Sunteți pe pagina 1din 6

1.

Scoala geopolitică anglo-saxonă

Concepte și personalități
Principalele personalitãți ale școlii geopolitice anglo-americane – Alfred Mahan și Halford Mackinder –
nici nu au folosit termenul de geopoliticã. Se spune cã acestuia din urmã nici nu-i prea plãcea termenul propriu-
zis. Existã ceva ce îi uneste pe toti gânditorii care fac parte din aceastã scoalã: orientarea preponderent
strategicã a gândirii si elaborãrilor de ordin geopolitic, fapt care ne si îndreptãteste sã vorbim despre o scoalã
anglo-americanã de geopoliticã.

Chiar si atunci când abordeazã aceleasi teme ca si autorii germani, interpretãrile si solutiile sunt diferite,
urmând particularitãtile unei abordãri specifice, caracterizatã prin viziune practicã si orientare strategicã a
analizei.

Alfred Mahan și teoria puterii maritime


Încă din 1890, Mahan a argumentat în favoarea unui canal care să traverseze istmul dintre cele două
Americi. Inaugurarea canalului Panama în 1914 datorează mult contribuției sale strategice.

Opera lui Mahan ar putea fi caracterizatã drept o pledoarie pentru construirea unei puternice flote
navale, indispensabile noului statut de putere al SUA. Presedintele Roosevelt este unul dintre cei care au pus în
practicã aceastã idee, iar între 1907 si 1909 a trimis în jurul lumii noua flotã americanã, ca simbol al puterii
Statelor Unite.

Gestul presedintelui american, spun comentatorii, a urmat unui fel de „gâlceavã“ diplomaticã. Cu putin
timp înainte, board-ul educational din San Francisco hotãrâse ca elevii japonezi, chinezi si coreeni sã
frecventeze scoli separate. Ceea ce a provocat indignare la Tokyo si chiar o anumitã încordare în relatiile
bilaterale. Trimiterea flotei reprezenta un semnal cã alta era acum puterea Americii.

Alfred T. Mahan (1840-1914), amiral al marinei americane, a fost si profesor la Naval War College din
Newport (Rhode Island), calitate în care scrie principala sa lucrare, The Influence of Sea Power upon History,
publicatã în 1890. Volumul reprezintã o privire monograficã asupra rolului jucat de forta maritimã, între anii
1660-1783, în ascensiunea Marii Britanii.

Trei ani mai târziu, Mahan publicã o altã lucrare de tip monografic, intitulatã The Influence of Sea
Power upon the French Revolution and Empire, care urmãreste evolutia flotei franceze între anii 1793-1812.

În istoria lumii, influența maritimă a fost generalizată sau subestimată; vezi înfrângerea lui Hannibal sau
a lui Napoleon. Influența maritimă nu trebuie însă disociată de componenta istorică, economică sau socială a
unui popor.

Fireste , putere maritimã nu poate fi decât o tarã vecinã cu marea, cu o anumitã deschidere cãtre oceanul
planetar (cu toate cã autorul american mentioneazã si alte conditii spre a deveni putere maritimã, cum ar fi
numãrul populatiei, valorile si coeziunea nationalã, trãsãturile guvernãrii). Ca sã ajungã putere maritimã, o tarã
trebuie sã îndeplineascã trei criterii.

În primul rând, sã se învecineze pe o întindere considerabilã cu Oceanul Planetar sau sã aibã acces la
acesta printr-o mare deschisã. În al doilea rând, sã nu aibã în vecinãtatea imediatã vecini puternici. În sfârsit, sã
dispunã de o capacitate navalã si de un potential militar ridicat al flotei maritime. Toate aceste criterii, apreciazã
Mahan, au fost întrunite de Marea Britanie. Pozitia geograficã a acestei þãri, conjugatã cu forta sa navalã, i-au
asigurat rolul de putere mondialã pe care l-a detinut atâta vreme. Atât dobândirea, cât si, mai ales, pãstrarea
imperiului britanic au fost dependente de asigurarea controlului asupra oceanelor.

Dacã Statele Unite doresc sã se substituie Marii Britanii ca putere oceanicã, ele trebuie sã-si completeze
pozitia geograficã cu o flotã maritimã de prim rang. Alfred Mahan trãieste în perioada imediat urmãtoare
încheierii procesului de colonizare a continentului american, care s-a produs la mijlocul secolului trecut.
Statisticile spun cã Statele Unite aveau o putere industrialã din ce în ce mai mare. Ele continuau însã sã rãmânã
o putere continentalã, desi circa 60% din granite erau maritime. Afirmarea acestui nou stat continental si ca
putere maritimã era un imperativ.

Mahan observã cã existã pozitii geografice avantajoase. Dar ele au doar o valoare strategicã potentialã
atâta vreme cât nu beneficiazã de o forþã economicã în mãsurã sã le pune în valoare si sã le fructifice
potentialul. Aceasta era situatia SUA la sfârsitul secolului. Desi dispuneau de largi deschideri cãtre Oceanul
Planetar si aveau un considerabil potential economic, ele nu dispuneau de o forþã navalã care sã punã în valoare
toate aceste atuuri geopolitice.

Autorul american trãieste într-o perioadã în care expansiunea colonialã de tip clasic era pe sfârsite.
Problema cuceririi de noi teritorii nu mai reprezenta o prioritate.

Centrul de greutate se mutase de la cucerire la controlul unor zone, ceea ce însemna o regândire a
mijloacelor si instrumentelor dominatiei. Importantã nu mai era anexarea, stãpânirea unei þãri sau a unui
teritoriu, ci controlul asupra cãii de acces cãtre acel teritoriu. Aceastã cale de acces este, de cele mai multe ori,
maritimã, iar controlul mãrii presupune existenta unei puternice flote oceanice.
Capacitatea de a proiecta puterea

Halford Mackinder și pivotul geografic al istoriei


Sir Halford Mackinder (1861-1947) este, indiscutabil, cel mai proeminent reprezentant al geopoliticii
anglo-saxone. Își expune pentru prima datã ideile de geopoliticã în comunicarea intitulatã „The Geographical
Pivot of History“ („Pivotul geografic al istoriei“), prezentatã la Societatea Regalã de Geografie în anul 1904.
Ideea centralã a prelegerii este aceea cã istoria universalã si politica mondialã au fost puternic influentate de
imensul spatiu din interiorul Eurasiei, iar dominarea acestui spatiu reprezintã fundamentul oricãrei încercãri de
dominare a lumii.

Meditatia pe care ne-o propune Mackinder se sprijinã pe câteva realitãti geograficedescoperite dupã o
atentã lecturã a geografiei globului si a relatiei sale cu istoria mondialã. Ea dezvãluie mai întâi existenta unei
zone compacte de pãmânt situate în centrul Eurasiei, pe care autorul o denumeste „zona-pivot a istoriei
mondiale“. Sunt tinuturile ocupate cândva de imperiile nomade, cele care au nãvãlit spre marginile
continentului în valuri succesive, ocupându-le pentru anumite perioade de timp, cele care au reusit sã strãbatã
distantele continentale imense din zona central-asiaticã pânã spre þãrmurile Pacificului, ale Atlanticului, ale
Mãrii Mediterane.
Astãzi, spune autorul englez, aceastã zonã geograficã este ocupatã de Rusia, fapt care îi conferã acestei
þãri o puternicã pozitie internationalã si un relief geopolitic particular. Zona pivot se întinde dinspre tinuturile
vecine cu Pacificul pânã în zona cuprinsã, la vest, între Marea Caspicã si Marea Neagrã, de la Oceanul Înghetat
pânã la muntii si podi- surile care despart zona de nord si centralã a Asiei de cea de sud. În raport cu
aceastãzonã centralã, celelalte pãrti ale globului apar drept marginale.

Ele sunt grupate în statele care alcãtuiesc ceea ce Mackinder numeste contur interior – inner (marginal)
crescent, un cerc de state situate pe continent, dar care prezintã un important fronton maritim (oceanic). Sunt
teritoriile pe care au înflorit marile civilizatii ale Europei, Orientului Mijlociu, Indiei si Chinei. Urmeazã
conturul exterior – outer (insular) crescent, un cerc de state si regiuni exterior din punct de vedere geografic
continentului propriu-zis, cum ar fi Marea Britanie, Africa subsaharianã, Australasia, America de Nord.

Teoria pivotului istoriei avantajează puterile continentale în raport cu cele maritime, care dominaseră
până nu de mult lumea. Prin extinderea rețelelor de cări ferate, mobilitatea internă a zonei pivot va crește,
conducând la superioritate în raport cu puterile maritime.

Mackinder teoretizează procesul istoric sub forma unui binom explicativ:creștere/expansiune. Ambiția
sa este aceea de a releva ponderea cauzelor geografice în declanșarea conflictelor și identificarea de soluții
durabile pentru prevenirea acestora.

„Marile rãzboaie ale istoriei – si a avut loc un rãzboi mondial (world war) aproape la fiecare o sutã de
ani în ultimele patru secole – sunt produsul direct sau indirect al cresterii inegale a natiunilor, iar aceastã
crestere inegalã nu este în întregime datoratã geniului si energiei mai mari ale anumitor natiuni comparativ cu
altele; într-o mare mãsurã, este rezultatul distributiei inegale a fertilitãtii si a locurilor cu valoare strategicã de pe
suprafata globului. Cu alte cuvinte, egalitatea sanselor pentru natiuni nu existã în naturã.“ Ca soluție, Mackinder
propune balansarea puterii statelor mari prin crearea de instrumente internaționale, federalizarea statelor mici si
organizarea Europei de Est astfel incat sa nu poata fi dominata nici de Germania nici de Rusia.

În alte elaborări teoretice, mai noi, Europa, Asia si Africa sunt cuprinse în conceptul de Insulã a Lumii,
cea mai mare masã compactã de pãmânt a globului, cu populatia cea mai numeroasã, principala scenã a
istoriei. Coastele sudice ale Insulei Lumii – întinzându-se din Europa, în jurul Africii, în sudul si estul Asiei,
constituie „Promontoriul lumii“, care, începând din secolul al XVI-lea, este controlat de puterile maritime ale
Europei. America de Nord nu este privitã atât ca un continent, cât ca o insulã gravitând în jurul Insulei lumii.

Zona-pivot a lumii este denumitã de data aceasta Heartland (Inima Lumii), iar relatia ei cu partea
maritimã a Europei apare mai strânsã decât cu estul. Explicatia este tot de naturã geograficã, si anume
existenta unei întinderi de pãmânt fãrã mari bariere naturale între Heartland si Europa Occidentalã, care i-a
încurajat pe oamenii uscatului sã vinã mai ales în aceastã directie.

Este vorba nu numai de o schimbare de denumire. Heartland-ul este diferit conturat, una dintre cele mai
mari modificãri fiind includerea în interiorul sãu a bazinelor Mãrii Negre si Mãrii Baltice, împreunã cu râurile
care se varsã în ele. Astfel, Europa de Est se aflã de data aceasta cuprinsã în Heartland, care se întinde acum
pânã la o linie situatã între Elba si Adriatica. Dacã tara care ocupã Heartland-ul este puternicã, atunci cele douã
mãri – Marea Neagrã si Marea Balticã – devin „mãri închise“, în sensul cã sunt controlate de puterea
continentalã respectivã, asa cum Marea Mediteranã a fost o „mare închisã“ pe vremea când era controlatã de
Imperiul Roman.

Mackinder face chiar un pas mai departe si învesteste Europa de Est cu un rol-cheie în controlul
Heartland-ului. În lucrarea Democratic Ideals and Reality el formuleazã teza care, în timp, a ajuns cel mai des
întâlnit citat din opera sa:
„Cine stãpâneste Europa de Est stãpâneste Heartland-ul.
Cine stãpâneste Heartland-ul stãpâneste Insula lumii.
Cine stãpâneste Insula Lumii stãpâneste lumea.“

Influența lucrărilor lui Mackinder a fost mai mare în Germania de dup WW1 decât în alte state
europene. Acesta a avertizat încă de la începutul secolului conducerea Marii Britanii să împiedice formarea unei
alianțe Germania-Rusia. După WW2, conceptul de Heartland s-a modificat pentru a include Eurasia în general,
cu accent pe partea sa nordică, și America de Nord (zona pivot a lumii), Oceanul Atlantic devenind Oceanul
Interior.

Opera geopoliticã a autorului englez consacrã o viziune bipolarã asupra lumii: puteri oceanice–puteri
continentale, puterile Nordului–tinuturile musonice. Echilibrul lumii este dat de echilibrul între aceste puteri, de
prevenirea aparitiei unor decalaje. „Omul, si nu natura are initiative, dar natura, într-o mãsurã considerabilã,
exercitã controlul”.

Nykilas Spykman și teoria țărmurilor (Rimland)


Demersul lui Spykman încearcã o îmbogãtire a analizei, o tratare mai nuantatã, uneori o revizuire a
teoriei lui Mackinder, pornind de la datele si achizitiile survenite între timp. Pãstrând însã aceeasi viziune
globalã confirmatã de evolutia ulterioarã: „Este chiar mai necesar sã privim la lumea de astãzi ca la un întreg,
întrucât ea este unificatã nu numai de cãtre transportul maritim, ci si de cel aerian.“ Spykman este impresionat si
de finalitatea analizei geografului englez, care atrage atentia responsabililor cu politica externã britanicã sã
previnã ridicarea unei puteri dominatoare pe continentul european si, mai ales, constituirea unei aliante militare
între Germania si Rusia.

Recomandarea lui Mackinder va fi preluatã si extinsã de cãtre Spykman la nivel eurasiatic: „Chiar dacã,
în momentul de faþã, productivitatea industrialã a Lumii Noi o egaleazã pe cea a Lumii Vechi, Statele Unite s-
ar gãsi ele însele irezistibil încercuitede o fortã superioarã dacã ar trebui sã fie confruntate cu o zonã de coastã
eurasiaticã unitã. Principalul lor obiectiv, atât în timp de pace, cât si în timp de rãzboi, trebuie sã fie acela de a
preveni unificarea centrelor de putere din Lumea Veche într-o coalitie ostilã intereselor americane.“Dupã cum
se poate observa, diferenta este de scarã, de proportii: Mackinder gândeste jocul strategic la nivel preponderent
european si din perspectiva superputerii secolului al XIX-lea, Anglia, Spykman la nivel planetar si din
perspectiva Statelor Unite.

Pentru a fixa noua evaluare, Spykman foloseste si alte concepte. Ceea ce la Mackinder era inner
crescent (inelul interior), la Spykman devine rimland (þãrm), ceea ce la autorul englez era outer crescent
(inelul exterior), la cel american devine off-shore (teritorii maritime), denumiri care ar defini mai limpede
realitatea geograficã. În plus, Spykman vorbeste si de o „autostradã maritimã circumferentialã“, formatã din
„mãrile mediteraneene“ cuprinse între diferitele regiuni de coastã ale continentului si care leagã totul într-o
„centurã maritimã“.

Teoria rimland-ului s-a impus si în urma eforturilor Statelor Unite de a ajuta Rusia în cel de-al Doilea
Rãzboi Mondial. Ceea ce însemna posibilitatea de a ajunge în zona Heartland-ului, deci accesul la trecerile
spre aceastã regiune. Mai ales cã nu erau disponibile decât cele dinspre Oceanul Înghetat si cele dinspre
Oceanul Indian. Teoria lui Mackinder care accentua importanta estului Europei (acum ocupat de germani) în
controlul Heartland-ului devenea cu totul insuficientã. Chiar inacceptabilã, si Spykman o spune deschis:
„Formula lui Mackinder «Cine stãpâneste Europa de Est, stãpâneste Heartland-ul, cine stãpâneste Heartland-
ul…» este falsã. Dacã ar fi sã gãsim un slogan pentru politica de putere a Lumii Vechi, acesta ar trebui sã fie:
«Cine stãpâneste rimland-ul stãpâneste Eurasia; cine stãpâneste Eurasia controleazã destinele lumii întregi».

N. Spykman este de acord cu viziunea lui Mackinder potrivit cãreia Eurasia reprezintã o pozitie-cheie
pentru cucerirea si dominarea lumii. Numai cã Spykman considerã decisiv pentru controlul inimii lumii
(Heartland) controlul tãrmurilor. Controlul zonei de coastã care încercuieste zona-pivot neutralizeazã forta
acesteia. Care sunt argumentele pe care se sprijinã autorul?
–masa compactã de pãmânt eurasiatic este prea întinsã si, în ultimã instantã, foarte greu de controlat;

–zona de coastã are numeroase cãi de comunicatie înspre regiunea eurasiaticã propriu-zisã, inclusiv albiile
râurilor;
–aproximativ douã treimi din populatia lumii locuiesc în zonele de coastã ale Eurasiei;

–în sfârsit, aceastã fâsie de pãmânt care încercuieste Eurasia este mult mai ospitalierã, comparativ cu alte
regiuni din interiorul continentului, greu accesibile si cu o climã asprã.

Saul Cohen și teoria spațiilor globale


Fost presedinte al Asociatiei Geografilor Americani, Saul Cohen sustine cã, astãzi, lumea este dispusã
într-o ierarhie geopoliticã ale cãrei elemente, în ordine descrescãtoare, sunt: spatiile geografice globale (realms),
regiunile, natiunile-state si unitãtile subnationale. Existã, potrivit autorului american, douã asemenea spatii
geografice globale: spatiul maritim si cel continental. Cel maritim este mai deschis schimburilor comerciale si
în general ideii de schimb, pe când cel continental este, prin forta lucrurilor, orientat cãtre el însusi.

La rândul lui, fiecare spatiu global contine câteva regiuni distincte. În zona maritimã putem identifica
mai multe asemenea regiuni: America de Nord si zona caraibianã, Europa maritimã si Maghrebul, Asia de
coastã si Africa subsaharianã. De notat cã America de Sud, Africa si Asia de Sud se întind în afara acestor zone
globale, formând ceea ce Cohen numeste „a patra sferã de marginalitate“.

Shatterbelts (zone fragmentate din punct de vedere politic, situate la întâlnirea dintre spatii mari
continentale si maritime) – Orientul Mijlociu.
Gateways – Europa de Est

Alex de Seversky și teoria puterii aeriene


Nãscut în Rusia, Alexander de Seversky activeazã în marina rusã în Primul Rãzboi Mondial. Are o
misiune în 1918 în SUA si solicitã azil în aceastã tarã, unde se stabileste definitiv. Primeste cetãtenie americanã
în 1927. În 1942 publicã lucrarea A Victory through Air Power, în care criticã subestimarea de cãtre Aliati a
aviatiei ca instrument indispensabil rãzboiului modern si fãrã de care nici o victorie decisivã nu poate fi
obtinutã. Strategia modernã nu poate fi conceputã fãrã o aviatie modernã.
În 1950 publicã o altã lucrare, Air Power: Key to Survival, în care încearcã sã demonstreze cã puterea
aerianã are o superioritate netã comparativ cu cea terestrã si maritimã si în care sugereazã cã SUA trebuie sã-si
dezvolte capacitãtile aeriene si sã renunte la bazele navale de peste mãri, foarte costisitoare, sau sã le reducã
numãrul. Alexander de Seversky utilizeazã notiunea de areal de dominare aerianã si considerã cã arealele de
dominare aerianã ale celor douã superputeri ale momentului se suprapuneau peste zona polarã nordicã; aceastã
zonã era vãzutã de autor drept „aria de decizie“. Speciali stii considerã cã eforturile fãcute de cãtre SUA si fosta
Uniune Sovieticã pentru controlul aerian al acestei zone au pornit si de la studiile si concluziile lui Seversky.

Zbigniew Brezinski – o geostrategie pentru Eurasia


Semnificatia geopoliticã a supracontinentului eurasiatic este mai vizibilã dacã o comparãm cu forta si
ponderea puterii americane. O forþã difuzã, o fortã departe de a-si fi pus în valoare potentialul, Eurasia este
singura putere în mãsurã sã se opunã, cu sanse reale, Statelor Unite. Forta conjugatã a continentul depãseste
considerabil forta Statelor Unite. Iatã datele care recomandã Eurasia drept o putere predominantã a lumii de
azi. Eurasia a reprezentat „casa“ pentru cele mai dinamice si mai hotãrâte state dea lungul istoriei.

De la Ginghis Han pânã la miracolul economic asiatic contemporan, toatã aceastã evolutie ne aratã cã statele
cele mai importante ale lumii au pornit de aici. Cele mai puternice si mai populate pretendente la statutul de
puteri regionale, China si India, se situeazã în acest spatiu. Cei mai potenti challengeri economici si politici
pentru America provin din zona eurasiaticã. Urmãtoarele cele mai puternice sase economii dupã SUA
functioneazã pe acest supercontinent. Eurasia detine 75% din populatia lumii, 60% din PNB-ul mondial si 75%
din resursele energetice ale globului. În spiritul analizelor geopolitice clasice la care ne-am referit pânã acum,
Brzezinski afirmã: „cine dominã Eurasia dominã aproape automat Orientul Mijlociu si Africa“.

Brezinski recomandă pluralismul geopolitic pentru această zonă a lumii, în vederea împiedicării formării
unor coaliții ostile intereselor americane.