentru a permite
omului să-şi realizeze propria sa natură, pentru a permite umanităţii să se perfecteze”

Familia este micro-mediul social în care începe socializarea individului, este


principala sursă care oferă omului cele mai generale modele de comportament social.
Umanizarea noilor veniţi este opera familiei, care le oferă cadrul celor mai variate relaţii
interumane. Prin modelele pe care le pune la dispoziţie, familia este o adevărată şcoală de
formare a personalităţii.

Structura şi relaţiile familiale.

Structura familiei este dată de membrii şi componenţii ei.

După numărul generaţiilor pe care le cuprind se disting:

Familia trdiţională largă sau extinsă, de tip patriarhal, pe cale de dispariţie


Familia simplă, conjugală sau nucleară care astăzi tinde spre generalizare rapidă

1.Familia tradiţională cuprinde trei sau chiar patru generaţii (bunici, părinţi-copii sau
străbunici-bunici-părinţi-copii), sub conducerea unui şef (bărbatul cel mai în vârstă din
familie) sau al consiliului de familie.

2.Familia nucleară este structurată din două generaţii (părinţi-copii). În cadrul ei


conducerea revine soţului sau soţiei, de cele mai multe ori, în condiţiile societăţii
contemporane, amândurora.

În aceste structuri ale familiei legătura este biologică, specifică continuităţii dintrre
ascendenţi (bunici-părinţi) şi descendenţi (copii-nepoţi).

Pe lângă aceste categorii de membrii ai familiei nucleare sau extinse poate trăi un grup
de rude -persoane legate de membrii familiei- prin consanguinitate sau prin alianţă –unchi,
mătuşi, veri, sau nepoţi de diferite grade de înrudire-

Grupul familial reprezintă un cadru specific de “întâlnire” a generaţiilor precum şi de


confruntare a lor.

“Existenţa a două (sau trei) generaţii în grupul familial este de natură să genereze ceea
ce numim conflictul între generaţii, care este o stare de confruntare între conduitele şi
mentalităţile generaţiilor de părinţi şi copii”

O explicaţie sugestivă a substraturilor şi a manifestărăă conflictelor dintre generaţii în


grupul familial o dă pedagogul român Costin Ştefănescu, care interpretează generaţiile de
părinţi şi copii din grupul familial în două ipostaze:

-foşti copii- actuali copii


-actuali părinţi- viitori părinţi
În ipostaza “foşti copii- actuali copii” se confruntă etapa copilăriei părinţiilor (de ieri)
cu etapa copilăriei copiilor (de azi). Iar în ipostaza “actuali părinţi- viitori părinţi” se
confruntă etapa de azi (de actuali părinţi) cu etapa viitoare (de viitori părinţi şi a actualilor
copii).

Confruntăriile se compensează în două categorii de replici- copii de azi reproşează


părinţilor că au uitat că au fost copii (adolescenţi), iar părinţii de azi le reproşează copiilor că
nu ştiu ce îi aşteaptă când vor fi, la rândul lor părinţi.
În realitate, confruntările dintre generaţiile cuprinse în grupul familial, constituie
elemente generatoare de dezvoltare a societăţii prin pregătirea noilor generaţii pentru viaţa
socială, prin impunerea de către acestea a unor noi idealuri de viaţă şi a unor noi norme de
reglementare socială a vieţii familiale.

Unitatea familiei este generartă de relaţiile familiale care îi leagă pe membrii grupului
familial.

Relaţiile familiale sunt natural-biologice, spiritual-psihologice morale şi juridice.

Relaţiile natural-biologice, sunt generate de atracţia firească către sexul opus, de


necesităţile biologice şi de tendinţa naturală de menţinere şi de perpetuare a speciei umane.
Alături de acele relaţii care îi unesc pe părinţi, în această categorie se include şi relaţiile de
consangvinitate, ce leagă strâns pe părinţi şi copii.

Relaţiile spiritual-psihologice, se întemeiază pe componenta afectivă a vieţii de


familie. Ele sunt exprimate în dragostea conjugală (dintre părinţi), dragostea maternă şi
paternă (a mamei şi respectiv a tatălui pentru copii), dragostea filială (a copiilor faţă de
părinţi) şi dragostea frăţească (dintre fraţi şi surorile proveniţi din aceeaşi părinţi).

Relaţii morale în cadrul familiei, se exprimă în atitudini şi conduite cum sunt:


respectul reciproc dintre părinţi, părinţi şi copii, demnitatea, onoarea părintească şi familială,
datoria reciprocă dintre membrii familiei, solidaritatea lor, datoria comună a soţiilor faţă de
societate etc.

Relaţiile juridice, vizează în primul rând responsabilitatea părintească (datoria


părinţilor faţă de societate, legate de răspunderile, calităţiile şi sarcinile ce le incubă calitatea
de părinte) şi obligativitatea ocrotirii părinteşti (datoria de a asigura condiţiile materiale şi
psihosociale necesară creşterii şi dezvoltării copiilor) lor adăugându-li-se implicaţiile juridice
determinate de comunitatea drepturilor membrilor familiei asupra bunurilor materiale ale
familiei.

Există o serie de clasificări a funcţiilor familiei, dar în general acestea urmează


următoarea clasificare:

1. funcţia biologică
2. funcţia economică
3. funcţia educativă
4. 1-Funcţia biologică a familiei, are ca finalitate perpetuarea speciei umane , prin
procrearea şi creşterea copiilor. “Condiţia sine qua non a existenţei
societăţii”16 Ea se bazează pe tendinţa naturală de conservare şi reproducere a
speciei, dar nu se reduce la instinctele biologice sexuale, ci este supusă raţiunii
şi existenţei sociale ale omului de fiinţă superioară.
5. 2-Funcţia economică a familiei, ea îşi găseşte expresia în comunitatea de
bunuri a cuplului marital, bunuri rezultate din participarea, cu drepturi egale, a
soţilor.
6. Funcţia economică, are două componente sau variante:
7. a)Funcţia economică de producţie, specifică societăţiilor preindustriale şi
famililor agrare din mediul rural.
8. b)Funcţia economică de consum specifică societăţiilor industriale şi post
industriale.
9. Amplificarea funcţiei economice de consum este un fenomen specific societăţii
moderne, atât în mediul urban dar deşi nu în aceiaşi măsură şi în cel rural.
10.
11. 4-Funcţia educativă (socializare) Petru Iliuţ spune referitor la această funcţie
următoarele:
12. “Socializarea este înţeleasă ca un proces prin care individul, în interacţiunea cu
semenii săi, acumulează deprinderi, cunoştinţe, valori, norme, atitudini şi
comportamente.” 17
13. Familia trebuie să ajute societatea să se reproducă nu numai biologic ci şi
social, adică viitorii membrii ai societăţii trebuie să-şi însuşească şi în familie
valorile pe care le promovează societatea.
14. Educaţia în familie “şcoala pe genunchii mamei”. 18, care începe în prima zi
de viaţă a copilului, exercită asupra acestuia o influenţă atât de puternică, încât
îşi pune amprenta pe întreaga lui existenţă (cei şapte ani de acasă).
15. Educaţia familiei, vizează toate laturile devenirii personalităţii- intelectuală,
fizică, morală, estetică, practică – educaţia din cadrul familiei este continuată şi
complectată în şcoală. Colaborarea familiei cu şcoala este un factor foarte
important pentru dezvoltarea coplilului şi relaţiile interpersonale care acesta le
va avea cu celelalte persoane din societate (mai ales prieteni).
16. Realizarea funcţiei educative este în strânsă interdependenţă cu condiţia
culturală a familiei, exprimată în nivelul culturii generale şi profesionale a
părinţiilor, gradul de existenţă a interesului acestora pentru fenomenul cultural,
atitudinea faţă de şcoală, faţă de mijloacele de informare culturală, din familie
(cărţi, reviste, ziare, radio, TV) etc.
17. Bătrânu Emilia ne atrage atenţia că familia poate fi o cauză care să genereze
anumite stări conflictuale cu adolescentul, acestea sunt clasificate în:
18. 1.cauze care ţin de defectele caracteristice ale părinţilor lor şi care împiedică
comunicarea naturală a copilului cu propriul părinte:
a)lipsa de afecţiune pentru copil

b)nervozitate exagerată

c)agresivitate brutală

d)lipsa de echitate în relaţiile cu copilul

e)nerespectarea opiniei copilului

f)lipsa totală de interes pentru educaţia copilului

-cauze care ţin de relaţiile proaste dintre membrii familiei.


-dintre cei doi soţi
-dintre părinţi şi bunici
-dintre fraţi şi surori
-cauze care ţin de educaţie şi gradul de cultură a părinţilor.
În ceea ce priveşte în mod special relaţia adolescent-familie putem spune că stăriile
afective acţionează mai acut, la o tensiune mai mare în pubertate apoi cu temperare treptată la
adolescenţă, când are loc o redeschidere spre spaţiul familial prin scăderea tensiunii de
opoziţie şi culpabilitate.

Acum adolescentul doreşte să existe o legătură mai mare cu familia din punct de
vedere emoţional şi a încrederii pe care vrea să i se acorde.

Familia însă nu reprezintă singurul factor al integrării sociale a adolescentului. Pentru


adolescent este foarte important apartenenţa la un grup social cum ar fi şcoala şi nu în ultimul
rând integrarea din punct de vedere afectiv cu anumite microgrupuri sociale (strada, cartier,
grup de prieteni), acestea exercită aceeaşi acţiune paralelă cu familia.
Bătrânu Emilia spune “Bazându-se însă pe ataşamentul natural pe care copilul îl are
faţă de părinţi, familia reuşeşte să aibă o mai mare pondere în aceste acţiuni. Ea este
considerată agentul principal al integrării sociale deoarece are sarcina de a transmite acele
norme şi roluri sociale care formează individul pentru viaţă”.

2.3. Şcoala, grupul şi mass-media aport direct asupra educaţiei adolescentului

Adrian Neculau, spune:

“Una dintre nevoile fundamentale ale individului uman o constituie nevoia de a


întreţine relaţii, de a intra în interacţiune cu altul (alţii) această nevoie de “a se amesteca”, de
“a face parte”, marchează în mod deosebit de acut viaţa individului în societăţiile moderne din
zilele noastre”.

Pentru a putea observa, o clară delimitare între conceptele privind educare/socializare,


cine face acest lucru şi ce influenţe au asupra adolescentului, trebuie precizat faptul că în
cadrul societăţii pe lângă familie (amintită anteriror) există mai multe instanţe de socializare,
cum ar fi:

Şcoala, care utilizează alte metode de socializare faţă de cele practicate în familie.

Grupul de prieteni sau clasa unde se realizează o socializare informală, uneori cu efecte mult
mai puternice decât familia şi şcoala.

Mass-media, care la rândul ei influenţează educaţia adolescentului şi putem spune că are un


impact mult mai mare asupra lui decât în trecut.

La nivelul fiecărei dintre aceste instanţe sociale există modele educative diverse, unele
aflate în consens cu modelul normativ şi cultural al societăţii, altele, din potrivă sunt
divergente faţă de aceasta.
1. Şcoala şi grupul-clasă.
Mediul şcolar poate prezenta uneori influenţe psiho-pedagogice negative, alteori
pozitive, care să determine fenomene de inadaptare sau adaptare a adolescentului la viaţa
socială.

De multe ori, în cazul unei inadaptări a adolescentului factorii răspunzători (familia şi


şcoala) încearcă să se acuze reciproc de nereuşita în educarea tânărului. Dar fiecare are
sarcina şi partea lor de contribuţie la rezolvarea acestei probleme.

Familia are multe de învăţat de la şcoală întrucât aceasta are posibilităţi mai largi de
informare, dar nici şcoala nu se poate dispensa de ajutorul familiei, mai ales pe latura
cunoaşterii trăsăturilor de personalitate a adolescenţiilor, a modului de comportare acasă sau
în relaţiile din afara şcolii. În cercurile pe care le frecventează, precum şi în influenţa directă
pe care o poate exercita.

Din totdeauna sarcina profesorului a îmbrăcat două aspecte principale, şi anume- de


transmitere către tinerele generaţii a achiziţiilor generaţiilor anterioare şi de antrenare a
elevilor în activitatea de a le recepţiona. Ca să poată distinge între aspectul superficial al
clasei şi viaţa ei ascunsă, mai puţin “la vedere” profesorul are nevoie de o comunicare
deschisă cu clasa, de o atmosferă suficient inpregnată în libertatea pentru a putea fi acceptat.

Dacă, profesorul este capabil să accepte pe elev aşa cum sunt atunci va putea să
risipească ostilitateatea şi teama de prezenţa sa. Dacă, însă, nu va încuraja participarea şi
angajarea elevilor în probleme comune, profesorul nu va obţine decât gesturi “de faţadă”
privind participarea la grup şi nu participarea autentică, cu alte cuvinte, el va fi un
manipulator al elevilor şi nu un consilier al acestora.

Adrian Neculau, spune referitor la relaţia profesor-adolescent că există o problemă, şi


anume:

“Adolescenţa- poate mai curând decât alte vârste şcolare – este perioada cea mai
“refractară” la amestecul brutal, directiv, birocratic. Şi este cea mai “deschisă” pentru o
comunicare liberă, lipsită de canoane, autentică”.

Adolescenţii sunt conştienţi de faptul că trebuie să accepte anumite artificii


disciplinare, ce le vor da posibilitatea să atingă statutul de adult.
Comportamentul profesorului, trebuie orientat să facă apel la, viitorul adult,
solicitându-i însă nu supunere, ci înţelegere. Adolescenţii au nevoie de personalitatea
profesorului şi se simt frustraţi când acesta le lipseşte. Ei nu acceptă nici comportamentul
distant, impersonal şi nici un comportament prea personal, aidoma celui din familie.

La nivelul şcolii, activitatea profesorilor va trebui perfecţionată prin absolvirea unor


cursuri de psihologie a copilului, sociologia familiei, sociologia moralei etc.

Deasemenea, este necesară înfiinţarea centrelor şi a cabinetelor de consultanţă


familială şi şcolară, specializată în tratarea adolescenţilor cu probleme, de exemplu a celor cu
tentative de sinucidere, a celor care se droghează, a celor care recurg la vagabondaj. Trebuie
să se conştientizeze faptul că, adolescentul nu este un primitor pasiv a cerinţelor sau
constrângerilor venite din exterior, cărora el trebuie doar să li se supună. Acestea au sistemul
sau de preferinţe şi de referinţe, care întocmai unei prisme, va selecta şi aprecia într-un anumit
fel influenţele venite din exterior.

Andrei Cosmovici şi Luminiţa Iacob spune referitor la acest că:

“Copilul, ca şi adultul, este un agent al propriei sale dezvoltări, este o entitate activă
care contribuie la conturarea specificului sau psihologic în ontogeneză, şi nu este doar o fiinţă
manipulată de factori externi.”

Trebuie luată în considerare de către şcoală şi vârsta elevului care trebuie socializat.
Aceasta din cauză că fiecare etapă cronologică de dezvoltare are resurse, motivaţii şi
mecanisme diferite de adaptare.

În adolescenţă, de exemplu, spre deosebire de etapa anterioară, nivelul de dezvoltare


psihică face posibile noi procese şi modalităţi de adaptare, cum ar fi cele de planificare, de
amânare sau evitare printr-o analiză prealabilă a situaţiilor.

Dacă nu se ţine cont de aceste diferinţe psihologice dintre etapele dezvoltării şi se


suprasolicită posibilităţiile limitate ale unui stadiu, atunci se ajunge la cristalizarea unei
personalităţi refractare sau necontrolate, care va intra frecvent în conflict cu cei din jur.

Criza de originalitate, propiei aceste perioade (adolescent) se explică prin situaţia


ambiguă în societate adică nici copil, nici adult, el nu are un statut precis şi rămâne nesigur în
ceea ce priveşte rolul său. Dacă să-şi afirme în mod ferm independenţa, atunci va întâmpina
rezistenţa adulţilor.
2. Grupul şcolar.
Grupul şcolar sau de elevi – după Achim Neculau este:

“Un grup, instituţional – pentru că se prezintă ca organizaţie socială, judiciară,


economică, este grup formal – pentru că este organizat după regulamente şi programe stabilite
“din exterior” şi pe care componenţii grupuli trebuie să se respecte, este grup de lucru –
pentru că sarcina clasei şcolare este să se instruiască.”

Achim Neculau spune despre noţiunea de grup dar în sensul cel mai general ca fiind:

“Grupul este un ansamblu restrâns de persoane (de la 3 până la 30-40), orientate spre
realizarea unei sarcini comune (impuse sau adoptată prin consens), interacţionând direct,
potrivit unor norme comportamentale acceptate de toţi membrii, aceştia diferenţiindu-se însă
după funcţii sau sarcini; având conştiinţa apartenenţei la grup şi o viaţă afectivă comună,
manifestate printr-o unitate de opinii şi atitudini, printr-un stil propriu. Clasa şcolară, echipa
de muncă, echipa sportivă sau câţiva prieteni care-şi petrec împreună timpul liber pot purta
această denumire.”

Deşi, iniţial, grup instituţional, formal, clasa de elevi poate deveni, cu timpul grup
informal. Aceasta în sensul că fiecare clasă poate deveni un grup cu viaţă socio-afectivă
proprie cu norme şi reguli proprii, cu un bun spirit de Noi-toate contribuind la instaurarea
spiritului de cooperare şi ajutor reciproc atât de necesare în munca de educaţie.

Câţiva gânditori şi câteva noi tendinţe au determinat orientarea, în procesul instructiv-


educativ, către valenţe socio-emoţionale ale grupului ce-l constituie clasa. Astfel, pentru unul
dintre întemeietorii sociologiei ca ştiinţă (Durkheim), clasa şcolară este o mică societate in
care se intâlnesc importante aspecte de psihologie colectivă. Se produc într-o clasă, fenomene
de contagiune, de demoralizare colectivă, de surescitare mentală, de efervescenţă- toate,
fenomene pe care trebuie să le cunoaştem, pentru a preveni sau combate pe unele, pentru a
utiliza pe altele.

O idee care a făcut epocă în ştiinţa educaţiei a fost “Pedagogia grupului” organizarea
muncii şcolare în mici grupuri de elevi, ghidată de profesor.

Centrarea pe clasă ca grup a dus la apariţia metodei Training-group (T-grup) ca


metodă de formare în tehnica “relaţiilor umane”. Cum o arată numele
(training=antranenament, pregătire) avem de a face cu o metodă de formare dirijată şi
instituţionalizată a relaţiilor umane, de învăţare a comportamentului social. Este concepută ca
un “grup de întâlnire” cu care prilej indivizii numiţi realizează “ce se întâmplă”.

Tehnica constă în numirea membrilor intr-un grup, urmărindu-se ca – prin discuţii – să


fie ajutaţi toţi membrii să se preocupe de modul în care sunt percepute de către alţii şi să
înţeleagă ce se aşteaptă din partea lor. Discuţiile sunt libere, deschise şi constructive.

În cazul grupurilor de elevi-adolescenţi, rezultatele ce se aşteaptă sunt următoarele:

 Elevii se consideră mai puţin vulnerabili, au mai puţină teamă de eşecuri, de


respingeri din paretea celorlalţi.
 Se crează, fiecăruia, sentimentul de membru al clasei, încât elevii pot juca
efectiv diferite roluri sociale în grup.
 Se crează condiţiile unei conduceri socioafective a grupului-clasă de către
profesor, metodă ce va înlocui conducerea directivă, de tip presiune.
 Apar liderii (şefii) din interiorulul grupului, accepetaţi şi promovaţi de grup
pentru diferitele sarcini.
 Se crează o atmosferă de efervescenţă şi creativitate socială.
 Se poate induce, în rândul membriilor, atitudinea de a ajuta pe altul, de a-l
accepta, de a fi părtaş la responsabilitate.
Acest grup de elevi intră deci în relaţii interpersonale cu o puternică “încărcătură”
afectivă, unde fiecare doreşte să cunoască reciproc, să întrebe despre problemele nerezolvate
în familie. De aceea trebuie să acordăm o importanţă deosebită clasei de elevi în formarea şi
dezvoltarea ulterioară a adolescentului şi integrarea acestuia în societate.

3. Grupul de prieteni, o socializare informală


Pentru definirea grupului de prieteni, o definiţie adecvată este cea din DEX, care
spune despre grup ca fiind:

“Ansamblu de persoane care săvârşesc (în mod temporar) o acţiune comună”.

Tot în DEX se defineşte noţiunea de prieteni, ca fiind:

“Persoană de care cineva este legat prin afecţiune, stimă, ataşament reciproc, amic.”
Iar prietenie “Legătura de afecţiune reciprocă între prieteni, atitudine prietenoasă,
amiciţie”

În concluzie din cele trei definiţii putem spune – că grupul de prieteni – reprezintă
ansamblul de persoane legate între ele prin afecţiune, stimă şi ataşament reciproc, care
săvârşesc o acţiune comună.

Pe când clasa şi şcoala sunt grupuri formale, organizate în formă instituţionalizată,


grupul de prieteni reprezintă grupuri informale care coeziunea în cadrul lor este generată de
motivaţii intriseci a adolescentului, fără o organizare instituţionalizată.

În aceste cazuri dinamismul aderării la grupuri este spontan, informal şi se explică prin
nevoia de opoziţie sau chiar agresivitate. Nevoile sale – crede adolescentul în acest caz – nu
poate fi satisfăcute decât prin pasionatele activităţi ale unor grupuri aflate în opoziţie faţă de
morala adulţilor.

Dinamismul acestor grupuri de adolescenţi are cauze numeroase, dar esenţială este
aceea că adolescentul tinde să se elibereze din cercul său familial, de autoritatea plină de
interdicţii a părinţilor.

Adulţii nu trec decât prin două diviziuni mari de vârstă: copilăria şi maturitatea, iar
până la 18-20 de ani tratează pe individ ca şi cum ar aparţine primei diviziuni.

“Ei, adulţii, au uitat că adolescentul nu mai e copil, că se apropie mai mult de


maturitate decât de copilărie.”

Ca reacţie la atitudinea amintită mai sus, adolescentul îşi creează mediul său, universul
său social. Încercând să-şi delimiteze autonomia sa, această “societate” începe prin a se situa
în opoziţie, se manifestă prin acte ce conţin în ochii adulţilor cel puţin “exagerări”. Dorinţa sa
de “eliberare” de conformismul adulţilor începe cu distanţarea de mediul familial. Cu cât mai
intensă este dorinţa de a-l proteja încă, de a-l reţine, cu atât mai accentuată este şi opoziţia sa.
Iar grupul de prieteni îi aparţine ca ieşire, singura şansă de afirmare a individualităţii sale.

Dilema grup-familie se pune, cu mai mică sau mai mare intensitate, pentru fiecare
adolescent. Fie că-şi găseşte un singur prieten, doi prieteni sau mai mulţi, adolescentul este
pus, la un moment dat în situaţia de a alege, de a se delimita.
În lupta contra stagnării şi întristării mediului familial, se cristalizează dorinţa de
libertate de acţiune şi de individualizare a acţiunilor proprii. Acum apare nevoia de sprijin,
conturarea unui nou ideal, a unor noi modele de acţiune, noi motivaţii şi noi nevoi de
afecţiune. Toate acestea iau forma de opoziţie şi revoltă, ca premize ale unei noi libertăţi
individuale. Şi în acest mod se conturează cadrul în care noile nevoi pot fi satisfăcute şi
anume grupul de prieteni.

Aici adolescentul îşi poate afirma autonomia în primul rând intelectuală, capacitatea
de a judeca după criterii proprii, obiective. În al doilea rând, autonomia morală, posibilitatea
de a-şi menţine atitudinea faţă de bine şi rău după propiul său sistem de valori, fără temă de
pedepse sau speranţa unor recompense.

Şi nu în ultimul rând, se manifestă autonomia afectivă, eliberarea de linile afective


existente în familie, asimilate în conştiinţa sa cu povare suportării sistemului afectiv în care e
integrat copilul. Deşi atragerea către grup este puternică, ea este tranzitorie şi aceasta pare să
fie caracteristica dominantă a relaţiei adolescent-grup.

Individualizarea şi autonomia-aceasta reprezintă nevoile pe care grupul de prieteni le


poate satisface pentru adolescent.

După compoziţia lor deosebim mai multe feluri de grupuri de prieteni (A. Neculau)

–Grupurile omogene

–Grupurile eterogene

–Grupurile mixte

a) Grupurile omogene se definesc printr-o anumită identitate a idealului grupului cu a


fiecărui membru ce îl compune. Din această identitate se naşte o atitudine comună şi apoi un
“sentiment de noi” care uneşte afectiv pe membrii grupului.

b) Grupurile eterogene se caracterizează prin absenţa coeziunii în atitudinea faţă de


exterior. Un grup eterogen nu are ca scop, de exemplu numai sportul, muzica sau turismul;
activităţiile lui sunt foarte variate. Dinamismul acestui grup este slab deoarece opoziţia nu se
manifestă şi nu cristalizează energiile membrilor. Ele reprezintă însă un plus de evoluţie pe
calea maturizării sociale constituind pasul spre independenţă de gândire şi acţiune a
adolescentului.
c) Grupurile mixte conţin elemente caracteristice din celelalte două precedente, cu o
predominare a eterogenităţii. Ele nu sunt animate de un interes sau proiect comun, deaceea
reactivitatea lor este destul de diversă. Dorinţa de a intrepinde ceva comun este singurul
element ce animă pe toţi membrii grupului, dar le lipseşte vigoarea dată de opoziţie, de
schimbare.

“Dacă “opoziţionismul” este o caracteristică a tuturor grupurilor de adolescenţi,


manifestându-se cu o intensitate mai mică sau mai mare, în cazul adolescenţilor provenind din
familii destrămate ele devin chiar (“regula jocului”)”.

În acest caz grupul suplineşte funcţiile celorlante grupuri şi chiar poate reprezenta
pentru adolescent modul său de viaţă.

După Neculau A., grupul spontan, informal se formează în trei faze şi anume:

-perioada de pregrup: câţiva adolescenţi se simt atraşi reciproc, ies împreună în oraş (în mod
neregulat încă), se întâlnesc pentru a da curs unei pasiuni comune. În această fază, cei câţiva
membrii nu fac încă pasul decisiv spre stabilirea unei reale unităţi.

-perioadă când grupul se manifestă ca grup, constituit cu reguli şi norme, cu coduri specifice.
Apare acum un şef care este recunoscut de către ceilalţi membrii; apariţia sa însemnând
impunerea unei ierarhii, a unei organizări a grupului.

-perioadă de disoluţie: interesul unora dintre membrii pentru grup scade considerabil, începe
discuţii şi unitatea grupului se macină sau dispare, unii membrii părăesc grupul.

Se poate ajunge la concluzia că, caracterul esenţial al grupului informal de adolescenţi


este provizoratul. Acest tip de grup este considerat ca fiind necesar între copilărie şi vârsta
adultă pentru că apare într-o perioadă când individul trece printr-o perioadă de criză.
Mass-media şi educaţia adolescentului

Conform DEX, mass-media este definită ca fiind:

“Termeni care desemnează ansamblul mijloacelor şi modalităţiilor tehnice moderne de


informare şi influenţare a maselor exemplu radioul, televiziunea şi cinematograful,
imprimantele de mare tiraj, discuri etc.”

Este de la sine înţeles că aşa numitele mijloace de comunicare în masă acţionează şi


asupra adolescentului. Acestea au influenţe chiar mai mare asupra lor decât asupra adulţilor,
deoarece adolescenţii îşi iau tocmai de aici modelul pe care să-l urmeze în conduita lor.

După părerea multor autori, presa este mai puţin indicată să intreprindă acţiuni sexual
pedagogice directe. Deaceea nu se poate accepta prea uşor, tratarea în reviste ilustrate tip
PlayBoy a temelor din domeniul sexual.

Adolescenţii reprezintă o mare parte a cititorilor de presă şi deci ei sunt primii cititori,
adolescenţii fac cunoştinţă cu explicaţiile controlabile, numai în parte înţelese de ei ceea ce
afectează, desigur, înţelegerea în ansamblu a informaţiei.
BIBLIOGRAFII

1. Stoian, Mihai – Adolescenţa o primejdie? – Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,


1968, pag. 249.
2. Doran, Roland; Parot, Francaise – Dicţionar de Psihologie – editura Humanitas, Bucureşti,
1999, pag. 547.
3. Chelcea, Septimiu – Metoda observaţiei – în Chelcea S., Mărgineanu I., Cauc I. -
Cercetarea sociologică – editura Destin, Deva, 1998, pag. 409.
4. Neculau Adrian – Grupurile de adolescenţi – editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1977, pag. 33.
5. Neculau Adrian – Comportament şi civilizaţie – editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti 1987, pag. 244.
6. Cosmovici Andrei; Iacob Luminiţa-Psihologie Şcolară- editura Polirom, Iaşi, 1999 pag.
116
7. Bătrânu Emilia- Educaţia în familie, editura Politică Bucureşti, 1980, pag. 12
8. Grassel, Heinz Tineret, sexualitate, educaţie – editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti,
1971 pag. 127
9. Zamfir C Vlăsceanu L – Dicţionar de scociologie, Editura Babel, Bucureşti 1998, pagina
26
10. Mitrofan I, Mintrofan N – Familia de la A la…Z, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1991,
pagina 16
11. Zisulescu, Ştefan – Adolescenţa – Editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1968,
pagina 28.