Sunteți pe pagina 1din 13

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE


SPECIALIZAREA ISTORIE
ANUL III

DOCTRINA MONROE ŞI SEMNIFICAŢIILE SALE


GEOPOLITICE

-REFERAT-
-GEOPOLITICĂ ŞI GEOISTORIE-

STUDENT: ŞTEFAN ION-COSMIN


PROF. COORD.: PETRE OTU

1
CUPRINS

I. INTRODUCERE ...................................................................................................... 3

II. PRINCIPIILE DOCTRINEI MONROE .............................................................. 4

III. IMPLICAŢIILE GEOPOLITICE ALE DOCTRINEI ........................................ 7

IV. SEMNIFICAŢIILE GEOPOLITICE ALE DOCTRINEI ................................... 9

V. CONCLUZII.......................................................................................................... 11

BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................... 13

2
DOCTRINA MONROE ŞI SEMNIFICAŢIILE SALE
GEOPOLITICE

I. INTRODUCERE
În 1815, în Europa se confruntau două state: Imperiul ţarist, monarhie
conservatoare, cu guvernare autocratică, cea mai puternică forţă terestră, şi
Marea Britanie, monarhie constituţională, stăpâna mărilor şi oceanelor,
posesoare a unei redutabile flote militare şi comerciale. Atât Anglia, cât şi
Rusia căutau să aibă, simultan, iniţiative atât în domeniul militar, cât şi în cel
politic. Diplomaţia ţaristă va iniţia Sfânta Alianţă, ţarul chemând toate statele -
o invitaţie cu caracter religios - să adere la Alianţă, făcând un apel deosebit
puterilor maritime: Spania, Ţările de Jos, Franţa, S.U.A 1. Este vorba de un
document personal fără precedent în istoria actelor diplomatice, deoarece
accentul se pune exclusiv pe naţiunile creştine. Ce trebuie remarcat este faptul
că suportul conceptual al Sfintei Alianţe (sofisticat şi complex din punctul de
vedere al politicianismului european al epocii lui Metternich) nu a făcut şcoală
în domeniul studiilor de securitate sau al practicii formulării
strategiilor/doctrinelor de securitate, exceptând, desigur, aportul la
dezvoltarea conceptului de balanţă/echilibru de putere2.
Americanii au comentat favorabil tratatul, dar au refuzat politicos, însă
categoric, motivând că principiile lor de politică externă se deosebesc de cele
ale Rusiei, ei sprijinind orice mişcare de emancipare naţională, în speţă cea a
coloniilor spaniole din America3.
La 8 ani după iscălirea Tratatului de la Viena, Europa era ameninţată acut
de un război anglo-francez de care, evident, diplomaţia rusă era încântată.
Spania s-a regăsit în postura de cal de bătaie. Guvernul de la Madrid nu s-a
pregătit pentru rezistenţă, mizând pe ridicarea maselor, pe sprijinul englez şi
pe inexpugnabila fortăreaţă Cadiz. Rezultatul a fost acela că garnizoanele
franceze au staţionat în Spania până în 1828; ocupanţii au dus în Franţa
numeroşi prizonieri, captivitatea lor încetând abia după izbucnirea revoluţiei
din 18304.

1 Nicolae Ciachir, Istoria relaţiilor internaţionale de la Pacea Westfalică (1648), până în contemporaneitate
(1947), Bucureşti, editura Oscar Print, 1998, p. 115.
2 Constantin Degeratu, Actualitatea strategiilor de securitate, în Univers strategic, tomul 1, nr. 1, 2010, p.

22.
3 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 115.
4 Cătălin Turliuc, Ascensiunea Statelor Unite la rangul de putere mondială,

http://ziarullumina.ro/ascensiunea-statelor-unite-la-rangul-de-putere-mondiala-53229.html
[accesat 16.05.2016].

3
Constatând că Anglia n-a avut curajul să intervină în sprijinul Spaniei,
Alianţa a încercat să extindă intervenţia dincolo de ocean, din dorinţa de a opri
procesul de emancipare a coloniilor spaniole, dar SUA s-au opus categoric
unei asemenea intervenţii5. Astfel, când la 16 august 1823, cu o amabilitate
insolită, secretarul britanic de externe a sugerat ministrului american de la
Londra că cele două ţări ar putea merge mână în mână în privinţa
dezaprobării imixtiunii franceze în independenţa Americii spaniole, George
Canning îşi sorbea dezgustul său pentru principiile republicane în deferenţă
faţă de logica intereselor britanice, aşa cum erau ele interpretate de
conservatorii liberali. Gestul a fost motivat atât de către problema stabilită de
către prietenii de legitimitate, cât şi de o conştientizare a faptului că
industrialismul britanic avea nevoie de pieţele şi materiile prime americane.
La Washington, prima reacţie a preşedintelui James Monroe faţă de această
propunere a fost de a-i urma pe Thomas Jefferson şi James Madison în
încurajarea unei apropieri faţă de Marea Britanie, care ar fi adus beneficii
intereselor americane în Atlantic; însă vocea decisivă a fost cea a secretarului
de stat. John Quincy Adams a ignorat oferta lui Canning şi a elaborat o
declaraţie independentă, avertizând puterile europene să stea departe de
emisfera vestică6.
Astfel a luat naştere doctrina Monroe, prin care era reafirmat principiul
neintervenţiei, ca răspuns la ameninţarea unei intervenţii din partea Sfintei
Alianţe în treburile ţărilor continetului american.

II. PRINCIPIILE DOCTRINEI MONROE


Doctrina Monroe, proclamată la 2 decembrie 1823, în mesajul adresat
Congresului de James Monroe, preşedintele SUA 7, a fost cunoscută ulterior
sub sintagma „America americanilor“.
În mesajul său anual, preşedintele SUA face referiri la propunerea Rusiei
ca, prin reglementări şi negocieri amicale, interesele celor două naţiuni să fie
satisfăcute pe coasta nord-vestică a continentului american. Este vorba de
Alaska, aflată în stăpânirea Imperiului rus, prin aceasta guvernul american
dorind să demonstreze preţul pe care-l pune pe prietenia ţarului8.

5 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 122.


6 C.W. Crawley (editor), The New Cambridge Modern History, vol. IX: War and Peace in an Age of
Upheaval. 1793-1830, Cambirdge, University Printing House, 1965, p. 591.
7 Ibidem, p. 637.
8 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 122.

4
Monroe afirma că cele două Americi (de Nord şi de Sud ) „ ... nu pot fi, de
acum înainte, considerate ca obiect de viitoare colonizare din partea nici unei
puteri europene.“9
„Este de datoria noastră, faţă de sinceritatea şi caracterul amical al relaţi-
ilor existente între Statele Unite şi alte puteri, să declarăm că am considera
primejdioasă pentru pacea şi siguranţa noastră orice încercare din partea lor
de a-şi extinde dominaţia asupra oricărei părţi din această emisferă.“10
Se sublinia că SUA nu au intervenit în războaiele europene deoarece
considerau că ele reprezintă o problemă internă a vechiului continent, dar că
Statele Unite vor riposta prompt în cazul în care drepturile lor sunt încălcate
sau serios ameninţate11.
În mesaj se făceau referiri la evenimentele din Spania şi Portugalia, la
intervenţia Sfintei Alianţe în Spania şi la faptul că SUA s-au declarat neutre,
deoarece ele se ghidau după principiul „... a nu se amesteca în afacerile interne
ale nici unei puteri europene, a considera guvernele de facto ca guverne
legitime, a cultiva relaţii printr-o politică deschisă, fermă şi hotărâtă, ţinând
seama în orice moment de pretenţiile juste ale fiecărei puteri, dar netolerând
vexaţiuni din partea nici uneia“. Dacă, faţă de Europa, aceasta era optica
politicii externe americane, „... în privinţa continentelor noastre,
circumstanţele sunt total şi vădit diferite (...). Este tot atât de imposibil ca noi
să ne comportăm cu indiferenţă faţă de o asemenea intervenţie, în orice formă
s-ar produce“12.
Concluzionând, mesajul politic al preşedintelui Monroe, adresat
Congresului american, afirma, în esenţă, că a trecut vremea dominaţiei
europene asupra Lumii Noi şi că noul stat nord-american, construit pe
temeiurile civilizaţiei creştine, ale democraţiei şi pieţei libere, dorea să
participe la organizarea relaţiilor internaţionale într-o manieră care să-i
confere securitate împotriva ameninţărilor militare venite dinspre continentul
tutelar. La acea dată, SUA nu-şi încheiase încă, procesul de construcţie statală,
nu îşi definise, încă, suficient de clar şi decisiv frontierele (nici din perspectivă
teritorială, nici sub raport politic) şi nu avea, încă, suficiente instrumente
pentru a-şi promova şi proteja interesele.

9 The New Cambridge Modern History, vol. IX, p. 591.


10 Ibidem.
11 Documents of American History, ediţie îngrijită de Henry Steele Commanger, ediţia a VI-a, New York,

Appleton-Century-Crofts, 1962, p. 236.


12 Ibidem, p. 237.

5
John Quincy Adams credea, după cum i-a transmis ministrului britanic,
că ideea oricărei „interpuneri active şi substanţiale” a Europei în America
spaniolă era „prea absurdă pentru a fi primită”13. De asemenea, după cum a
transmis cabinetului său, el credea că era „mai onest, precum şi mai demn”
pentru Statele Unite să îşi recunoască principiile „în mod explicit” decât să
„vină ca o barcă de pescuit în urma unui cuirasat britanic”14.
Pentru corectitudine, Doctrina Monroe a fost deseori învestită cu diferite
conținuturi, caracteristice diferitelor stadii ale dezvoltării ei. În esenţă, doctrina
Monroe conţinea trei mari idei: nepermiterea colonizării continentului
american de către statele europene; nepermiterea intervenţiei statelor
europene în afacerile continentului american; SUA se vor abţine de la
intervenţia în treburile Europei. Numeroasele extinderi și modificări în cursul
evoluțiilor ulterioare nu schimbă cu nimic acest sens originar și puterea de
întâietate a Doctrinei Monroe. În plus, faptul că o personalitate germană de
stat de o asemenea importanță ca Prințul Bismarck și-a exprimat indignarea
față de Doctrina Monroe și a vorbit despre orgoliul american și despre un
spectru american, nu ne împiedică să investigăm baza utilă și semnificativă
(pentru dreptul internațional) a „Doctrinei”, care, pe cât este de remarcabilă,
pe atât este de succes. Declarațiile lui Bismarck ar trebui să ne descurajeze și
mai puțin în măsura în care acestea se încadrează în momentul începutului
coruperilor imperialiste ale Doctrinei spre sfârșitul secolului al XIX-lea
(1898)15.
Proiectul american constituia prima încercare (de altfel şi reuşită) de
organizare a securităţii globale, prin exprimarea clară şi deschisă a intereselor
şi a politicii puse în slujba acestora, el depăşind cu mult sensul de până atunci
al conceptului de relaţii internaţionale în condiţiile în care, în fond, orice
raporturi dintre două state suverane şi independente sunt raporturi
internaţionale, dar nu orice raport între două naţiuni (deci internaţional) are şi
o semnificaţie globală. Proiectul nu venea pe un teren complet gol şi nici nu
făcea abstracţie de caracteristicile reale ale mediului internaţional. De
remarcat, însă, că Doctrina Monroe este cel mai stabil, mai limpede şi mai
peren model doctrinar american din arsenalul securităţii globale 16.

13 Bradford Perkins (editor), The Suppressed Dispatch of H. U. Addington, Washington, 3 November, 1823,
în Hispanic American Historical Review, nr. 37, 1957, p. 485.
14 Dexter Perkins, The Monroe Doctrine, 1823-26, Cambridge, Mass., 1927, p. 74.
15 Pentru punctul de vedere american, vezi prezentarea lui Dexter Perkins, The Monroe Doctrine, vol.

III: 1867– 1907, Baltimore, 1937, pp. 301-302.


16 Constantin Degeratu, op. cit., p. 21.

6
III. IMPLICAŢIILE GEOPOLITICE ALE DOCTRINEI
Prin interzicerea colonizării europene în emisfera vestică, logica Doctrinei
Monroe a promovat subtil ideile „destinului evident”, excepţionalismului şi
intervenţiei emisferice a Statelor Unite. Aparent, teritoriul închis colonizării
europene era încă deschis colonizării de către Statele Unite, probabil din cauza
unei diferenţe politice americane care să garanteze o guvernare democratică a
noilor teritorii achiziţionate. Interpretarea preşedintelui James K. Polk a
mesajului lui Monroe a justificat anexarea Republicii Texas, suveranitatea SUA
în privinţa disputatului stat Oregon şi, în cele din urmă, războiul mexicano-
american care a extins teritoriul SUA până la Oceanul Pacific.
Rolul SUA de proprietar al democraţiei emisferice a ajuns să justifice, de
asemenea, şi intervenţia în alte state din America Latină. Războiul hispano-
american din 1898 a extins teritoriul SUA în afara Americii de Nord (Puerto
Rico, Guam şi Filipine) şi a adus Caraibele şi America Centrală în mod clar în
sfera de influenţă a Statelor Unite.
În mare parte, europenii au manifestat un slab interes faţă de Doctrina
Monroe. Câtiva lideri, precum ministrul de externe austriac Klemens von
Metternich şi ţarul Aleksandr I al Rusiei au desconsiderat-o, considerând-o un
gest arogant, demn de dispreţul internaţional. În viziunea acestora, Statelor
Unite le lipseau puterea navală şi militară pentru a o pune în aplicare. Dar
Doctrina Monroe a fost importantă nu pentru ceea ce a înfăptuit, ci pentru
ceea ce a devenit, iar Canning, la rândul său, s-a mişcat rapid în a submina
orice avantaj temporar pe care Statele Unite îl câştigaseră. Memorandumul
conversaţiilor sale din octombrie 1823 cu Prinţul Jules de Polignac,
ambasadorul francez la Londra - conversaţii în care Polignac a renegat, în
numele Franţei, orice proiect de imixtiune prin forţa armelor în America
spaniolă - a fost utilizat pe scară largă pentru a arăta „cât de prematur şi de
refractar” Marea Britanie „s-a declarat împotriva oricărui proiect de a aduce
înapoi coloniile spaniole târzii sub stăpânirea ţării mamă prin ajutor străin” 17;
iar la această ripostă s-au adăugat tratatele comerciale din 1825 - tratate care,
având în vedere marele dezechilibru de putere dintre Marea Britanie şi Statele
Unite, au însemnat, în mod inevitabil, mai mult pentru republicile spaniole
americane infantile decât a făcut-o recunoaşterea lor de către Statele Unite. De
asemenea, în Europa efectul lor a fost decisiv. Cele trei puteri răsăritene chiar
au protestat, însă în general în mod informal, iar Franţa, ca şi Marea Britanie,
au încercat imediat să determine Spania să ajungă la o înţelegere cu noile state.

17 The New Cambridge Modern History, vol. IX, p. 638.

7
Însăşi Franţa le-a recunoscut în 1830. Papalitatea a făcut şi ea acest lucru în
1835. Totuşi, până în 1836 Spania nu a început procesul de recunoaştere a
fostelor sale colonii, proces care s-a încheiat abia în 189518.
Doctrina s-a dovedit a fi foarte flexibilă de-a lungul timpului. Astfel,
profitând de izbucnirea Războiului Civil american, Napoleon al III-lea a reuşit
să creeze un imperiu dominat de Franţa în Mexic. Beneficiind de sprijinul unei
facţiuni politice indigene, francezii au ocupat în 1863 Ciudad de Mexico,
proclamând un nou guvern sub conducerea arhiducelui austriac Maximilian
ca împărat. Mutarea lui Napoleon a încălcat în mod clar Doctrina Monroe, dar
Statele Unite, de teama unei intervenţii franceze şi preocupate de problemele
interne, au îndrăznit doar să consemneze un protest oficial. Abia după
încheierea Războiului Civil s-a putut exercita o presiune suficientă din partea
Statelor Unite pentru ca Napoleon să-şi retragă trupele sale (1866-1867). Cu
toate acestea, punctele de vedere ale Sudului au avut tendinţa de a condamna
riscanta acţiune franceză ca o încălcare a Doctrinei Monroe, de aici apărând o
interesantă chestiune istorică: dacă Sudul ar fi obţinut independenţa, care
dintre naţiunile americane ar fi deţinut şi aplicat doctrina? Sau, în acest caz, ar
fi putut aceasta fi recunoscută?19
Doctrina Monroe a fost folosită de nenumărate ori pentru justificarea
intervenţiilor americane în Cuba, Nicaragua, Mexic, Guatemala, Haiti etc. La
conferinţa de pace de la Paris din 1919, în urma insistenţelor preşedintelui
Wilson, doctrina Monroe a fost introdusă în articolul 21 al pactului Ligii
Naţiunilor, care prevedea că: „obligaţiile internaţionale, cum sunt tratatele de
arbitraj şi acordurile limitate la cadrul unor anumite regiuni, ca doctina
Monroe, care asigură menţinerea păcii, nu sunt considerate incompatibile cu
vreuna dintre prevederile prezen-ului pact“. La cea de-a cincea Conferinţă
panamericană de la Santiago de Chile din 1923, reprezentanţii unor ţări latino-
americane au ridicat problema caracterului, a însemnătăţii şi interpretării
doctrinei Monroe. Reprezentantul SUA la această conferinţă a declarat că
doctrina nu implică discuţii şi că ea este o chestiune unilaterală a politicii
naţionale a SUA20.
Începând cu Prima Conferință de Pace de la Haga (1899), Statele Unite au
triumfat în mod concludent împotriva rezistenței engleze, în primul rând fiind
preocupate de condiția ca „exceptarea de tip Doctrinei Monroe” să fie

18 Ibidem, p. 638.
19 J.P.T. Bury (editor), The New Cambridge Modern History, vol. X: The Zenith of European Power. 1830-
1870, Cambirdge, University Printing House, 1960, p. 591.
20 Cătălin Turliuc, op. cit.

8
întotdeauna validată, în mod expres sau tacit, în practica tratatelor
internaționale. Prin urmare, aceasta este de o importanță decisivă pentru
oricare jurisprudență realistă, dat fiind faptul că dreptul internațional este, în
mare măsură, un drept al exceptărilor. Locul adevărat al realității în dreptul
internațional, indiferent de universalizările sale normative și propunerile sale
universale, este într-o asemenea stipulare. La semnarea Pactului Kellogg din
1928, Statele Unite ale Americii nu au putut adăuga în mod expres exceptarea
de tip Doctrina Monroe, chiar dacă acest lucru a fost solicitat în Senat; cu toate
acestea, nu a fost nicio îndoială că această exceptare, la fel ca în cazul oricărui
tratat încheiat de Statele Unite, a fost înțeleasă sub silentio inclusiv în acest caz,
având în vedere că teoria Monroe este acceptată ca expresie a dreptului
inalienabil la auto-apărare. Secretarul de Stat Kellogg a și menționat într-un
discurs în fața a Societății Americane de Drept Internațional pe data de 28
aprilie 1928: „Acest drept (adică, dreptul la auto-apărare conținut în teoria
Monroe) este inerent fiecărui stat suveran și este implicit în fiecare tratat.”
Exceptările engleze cu privire la Pactul Kellogg sunt chiar numite „Doctrina
Britanică Monroe”21.
În ceea ce priveşte pan-americanismul, un articol din Buletinul Pan-
American, datând din decembrie 1917, concludea faptul că Doctrina Monroe
încă persista, însă era strict limitată la sensul său original, iar pan-
americanismul este o politică cu totul diferită, cu care nu trebuie confundată.
Reafirmarea Doctrinei în termenii săi originali a fost stimulată de consideraţia
că evoluţiile ulterioare ale Doctrinei stânjeneau propaganda economică, care
reprezenta principala activitate a Uniunii Pan-Americane22.

IV. SEMNIFICAŢIILE GEOPOLITICE ALE DOCTRINEI


Doctrina Monroe este esenţialmente o doctrină geopolitică şi s-a
cristalizat şi afirmat plenar exact în perioada apariţiei şi afirmării geopoliticii
ca ştiinţă, fără însă să determine o afirmare substanţială a geopoliticii în Statele
Unite. În plan practic însă, atât din perspectiva sa generală, cât şi, mai ales, din
perspectiva geostrategiei, Doctrina Monroe a valorificat din plin achiziţiile
ştiinţifice promovate de noua ştiinţă23.

21 Carl Schmitt, Doctrina Monroe ca precedent al unui principiu de tip Grossraum,


http://www.estica.eu/article/doctrina-monroe-ca-precedent-al-unui-principiu-de-tip-grossraum/
[accesat 16.05.2016].
22 F.A. Kirkpatrick, South America and the War, Cambridge, University Printing House, 1918, pp. 67-68.
23 Constantin Degeratu, op. cit., p. 23.

9
Izolaționismul american promovat de Doctrina Monroe a vizat, însă,
numai modul de utilizare directă a puterii militare americane vis-a-vis de
diferite regiuni ale planetei: preponderent şi indiscutabil în sfera continentelor
americane şi a oceanelorfrontieră ce protejează emisfera vestică (Australia,
Noua Zeelandă şi Hawaii inclusiv); exclus în Europa şi regiunile adiacente ei;
de la caz la caz, şi numai dacă nu intra în coliziune majoră cu puterile
europene, în alte zone ale globului (ex. Asia de Sud Est). Acest izolaţionism nu
viza însă comerţul, afacerile în general – comerţul liber şi nediscriminatoriu
fiind unul din factorii cei mai importanţi de construcţie rapidă a puterii
americane şi a ponderii ei în ansamblul relaţiilor internaționale. Acest lucru –
în fapt, primul val real al globalizării – a adus, însă, nu doar avantaje (de
regulă, reciproce); el a creat şi dependenţe, prosperitatea americană
întemeindu-se, adesea sau într-o măsură considerabilă, pe valoarea
afacerilor24.
Pe fondul unei astfel de realităţi, relativ nouă în domeniul relaţiilor
internaţionale, americanii au fost, probabil printre primii care au înţeles
valoarea reală a raportului prosperitate-securitate, dar şi faptul că
prosperitatea amenințată brusc şi substanţial reprezintă o problemă majoră de
securitate. Acesta este contextul în care, fără să pună în discuţie drepturile şi
obligațiile americane faţă de emisfera vestică prevăzute în Doctrina Monroe,
SUA au fost obligate să deschidă un nou front doctrinar pe fondul derulării
evenimentelor din primul Război Mondial. Izbucnit ca un război european
care angaja marile puteri europene, dar şi un număr impresionant de alte state
(sau entităţi politice încă nestatale) din Europa, conflictul s-a dovedit
devastator şi pentru nebeligeranți sau alte state (entităţi) din afara zonei,
Astfel, comerţul (cu excepţia celui militar) a scăzut dramatic, afectând direct
securitatea locurilor de muncă şi securitatea afacerilor americane, ca şi
securitatea proprietăţilor americane din zonele de război. Concomitent,
securitatea transporturilor maritime a fost grav afectată, un aspect deosebit de
important al suveranităţii americane fiind astfel lovit direct de politica
militaristă agresivă a Germaniei. În plus, pentru prima dată (şi deşi timid),
apărea în discuţie o problemă morală – cea a drepturilor omului din zonele de
conflict, mai ales în condiţiile în care regimurile imperiale de pe continent
deveneau tot mai despotice şi mai represive25.

24 Ibidem.
25 Ibidem, pp. 23-24.

10
IV. CONCLUZII
Faimosul discurs al preşedintelui Monroe în faţa Congresului, care a
reprezentat parţial un gest de simpatie faţă de tinerii republicani din sud, a
fost conceput, pe de o parte în interesul securităţii Statelor Unite şi, pe de altă
parte, pentru a spori prestigiul politic al Statelor Unite în emisfera vestică, în
detrimentul atât al Europei, cât şi al Angliei. Nu ar fi putut exista o dovadă
mai clară a ciocnirilor de interese, în cadrul unui scop comun, între cele două
puteri anglo-saxone. Atât Marea Britanie, cât şi Statele Unite s-au opus
intervenţiei europene în America spaniolă, deşi pericolul unei astfel de
intervenţii a fost întotdeauna unul abstract. Fiecare a fost pretutindeni
determinată să susţină dreptul la comerţul liber cu regiunea spaniolă din
America şi, cu excepţia dublării sau a dublării aproximative în Brazilia a
privilegiilor speciale de care Marea Britanie se bucura din partea Portugaliei,
nici una dintre ele nu a căutat avantaje comerciale exclusive pentru sine. Dar
rivalitatea dintre ele a fost ascunsă doar sub un strat subţire. Vicontele Robert
Stewart de Castlereagh ar fi fost bucuros să-i vadă pe prinţii de Bourbon în
fruntea noilor state americane spaniole. Canning a privit menţinerea
principiului monarhiei în Brazilia ca un punct cardinal în cadrul marelui său
proiect de a lega America Latină de Europa. Însă acestor idei Statele Unite s-au
opus în mod ineradicabil. Acestea doreau să vadă un sistem american şi o
politică americană predominantă. În plus, fiecare stat s-a temut de ambiţiile
teritoriale ale celuilalt. În ceea ce priveşte teritoriile spaniole de graniţă, Statele
Unite au contribuit efectiv la prăbuşirea dominaţiei spaniole, iar Canning şi
Adams au suspectat, deşi cu puţină justificare, proiectul celuilalt cu privire la
Cuba. În sfârşit, rivalităţii politice i s-a adăugat, de asemenea, ostilitatea
comercială.
Concluziile sunt clare: SUA, simţindu-se destul de puternice, se opun
categoric oricărei intervenţii pe continentul american. Sesizând dorinţa de
independenţă a coloniilor spaniole din America Centrală şi de Sud, SUA
realizează că, pentru obiectivele politice ale Washingtonului, era mult mai
convenabil să poată trata cu state independente, dar care nu reprezentau o
forţă economică sau militară, decât cu posesiuni ale Marii Britanii, ale Rusiei
sau ale oricărei alte puteri europene; totodată, SUA doreau să apară în ochii
noilor state independente drept ţara prin a cărei intervenţie le-a fost garantată
obţinerea suveranităţii naţionale, obligându-le moral şi transformându-le într-
un partener docil în viitoarele combinaţii ale politicii americane.

11
În orice caz, se poate spune că Doctrina Monroe a protejat, într-adevăr,
republicile americane de agresiunea europeană, însă nu şi de cea a Statelor
Unite.
Autorul unei analize istorice aprofundate a Doctrinei Monroe, Dexter
Perkins, este de părere că doctrina este depășită astăzi, că nu mai este
„relevantă” din moment ce Statele Unite ale Americii au devenit o putere
mondială și din moment ce Europa se află într-o criză de durată. Cu toate
acestea, Perkins adaugă acestei declarații că astăzi Doctrina Monroe este la fel
de populară și de necesară ca acum un secol26.

26 Vezi Dexter Perkins, The Monroe Doctrine, vol. I-III, 1927-1937.

12
BIBLIOGRAFIE:

Bury, J.P.T. (editor), The New Cambridge Modern History, vol. X: The Zenith of
European Power. 1830-1870, Cambirdge, University Printing House, 1960.

Ciachir, Nicolae, Istoria relaţiilor internaţionale de la Pacea Westfalică (1648), până


în contemporaneitate (1947), Bucureşti, editura Oscar Print, 1998.

Crawley, C.W. (editor), The New Cambridge Modern History, vol. IX: War and
Peace in an Age of Upheaval. 1793-1830, Cambirdge, University Printing
House, 1965.

Degeratu, Constantin, Actualitatea strategiilor de securitate, în Univers strategic,


tomul 1, nr. 1, 2010, pp. 18-40.

Kirkpatrick, F.A., South America and the War, Cambridge, University Printing
House, 1918.

Perkins, Bradford (editor), The Suppressed Dispatch of H. U. Addington,


Washington, 3 November, 1823, în Hispanic American Historical Review, nr. 37,
1957.

Perkins, Dexter, The Monroe Doctrine, 1823-26, Cambridge, Mass., 1927.

Ibidem, vol. III: 1867– 1907, Baltimore, 1937.

Schmitt, Carl, Doctrina Monroe ca precedent al unui principiu de tip Grossraum,


http://www.estica.eu/article/doctrina-monroe-ca-precedent-al-unui-
principiu-de-tip-grossraum/ [accesat 16.05.2016].

Turliuc, Cătălin, Ascensiunea Statelor Unite la rangul de putere mondială,


http://ziarullumina.ro/ascensiunea-statelor-unite-la-rangul-de-putere-
mondiala-53229.html [accesat 16.05.2016].

***Documents of American History, ediţie îngrijită de Henry Steele Commanger,


ediţia a VI-a, New York, Appleton-Century-Crofts, 1962.

13