Sunteți pe pagina 1din 9

Administrarea bunurilor altuia

Art. 535 din NCC susține faptucl că constituie bunuri, lucrurile corporale sau
necorporale care constituie obiectul unui drept patrimonial.
În sens economic, un bun este orice lucru care este util.
În accepţiune juridică, bunurile sunt lucrurile care pot constitui obiectul unei
apropieri individuale ori colective şi care pot fi exprimate într-o valoare bănească.
Cu privire la bunuri se stabilesc drepturi şi obligaţii civile.

Clasificarea bunurilor1:
1. Există mai multe criterii de clasificare a bunurilor, cele mai importante
dintre ele fiind următoarele:
 Bunurile mijloace de producţie şi bunurile obiecte de consum.
 Bunurile corporale care au existenţă materială, servind satisfacerii nevoilor
oamenilor (animale, vegetale).
2. O altă clasificare a bunurilor constă în deosebirea bunurilor determinate
individual sau certe (o casă,un automobil), de bunurile determinate doar prin
caracterele lor generice sau bunurile de gen (banii, cerealele etc.). Primele sunt
privite în lumina însuşirii lor specifice, în timp ce secundele sunt văzute prin prisma
caracterelor comune ale întregii categorii de bunuri respective.
3. După un criteriu asemănător celui al clasificării de mai sus, bunurile se
mai divid în : fungibile şi nefungibile. Primele se pot înlocui unele cu altele (grâul,
combustibilul, etc.), în timp ce bunurile nefungibile înlătură posibilitatea unei
asemenea substituiri (exemplu: tabloul “Carul cu boi” pictat de Nicolae Grigorescu).
4. Art. 536 din NCC român, le clasifică în bunuri mobile și bunuri imobile.
5. Banii fac de asemenea parte din categoria juridică a bunurilor. În circuitul civil,
ei reprezintă un mijloc de stingere a obligațiilor.
6. Titlurile de valoare, prezentate sub următoarea formă:
 titluri la purtător, a cărui proprietate se transmite prin simpla sa predare.

1
Maria Harbădă – Drept civil II, suport de curs, 2012, p. 19-22.
 titlu la ordin, în baza căruia executarea obligației cuprinsă în el nu poate fi
pretinsă decât de posesorul titlului, care justifică dreptul printr-un șir neîntrerupt
de giruri.

I. Cadrul general al administrării

Noul Cod Civil introduce, pentru prima dată în dreptul românesc, şi


reglementări referitoare la administrarea bunurilor altei persoane, prin transpunerea
prevederilor cuprinse în Codul Civil din Quebec.
Aceste dispoziţii reprezintă cadrul legal general aplicabil cu privire la
administrarea bunurilor altor persoane, cu excepţia cazului în care legea, actul
constitutiv sau împrejurările concrete impun aplicarea unui regim juridic de
administrare. Astfel, în lipsa unor prevederi legale exprese sau a voinţei părţilor,
instanţele judecătoreşti vor avea dreptul să analizeze condiţiile în care are loc
administrarea şi să determine regimul juridic aplicabil acesteia.
Instanțele judecătoreşti vor fi şi cele care vor determina remuneraţia la care
administratorul este îndreptăţit, în lipsa unei manifestări de voinţă în acest sens din
partea beneficiarului, întinderea obligaţiei de despăgubire de reparare a daunelor
produse de către administrator, precum şi oportunitatea înlocuirii administratorului.2
Noul Cod civil consacră acestei operaţiuni juridice întregul Titlu al V-lea din
Cartea a III-a, reglementarea fiind cuprinsă de la art. 792 la art. 858. După întinderea
reglementării, de altfel detaliată, se poate înţelege importanţa care se acordă în
economia Codului civil acestor operaţiuni.
Noul Cod civil nu dă o definiţie acestei operaţiuni juridice, aşa cum a făcut-o
în cazul fiduciei.
Reglementarea, care credem că s-a dorit a fi completă, a acestei instituţii, are în
vedere multiple aspecte, printre care menţionăm:
- persoana care poate dobândi calitatea de administrator şi care nu poate să fie decât
persoana fizică cu capacitate deplină de exerciţiu;

2
Ureche Oana, Administrarea bunurilor altuia alegerea unei forme de administrare, Codul civil - adnotat
de experții caselor de avocatură, Editura Media Casa Press, Bucuresti, 2011, p. 115
- calitatea de administrator se dobândeşte prin împuternicire instituită prin convenţie
sau legal în vederea administrării unuia sau mai multor bunuri, a unei mase
patrimoniale sau a unui patrimoniu;
- în general, administrarea se realizează cu titlu gratuit, dar pot fi şi excepţii determinate
de lege, de actul constitutiv sau prin înţelegerea ulterioară a părţilor.

II. Forme ale administrării

Noul Cod Civil reglementează două modalităţi de administrare a bunurilor


administrarea simplă, când administratorul trebuie să acţioneze în vederea conservării
bunurilor astfel încât acestea să fie folosite pentru destinaţia lor obişnuită, respectiv
administrarea deplină, când administratorul, pe lângă conservarea bunurilor ce îi sunt
încredinţate, are şi obligaţia de a le exploata într-un mod profitabil beneficiarului, astfel
încât să asigure sporirea patrimoniuluiacestuia.
Indiferent de regimul de administrare - simplă sau deplină, Codul Civil prevede
dreptul administratorului de a încheia acte de dispoziţie cu privire la bunurile
încredinţate. Desigur, încazul administrării simple, beneficiarul va trebui să îi dea
acordul pentru încheierea actelor de dispoziţie respective; cu toate acestea, chiar în
cazul administră rii simple, administratorul va putea să dispună de bunurile care sunt
supuse deprecierii sau cu privire la care există pericolul pieirii imediate.
Pentru a putea încheia acte juridice de dispoziţie în numele şi pe seama
beneficiarului, administratorul trebuie să fie valabil împuternicit prin contractul de
administrare, care va trebui încheiat cu respectarea cerinţelor de formă necesare pentru
încheierea valabilă a actelor de dispoziţie.
Administrarea simplă permite administratorului să îndeplinească acte de
conservare cuprivire la bunurile încredinţate, să le exploateze potrivit destinaţiei lor, dar
şi să exercite drepturile aferente acestor bunuri; astfel, în cazul în care printre bunurile
administrate se află alori mobiliare, administratorul va avea inclusiv dreptul de a
exercita dreptul de vot aferent acestora.
Având în vedere varietatea foarte mare de acte juridice pe care administratorul
le va putea încheia, este recomandabil ca prin contractul de administrare să se determine
cât mai exact puterile acordate acestuia și modul în care trebuie să le exercite, pentru a
fi protejate cât mai bine interesele titularului date în administrare.
În cazul în care se optează pentru administrarea deplină, puterile acordate
administratorului sunt mult mai largi, acesta având dreptul să efectueze orice formă de
investiţie considerată necesară sau utilă, precum si orice acte de dispoziţie cu titlu
oneros cu privire la bunurile date în administrare.3
Regulile distincte stabilite pentru aceste două forme credem că au doar rolul de
model, deoarece părţile, prin actul constitutiv, nu sunt ţinute să se încadreze strict într-
unul din aceste tipuri. Ele pot stabili, în baza principiului libertăţii contractuale,
întinderea împuternicirii administratorului. În funcţie de complexitatea actelor pe care
administratorul este ţinut să le efectueze, se pot aplica dispoziţiile de la administrarea
simplă sau de la administrarea deplină – nefiind imposibil să apară, în acest fel, şi forme
„mixte de administrare”.
Credem, aşadar, cu privire la majoritatea normelor în materie, că este vorba de
norme dispozitive.
De altfel, reglementarea din noul Cod civil este o reglementare generală, aşa
cum precizează şi art. 794 privind domeniul de aplicare, anume că în absenţa unor
norme legale speciale, prevederile titlului la care am făcut referire (Titlul V –Cartea a
III-a) se aplică în toate cazurile de administrare a bunurilor acestuia.

III. Regimul juridic al administrării

III.1 Obligaţiile administratorului faţă de beneficiar

Obligaţiile administratorului faţă de beneficiar sunt aceleaşi, indiferent de


tipul de administrare.
În principal, administratorul este ţinut, în limitele legii şi ale împuternicirii, să-
şi exercite atribuţiile cu diligenţa pe care „un bun proprietar” o depune în
administrarea bunurilor sale. Administratorul are obligaţia ca, în cazul unui conflict de
interese, să anunţe de îndată pe beneficiar despre orice interese ar avea într-o anumită
activitate de natură să-l pună într-o asemenea situaţie, cu excepţia intereselor şi
drepturilor născute din actul constitutiv.

3
Ureche Oana, op. cit.,p. 116
Administratorului îi este interzis de a dobândi orice drepturi în timpul
exercitării calităţii sale, prin orice fel de contract, ci doar prin succesiune. În mod
excepţional, administratorul ar putea încheia asemenea acte cu împuternicirea expresă a
beneficiarului sau, în caz de împiedicare a acestuia, a instanţei judecătoreşti.
O altă interdicţie priveşte folosirea bunurilor administrate în interes propriu
fără acordul beneficiarului. Tot o interdicţie priveşte încheierea actelor de dispoziţie cu
titlu gratuit referitoare la drepturile sau bunurile care i-au fost încredinţate, cu excepţia
cazului în care interesul unei bune administrări o impune.
Administratorul trebuie să fie imparţial cu beneficiarii concomitenţi sau
succesivi ţinând cont de drepturile şi interesele fiecăruia.
Credem că această obligaţie nu are numai o valoare morală, ci că nerespectarea
ei, în cazul în care ar cauza prejudicii unor beneficiari, ar putea conduce la obligaţia
administratorului de a le repara. În acelaşi context se înscrie şi obligaţia de imparţialitate
a administratorului.
Răspunderea administratorului nu poate fi angajată pentru pieirea bunurilor
pricinuită de forţa majoră, de vechimea sau de natura perisabilă a bunurilor ori de
folosirea obişnuită şi autorizată a acestora.
La art. 812 N.C.civ. se reglementează şi o anume atenuare a răspunderii
administratorului şi a despăgubirilor datorate de acesta, instanţa judecătorească putând
reduce întinderea acestora, ţinând seama de circumstanţele asumării sau de caracterul
gratuit al serviciilor administrării.

III.2 Obligaţiile administratorului şi ale beneficiarului faţă de terţi4

Administratorul răspunde personal în cazul în care, în limitele puterilor


conferite, îşi asumă obligaţii în numele beneficiarului sau al fiduciarului. Răspunderea
personală a administratorului este angajată, de asemenea, şi în cazul depăşirii puterilor
conferite, faţă de terţii cu care a contractat, în măsura în care aceştia nu au cunoscut
faptul depăşirii puterilor ori beneficiarul nu a notificat contráctele astfel încheiate.
Beneficiarul răspunde faţă de terţi pentru prejudiciile cauzate în mod culpabil
de administrator în exercitarea atribuţiilor sale numai până la concurenţa câştigului
obţinut.

4
Dănescu Laura, Popoviciu Larisa – Dreptul de proprietate privata în Noul Cod Civil, Editura Media Casa
Press, București, 2011, p.89-91.
Aceste prevederi se aplică în mod corespunzător în cazul masei fiduciare.
Această reglementare specială privind răspunderea beneficiarului pentru fapta altei
persoane, în special a administratorului, o socotim a fi o răspundere civilă delictuală.
În primul rând, credem că este o răspundere pentru fapta altuia şi anume
răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, dar cu o limitare legală şi anume
numai până la concurenţa câştigului realizat de către beneficiar. Iar dacă ar fi să avem în
vedere prevederile art. 16 N.C.civ., referitoare la vinovăţie, ar urma să-şi facă aplicarea
alin. 4 al acestui articol, potrivit căruia: „Atunci când legea condiţionează efectele
juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a
fost săvârşită cu intenţie”. Aşadar, beneficiarul răspunde faţă de terţi în condiţiile art.
816 alin. 1 şi dacă prejudiciul cauzat este consecinţa unei fapte săvârşite cu intenţie de
către administrator.
Teoria aparenţei în drept, cât priveşte actele încheiate de un administrator
aparent, îşi găseşte aplicabilitatea cu privire la actele încheiate de acesta cu terţii de
bună credinţă (art. 816 N.C.civ.).

III.3 Obligaţiile privind inventarul, garanţiile şi asigurarea

Administratorul este obligat să facă inventarul, să subscrie o poliţă de asigurare


sau să furnizeze o altă garanţie pentru buna exercitare a îndatoririlor sale, cu excepţia
existenţei unei clauze în actul constitutiv, a unei înţelegeri ulterioare a părţilor, a unei
dispoziţii legale contrare sau a unei hotărâri judecătoreşti.
În situaţia în care o asemenea obligaţie în sarcina administratorului a fost
stabilită prin lege sau hotărâre judecătorească, pentru motive temeinice instanţa îl poate
dispensa de îndeplinirea acesteia, nu însă şi pentru obligaţia de întocmire a inventarului
ori privind garanţia sau asigurarea, dacă acestea au fost prevăzute în actul de constituire.
Cu alte cuvinte, instanţa un poate modifica sau ignora clauzele stabilite de
părţi, dacă acestea sunt legale.
III.4 Administrarea colectivă şi delegarea

În cazul în care sunt desemnaţi mai mulţi administratori, în lipsa unor dispoziţii
contrare, hotărârile se iau prin voinţa majorităţii acestora.
Dacă hotărârile nu pot fi luate din pricina opunerii constante a unora dintre
administratori, se poate apela la instanţa judecătorească, mai ales în caz de urgenţă;
aceasta poate dispune anumite măsuri cum ar fi, de pildă, stabilirea unui mecanism
simplificat de adoptare a hotărârilor, repartizarea atribuţiilor între administratori sau
chiar înlocuirea celui sau celor cărora le poate fi imputată situaţia respectivă.
Răspunderea pentru hotărârile luate de administratori şi pentru modul de
exercitare a atribuţiilor lor este solidară.
Delegarea este operaţiunea juridică prin care administratorul deleagă parţial
atribuţiile sale sau împuterniceşte un terţ să-l reprezinte la încheierea unui act
determinat. Administratorul nu poate însă delega administrarea generală, cu excepţia
cazului când aceasta se face către un coadministrator. În această situaţie, administratorul
răspunde pentru faptele celui substituit, în măsura în care beneficiarul nu a autorizat în
mod expres substituirea, iar în cazul în care aceasta există, răspunde numai pentru lipsa
de diligenţă în alegerea şi îndrumarea înlocuitorului.
Ne întrebăm care este diferenţa între răspunderea administratorului pentru
faptele înlocuitorului, dacă nu are autorizarea beneficiarului, şi răspunderea
beneficiarului care are autorizarea beneficiarului, dar poate răspunde pentru lipsa de
diligenţă în alegerea şi îndrumarea înlocuitorului. Ni se pare că un ar fi nicio diferenţă.5
Terminologia art. 829 N.C.civ. privind delegarea nu este unitară pentru acelaşi
actor şi cu acelaşi înţeles. Se foloseşte termenul delegat, înlocuitor sau reprezentanţă.
Toţi termenii folosiţi, aşa cum rezultă din context, au acelaşi înţeles, desemnând
persoana delegată de administrator, situaţia fiind reglementată de art. 829 N.C.civ.

5
Uta Lucia – Modalitățile dreptului de proprietate – NCC, Editura Universul juridic, București, 2011, p.
128-129.
III.6 Darea de seamă anuală

Este în obligaţia administratorului de a presenta beneficiarului anual darea de


seamă cu privire la gestionarea bunului, bunurilor ori masei patrimoniale încredinţate.
Darea de seamă trebuie să cuprindă toate informaţiile necesare, care să permită
verificarea exactităţii sale. De asemenea, la cererea oricărei persoane interesate se poate
realiza auditul de către un expert independent.
În cazul unei opoziţii din partea administratorului, instanţa judecătorească
poate, dacă este solicitată, să desemneze un expert independent pentru verificarea dării
de seamă.
Totodată, administratorul este obligat să permită beneficiarului, în orice
moment, examinarea registrelor şi a documentelor justificative în legătură cu gestiunea.

IV. Încetarea administrării

Cauzele de încetare pot fi, în principal:


- încetarea dreptului beneficiarului asupra bunurilor administrate;
- expirarea termenului sau a condiţiei prevăzute în actul constitutiv;
- îndeplinirea scopului administrării sau a cauzei care a dat naştere acesteia;
- denunţarea de către beneficiar, după comunicarea către administrator prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire în vederea restituirii bunurilor;
- prin înlocuirea administratorului de către beneficiar sau de către instanţa
judecătorească, la cererea altei persoane interesate;
- prin punerea sub interdicţie judecătorească sau supunerea la procedura insolvenţei, atât
în cazul administratorului cât şi al beneficiarului; desigur este vorba de oricare dintre
aceştia.
Obligaţiile asumate faţă de terţi, ulterior încetării administrării, de un
administrator de bună credinţă, îl obligă pe beneficiar şi respectiv pe fiduciar.6
Întrucât dispoziţiile din noul Cod Civil reprezintă legea-cadru în materia
administrării bunurilor altuia, se pune întrebarea dacă acestea vor fi aplicabile şi în cazul
administratorilor societăţilor comerciale. Răspunsul este negativ, având în vedere atât
faptul că Legea nr. 31/1990privind societăţile comerciale are caracter special faţă de

6
Marilena Uliescu, Instituții de drept civil în Noul Cod civil, București, 2010, pag. 197-203
Codul Civil, precum şi dispoziţiile art.138 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în
aplicare a Codului Civil, potrivit cărora societăţile reglementate de legi speciale
continuă să fie supuse acestora.