Sunteți pe pagina 1din 4

„POSTDRAMATICUL LA GRANIȚA DINTRE TEATRU ȘI PERFORMANCE”

(REFERAT)

STUDENT : Galea Ana Maria Cristina

Anul II – Master Arta actorului

1
Postdramaticul este unul dintre subiectele de interes în lumea teatrului contemporan. Deși
teatrele, mai ales cele de repertoriu cuprin în programul stagiunilor lor spectacole bazate pe texte
din dramaturgia națională și universală, în ultimii zece ani se observă o tendință din ce în ce mai
accentuată de includere în oferta acestor instituții de spectacole a unor experimente teatrale.

Pentru a trata tema pe care am ales-o este necesar, în primul rând, să vedem unde se
situează ,azi, teatrul în spațiul atât de strâmtorat al „pieței de artă”. Încă în antichitate Aristotel
considera tearul „ ca un imperiu al efectelor incidentale, doar senzoriale- și nota bene: repede
trecătoare.” 1Adică încă de la Aristotel „logosului dramatic îi este atribuită pătrunderea logicii în
spatele iluziei amăgitoare”2 , spre deosebire de muzică care era una dintre artele care pătrundeau
direct , fără intermediari precum cuvântul sau mișcarea în conștiința umană. Dar cum poate
spectatorul de azi, un spectator mereu grabit cu o imaginiație din ce în ce mai săracă să pătrundă
în universul textului dramatic, să simtă efectele emoționale din spatele iluziei amăgitoare (
teatrul)? Ei bine poate din ce în ce mai puțin, fapt care îl face pe spectator să dorească forme noi
de teatru , adaptate și adaptabile noului său statut, evoluției sau poate involuției prin care a trecut
la nivel mental, emoțional, etic și religos. Printre formele noi de teatru, apărute la începutul
anilor șaizeci sunt cele incluse în postdramatic, iar în viziunea unuia dintre teoreticienii de
referință,Hans Lehmann , aceaste forme de expresie au o orientare care nu se mai focalizează, ca
în teatrul de până la acel moment, pe textul dramatic ci pe absența sintezei, înclinația spre soluții
extreme, paradoxuri, deformări ale realității, dezorientare și mai mult decât atât pe suprapunerea
semnelor teatrale în același moment, utilizarea excesiv a expresiei corporale. Putem spune că
formele teatrului postdramatic vin ca o soluție adaptată la societatea modernă , ca „un teatru nou
în care actul teatral în sine vine să împrospăteze viața teatrală, după ce spectacolul (în sensul
clasic) și teatrul s-au îndepărtat de nevoile spectatorui.3 Astfel făcând o comparație între teatrul
postramatic și teatrul tradițional observăm că postdramaticul se orientează spre public axându-se
pe un performans în care interacțiunea cu publicul și participarea acestuia la creerea
spectacolului forțându-l pe acesta să devină actant în spectacolul de teatru dând șansa unei
experiențe colective și comune.

1
Lehmann Hans Thies, „teatrul postdramatic” , pag. 46
2
Lehmann Hans Thies, „teatrul postdramatic” , pag. 46
3
http://www.teatroecritica.net/2017/10/il-teatro-postdrammatico-di-lehmann-un-paesaggio-di-rovine/

2
“Teatrul postdramatic este legat fundamental, dar nu exclusiv, de domeniul teatrelor care cultivă
experimentul şi sunt dispuse să-şi asume riscuri estetice. Graniţa dintre teatrele “consacrate” şi
scena “avangardei” este în mare măsură reală, dar, în această lucrare, vor fi menţionate tot mereu
şi fenomene ce ţîn de cele dintâi, în măsura în care ele sunt capabile să arunce o lumină asupra
paradigmei postdramatice. Accentuarea formelor experimentale de teatru nu implică un verdict
legat de calitate. Este vorba de un demers analitic dedicat unei idei schimbate despre teatru, nu
de preţuirea unor realizări artistice anume.”4

Astfel, experimental teatral postramatic se poate concretiza mai mult în teatrele mici,
independente și nu în teatrele de repertoriu în teatrele unde spectatorul este mai aproape de actor
și poate participa mai ușor cu calitate activă la spectacol.

O altă caracteristică a teatrului postdramatic este renunțarea definitivă la principiile


teatrului antic, cele care au rămas principii de bază pentru textul dramatic de-a lungul timpului.
Cele trei unități : de acțiune, de timp și de spațiu rămân doar simple „amintiri” , iar spectacolul în
sine devine un experiment în toate planurile bazându-se pe calitaățile pluridisciplinare ale
actorilor.

“În formele teatrale postdramatice, textul care este pus în scenă (atunci când e pus), nu
mai este conceput decât ca o componentă cu drepturi egale a unui context general gestual,
muzical, vizual etc. Clivajul dintre discursul textului şi acela al teatrului se poate lărgi până ce
devine o discrepanţă expusă deschis şi chiar până la dispariţia oricărei legături”.5
De aceea textul, în teatrul postrdramatic devine un pretext pentru performance. Pentru
spectacolul în care totul devine imprevizibil deși este controlat.
“Dar în această situaţie se anunţa şi o posibilitate care desparte teatrul nou de acele
formepolitice, care au dominat scena exeprimentală de la avangardele istorice pană în anii 60:
situaţia teatrală nu mai e concepută în primul rând ca o confruntare cu publicul, ci ca generare de
situaţii în care cei implicaţi să-şi pună singuri întrebări şi să-şi provoace ei înşişi experienţe”6

4
Lehmann,Hans-Thies,Teatrul Postdramatic,Editura Unitext,București,2009,pagina 24
5
Lehmann,Hans-Thies,Teatrul Postdramatic,Editura Unitext,București,2009,pagina 53
6
Ibidem,pagina 138

3
Nemaifiind martor spectatorul este implicat direct în spectacol participând activ , fiind
parte din acesta, este pus să ia atitudine , îi este incitată imaginația , ia atitudine .
“Diferenţierea între performance şi teatru (noi ştim: o graniţă clară nu există) ar fi de
operat nu numai acolo unde expunerea corpului, rănirea lui deliberată de către posesorul său pun
corpul ca material semnificativ într-o situaţie în care el se lasă “captivat” de procesul semnelor,
folosit de el, ci acolo unde o astfel de situaţie e provocată cu scopul explicit al transformării de
sine. În principiu, în teatru, performerul nu vrea să se transforme pe sine, el vrea să transforme o
situaţie şi poate şi publicul7
“……..esenţială, pentru teatru, nu este numai înţelegerea modului de a fi eminamente
virtual al prezenţei, ci calitatea ei supradeterminată estetic de coprezenţă, aşadar a provocării
reciproce. Dacă există un paradox al actorului, atunci cu atât mult există şi un paradox al
prezenţeisale. Iată deci gestul, sunetul pe care îl percepem de la el, care există şi pe care el îl
produce, dar nu pur şi simplu din sine, din plenitutdinea realităţii sale, ci ca element al unei
situaţii complexe, care la rândul ei nu poate fi rezumată ca întreg. Ceea ce vine spre noi este o
prezenţă evidentă,
dar ea este ceea ce este, altfel decât prezenţa unui tablou, a unui sunet, a unei arhitecturi. Ea este
o coprezenţă orientată în mod obiectiv spre noi – chiar dacă nu în ceea ce priveşte intenţia. Din
această cauză nu mai e sigur dacă această prezenţă ne este dăruită nouă, sau dacă noi, spectatorii,
suntem aceia care o provoacă înainte de toate”8
În concluzie este inadecvat să facem o distincție între teatrul postdramatic și performance
aceste două fenomene fiind în continua evoluție în parlel cu dezvoltarea societății și a omului,
experimentul fiind calea prin care atât actorul și spectatorul, regizorul sau scenograful pot evolua
spre noi forme ale artelor spectacolului.
Cu siguranță teatrul fie el postdramatic sau nu rămâne un fenomen în permanent
schimbare, evoluție.

7
Lehmann,Hans-Thies,Teatrul Postdramatic,Editura Unitext,București,2009,pagina 192
8
Ibidem,pagina 197