Sunteți pe pagina 1din 2

Darul cu care Dumnezeu a inzestrat-o pe Valentina Garlea, vine sa confirme inca o

data ceea ce traditia si ezoteristii sustin: moartea fizica a oricarei fiinte vii este de fapt
o transmutatie. O transmutatie din lumea aceasta grosiera intr-o realitate subtila si
paralela realitatii noastre. Voi reda mai jos, exprimarea simpla si extrem de sugestiva
a Valentinei despre realitatea pe care ea o traieste si o vede, povestita in aceeasi
lucrare publicata de autorul Florin Gheorghita: "Fenomenul Valentina Gârlea".

" - Să vă spun însă ce-am văzut la înmormântarea domnului profesor S. V. de la


Universitate, socrul domnului doctor C.:
Când am intrat în biserică şi rn-am apropiat de sicriu, am mai văzut doar la unghiile
lui, sub unghii, că îi mai lucrau câteva forme de alea mici, cărora domnii doctori le
spun celule; la fel, mai lucrau unele şi la firele de păr din cap şi din barbă. Dar, cum
mă tot uitam, treptat se stingeau şi astea.
Când or venit preoţii - or fost trei -, i-am spus domnului doctor că numai unul este
preot adevărat, că avea o culoare aurie, frumoasa, si la tot ce spunea el se lumina şi
mai mult. Altul era de culoare gri cu maro, iar celălalt era portocaliu închis cu roşu.
De la toată mulţimea din biserică veneau firuţe de lumină până deasupra sicriului,
unde - încă de la intrare - am văzut o formă făcută parcă din fum. Şi forma parcă ştia,
că venea la mulţimea oamenilor, pe deasupra lor, se apropia deasupra nevestei
mortului, mergea la fata dânsului şi o mângâia, iar apoi revenea din nou deasupra
sicriului.
Şi cum cântau părintele şi corul, se vedeau culori de lumină, valuri, deasupra
sicriului, care se schimbau spre jale. Când părintele o prins a zice că „din pământ
suntem făcuţi şi în pământ vom merge”, am privit la sicriu: acolo, toate oasele nu
mai erau apropiate unul de altul şi nu se mai vedea luciosul dintre ele; erau puţin
distanţate între ele. Şi, după aceea, am văzut totul numai negru. Nici la unghii şi nici
la păr nu am mai văzut luminiţele celulelor pe care le văzusem cu o jumătate de oră
mai înainte.
Dar atunci or apărut vreo patruzeci de forme în aer, care erau ca nişte păpuşele: nu
aveau mâni şi nici picioare, dar aveau un fel de aripioare. Şi parcă s-or luat la ceartă
cu forma aceea din fum de deasupra sicriului. Era acuma către sfârşitul slujbei.
Forma parcă tot voia să stea lângă fata dânsului, parcă să se ascundă undeva, să nu
plece.
Când părintele o ieşit pe uşă să plece afară, forma nu voia deloc să iasă din biserică.
Păpuşile alea se tot suceau şi parcă stăteau de vorbă cu ea şi tot îi făceau cale liberă
să iasă. Când părintele o prins a cânta afară, toate formele alea, vreo patruzeci, i-or
făcut vânt la forma asta ca să se ducă din nou deasupra sicriului, care acum era
afară. Da' ea nu stătea deloc liniştită, se tot foia în părţi, se dădea de-a dura, era tare
zbuciumată.
Când părintele se oprea din mers şi spunea „Dumnezeu să-l ierte'' şi toată lumea
repeta vorbele astea, atunci formele de păpuşele îi făceau iarăşi cale liberă şi o
împingeau ca pe un fân pe forma aceea. Şi ea tot aşa se zbuciuma.
Am mers noi aşa şi ne-am oprit de vreo unsprezece ori. Când să plecăm a
unsprezecea oară din loc, forma iar se zbuciuma şi parcă cerea ajutor. Dar astea
multe şi mici tot nu o lăsau.
Insă am rămas uimită acolo, la mormânt, când or început să bată într-un lemn [N.A.:
Valentina nu ştia că se bătea capacul sicriului], forma parcă se înăbuşea şi nu vroia
să se bată acolo, parcă încerca să nu-i lase să bată. Că, dacă oamenii ar fi închis
ochii ca mine şi ar fi putut să vadă cum forma aceea nu vroia să se bată, ar fi lăsat
mortul în pace.
Când o dat sicriul în groapă şi o turnat pământ peste el, atunci ea s-o strâns grămadă
şi, deşi era acuma mică, s-o strâns mai grămadă, de parcă i-ar fi fost tare, tare frică
de ceva. Şi formele alea mici tot treceau pe lângă ea, pe rând. Şi cu toate că forma
de fum era acum mică şi cerea ajutor, nici una dintre formele cele multe - cu aripioare
- nu voia să o ajute.
Şi când s-o auzit pământul dat şi făcut grămadă, forma din fum s-o dus deasupra
mulţimii; s-o dus şi la soţia mortului şi parcă o certa; da' ea nu avea nici o vină,
fiindcă el o murit de cancer. O venit şi deasupra mea şi parcă m-o mângâiat pe cap.
Pe urmă, zbuciumată, o venit deasupra gropii şi de-acolo s-o ridicat în sus, sus
de tot; şi cu cât se ridica mai sus, cu atâta se transforma în lumină. Deci,
dispărea fumul formei şi sus, sus, unde a ajuns, s-o făcut ca o stea; era ca o
stea de pe cer, ca cele pe care le-am văzut când eram copil. Şi s-o învârtit aşa -
în semn de cruce - de mai multe ori, deasupra oamenilor. Da' după aceea, iar o
coborât şi o venit în faţa mea, deasupra fetei celui care o murit. Şi aşa, o mers
cu dânsa plutind deasupra oamenilor. Şi o stat acolo, deasupra fetei şi a
doamnei, până s-o dat toate pomenile. Da' razele de lumină care veneau de la
globul care acum era luminos, nu mergeau la toată lumea, ci numai la cei
apropiaţi mortului.
Apoi, o mers cu noi înapoi, până în dreptul bisericii. Acolo s-o ridicat în sus, s-
o mişcat mergând în colţuri de parcă ar fi făcut de trei ori semnul crucii şi,
după asta, steaua o dispărut.

Deci, nu-i adevărat că omul moare. El trăieşte mereu. După aceea, floarea lui se
transformă într-un glob, mai întunecat sau mai luminos, care se duce şi stă cu
altele de acelaşi fel în stratul culorii sale sau mai coboară printre noi. "