Sunteți pe pagina 1din 9

REFERAT LA DREPTUL PROPRIETĂȚII

INTELECTUALE

CONŢINUTUL DREPTULUI DE AUTOR

DREPTURILE PATRIMONIALE DE AUTOR

Student: Mărginean Alexandru

Anul: IV

Forma de învățământ: F.F.

Disciplina: Dreptul Internațional al Mediului


Drepturile morale de autor

Drepturile morale de autor reprezintă expresia juridică a legăturii existente între operă
şi creatorul ei.Astfel drepturile morale de autor influenţează dreptul de autor in asa mod, încât
înlătură aplicarea regulilor de drept comun. Potrivit doctrinei, mai ales celei franceze, care
acordă o atenţie deosebita dreptului moral, “acesta precede drepturilor patrimoniale, le
supravieţuieşte şi exercită o autoritate predominantă asupra lor”. Chiar şi după ce autorul unei
opere a cesionat drepturile sale patrimoniale el îşi păstrează drepturile morale de autor ca o
consecinţă a caracterului independent al acestora.În doctrina română se utilizează expresia
„drepturi personale nepatrimoniale” prin care se desemnează sfera drepturilor morale în general,
în care se includ şi drepturile morale de autor. Temeiul drepturilor morale de autor rezidă în
asigurarea protecţiei personalităţii autorului. Cu toate acestea, drepturile morale de autor nu se
suprapun, sub toate aspectele, cu drepturile personalităţii. Aria lor este mai largă întrucât
protejează autorul împotriva oricărei atingeri aduse operei şi nu numai împotriva acelora
îndreptate contra onoarei sau reputaţiei autorului.
Sediul materiei îl constituie art. 10 din Legea nr. 8/1996 care prevede că autorul ei opere
are următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică
(dreptul de divulgare);
b) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică (dreptul la
nume);
c) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei (dreptul la
paternitate);
d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei
modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa
(dreptul la respectul integrităţii operei sau la inviolabilitatea operei);
e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de
exploatare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării (dreptul la retractar)

Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor


Legea română nu enunţă în mod expres caracterele juridice ale drepturilor morale de
autor, dar acestea se degajă implicit din unele dispoziţii ale legii.
Dreptul moral de autor are următoarele caractere juridice:
a) caracterul perpetuu;

3
b) caracterul legăturii strict personale, în sensul că este ataşat de persoana autorului
operei;
c) caracterul inalienabil şi insesizabil;
d) caracterul imprescriptibil;
e) caracterul absolut, opozabil erga-omnes;
f) caracterul netransmisibil (cu excepţia dreptului la paternitatea şi la inviolabilitatea
operei).

a) Caracterul strict personal al dreptului moral determină ca acesta să nu poată fi


exercitat decât de către autorul operei. Dacă drepturile patrimoniale sunt susceptibile de
desprindere de persoana titularului, drepturile morale sunt strâns legate de persoana autorului.
Drepturile morale de autor cuprind elemente pozitive şi elemente negative.
În principal, caracterul legăturii strict personale al dreptului moral se manifestă prin
elementele sale pozitive, care constau în dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi cum va
fi adusă opera la cunoştinţă publică, numele şi retractarea operei divulgate.
După moartea autorului, în ipoteza în care nu există moştenitori, exerciţiul drepturilor
revine Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.
b) Caracterul inalienabil şi insesizabil al drepturilor morale de autor
Inalienabilitatea drepturilor morale de autor constă, potrivit legii (art. 11 alin. 1. din
Legea nr. 8/1996), în interzicerea vreunei renunţări sau înstrăinări având ca obiect aceste
drepturi. Caracterul inalienabil al drepturilor morale se justifică prin destinaţia lor, aceea de a
asigura protecţia personalităţii autorului. A renunţa la protecţia personalităţii sale, echivalează
pentru autor cu asumarea riscului dispariţiei sale morale, al autodistrugerii morale. Principiul
inalienabilităţii drepturilor morale cunoaşte unele excepţii care rezultă fie din voinţa autorului,
fie din natura operei, fie din convenţiile încheiate cu terţii.
O astfel de excepţie este reprezentată de independenţa autorului de a-şi publica opera
sub pseudonim sau fără indicarea vreunui nume. Cu alte cuvinte, autorul poate renunţa parţial la
dreptul la nume, fără să fie atinse existenţa şi conţinutul dreptului deoarece titularul său are
posibilitatea de a înlătura pseudonimul sau anonimatul, dezvăluindu-şi adevărata identitate.
Alte excepţii le întâlnim în cazul autorilor salariaţi, al contractelor de comandă şi când
autorul şi-a dat acordul cu privire la adaptarea operei sale, situaţie în care drepturile morale
sunt supuse unei anumite înstrăinări. Consacrând caracterul inalienabilităţii drepturilor morale,
legea română admite totuşi transmiterea prin succesiune a exerciţiului drepturilor relative la
recunoaşterea calităţii de autor, la respectarea integrităţii operei prin neadmiterea oricărei
modificări şi atingeri care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului. În schimb, dreptul de

4
retractare este netransmisibil. Potrivit caracterului insesizabil al drepturilor morale, acestea nu
pot fi urmărite de creditorii autorului operei. Creditorii autorului nu au nici dreptul de a impune
divulgarea operei sau exploatarea ei în scopul satisfacerii creanţelor lor. În aceeaşi ordine de idei,
notăm şi faptul că creditorii nu beneficiază nici de dreptul de a se substitui autorului pentru a
proceda ei înşişi la publicarea operei.
Totuşi, de la principiul insesizabilităţii sunt exceptate operele legate indisolubil de
suportul material (operele de artă plastică), caz în care se poate exercita o acţiune de executare
silită, având ca obiect aceste categorii de opere. În sistemul român de drept, sub imperiul legii
vechi, regula insesizabilităţii privea numai opera nepublicată şi opera neterminată.
c) Caracterul perpetuu al drepturilor morale constă în existenţa şi exercitarea lor de
către succesorii autorului ori de către terţi, după încetarea din viaţă a titularului. Raţiunea
acestui caracter este de a asigura, ca şi în cazul principiului inalienabilităţii şi insesizabilităţii,
protecţia personalităţii autorului. Numai drepturile morale de autor au vocaţie la perpetuitate, nu
şi drepturile patrimoniale. Utilizarea de către alte persoane a operei nu trebuie să aducă atingere
memoriei autorului, întrucât opera poartă pentru eternitate amprenta personalităţii creatorului
său. Nu toate drepturile morale de autor au caracter perpetuu, ci numai acelea al căror exerciţiu,
potrivit legii, este transmisibil prin moştenire. Aparţin acestei categorii, potrivit modificărilor
aduse Legii nr. 8/1996 prin Legea nr. 285/2004: dreptul de divulgare, dreptul la paternitate şi
dreptul la respectul integrităţii operei. În schimb, dreptul de divulgare, dreptul la nume şi
dreptul la retractare, aparţinând numai autorului, nu pot fi exercitate de către succesori şi cu atât
mai puţin de către terţi. Soluţia adoptată este în consonanţă curentului favorabil exercitării
acestuia de către succesorii autorului sau de instituţii specializate în protecţia drepturilor
autorului. Şi totuşi, legiuitorul român nu a adoptat o soluţie consecventă deoarece în cazul
artiştilor interpreţi şi executanţi a instituit transmiterea tuturor drepturilor prin succesiune pe
durată nelimitată.

d) Caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de autor


Imprescriptibilitatea drepturilor morale constă în exercitarea lor atâta timp cât opera
rămâne în memoria oamenilor şi face obiectul exploatării. Caracterul imprescriptibil derivă din
caracterul inalienabil şi perpetuu al drepturilor morale de autor. Regula imprescriptibilităţii
drepturilor morale este necesară pentru a asigura protecţia personalităţii autorului. Aşadar,
dreptul la acţiune al autorului unei opere intelectuale pentru apărarea drepturilor sale morale nu
se stinge niciodată şi poate fi exercitat indiferent cât timp a trecut de la încălcarea lor. Drepturile
patrimoniale de autor nu cad sub incidenţa principiului imprescriptibilităţii, fiind supuse
instituţiei prescripţiei extinctive din raţiunea de a asigura stabilitatea raporturilor juridice.

5
e) Caracterul absolut, opozabil erga-omnes al drepturilor morale de autor decurge din
faptul că îi sunt recunoscute autorului în raporturile cu toate celelalte persoane, care au obligaţia
să nu întreprindă nimic de natură a-l stânjeni în exerciţiul prerogativelor drepturilor sale.
f) Caracterul netransmisibil al drepturilor morale de autor vine să întărească caracterul
absolut al acestora. De la caracterul netransmisibilităţii
drepturilor morale de autor există excepţiile menţionate în cele ce preced (lit. c).

Dreptul de divulgare
Întâlnit în doctrină şi sub denumirea de dreptul la prima publicare, dreptul de divulgare
reprezintă dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa
publică. Este un drept absolut şi exclusiv, în sensul că aparţine numai autorului operei, singurul
în măsură să aprecieze dacă opera va fi adusă sau nu la cunoştinţa publicului.
Totodată, dreptul de divulgare are un caracter discreţionar, numai persoana autorului
putând decide dacă opera a atins nivelul „idealurilor şi aşteptărilor” sale, dacă-l reprezintă ca
personalitate, care sunt limitele şi modalităţile în care opera va fi publicată. Astfel, în virtutea
caracterului discreţionar al dreptului de divulgare, autorul unei piese de teatru care a autorizat
reprezentarea nu este obligat să accepte şi editarea operei, regula discreţionarităţii purtând şi
asupra modalităţii în care opera va fi adusă la cunoştinţă publică. Caracterul discreţionar al
acestui drept este întărit şi de includerea în lege a aşa-numitului drept de retractare al autorului
în mod necondiţionat.
Acest drept prezintă un aspect pozitiv, constând în posibilitatea autorului de a decide
aducerea în orice mod la cunoştinţa publică a operei sale, când consideră că opera a atins nivelul
unei anumite maturităţi, în sensul că poartă amprenta originalităţii. Dar dreptul de divulgare
conţine şi un aspect negativ, reprezentând posibilitatea autorului de a amâna publicarea acelei
opere. Exercitarea aspectului pozitiv constituie unica modalitate de „ieşire în lume” a autorului,
de apariţie la nivelul realităţii sociale, de transformare a operei dintr-o realitate de fapt, într-o
realitate de drept. Dreptul de divulgare este primul drept moral în ordinea cronologică a naşterii
drepturilor de autor. De exercitarea acestui drept depinde şi naşterea drepturilor patrimoniale
asupra cărora are o influenţă covârşitoare.
Anterior divulgării, drepturile patrimoniale au caracter virtual, eventual, devenind
actuale şi efective numai după exercitarea dreptului moral de divulgare.
Exercitarea dreptului de divulgare dă naştere la un drept de prioritate în persoana
autorului operei. Aceasta reprezintă posibilitatea juridică a autorului de a opune data apariţiei
operei sale oricărui alt autor care ar publica ulterior o operă similară sau chiar identică.
Încălcarea dreptului de divulgare, în sensul aducerii operei la

6
cunoştinţa publică fără autorizarea sau, după caz, consimţământul autorului constituie
infracţiune şi se pedepseşte potrivit prevederilor art. 140 din Legea nr. 8/1996.
Dreptul de divulgare, în cazul operelor colective, se exercită, în lipsa unei convenţii
contrare, de către persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea şi numele
căreia a fost realizată opera.
Operele audiovizuale au un autor principal care este regizorul sau realizatorul şi mai
mulţi autori (autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special
create etc.). Dreptul de divulgare a operei audiovizuale aparţine autorilor, dar numai autorul
principal se poate opune aducerii la cunoştinţa publică, nu şi ceilalţi autori.
În cazul operelor realizate la comandă, se pune întrebarea cum se pot concilia principiul
dreptului absolut al autorului la divulgarea operei sale, cu principiul forţei obligatorii a
contractelor. În formularea răspunsului s-au conturat mai multe soluţii, astfel:
a) autorul operei comandate ar putea refuza executarea sau remiterea operei pe motivul
că nu-l reprezintă, nu poartă amprenta personalităţii sale;
b) o eventuală cerere de executare silită din partea beneficiarului contractului nu s-ar
solda cu obligarea autorului să execute opera, pentru că, fiind o obligaţie de a face, în caz de
neexecutare, potrivit art. 1075 Cod civil se transformă în obligaţie de dezdăunare. Nu pot fi
dispuse măsuri de constrângere pentru că ar fi incompatibile cu natura activităţii intelectuale a
autorului;
c) beneficiarul a cărui comandă nu a fost executată poate cere şi obţine o executare prin
echivalent a obligaţiei din partea creatorului;
d) în cazul în care opera este realizată, dar autorul refuză să o remită beneficiarului, se
poate invoca şi obţine o executare silită în natură.
Potrivit art. 47 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, dobândirea proprietăţii asupra suportului
material al operei nu conferă prin ea însăşi un drept de utilizare asupra operei. Pe cale de
consecinţă, proprietarul suportului operei nu are drept de divulgare a acesteia.
De la această interdicţie există şi excepţii. Astfel, potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr.
8/1996, proprietarul originalului unei opere de artă plastică sau fotografică are dreptul să o
expună public, chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa publică, în afara cazului în care
autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de înstrăinare a originalului.
Dreptul la paternitate
Dreptul la paternitatea operei, întâlnit în doctrină şi sub titulatura de dreptul de a
pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, îşi are izvorul în însuşi actul creaţiei,
reprezentând o recunoaştere oficială a originalităţii şi a altor merite ce aparţin creatorului.

7
Recunoaşterea se justifică prin necesitatea de a respecta legătura firească dintre autor şi
opera sa, îngăduind realizarea corelaţiei dintre opera şi spiritul care a creat-o şi punând în
evidenţă elementele de identitate specifice ale creaţiei.
La fel ca dreptul la divulgare, dreptul la paternitatea operei conţine două categorii de
aspecte: prima, categoria aspectelor pozitive, constând în posibilitatea autorului de a revendica
oricând calitatea de autor şi a doua, categoria aspectelor negative, reprezentând posibilitatea
titularului dreptului de a se opune oricărui act de contestare a acestei calităţi de către terţi.
În practică, recunoaşterea şi respectul dreptului calităţii de autor se materializează prin
îndeplinirea obligaţiei corelative a tuturor terţilor de a indica numele, prenumele sau
pseudonimul autorului în cazul citării şi utilizării de fragmente extrase din operă, atunci când
acest lucru este permis fără consimţământul autorului. Totodată, dreptul la paternitate se
realizează şi prin posibilitatea
autorului de a pretinde restabilirea dreptului său ori de câte ori acesta ar fi încălcat.
Numai persoanelor fizice le este recunoscut dreptul la calitatea de autor, nu şi
persoanelor juridice.
În cazul operelor anonime, dreptul la paternitate va fi respectat prin indicarea faptului că
opera aparţine unui autor anonim, precum şi a formei originale, a datei realizării şi a locului de
păstrare a acesteia. Însuşirea, fără drept, a calităţii de autor constituie infracţiune, fapta fiind
încriminată şi pedepsită de art. 141 din Legea nr. 8/1996.
Este interzisă transmiterea dreptului la paternitatea operei prin acte între vii. În schimb,
prevederea din art. 11 alin. 2, care constituie o noutate a legii, precizează că, după moartea
autorului, exerciţiul acestui drept se transmite prin moştenire legală sau testamentară
succesorilor pe o durată nelimitată. În ipoteza în care nu există moştenitori, exerciţiul dreptului
revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz,
organismului cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creaţie.
Dreptul la nume
Consacrat distinct în lege prin dreptul autorului de a decide sub ce nume va fi adusă
opera la cunoştinţa publică, dreptul la nume apare uneori în lucrările de specialitate ca fiind parte
componentă a dreptului la calitatea de autor.
Tratarea de sine stătătoare în lege a dreptului la nume s-a impus din raţiuni de logică
juridică. Într-adevăr, dreptul autorului de a decide dacă opera pe care o divulgă va apare sub
numele său, sub pseudonim sau fără indicare de nume este diferit de dreptul de autor.
Astfel, în primul rând, exerciţiul dreptului la nume nu se transmite prin moştenire, în
vreme ce exerciţiul dreptului la calitatea de autor se transmite succesorilor prin moştenire. În al
doilea rând, dreptul la calitatea de autor aparţine întotdeauna persoanelor fizice creatoare ale

8
operei, pe când dreptul la nume poate să aparţină şi persoanelor juridice sau fizice, altele decât
autorul, din iniţiativa şi sub numele cărora a fost creată opera.
În fine, publicarea unei opere sub numele altui autor (de regulă cunoscut) constituie o
încălcare a dreptului la nume şi nu a dreptului la calitatea de autor.
Numele sub care autorul a decis publicarea operei, fie că este al său, fie că este un
pseudonim, trebuie reprodus pe coperta operei în forma cerută de autor. Prin urmare, dreptul la
nume presupune nu doar respectul numelui sub care este publicată opera, ci şi protejarea formei
în care autorul a cerut ca numele să fie reprodus.
Potrivit art. 141 din Legea nr. 8/1996, fapta persoanei care aduce la cunoştinţa publică o
operă sub un alt nume decât acela decis de autor constituie infracţiune.. Dreptul la
inviolabilitatea operei Cunoscut în doctrină şi sub numele de dreptul la respectul operei sau de
dreptul la integritatea operei, dreptul la inviolabilitatea operei vizează protejarea creaţiei şi
posibilitatea juridică a autorului de a se opune oricărei modificări, „deformări sau mutilări”,
precum şi oricărei atingeri aduse operei care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului.
Dreptul inviolabilităţii operei este un corolar al dreptului de divulgare, aşa că forma de
aducere la cunoştinţa publică hotărâtă de autor trebuie să rămână nemodificată.
Conţinutul complex al dreptului la inviolabilitatea operei cuprinde două laturi:
1) dreptul autorului de a pretinde pur şi simplu respectarea integrităţii operei prin
interzicerea, fără acordul său, a oricăror suprimări, completări sau modificări, chiar dacă
acestea nu alterează valoarea sau conţinutul operei şi indiferent dacă afectează sau nu imaginea
autorului.
Simplele corecturi nu constituie modificări ale operei, dar citatele din operele străine
sunt licite cu condiţia reproducerii fidele a textelor citate şi cu încadrarea lor în contexte care să
nu le denatureze sensurile;
2) dreptul autorului de a se opune oricărei atingeri de natură a prejudicia onoarea şi
reputaţia autorului.
Soluţia limitării dreptului la inviolabilitatea operei numai la atingerile de natură a
prejudicia onoarea şi reputaţia autorului este conformă cu prevederile Convenţiei de la Berna.
Determinarea atingerilor care întrunesc aceste trăsături este apanajul judecătorului a cărui
activitate în acest sens nu este lipsită de dificultăţi, trebuind să se pronunţe în lipsa unor criterii
de apreciere prevăzute de lege.
Dreptul la inviolabilitatea operei nu încetează în cazul cesionării pe cale convenţională
sau legală a exerciţiului drepturilor patrimoniale asupra operei.
Legea română prevede că exerciţiul dreptului de a pretinde respectarea integrităţii
operei se transmite, după moartea autorului, prin moştenire, pe durată nelimitată, potrivit

9
legislaţiei civile, iar în lipsa moştenitorilor, exerciţiul revine organismului de gestiune colectivă
care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de
membri din domeniul respectiv de creaţie.

Dreptul de retractare
Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută de lege autorului de a-şi
retrage opera publicată.
Acest drept poate fi exercitat în orice moment care survine divulgării, autorul nefiind
ţinut de îndeplinirea anumitor motive care determină decizia de retragere a operei. Altfel spus,
dreptul de a retracta are caracter exclusiv şi nu este supus cenzurii instanţei de judecată.
Legea recunoaşte însă şi terţilor care exploatează o operă, prejudiciaţi prin exercitarea
retractării, dreptul de a fi despăgubiţi.
Există situaţii când dreptul de retractare poate intra în conflict cu alte drepturi. Astfel, în
cazul coautoratului, dreptul de retractare exercitat de un autor se poate afla în conflict cu dreptul
de divulgare al celorlalţi autori şi cu principiul forţei obligatorii a contractelor. Soluţia în această
situaţie va fi pronunţată de instanţa de judecată care, prin excepţie de la regulă, va examina
justeţea motivelor care stau la baza exerciţiului dreptului de retractare.
Totodată, în cazul operelor de artă plastică, dreptul de retractare poate intra în conflict
simultan cu principiul forţei obligatorii a contractelor şi cu dreptul proprietarului suportului
material al operei (drept absolut şi opozabil erga-omnes).
Doctrina împărtăşeşte opinia potrivit căreia după ce opera de artă plastică a fost predată
dobânditorului, care a acceptat-o, autorul nu mai poate exercita dreptul de a-şi retrage opera. În
caz contrar, ar însemna o încălcare a dreptului de proprietate pe care legea nu o îngăduie. Potrivit
art. 77 al. (3) din Legea nr. 8/1996, dreptul de retractare nu poate opera în cazul programelor
pentru calculatoare.

10