1

Tema: Stilul şi limbajul diplomatic

1. Noţiune de stil şi limbaj diplomatic
2. Evoluţia istorică a limbei diplomatice
3. Expresiile şi locuţiunile caracteristice limbajului diplomatic
4. Dicţionar diplomatic – 50 de termeni
1. Noţiune de stil şi limbaj diplomatic
1. Noţiunea de "limbaj diplomatic" este frecvent folosită într-o accepţiune mult mai largă decît cea a specificului profesiei
de diplomat. În fond, limbajul diplomatic, ca o ramură a limbajului juridic, presupune o exprimare în care termenii trebuie să fie foarte
clar definiţi, iar structura sintactică să nu poată fi interpretată decît într-un singur fel. Este un management al ambiguităţii.
Limbajul diplomatic este o expresie utilizată pentru desemnarea a două noţiuni: prima, este limba în care se întreţin relaţiile
diplomatice oficiale şi se redactează tratatele internaţionale; cea de-a doua, reprezintă totalitatea termenilor şi frazelor speciale, care
constituie vocabularul diplomatic. Expresia de “limbă diplomatică” este aplicată pentru a desemna următoarele: 1) limba actuală (în
trecut latina, franceza, engleza) folosită de către diplomaţi în conversaţie sau corespondenţă; 2) totalitatea cuvintelor şi expresiilor
tehnice care pe parcursul secolelor au devenit o parte component a vocabularului diplomatic; 3) în sens larg, expresie folosită pentru a
descrie cu cuvinte politicoase o anumită stare gravă de lucruri. În prezent nu există o limbă unică de stabilire şi dezvoltare a relaţiilor
diplomatice oficiale şi redactare a tratatelor internaţionale. Treptat se punctează asupra principiului egalităţii în drepturi a limbilor. Cu
unele excepţii, organele de stat de politică externă întreţin corespondenţa diplomatică oficială, schimbul de note şi documente
diplomatice în limbile sale naţionale.
Cuvîntul “stil”, potrivit explicaţiei dicţionarului explicativ al limbii române, înseamnă un mod specific de exprimare într-un
anumit domeniu al activităţii omeneşti, pentru anumite scopuri ale comunicării 1. Totodată „stilul” desemnează modul de exprimare ăn
scris şi oral pentru a selecta şi a aranja cuvintele, considerate necesare pentru a se exprima clar şi eficient 2. Stilul diplomatic decurge
din înseşi condiţiile în care se desfăşoară activitatea diplomatică (personalităţile marcante, natura problemelor şi contextual abordării
lor). Astfel, noţiunea de stil diplomatic are două sensuri: 1) vizează un ansamblu de norme care reglementează forma pe care
documentele trebuie s-o obţină; 2) se referă la stilul propriu-zis.
Practica diplomatică demonstrează că ponderea vocabularului diplomatic în corespondenţa diplomatică este minimală.
Autorul cărţii “Tehnica diplomaţiei” H.Wildner menţiona în acest context următoarele: “Stilul diplomatic trebuie să fie clar, succint şi
simplu: se subînţelege nu doar o exprimare mecanică a faptelor, ci forma clasică a simplităţii, care poate desemna fiecare obiect printr-un
cuvînt unic, determinativ. Nu orice stilist profesionist poate fi şi un bun stilist diplomatic” 3. Stilul corespondenţei diplomatice este
mult mai sobru şi mai reverenţios.
Natura problemei tratate necesită găsirea unei forme adecvate. De exemplu, o problemă gravă şi oficială nu poate fi tratată
într-o notă personală; un accord nu se concretizează într-o notă, ci necesită un schimb de note sau un protocol. Expunerea trebuie să fie
clară, este necesară folosirea unui limbaj adecvat, concis şi precis, fără înţelesuri îndoielnice şi echivoce. Nota diplomatică trebuie să fie
formulată într-un mod logic şi fără contradicţii. Neobservarea sau ignorarea regulilor privind stilul diplomatic poate duce la respingerea
sau restituirea notei. Limba documentelor diplomatice este limba în care statul comunică cu lumea exterioară. După cum limba unei
anumite persoane dezvăluie caracterul ei, aşa şi limba documentelor diplomatice prezintă imaginea statului. De aceea stilului şi
limbajului diplomatic se acordă o atenţie deosebită.
2. Evoluţia istorică a limbei diplomatice
Probabil, în epoca antică, limba chineză a fost prima limbă, care se aplica pe larg în calitate de limbă de comunicare
internaţională. Mai tîrziu, în perioada prosperării Greciei Antice un rol analogic l-a obţinut limba greacă. Alexandru cel Mare
(Macedon), datorită cuceririlor sale, a contribuit la răspîndirea limbii greceşti în ţările din Asia Centrală şi pămînturile îndepărtate de pe
litoralul Africii. Mai bine de 1000 de ani limba greacă a fost limba oficială a Imperiului Bizantin 4.
În perioada Evului Mediul timpuriu limba latină practic era unica limbă în care se scria în Europa Centrală şi Occidentală.
Cel mai mare avantaj al limbii latine consta în neutralitatea ei, însă cînd au început să apară statele, neutralitatea a încetat să mai fie
apreciată drept o calitate necesară. În aşa mod, limba latină a cedat în faţă supremaţiei. După căderea Imperiului Roman, limba latină
încetează să mai fie oficială, dar continuă să existe în calitate de limbă de comunicare dintre diplomaţi, nobili, feţe bisericeşti, oameni de
ştiinţă şi cultură. Instrucţiunile reprezentanţilor diplomatici au început să se scrie în limbile ţării lor doar după ce aceste limbi (franceza,
spaniola, italiana şi engleza) s-au dezvoltat pînă la formele lor literare. Cel mai târziu au început să se scrie în limba germană. În lumea
islamică limba arabă exercita un rol similar limbei latine. Odată cu prosperarea culturii arabe la începutul evului mediu şi datorită
succeselor armatelor islamice, limba arabă s-a trasformat într-o limbă combinată de comunicare dintre diferite popoare răzleţetite în
spaţiul dintre Spania şi Marocco şi pînă la la Irac şi Oman.

1
DEX. – Bucureşti, 1998. – p.1021.
2
Stiluri proprii limbii engleze: stil atristic, stilul literaturii publicistice, stilul limbii ziarelor, stilul limbii documentelor ştiinţifice, stilul
limbii documentelor oficiale.
3
Муратов А.А. Дипломатическая переписка на английском языке. – М., 2004. – с.8.
4
Эндерби Кэппел. Может ли существовать международный язык? //Международная жизнь. – 1990. -
№5. – с.63.
 2

Locul limbii latine în calitate de limbă diplomatică a fost preluat de limba franceză, care începînd cu perioada domniei lui
Ludovique al XIV-lea a dominat aproape 200 de ani. La sfîrşitul sec. al XV-lea, limba franceză a devenit limba de comunicare la curţile
din Savoia şi Ţările de Jos, inclusiv în Marea Britanie. La sfîrşitul sec. al XVI-lea regele Franţei nu mai coresponda cu omologii săi în
limba latină, excepţie făcînd doar cu regele Poloniei.
În sec. al XVI-lea tratatele se încheiau în limba franceză, dar instrumentele de ratificare – în limba latină 5. În acest context
remarcăm însă că la începutul sec. al XVI-lea acorduri în limba engleză, germană sau italiană se redactau doar între statele, relaţiile
cărora se bazau pe legături de rudenie şi aveau în caracter familiar. Astfel, limba engleză servea pentru reglementarea relaţiilor anglo-
scoţiene; limba germană reglementa relaţiile dintre conţii germani, dintre Germania cu Bohemia, Ungaria şi Elveţia; limba italiană se
utiliza în acordurile dintre micile state italiene. În Ţările de Jos şi Lotaringia limba franceză a devenit nativă, dar acordurile
internaţionale se redactau în două limbi: latina şi franceza. Anglia şi Germania foloseau limba franceză în corespondenţa cu Franţa şi
Ţările de Jos.
Tratatul de la Westphalia (1648) a fost redactat în limba latină. Relaţiile dintre Franţa şi Imperiul Sfînt Roman pînă la
Revoluţia franceză (1792) au fost de asemenea guvernate de limba latină.În anul 1800, în Marea Britanie, lordul Grenwill a introdus
practica aplicării limbii engleze în comunicare cu ambasadorii străini acreditaţi pe lîngă curtea Saint-James, în locul limbii franceze.
Lordul Kestleri, în anii 1814-1815, coresponda cu monarhii străini miniştrii afacerilor externe în limba engleză. Kanning în 1823 a
ordonat ambasadorului Angliei din Portugalia să corespondeze doar în limba engleză şi nu în limba franceză. În anul 1831 toţi
ambasadorii Angliei au primit instrucţiuni de a întreţine corespondenţa diplomatic cu autorităţile statelor doar în limba engleză. În anul
1851, lordul Palmerston menţiona că “orice govern are dreptul de a folosi limba sa naţională în relaţiile oficiale, deoarece doar în limba
nativă îţi poţi exprima corect gîndurile”6. Lordul Palmerston considera nedorită şi chiar inacceptabilă anexarea unei traduceri a
originalului unei scrisori sau document, deoarece acest procedeu condiţiona atragerea atenţiei asupra traducerii şi nu asupra originalului,
ceea ce era inadmisibil. Astfel, din anul 1851 limba engleză devine limba de corespondenţă a ambasadorilor Marii Britanii.Apariţia SUA
în calitate Mare Putere pe arena internaţională a exercitat un rol semnificativ în confruntarea dintre limbile franceză şi engleză. În acest
sens, Primul Război Mondial a marcat punctul de cotitură. În timpul pregătirii Conferinţei de Pace de la Versaille, prim-ministrul Franţei
J.Clemanceau, făcînd trimitere la practica de 200 de ani, se pronunţa ca limbă de lucru să fie numai franceza. În timp ce prim-munistrul
Angliei D.Lloyd George şi preşedintele SUA W.Wilson afirmau că ei reprezintă 170 mln de oameni care vorbesc limba engleză, ceea ce
depăşea lumea francofonă şi au cerut ca la conferinţă să se aplice şi limba engleză. Aceste argument au fost decesive. În lumea
contemporană cele mai răspîndite limbi combinate de circulaţie internaţională sînt engleza, franceza şi rusa. Limba spaniolă nu este o
limbă combinată de comunicare, ci mai degrabă prima limbă de comunicare pentru majoritatea popoarelor Americii de Sud. Limba
engleză era aplicată în calitate de primă limbă de 320 mln oameni, şi de 250 mln oameni – drept cea de-a doua limbă, ceea ce constituie
11% din populaţia lumii. Franceza – la mijl. anilor ’80 ai sec. XX era vorbită de 95 mln oameni; spanioala – 300 mln; Rusa – 250 mln,
Germana – 90 mln.
Dominaţia limbii depinde de dominaţia naţiunii sau a statului. La Congresul de la Viena din 1815 s-a aplicat doar limba
franceză. În timpul redactării Tratatului de pace de la Versaille din 1919 s-au aplicat limbile franceză şi engleză. În cadrul Ligii
Naţiunilor limbile de lucru au fost – engleza şi franceza.
După cel de-al Doilea Război Mondial numărul limbilor, utilizate pentru comunicarea interstatală, a crescut considerabil.
Fiecare naţiune dorea să obţină dreptul de a aplica limba sa. La Conferinţa de pace de la Paris din 1946 limbi oficiale au fost: engleza,
frnaceza şi rusa. Limbile oficiale ale ONU au devenit engleza, franceza, rusa, araba, spaniola şi chineza.

3. Expresiile şi locuţiunile caracteristice limbajului diplomatic

„Diplomaţia este aplicarea intelegenţei şi tactului în menţinerea relaţiilor oficiale dintre state” 7. Necesitatea conducerii cu tact
a relaţiilor oficiale între statele suverane a dus la adoptarea unui anumit limbaj convenţional, pe care orice diplomat terbuie să-l cunoască
în mod temeinic.
Dacă un diplomat declară că:
Formule şi expresii Interpretare
1. guvernul său „nu poate rămîne indiferent ” faţă de guvernul respectiv „va interveni în
un anumit diferend internaţional mod sigur”, în acest diferend
2. În practica diplomatică engleză formulele, „His guvernul britanic intenţionează să
Majesty’s Government view with concern” or “view with adopte o linie politică dură în chestiunea
grave concern” respectivă
3. “În acest caz guvernul Majestăţii Sale se va simţi relaţiile de prietenie sînt pe punctul
obligat să reconsidere cu atenţie poziţia sa” de a se transforma în relaţii ostile.
4. “Guvernul Majestăţii Sale este obligat să formulize Guvernul Majestăţii Sale nu va
rezerve exprese cu privire la …” permite
5. În acest caz, guvernul meu „va fi obligat să considere Guvernul meu examinează
propriile sale interese” posibilitatea ruperii relaţiilor diplomatice

5
Сатоу Э. Руководство по дипломатической практике. – М., 1941.
6
Сатоу Э. Руководство по дипломатической практике. – М., 1941.
7
Сатоу Э. Руководство по дипломатической практике. – М., 1941.
 3

sau
„să ceară mîna liberă”
6. „ ... guvernul meu este nevoit să-şi decline orice Guvernul respectiv este pe punctul de
răspundere pentru urmări” a provoca un incident care va duce la război
7. Dacă ambasadorul, în numele guvernului său, în Aceasta înseamnă declararea unui
termenii cei mai politicoşi, cere un răspuns „pînă la orele 20.00, ultimatum
în ziua de 15 noiembrie” într-o problemă gravă

Expresii şi locuţiuni latine, franceze şi engleze

caracteristice limbajului diplomatic
N Expresii şi locuţiuni Semnificaţia
r.
1 Ultimatum Termen ce desemnează nota (sau memorandum-ul) guvernului
. (sau reprezentantului diplomatic al lui), care expune condiţiile asupra
cărora insistă guvernul din numele căruia parvine. Ultimatum-ul trebuie
să conţină o cerinţă expresă, clară şi categorică şi poate insista ca
răspunsul să fie dat într-un timp bine determinat. Ultimatum-ul
concretizează condiţiile finale sau concesiile, adică „ultimul cuvînt” al
contractantului. De obicei, dar nu întotdeauna, U. conţine ameninţări de
aplicare a forţei, dacă condiţiile înaintate nu vor fi executate.
2 Uti possidetis Aceste 2 expresii deseori au acelaşi sens şi semnifică
. sau posedarea reală a dreptului de cucerire, ocupare sau alt drept într-un
Status quo moment oarecare, care urmează de concretizat în cadrul negocierii
tratatului de pace sau chiar în conţinutul lui.
Uti possidetis se referă la posedarea teritoriului.
Status quo – situaţia existentă anterior faţă de alte obiecte (de
ex., unele privilegii de care beneficia o parte pe contul celeilalte).
3 Condiţie sine qua non Condiţie, ce trebuie acceptată, dacă acordul este dorit de partea
. care i-a fost propusă
4 Sub spe rati Reprezentantul are o atitudine binevoitoare faţă de propunere,
. dar încă nu vede temei pentru a implica în aceasta guvernul său
5 Casus belli Act care justifică războiul
.
6 Casus foederis Caz prevăzut de tratatul de alianţe
.
7 Acte authentique Document semnat de a 3-ea parte, împuternicit cu aceasta;
. acest document are un caracter public şi permanent; nu necesită
autentificare.
8 démarche Ceea ce se întreprinde pentru atingerea succesului într-o
. anumită afacere;
Propunere, pas spre întâmpinare, interpelare, pas de încercare,
protest, cerinţă; tentativă de împăcare, preântâmpinare, ameninţare – în
dependenţă de caz.
Este foarte deficil pentru translator utilizarea acestui cuvânt,
dacă nu cunoaşte condiţiile în care a fost întreprins demarşul.
9 Fin de non-recevoir Refuz din cauza caracterului extern.
. Refuz de a accepta reclamaţia în judecată, deoarece persoana
care doreşte să întreprindă aceasta nu trebuie să fie admisă.
1 Reclamaţie Cerinţă de orice gen, propusă judecăţii de către părţi.
0 Sens diplomatic, act de refuz a unui demers sau cerinţă fără a
efectua controlul – „răspuns evaziv”.
1 Acte În diplomaţie, orice tip de document, care determină acordul
1. internaţional, în conformitate cu care s-a asumat o anumită obligaţie.
1 Preandre acte A informa că părţile vor profita, dacă va fi necesitatea, de
2. engl. declaraţia sau recunoaşterea făcută de cealaltă parte.
„to take note of”
„recognise”
„acknowledge”

1 Donner acte A recunoaşte că cealaltă parte a îndeplinit actul necesar

3.
1 Donner la main A oferi oaspetelui locul de onoare, adică de a-l plasa în partea
4. Engl. „give the hand” dreaptă faţă de gazdă sau reprezentantul diplomatic, care primeşte vizita
Germ. „oberhand” efectuată de un colaborator cu rang inferior.
4