Sunteți pe pagina 1din 4

Hunii (370î.e.

n - 500)
Conglomerat de populatii asiatice, nomade, de neam turanic. Conduse de
razboinici calareti, dezlantuirea lor in Europa a declansat perioada furtunoasa a migratiei
popoarelor.
Înainte de patrunderea in Europa istoria hunilor a putut fi reconstituita in linii mari
datorita, informatiilor transmise de cronicile chinezesti. Dupa ce secole de-a rindul au facut
presiuni la granitele chineze, la sfirsitul sec. 3 i.e.n., organizati in mari uniuni de triburi,
hunii au ajuna in regiunea Volgai, iar in preajma e.n. s-au aAezat la E de Don. In a doua
jumatate a sec. 4 e.n. au inaintat spre V supunind pe alani si greuthungi si inglobindu-i in
marea confederatie hunica. In 375 e.n. au atacat teritoriile locuite de gotii thervingi din
Moldova si Muntenia silindu-i sa treaca in S Dunarii in Thracia si Moesia (Amm. Marcell.
XXXI). Dupa, aceasta data, hunii si-au stabilit centrul puterii lor in Pannonia, de unde sub
conducerea lui Attila au intreprina in sec. 4—5 numeroase atacuri asupra Imperiului Roman
de rasarit. Dar in 451 e.n., armatele Imperiului conduse de generalul roman nascut in
Dacia, Aetius infrunta „confederatia hunica" la Campua Mauriacus (Iord., Getica, XXXVII),
provocindu-i grave pierderi. Declinul puterii hunilor s-a accentuat dupa moartea lui Attila
(452 e.n.) si mai alea dupa infringerea suferita din partea coalitiei germanice conduse de
gepizi la Nedao (454 e.n.), data dupa care hunii dispar din istorie.
Pe teritoriul Romaniei, patrunderea hunilor in sec. 4 e.n. a avut loc in conditiile slabirii
Imperiului roman de rasarit in urma deselor incursiuni de jaf si distrugere efectuate de catre
acestia. Hunii care si-au pastrat tot timpul viata nomada nu s-au asezat niciodat si nicaieri
durabil pe teritoriul Daciei, lasind urme sporadice in NE Moldovei, Cimpia Dunarii,
Cimpia Tisei. Regiunea Transilvaniei o dominau mai alea prin intermediul aliatilor lor
germanici ostrogotii si gepizii.
O parte a vizigotilor condusi de Athanaric dupa o scurta adapostire in Caucaland au
trecut la S de Dunare. Din aceasta perioada si in legatura cu aceate evenimente dateaza
tezaurele romane de lingouri de aur descoperite in SE Transilvaniei (Crasna si Feldioara)
sau marele tezaur de obiecte de aur de la Pietroasele din Muntenia de E.
O alta consecinta a patrunderii hunilor in teritoriul de astazi al Romaniei a fost aceea
a lichidarii cel putin pentru perioada in care a domnit Attila (434—452 e.n.) a capetelor
de pod romane din stinga Dunarii.
Hunii au devenit factorul politic cel mai activ in raporturile dintre Imperiul roman si
lumea barbara, iar compromisurile stabilite intre cele doua forte au permis supravietuirea
populatiei autohtone atit de intens prezenta in cadrul culturii Sintana de Mures-Cerneahov
(sec.4 Dodesti, jud. Galati, Costisa, jud. Neamt) atesta disparitia treptata a elementelor gote
din cultura materiala, care sufera si ea o oarecare decadere tehnica. Dupa, destramarea
puterii hunice, populatia autohtona se va intoarce in sec. 5. e.n. (in conditiile revenirii la
Dunare in timpul lui Iustinian a civilizatiei romane si a unei partiale stapiniri gepide in V
Daciei la o viata, relativ prospera, agricola, si pastoreasca. Prezenta ei este ateatata
arheologic in Muntenia si Moldova (mai adinc lovite de exploatarea huna) in asezari
deschise la Ipotesti (jud. Teleorman), Dulceanca (jud. Teleorman), Tirgsor, Budureasca
(jud. Arges), Botosana (jud. Suceava).
Antichitatile hunice propriu-zise au putut fi identificate pe baza studiului
antropologic (hunii fiind de rasa mongoloida), tipologiei obiectelor gasite in morminte si pe
analiza ritului si a practicilor rituale. Ele sint formate din obiecte de podoaba (diademe
de aur, podoabe de caciulite cu incrustatii de pietre semipretioase etc.) care provin in
general din morminte (Rotopanesti, jud. Suceava) si din cazane de bronz, intregi sau
fragmentare, specifice hunilor descoperite la Buhaeni, Balteni (jud. Iasi), Dulceanca (jud.
Teleorman), Desa (jud. Dolj), Hotarani, Sucidava (jud. Olt), Bosneagu (jud. lalomita).
O cronologie sigura a antichitatilor hunice de pe teritoriul Romaniei nu a putut fi
stabilita, desi se poate avansa observatia ca o anumita categorie a obiectelor de podoaba
dateaza din perioada anterioara inatalarii hunilor in Pannonia (375—420e.n.),iara alta probabil
din timpul in care hunii si-au fixat centrul stapinirii in Pannonia (420—443 e.n.).
Cazanele de bronz deacoperite pe linia Dunarii coreapund perioadei de atacuri asupra
limesului dunarean cind hunii nu locuiau efectiv pe teriteritoriul Munteniei. Faptul ca nu au
fost deacoperite necropole hunice, ci numai morminte izolate, conatituie o noua dovada, a
caracterului temporar al prezentei hunilor pe teritoriul Daciei.
În ceea ce priveste raporturile stabilite intre huni si populatia locala, ele trebuie
interpretate in lumina raporturilor ce se stabileau in perioada migratiilor intre populatiile
razboinice si bastinasi. Triburilor hunice incompatibile cu viata agricola sedentara le era
caracteriatica, economia de consum, productia de bunuri fiind asigurata, de localnicii
sedentari.
Ramuri ale hunilor erau Angiscirii si Bardorii, conduse in 468 e.n de Dintzic, fiul lui
Attila. (Iordanes; Getica, 53)

Slavii au fost în antichitate o populaţie migratoare, alcătuită dintr-o mulţime de triburi şi


foarte numeroasă. Dintre toate popoarele migratoare care au trecut peste pământul Daciei, cel
mai însemnat rol în formarea poporului român l-au avut slavii. Ei au jucat în acestă parte de
lume rolul pe care l-au avut alte popoare migratoare în Europa în formarea naţiunilor actuale.
Astfel, poporul român s-a format din substratul dacic peste care s-a aşezat primul superstrat
roman, apoi al doilea superstrat, cel slav. În mod similar s-au format şi alte popoare europene,
cum ar fi italienii, peste care s-a suprapus superstratul longobard, deci germanic, francezii, la
care pe substratul galic s-a suprapus superstratul roman şi apoi franc, tot de origine
germanică, la spanioli peste substratul iber s-a asimilat superstratul roman, urmat de cel
vizigot, din nou un neam germanic. Românii sunt un popor romanic cu influenţă slavă, după
cum francezii, italienii şi spaniolii sunt popoare romanice cu influenţă germanică.
Slavii ne-au influenţat sub aspectul limbii, organizării sociale şi de stat şi sub aspect
cultural şi bisericesc. Romanistul Ovid Densuşianu afirma că influenţa slavă "a fost mult mai
intensă şi mai variată decât aceea germanică asupra limbii italiene sau franceze". Fără a
minimaliza aceste spuse, trebuie ţinut cont că limba română modernă şi-a luat cele mai
pregnante caracteristici şi cele mai uzitate cuvinte din limba latină, cu modificările specifice
nouă, atestate de către specialiştii în lingvistică. Doar circa 16% din cuvintele din limba
română sunt de origine cert slavă. Nici aceste cuvinte de origine slavă nu au intrat deodată în
vocabularul limbii noastre, şi dacă o parte însemnată vor fi fost intrate în limbaj în secolele
VI-XI, o parte au continuat să fie asimilate până în secolul al XIX-lea, deci sunt achiziţii
relativ recente.
Slavii ajung pe teritoriul Daciei în număr foarte mare în secolul al VI-lea d. Hr. Nu este
exclus ca infiltrări slave în număr mai mic să fi existat şi înainte pe teritoriul Daciei, dar ca şi
importanţă a migrării, aceasta devine masivă doar în secolul mai sus menţionat. Atestarea lor
documentară pe teritoriul vechii Dacii vine pe vremea împăratului Iustinian (527-565), când
scriitorul bizantin Procop din Cezareea spune că avarii, sclavinii şi anţii locuiau la nord de
Dunăre, aproape de malurile ei. Avarii locuiau în câmpia Tisei, sclavinii în Muntenia, iar anţii
în Moldova şi pe coasta de nord a Mării Negre. Slavii, fiind foarte numeroşi, s-au răspândit
ulterior pe întreaga suprafaţă a fostei Dacii, atât la câmpie, cât şi în zonele montane. O
geografie armeană din anii 670-680 d. Hr. spune că în Dacia au locuit înainte "douăzeci şi
cinci de neamuri de neamuri de slavi". Ulterior, o bună parte din aceştia au trecut Dunărea şi
s-au aşezat acolo, unii ajungând până în Ahaia şi Dalmaţia.
Asimilarea de către daco-romani a slavilor rămaşi pe teritoriul fostei Dacii are loc pe
parcursul a circa cinci secole. Dacă în preajma venirii ungurilor, populaţia "ducatelor" din
Ardeal era încă menţionată ca fiind alcătuită din români şi slavi, în jurul anului 1000, pe
vremea regelui Ungariei Ştefan cel Sfânt, asimilarea slavilor era încă în desfăşurare, dar în
jurul anului 1241 când are loc marea năvălire tătară, procesul de asimilare se încheiase deja.
Cronicile menţionează acum numai pe români, nu şi pe slavi.
Avarii au fost o populaţie antică migratoare care s-a aflat în raporturi cu zona Daciei.
După înfrângerea gepizilor în anul566, avarii se stabilesc în câmpia Tisei şi a Dunării. Din
această zonă îşi vor porni expediţiile de pradă către Peninsula Balcanică şi spre vest.
Limba pe care avarii o vorbeau nu se cunoaşte. În limba turcă "avar" înseamnă
vagabond.
Cu populaţia băştinaşă a Daciei nu se cunoaşte ce raporturi au avut, dar este posibil ca
avarii să îşi fi întins stăpânirea până la Munţii Apuseni, pornind din câmpia Tisei.
Cu slavii care erau deja sosiţi în părţile Daciei au fost aliaţi, alteori au intrat în conflict cu
aceştia.
Statul avar a fost distrus de către Carol cel Mare care i-a înfrânt în mai multe lupte, iar
în anul 796 le-a cucerit chiar capitala. Restul poporului avar a fost distrus în luptele duse
cu bulgarii conduşi de Krum (804-814) şi a dispărut din istorie.
În ciuda pierderilor umane suferite de daci în timpul razboaielor cu romanii,
continuitatea (dainuirea) acestora a fost o realitate ce nu poate fi contestata, faptul fiind
demonstrat de numeroase si variate argumente:
§ au existat pe vremea lui Traian si a împaratilor ulteriori, o serie de unitati
militare auxiliare (cohorte, alae) formate din daci;
§ elementele de origine dacica sunt atestate epigrafic si în unele legiuni
romane precum si între equites singulares de la Roma;
§ în inscriptiile latine din Dacia romana apar si nume traco-dacice (2%);
§ informatiile furnizate de catre Ptolemeu despre Dacia (si care nu reflecta
exclusiv realitati de dinainte de 106 ci si realitati din perioada imediat urmatoare), atesta
numele de localitati si "popoare" (adica semintii), triburi dacice care-si continua existenta
dupa anul 106;
§ cimitirele din sec. II-III (de la Obreja si Noslac, jud. Alba ; Moresti, jud.
Mures; Lacusteni, jud. Dolj s.a.), prin ritul de înmormântare si inventarul specific (îndeosebi
ceramica) sunt cea mai buna dovada a dainuirii masive a dacilor;
§ toponimia este un alt argument; majoritatea covârsitoare a oraselor Daciei
romane poarta numele vechilor asezari dacice, acest fapt explicându-se prin preluarea lor de
catre administratia romana (Apulum, Napoca, Drobeta, Potaissa, Tibiscum, Porolissum,
Dierna, Ampelum, Buridava, Piroborodava, Sucidava, Malva, Durostorum, Dinogetia,
Capidava s.a.); dacice sunt si numele râurilor: Maris (Mures), Samus (Somes), Alutus (Olt),
Tibiscum (Timis), Sargetia (Strei) s.a.;sunt atestate astfel sigur 25 de toponime dacice si 33 de
hidronime;
§ semnificativ este cazul numelui capitalei Daciei; întemeiata în 108-110
acest oras s-a numit la început Colonia Dacia; dezvoltata apoi de Hadrian, i s-a adaagat si
apelativul indigen Sarmizegetusa (vechea denumire, de pe timpul lui Decebal);
În cca 100 de puncte de pe teritoriul Daciei romane s-au descoperit urme decultura
materiala dacica (Angustia - Bretcu, Cumidava - Râsnov, Micia - Vetel, Porolissum -
Moigrad, Gilau, Bologa, Buciumi, Orheiu Bistritei, Drajna de Sus, Barbosi, Cincis,
Sântamaria Orlea, Stolniceni pe Olt s.a.).