PRINCIPIILE CONSTITUŢIONALE DE LA 1938

După lovitura de stat din noaptea 10/11 februarie 1938, Carol al II-lea, a doua zi, a
desemnat o comisie formată din apropiaţi, printre care îi regăsim pe Istrate Micescu, Armand
Călinescu, Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărescu şi Mircea Cancicov, pentru elaborarea
unui nou act fundamental, opus, în totalitate, constituţiei liberale de la 1923. Comisia,
coordonată de Istrate Micescu, a redactat textul noii constituţii care va fi publicat la 20
februarie, iar la 24 februarie a fost supusă „spre bună ştiinţă şi învoială” cetăţenilor României.
Plebiscitul organizat pe data de 24 februarie a dat rezultatele pe care regimul le aştepta, adică
4297581 voturi pentru şi 5843 contra, ceea ce a semnificat că proiectul plebiscitat a trecut cu
99% în favoarea Constituţiei şi a regimului carlist, împotriva 0, 13% 1. Votul cetăţenilor nu a
fost unul secret şi direct. El s-a desfăşurat deschis şi la vedere, cu listă separată pentru
opozanţii regimului, acest aspect dictatorial putând fi observat din studiul arhivelor FRN-iste.
Rapoartele către Ministerul de Interne aminteau faptul că anumiţi cetăţeni nu au votat pentru
Constituţie.
Vasile Niculae, în studiul dedicat social-democraţiei româneşti, pune în lumină teza lui
Constantin-Titel Petrescu despre plebiscitul organizat de regim, pe care-l considera ca fiind
„legalizarea tiraniei regale”2. Parodia plebiscitului a confecţionat unanimitatea populară,
fenomen specific regimurilor autoritare şi totalitare care nu agreau critica, dizidenţele şi
nesupunerea civică. Actul organizării plebiscitului este unul neconstituţional, deoarece nu era
prevăzut în Constituţia din 1923. Neconstituţionalitatea noului act fundamental, prin articolul
98, mai rezultă şi din abrogarea Constituţiei din 1923, care nu putea fi decât revizuită3.
Noua constituţie a fost promulgată în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Palatul Regal,
în prezenţa tuturor membrilor guvernului, în ziua de 27 februarie. Cu acest prilej, preşedintele
Consiliului de Miniştri, patriarhul Miron Cristea, a rostit un amplu rechizitoriu la adresa
partidelor politice. Seful Bisericii Ortodoxe Române, considera că „prin noua constituţie
vechiul regim nu se mai putea regăsi în configuraţia actuală a statului. [...] „Astăzi s-a mai
distrus zarva, certurile, bătăile electorale şi chiar omorurile, şi în locul lor se vor întrona
liniştea, munca, pacea, şi unirea, pecetluite de frăţeştile îmbrăţişări ale poporului, ca în
timpurile legendare”. Mesajul antidemocratic al patriarhului împotriva partidelor şi sistemului
democratic s-a regăsit în aproape toate discursurile politicienilor carlişti din epocă. Elemente
precum instaurarea ordinii şi eliminarea politicianismului au devenit clişee în cei doi ani şi
jumătate de existenţă a regimului.
Votarea constituţiei coincidea cu acceptarea şi legitimarea regimului autoritar de către
cetăţeni. Noul regim, prin atomizarea şi uniformizarea societăţii şi vieţii publice, nu a permis
niciun fel de acţiune politică oficială. Participarea la viaţa politică ţinea, pe cale de consecinţă,
de acceptarea şi recunoaşterea monarhiei autoritare şi, implicit, de cea a viitorului partidului
unic.
Denumirea Constituţiei ca fiind una octroiată se fundamenta pe faptul că ea fusese
dăruită ţării de rege prin graţia lui Dumnezeu. Plebiscitarea Constituţiei nu s-a realizat în faţa

1
Ioan Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile Române, Bucureşti, 2000, p. 119.
2
Vasile Niculae, O istorie a social-democraţiei române între anii 1900-1944. Continuitate- ascensiune
organizatorică şi doctrinară- vremelinic „SFÂRŞIT”, Bucureşti, 1997, p. 164.
3
Radu Carp, Responsabilitatea ministerială. Studiu de drept public comparat, Bucureşti, 2003, p. 234.
urnelor, aşa cum cerea procedura democratică, ci prin ridicarea mâinii în cadrul unor adunări
publice sau prin declaraţie verbală la locul de muncă. Urnele erau confecţionate sub îngrijirea
Ministerului de Interne, iar supravegherea lor era dată în grijă judecătorilor de circumscripţii.
Decretul-regal prin care poporul era chemat să se pronunţe asupra noii constituţii a fost
publicat şi în ziarul Universul. Articolul al VI-lea specifica faptul că „votul se face prin
declaraţie verbală înaintea biroului de votare”. „Se vor ţine liste deosebite pentru cei care au
votat pentru şi cei care au votat împotrivă. Cei care erau însărcinaţi cu pregătirea şi
desfăşurarea operaţiuniilor acestui plebiscit, specifică art. 10, erau miniştrii de interne şi de
justiţie”. Prin urmare, votul nu a fost secret, ci public. Participarea la alegeri era obligatorie,
iar absenţa se amenda cu 1000 de lei. Electorii îşi asumau consecinţele gestului de a vota
împotrivă. Exista chiar o procedură oficială a regimului în legătură cu cei care votau contra
constituţiei, iar această procedură a constat în monitorizarea acestor persoane, fenomen
demonstrabil din studiul arhivelor despre regim. Prin umare, cine tulbura unanimitatea,
pretinsa armonie şi salvarea naţională pe care o preconiza regele, prin vot negativ, era rugat de
organizatori să dea o declaraţie în care trebuia să-şi motiveze gestul.
Conform constituţiei de la 27 februarie 1938, vârsta la care se putea execita dreptul de
vot era ridicată la 30 de ani, consecinţa fiind excluderea celor tineri din viaţa politică. Scopul
urmărit era anihilarea Mişcării legionare şi a ponderii ei electorale. Dezastrul partidelor
politice democratice în urma alegerilor din decembrie 1937 – Partidul Totul pentru Ţară,
obţinând 16% din voturi - a obligat monarhul să recurgă la fabricarea unui nou regim, prin
suspendarea partidelor politice şi suprimarea principalelor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
consfinţite prin anterioarele constituţii, cea de la 1866 şi de la 1923.
Gestul impardonabil al monarhului a constat în desfiinţarea partidelor politice. Regele
şi-a asumat, prin acest decret, întreaga responsabilitate a operei guvernării şi a actelor pe care
le-a emis.
Constituţia de la 27 februarie 1938 a fost „radiografiată” de profesorul de drept public
Paul Negulescu, în Enciclopedia României. El considera legea fundamentală de la 27
februarie drept o constituţie Statut, adică o manifestare de voinţă a monarhului, care a fost
supusă spre învoire poporului în ziua de 24 februarie 1938, care şi-a manifestat voinţa în mod
categoric, dându-şi adeziunea pentru noua aşezare constituţională. Constituţia de la 27
februarie „întruneşte manifestarea de voinţă a regelui, cu contrasemnarea întregului Consiliu
de Miniştri, aprobarea populară, actul de promulgare şi publicarea în Monitorul Oficial” 4. Pe
de altă parte, istoricul Armin Heinen consideră că „manifestarea voinţei regelui s-a tradus prin
promulgarea legii fundamentale, iar „publicarea Constituţiei a distrus toate speranţele cu
privire la caracterul tranzitoriu al dictaturii regale”5.
Paul Negulescu rezumă Constituţia de la 27 februarie 1938 la trei principii: a) Regimul
reprezentativ simplu, un regim de autoritate, în care executorul capătă preponderenţa necesară
conducerii, înlocuind regimul parlamentar existent până atunci; înlăturarea monopolului de
guvernare a partidelor, bazate pe interese egoiste, materiale, punând la baza statului munca,
organizând corpul electoral pe bază de muncă manuală şi intelectuală şi dând o nouă

4
Paul Negulescu, Constituţia României. Principiile Constituţiei din 27 februarie, în Enciclopedia României, vol.
I, Bucureşti, 1938, p. 196.
5
Armin Heinen, Legiunea Arhanghelului Mihail. O contribuţie la problema fascismului internaţional, traducere
de Cornelia Esianu şi Delia Esianu, Bucureşti, 1999, p. 352.
reprezentare corporaţiilor; b) Stabileşte primatul etnic românesc; c) introduce o concepţie
solidaristă în locul individualismului din constituţiile anterioare6.
Constituţia de la 27 februarie 1938 menţinea totuşi o serie de principii din Constituţia de
la 1923. Astfel, principiul suveranităţii naţionale îl avea în vedere pe Rege. Acesta era Capul
Statului şi în această calitate el era organul prin care Naţiunea, titulara suveranităţii, îşi
manifesta toate puterile. Prin urmare, „Regele exercită puterea legislativă prin
Reprezentaţiunea Naţională, iar puterea executivă prin Guvern. Regele are o putere activă în
noua constituţie, colaborând cu miniştrii săi în opera de guvernare, dobândindu-şi un rol
preponderent, întrucât miniştrii, nemaiavând bază parlamentară, ca reprezentanţi ai
majorităţilor, devin simpli senatori ai regelui, responsabili numai faţă de rege”7.
Un alt doctrinar al regimului, Andrei Rădulescu era de părere că noua Constituţie
menţine sistemul guvernământului reprezentativ, proclamând prin art. 20 că: „Toate puterile
Statului emană de la naţiunea română, ele însă nu se pot exercita decât prin delegaţiune”, dar
îndeplineşte în acelaşi timp o reformă necesară şi fundamentală: „suprimarea regimului
parlamentar, prin faptul că elimină dintre instituţiile noastre principiul responsabilităţii
politice a miniştrilor în faţa parlamentului, care răspundere este instituţiunea de bază a
regimului parlamentar şi eliberează în acest fel guvernul de ipoteca intereselor
lăuntrice, electorale şi de club”.
Despre principiul guvernării reprezentative, Paul Negulescu consideră că „înlocuirea
regimului parlamentar, în care miniştrii sunt reprezentanţii majorităţilor parlamentare de a
căror interese se bucură şi sunt răspunzători faţă de ele, prin regimul reprezentativ simplu, în
care miniştrii sunt recrutaţi de rege fără să se ţină seamă de încrederea parlamentului, nu au
nicio răspundere politică faţă de parlament”8. Datorită faptului că miniştrii aveau răspundere
politică numai fată de rege, art. 65 din constituţie preciza că, dreptul de control al
parlamentului asupra guvernului este redus în mod cu totul simţitor. Parlamentul nu mai avea
dreptul de a adresa interpelări, de a institui anchete parlamentare şi de a manifesta, ca un drept
de sancţiune politică, neîncrederea în guvern, printr-un vot de blam.
Constantin Rarincescu, analizând principiul separaţiunii puterilor în stat, considera, că
„regele concentrează în mâinile sale atât puterea executivă, cât şi cea legislativă, prin dreptul
său de iniţiativă, sancţiune şi promulgare a legilor şi că cel puţin între aceste puteri nu ar mai
putea fi vorba de separaţiune”. Pe de altă parte, Gheorghe Alexianu şi Paul Negulescu erau de
părere că, „aşezarea constituţională introduce sistemul concentrării puterii, deşi formal
păstrează principiul separaţiei puterilor”9.
Principiile Constituţiei din 1938 au fost, pe de o parte, păstrate în Constituţia din 1923,
iar, pe de altă parte au fost dezvoltate altele noi datorită creşterii, pe plan extern, a
naţionalismului. Principiul separării puterilor în stat, prin art. 30 al noii constituţii, îl declara
pe Rege ca fiind Capul Statului. Prin acest articol, C. Rarincescu aminteşte faptul că „se
încredinţează Regelui atât puterea executivă, cât şi puterea legiuitoare, care vor fi exercitate
prin Guvernul Său şi prin Reprezentanţa Naţională, iar prin aceste texte observăm că s-a
urmărit afirmaţiunea solemnă că Regele constituie în Stat principala sursă a puterii politice”.

6
Paul Negulescu, op. cit., p. 198.
7
Ibidem, p. 199.
8
Ibidem, p. 198.
9
Gheorghe Alexianu, Paul Negulescu, Tratat de drept civil, Bucureşti, 1942, p. 251.
 Constantin Rarincescu, pe de altă parte, arată că legea fundamentală de la 1938 mai
prevedea posibilitatea legiferării pe calea decretelor-legi. Această posibilitate era prevăzută în
două situaţii: a) de art. 98 din constituţie, ca o situaţie temporară şi tranzitorie până la
convocarea noilor corpuri legiuitoare şi prin care să dispună că „până la convocarea
Adunărilor Legiuitoare, toate Decretele au putere de lege, fără a mai fi nevoie de ratificarea
lor. În acest caz, s-a dat dreptul Capului Statului să legifereze pe cale de decret, fără să mai fie
nevoie ca aceste decrete să fie ulterior ratificate de noul parlament constituit. b) Art. 46.
prevede că „Regele poate, în timpul când Adunările sunt dizolvate şi în intervalul dintre
sesiuni, să se facă în orice privinţă Decrete cu putere de lege, care urmează a fi supuse
Adunărilor spre ratificare la cea mai apropiată a lor sesiune. Acest mod de legiferare rămâne
considerat ca un fenomen anormal atribuit în mod excepţional Executivului.
Andrei Rădulescu, prim-preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi profesor universitar la
Facultatea de Drept, susţinea că guvernul nu este al doilea factor al puterii executive, ca în
alte constituţii, ci organismul care exercita puterea executivă în numele Regelui, ca
reprezentat al acestuia, dar nu oricum, ci pe răspunderea miniştrilor. „Guvernul trebuie să ţină
seama de voinţa Regelui care are dreptul de a decide. Prin urmare, Regele are dreptul să
aleagă miniştrii, cum va crede mai nimerit, iar miniştrii au răspundere politică numai faţă de
Rege”. Despre drepturile puterii executive, Andrei Rădulescu afirma că acestea erau
subordonate prevederilor constituţiei şi la aproape oricare dintre ele se stipula că trebuiau să
fie exercitate în conformitate cu legile. „Scopul noii puteri executive este acela de a apăra
Statul înlăuntru şi în afară, de a-i da posibilitatea să aibă o cârmuire, ca să nu atârne de
agitaţiile parlamentare, de a face ca viaţa poporului să nu fie continuu turburată, ci să se
desfăşoare în ritmul cerut, pe o linie consecventă”.
Constituţia monarhiei autoritare promovează instituirea statului pe baze comunitar-
naţionaliste în locul individualismului şi consacră principiul primatului etnic românesc.
G.G. Mironescu, în Inovaţiile constituţiei din 1938, arăta că ideea cu adevărat
fundamentală a organizării Statului, în noua Constituţie, nu a fost reprezentată nici de
principiul profesionalismului, corporatismului sau de înlăturarea individualismului, ci de
obligaţia firească de a folosi naţiunii printr-o muncă efectivă. Mironescu, era de părere că
„numai cine munceşte efectiv în câmpul diverselor profesiuni are rol în cârmuirea Statului,
căci organizarea Statului, după noua Constituţie, este întemeiată pe Regalitatea Muncii. [...]
Principiul muncii efectiveconstă în faptul că, pentru ca cineva să fie alegător sau ales, pe lângă
alte consideraţiuni, trebuie să exercite în mod efectiv una din îndeletnicirile următoare: muncă
manuală şi agricultură, industrie şi comerţ şi ocupaţiuni intelectuale”10.
Constituţia de la 27 februarie 1938 a instaurat principiile statului corporatist prin
introducerea profesiei, ca principiu de selecţie şi de alegere al noului parlament, tot cu
caracter corporatist. Deşi a fost copiată din legea italiană a corporaţiilor, legea înfiinţării
breslelor s-a vrut a fi adaptată la realităţile româneşti. Mihail Ralea, era de părere că legea
breslelor nu ar fi o ideologie de import; astazi, susţinea el, „nu mai importăm idei direct din
spiritul vremii, ci le adaptăm felului nostru de a fi”. Caracterul de noutate pe care a vrut să-l
introducă instituţia breslei se fundamenta pe ideea corporatistă, a etatismului.

10
G.G. Mironescu, Inovaţiile Constituţiei din 1938, în Analele Facultăţii de Drept din Bucureşti, no. 2-3, 1939,
p. 31.
 Despre principiul primatului etnic românesc, introdus în Constituţia din 27 februarie
1938, Negulescu susţinea că pentru prima dată, constituţia proclama primatul rasei, al originii
etnice româneşti. Astfel, art. 27. alin. (1) din Constituţie preciza că: „numai cetăţenii români
sunt admisibili în funcţiile publice, civile şi militare, ţinându-se seamă de caracterul majoritar
şi creator de Stat al Naţiunii române”. Prin urmare, „numai românii pot dobândi şi deţine
imobile rurale în România, făcând deosebirea între români şi cei naturalizaţi”11. Primatul etnic
românesc era proclamat şi în art. 67 al Constituţiei: „Nu poate fi ministru decât cel care este
român de cel puţin trei generaţii. Dar tocmai prin acest adaos spune că şi cei deveniţi români,
prin naturalizarea ascendenţilor lor, în a treia generaţie, pot fi miniştri”12. Istoricii au
considerat că, prin articolul 67 din Constituţia regelui Carol al II-lea, se făcea directă trimitere
la Codreanu, care nu era român decât de la a doua generaţie, ceea ce îl punea, juridic şi
constituţional, în imposibilitatea de a fi prim-ministru. G.G. Mironescu, referindu-se la
primatul etnic românesc, arăta că „legiuitorul a voit să asigure întâietatea naţională şi să
întărească pătura curat românească, căci aceste tendinţe sunt naturale şi explicabile, mai ales
în recrudescenţa generală actuală de naţionalism. Ele nu implică decât dorinţa legitimă de a
întări neamul românesc, fără nici o ostilitate contra altor neamuri şi fără a tăgădui drepturile
naţionalităţilor conlocuitoare”.
Actorii politici din unele partide devin ideologi ai regimului şi creează sursele
doctrinare oricărei epocii. Astfel, Mircea Djuvara, actor politic liberal, expune ideea unui stat
autoritar pe principii corporatiste, asemenea noii organizări statale. Mircea Djuvara
caracteriza Constituţia din 1938, axându-se pe termenii corporatismului, spunând că actul
fundamental „concentrează exerciţiul puterilor constituţionale în mâinile Regelui şi stabileşte
un regim de autoritate. [...] Puterea politică descinde de sus în jos. Sistemul stabilit este un
regim legal constituţional, căci suveranul dispune de puterea executivă şi, astfel, în mare parte
de puterea legislativă. Monarhia nu este una absolută, dar este una autoritară” .
Tudor Drăganu considera că prin „constituţia din 1938, se decreta în termeni de o clară
raritate desfiinţarea regimului parlamentar, prevăzând că miniştrii au răspundere politică
numai faţă de rege. Pe această cale, ca şi prin suprimarea dreptului de anchetă şi de interpelare
al adunărilor legiuitoare, dar şi a principalelor drepturi şi libertăţi, această constituţie desfiinţa
practic controlul asupra actelor politice ale executivului şi permitea aplicarea discreţionară a
legii în cadrul societăţii, asupra grupurilor şi indivizilor” şi astfel „o epocă de aproape 80 de
ani de regim democratic liberal întemeiat pe un echilibru între puterile statului, pe limitarea
prerogativelor şefului statului şi pe controlul corpurilor legiuitoare asupra guvernului, s-a
încheiat”. Antidemocratismul şi antiparlamentarismul au fost principiile pe care s-a
fundamentat arhitectura regimului.
În concluzie, constituţia de la 27 februarie 1938 a eliminat regimul democratic liberal
instaurat prin promulgarea constituţiei din 1866 şi a celei din 1923. Violarea constituţiei şi
puterile absolute acordate şefului statului au reprezentat mijloacele prin care principiile
funcţioării democraţiei interbelice au fost eliminate şi înlocuite cu cele ale autoritarismului
instituţionalizat, fiind constituţionalizate prin legea fundamentală a ţării de la 27 februarie
1938.

11
Paul Negulescu, op. cit., p. 199.
12
Ibidem, p. 200.
 Principiul separării puterilor în stat s-a trasformat în concentrarea puterilor în stat.
Constituţia îi conferea regelui dreptul de a deţine atât puterea executivă, cât şi pe cea
legislativă. Pe de altă parte, constituţia acorda regelui drepturile tradiţionale consfinţite din
anterioarele legi fundamentale şi anume dreptul de iniţiativă, sancţiune şi de promulgare a
legilor. Separarea puterilor în stat, în executivă, legislativă şi judecătoarească, a concentrat
puterea, nu a divizat-o. Inversarea sensului democraţiei s-a realizat prin concentrare, nu prin
pluralitate. Primatul executivului asupra legislativului, trasformarea monarhului în Cap al
Statului, implementarea dictonului „este guvernul meu”, miniştrii neavând răspundere decât
în faţa monarhului, a transformat instituţia parlamentară şi pe cea ministerială în instrumente
ale regalităţii. Sistemul politic cu partid unic a reprezentat definiţia autoritarismului specific
noului regim carlist.
Instaurarea stării de asediu, care nu era nimic altceva decât o violare a prevederilor
constituţionale democratice, suspendarea partidelor politice, prin care pluripartidismul si
parlamentarismul au fost desfiinţate, consecinţa constând în apartiţia partidului unic, la 16
decembrie 1938, numit de noul regim Frontul Renaşterii Naţionale, cenzurarea presei şi
interzicea dreptului de a manifesta şi a întrunirilor, au fost încredinţate autorităţilor militare,
proclamarea monarhului ca şef absolut al FRN, al administraţiei, guvernului şi parlamentului,
transformă România anilor 1938-1940 într-o monarhie ministerială, cu valenţe autoritare.
Actul fundamental de la 27 februarie 1938 a crescut, în mod discreţionar şi arbitrar,
puterile acordate regelui.

BIBLIOGRAFIE:

ALEXIANU, Gheorghe, NEGULESCU, Paul, Tratat de drept civil, vol. I, Bucureşti, , 1942.

CARP, Radu, Responsabilitatea ministerială. Studiu de drept public comparat, Bucureşti,

2003.

HEINEN, Armin, Legiunea Arhanghelului Mihail. O contribuţie la problema fascismului

internaţional, traducere de Cornelia Esianu şi Delia Esianu, Bucureşti, 1999.

MIRONESCU, G.G., Inovaţiile Constituţiei din 1938, în Analele Facultăţii de Drept din
Bucureşti, no. 2-3, 1939.

MURARU, Ioan, IANCU, Gheorghe, Constituţiile Române, Bucureşti, 2000.

NICULAE, Vasile, O istorie a social-democraţiei române între anii 1900-1944. Continuitate-

ascensiune organizatorică şi doctrinară- vremelinic „SFÂRŞIT”, Bucureşti, 1997.

NEGULESCU, Paul, Constituţia României. Principiile Constituţiei din 27 februarie, în

Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti, 1938.
UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE
SPECIALIZAREA ISTORIE
ANUL II

PRINCIPIILE CONSTITUŢIONALE DE LA 1938

-REFERAT-
-CULTURĂ CIVICĂ-

STUDENT: ŞTEFAN ION-COSMIN

PROF.: CHISTOL AURELIAN