În acest număr: OGLINDA

Adelina Fleva
Adrian Dinu
Ion Pachia
Tatomirescu
literara
Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România
Rachieru Ion Pena şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare
şi Editurilor din România (APLER) şi Associazio-
Adrian Grauenfels Ion Predoşanu ne della Stampa Estera din Italia, membru fon-
Alex Ştefănescu Ionel Necula dator al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din
Aliona Munteanu Iulia Maria Iosif Europa (ARPE)
Ana Dobre Iulian Bitoleanu Editată de:
Ana-Maria Ticu Iuliu V. Geza Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” Focşani
Anatol Basarab Jean Giono cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea
Angela Baciu Leonard Ancuta REDACŢIA:
Bogdan Ulmu Liviu Pendefunda Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu
Carmen Buga Liviu-Ioan Mureșan Senior editori: Liviu Pendefunda, Theodor Codreanu,
Cătălin Anastase Lucia Pătraşcu Adrian Dinu Rachieru, Florentin Popescu, Liviu Comşia.
Secretar literar: Ştefania Oproescu
Cătălin Mocanu Lucian Strochi Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu,
Const. Miu Luciana Pop Constantin Miu, Laurenţiu Măgureanu, Petrache
Constanța Cornilă Marian Hotca Plopeanu.
Constantin Stancu Mariana Pancu Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, George Rocca,
Cornel Galben Mariana Vicky Mihaela Albu, Marlena Lica Masala.
Foto: C. Răduc
Corneliu Vasile Vârtosu Tehnoredactare: Adrian Mirodone
Costache Ariton Marina-Raluca Baciu Culegere: Ionica Dobre
Cristina Bîndiu Marius Chelaru
Ștefania Oproescu Mihalache Gabriela OGLINDA LITERARĂ o puteţi pro-
Dan Petruț Camui Mioara Bahna cura şi descărca de pe site-ul
Dana Țolea Mircea Bostan www.oglindaliterara.ro unde aflaţi
Dinu Săraru Mircea Gheorghe şi modalităţile de abonare.
Dorel Vidraşcu Nicolae Iorga
Materialele se trimit numai în format electronic,
Dumitru Anghel Nicolae Manolescu cu diacritice, la :
Dumitru Ichim Nicolae Nicoară-
Elena Stroe-Otavă Horia E-mail: gheorgheneagu@yahoo.com
Elisabeta Drăghici Nina Plopeanu gheorgheandreineagu@gmail.com
Florea Lina Oana Dugan gheorgheaneagu@gmail.com
Florin T. Roman Octavian Mihalcea Corectura nu se face la redacţie.
Florina Dinu Paul Verlaine
Gabriela Căluţiu Păstorel Teodoreanu ADRESA REDACŢIEI:
Str. Alexandru Golescu,
Sonnenberg Petrache Plopeanu Nr. 76 bis, Focşani,
George Anca Petruş Andrei Jud. Vrancea
George Roca Pompiliu Comșa Mobil: 0722-284430
Gh. Nazare Retuţa Dascăl ISSN 1583-1647 0749188333
Gheorghe Sava Francu
Suchoverschi Steluţa Bătrînu
Revista se difuzează prin abonament la
Gherbaluță N. Ştefania Oproescu
Gabriel Theodor Codreanu sediul redacţiei şi sediile filialelor
Horaţiu Suciu Tudor Arghezi Uniunii Scriitorilor din România.
Ioan Bute Zavalic Antonia
Ion Coja În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund
în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub
Ion Ionescu-Bucovu semnătura proprie.

10574 www.oglindaliterara.ro
 EDITORIAL

Gustul amar al lansărilor de provincie

S-ar cuveni la început de an să arborăm aura speranței în lista proiectelor de
viitor. Ce te faci însă, când trecutul -și nu mă refer la cel îndepărtat – bântuie încă
memoria aricită de evenimente a căror izolare îngroapă buna intenție a organizatorilor.
N-am uitat încă, o seară dintr-un final de noiembrie, ultima dintr-un șir de manifestări
dedicate cărții, în cadrul cărora s-au lansat o serie de volume apărute în anul acesta,
când, pe un trotuar întunecos animat doar de ploaie, însoțitorul meu rostește după o
lungă perioadă de mers în tăcere: „Am același gust amar pe care l-am avut și când a
fost lansată cartea mea”. Și nu era o carte oarecare. Autorul, așișderea. Atât s-a rostit.
La capătul străzii ne-am spus „la revedere”.

Caut să așez într-o formă cumva ordonată
gândurile ce roiesc în jurul acestui preambul,
fără să alunec în patetismul lamentărilor sau
al provincialismului. Spun mai întâi , că mă
înspăimânt când intru într-o librărie. Nu se
citește, auzim la tot pasul. Se scrie însă abrupt,
rafturile îndesate de cărți stau să cadă pe tine.
Neavizat, te sufoci. Nu-i un loc unde să intri fără
o minimă inițiere. Librarii și anticarii de altădată
au rămas doar în amintire. Revistele literare,
un real ghid în selecția lecturilor sunt aproape
inaccesibile și ca preț și ca difuzare. Sunt lucruri
știute, spuse și repetate de prea multe ori, fără
folos. Unele se vor descurca înțeleg, grație unei
legi de subvenționare ce intră în vigoare de la 1
ianuarie 2015. Beneficiare, revistele U.S.R., care
oricum nu erau neglijate. Se mai pomenește de
o „suplimentare” și pentru altele. Care, cum, greu
de înțeles, mai cu seama că 1 ian. bate la ușă.
Nicolae Bălașa propunea recent, într-un interviu,
ca revistele literare să nu mai fie subvenționate
sub nicio formă, ci, pur și simplu să se privatizeze.
Gustul amar de care vorbesc este
provocat în mare parte de modul în care se
face, sau nu, promovarea autorilor care n-au
șansa unei campanii extinse, fie din cauză că
nu au un nume deja consacrat, fie din lipsa unor
resurse consistente care să-i permită un loc în
față. Este posibil astfel, ca un scriitor merituos
să rămână anonim, iar opera sa ignorată. Se
zvonește că, pe la Târgul „Gaudeamus”, unii
și-au cumpărat standuri personale și nu numai,
au cumpărat chiar „cumpărători”. Zâmbesc, o fi
sau nu adevărat, practica nu-i nouă.
Cine a citit cartea lui John Irving Lumea
văzută de Garp (Grup Editorial R A O, 2007), a
aflat un fenomen oarecum asemănător. Romanul
care „este și nu este autobiografic” după spusa
autorului, a avut în anii `70 un succes la public ce
nu mai fusese atins de la celebrul De veghe în
lanul de secară al lui Salinger. Autorul, frustrat de
lipsa de promovare și receptare a scrierilor sale
anterioare, a fost descoperit de un editor care i-a
propus un angajament de largă comercializare.
A devenit astfel, dint-un scriitor obscur un nume
de referință. Romanul a fost ecranizat, cu Robin
Wiliams în rolul principal, iar următoarele sale
cărți s-au vândut la fel de bine, deși nu au avut
întotdeauna cronici favorabile. Asemănător este
episodul din carte în care, o fiica a personajului
Garp, care nu l-a cunoscut personal fiind prea
mică la moartea acestuia: „Își făcuse un principiu
din a intra în toate librăriile și de a cere cărțile
tatălui ei. Dacă nu se mai găseau în depozit,
atunci le comanda… Jenny Garp lăsa nume și
adrese false peste tot în America; cărțile pe care
le comanda vor ajunge până la urmă în mâinile
cuiva își spune ea. S.M. Garp nu va fi epuizat ca
tiraj - cel puțin atâta vreme cât va trăi fiica lui ”
Având nevoie să consult unele cărți, am
Ştefania Oproescu
mers în ultima vreme mai des la bibliotecă.
Am avut surpriza, deși pare neverosimil, ca de
fiecare dată sa găsesc la secția împrumut, tineri
Gustul amar
care cereau aceiași carte, De veghe în lanul de de care vorbesc
secară, asta fiindcă tot vorbeam de Salinger. este provocat în
Faptul că o cititoare, elevă aflată în ultima mare parte de
vacanță de liceu comentează online cartea și
o cataloghează cu nota 7, dar o declară totuși modul în care
accesibilă, ușor de citit, este tot o formă de se face, sau
reclamă. Apoi, posibil să tenteze modelul elevului nu, promovarea
răzvrătit. Și am mai aflat ceva, tot în bibliotecă.
Asistând la una din lansările de care vorbeam, autorilor care
fiind prezenți doar noi între noi și nici aceștia n-au șansa unei
toți, cunoscându-ne deja bine, mi-am plimbat campanii extinse,
privirea pe raftul cel mai apropiat de scaunul
pe care stăteam. Mi-a atras atenția o carte, atât
fie din cauză că nu
de lipită cu bandă adezivă încât abia se mai au un nume deja
distingea coperta cartonată, iar paginile erau consacrat, fie din
de-a dreptul dublate de lipituri. Era, cred, cea mai lipsa unor resurse
citită carte din bibliotecă. Am avut concomitent
două impresii, ca în gluma cu vestea bună și consistente care
vestea rea. Cea rea, pentru mine, era titlul cărții: să-i permită un
Stăpânul inelelor. Da, știu, Oscaruri, Globuri loc în față. Este
de aur, fenomen planetar. Cea bună, faptul că,
în ciuda nenumăratelor ecranizări, cartea a fost posibil astfel, ca un
totuși citită. scriitor merituos să
Ce mai vreau să spun în legătură cu rămână anonim, iar
gustul amar al lansărilor noastre. A venit
din lipsa publicului, deși evenimentul a fost
opera sa ignorată.
anunțat în presa locală, dar, mai mult, din lipsa Se zvonește
multora dintre cei apropiați cuvântului scris. că, pe la Târgul
Consider lipsită de eleganță și păguboasă nu „Gaudeamus”, unii
atât ierarhizarea valorică alcătuită din păreri
personale, cât lipsa de susținere a unei și-au cumpărat
manifestări organizată cu bună intenție. Să mai standuri personale
vorbim de tineri și de apetența lor pentru lectură? și nu numai, au
Mai are valoare exemplul? Poate n-ar fi rău să
ne amintim măcar din când în când de Citadela cumpărat chiar
lui Exupéry: „A crea, înseamnă a greși, poate, „cumpărători”.
un pas în timp ce dansezi… Operele… se nasc Zâmbesc, o fi
atât din munca celor care-și ratează mișcările,
cât și din a acelora care le reușesc. Căci nu
sau nu adevărat,
poți împărți omul… Marele sculptor se naște din practica
mulțimea sculptorilor neînsemnați. Ei îi servesc nu-i nouă.
drept scară și-l ridică. Iar dansul frumos se naște
din fervoarea dansului. Iar fervoarea dansului
cere ca toți să danseze, chiar cei care dansează
prost, căci astfel nu există fervoare ci academie
pietrificată și spectacol fără înțeles”.
www.oglindaliterara.ro 10575
 O TEORIE A CUMETRIALITĂŢII
UNIVERSITARE, DAR NU NUMAI
Luca Piţu este, de mulţi ani, ceea
ce în limbajul conceptual contemporan
se numeşte o singularitate canonică,
fiindcă, înainte de toate, el este un
scriitor, de unde şi prezenţa lui, la loc
de cinste, în dicţionarele literare. El se
consideră un „anarho-eseist”, „şcolit
la Gura Humorului”, coincidenţă
sublimă, fiindcă, într-adevăr, destinul
a făcut să urmeze cursurile liceale
chiar acolo, ca într-un transmodern
topos crengian de unde a ieşit şi cartea
de debut Le chasseur de corbeaux,
apărută în Franţa, la Muizon, 1986.
Puţini eseişti, în cultura noastră,
Theodor Codreanu îndeplinesc la o aşa cotă estetică şi
est-etică, deopotrivă, condiţia eseului,
doldora de cărturărie, de inteligenţă,
de esprit de finesse, de rară capacitate de a se juca cu limba română şi
cu cea franceză, fără să le bruscheze vreodată naturaleţea, încât semnul
celor aleşi (Maiorescu) se arată la el, ca la orice creator veritabil, printr-un
idiom stilistic inconfundabil. Asta poate să incomodeze pe neiniţiaţi, pe cei
nededaţi cu deliciile umorului, dar, cu siguranţă, pe cei fixaţi de Luca Piţu,
cu aciditate inconturbabilă, într-un insectar al mutanţilor etici, căci umorul
scapă de sub frâiele bonomiei faţă bietele figurine omeneşti, devenind
secerătoare, ca în finalul Doinei eminesciene. Nu e de mirare că Luca Piţu
lipseşte cu desăvârşire din Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae
Manolescu, unde, în schimb, se răsfaţă eseistul serios şi încruntat Horia-
Roman Patapievici, fiziologizat, prin intermediar puşidinulescian, în cartea
care ne-a prilejuit aceste glose: Prolegomene la o teorie a cumetrialităţii
universitare (Editura Opera Magna, Iaşi, 2014). În amintita Istorie,
Patapievici este noul geniu eseistic al Carpaţilor, „cel mai remarcabil al
generaţiei ’80” (p. 1403), care a rezistat vitejeşte prin cultură, nepublicând
nimic până în 1989! Într-adevăr, vrednic disident „autocronic” (vorba lui
Goma), stând, struţeşte, în „clandestinitate” (vorba lui Manolescu), având
capul vârât în nisip (vorba Nicoletei Sălcudeanu), pentru ca după 1989
să ţâşnească dezlănţuit meteoric, beneficiind, cu strălucitoarea-i aură a
„disidenţei”, de toate deliciile Epocilor de Argint, de Bronz şi de Fier, cum
le spune Luca Piţu anilor prezidenţiali (ai Iliescului, Constantinescului,
Băsescului) din sfertul de veac de după Epoca de Aur. Sau diogeneşte spus,
în textul Risus patavitiosus: „Textula stuprarealistă mai la vale curgătoare
– un portret vitriolant al unuia dintre marii potlogari politicamente corecţi
ai zilei, umflat, cât broasca lui La Fontaine, cu diverse pompe mediatice şi
slugă interesată la barosanii zonei dadanubiene – nu ne aparţine, vai, nouă,
ci plurilateralului artist + polemist Puşi Dinulescu/Pouchy Dinulesco, fanul
pişicher al Meşterului Manolescu din Diavolul şi gaşca. El o va fi publicat,
nu chiar aşa de târziu, pe blogul lui Ben Todică, sub intitularea Râsul lui
Patapievici. Credeam, după chiar prima lectură că merită şi nemurirea
nevirtuală, aia de hârtie, aşa că o reproducem, et d’un coeur léger, în finalul
prezentei secţiuni livreşti.” (p. 172).
Fiziologia râsului cabalin patapievician este devastatoare, aşa că o
recomand cititorului, ca bună de găsit la pp. 172-177. N-am să fac risipă
de spaţiu decât cu un citat vizând vitejeasca rezistenţă prin cultură: „De
altfel, alături de rezistenţa prin fugă, rezistenţa prin cultură a fost, după
unii, marea haiducie din vremea comunistă a unora de genul sau de geniul
lui Patapievici, care nu numai că sunt puşi alături de rezistenţii adevăraţi,
ba chiar sunt preferaţi eroilor din munţi, din puşcării şi din faţa plutoanelor
de execuţie.”
Dar, întorcându-mă la diogenismul d-lui Luca Piţu, auctorele ezită
să se considere un cinic, văzându-se, mai degrabă, un tovarăş de drum al
lui Moş Nichifor Coţcariul, unul trecut prin metafizică, un producător de
prolegomene. De aceea, a şi avut un destin universitar secund comparativ
cu al maeştrilor cumetrialităţii: „Dacă aş şi posedat cinismul besivorfic al
regretatului Ştefan Cuciureanu, ar fi trebuit să mă bucur că, fără a mai studia
vreo ţîră, de atunci înainte, rămâneam întotdeauna un geniu în comparaţie cu
ei ori cu ele. Dar nu eream cinic, numai îngrijorat.” (Academicomicăriile, p.
36). Eu întrevăd aici distincţia fină dintre cinic şi kynic produsă de neamţul
Peter Sloterdijk în inegalabilul op Critica raţiunii cinice. Cinic este Marele
Inchizitor din legenda ştiută de Ivan Karamazov, inchizitorul fiind preocupat
doar de ordinea şi pacea instituite în colectivitatea creştină, alarmându-se,
cu toată responsabilitatea raţionalist-carteziană, de întoarcerea lui Iisus
pe pământ, ştiind bine că asta ar însemna o catastrofă pentru ordinea
comunităţii: „De ce ai venit să ne tulburi? Căci ai venit să ne tulburi, o ştii
10576 www.oglindaliterara.ro
prea bine. Dar ştii tu, oare, ce se va întâmpla mâine? Eu nu ştiu cine eşti
şi nici măcar nu vreau să ştiu dacă într-adevăr eşti Tu sau e doar o sosie
de-a Ta. Mâine am să te judec şi am să te ard pe rug ca pe cel mai periculos
eretic, iar acelaşi popor care ţi-a sărutat deunăzi picioarele va sări mâine, la
un semn al meu, să azvârle cărbuni pe rugul Tău.”
Pentru ordinea cumetrialităţii universitare, un venit de nicăieri, din
Cajvana suceveană, precum Luca Piţu, însemna tulburare, una pe care
o putem numi kynică, spre a ne putea reaminti de rosturile primare ale
filosofiei lui Diogene Câinele, singularul între filosofi, sosit să tulbure
splendoarea republicii ideale a Zeului filosofiei precreştine, Platon. Peter
Sloterdijk a văzut bine: nu Stagiritul a fost adevăratul emul al lui Platon,
ci Diogene. El a făcut praf ordinea Ideilor platoniciene. Şi de atunci se-
ntâmplă, din când în când, să vină asemenea intruşi, ca Swift, Goya,
Caragiale, Nietzsche sau Cioran, ultimii doi consideraţi eronat filosofi
cinici, când ei, în realitate, sunt kynici, precum strămoşul lor. Să distingem:
cinismul este filosofia practică a conservării ordinii utopice, inchizitoriale,
pe când kynismul este zicerea adevărului crud, gol-goluţ, dezvelirea
cadavrului trist şi gol (Eminescu).
Tocmai când îşi regretă lipsa de cinism, Luca Piţu trânteşte una
grosier-plesnitoare precum Eminescu în publicistică sau în amintita Doină:
„Recrutările de cadre tinere săvîrşindu-se după criterii cumetriale, aduceau
în învăţământul superior o masă impresionantă de neisprăviţi, dobitoci
sau putori.” (p. 36). Dar asta nu numai în Epoca de Aur, ci şi în cele de
Agint, Bronz şi Fier. Oare nu confirma ierarhul Argintului, Ion Iliescu,
metafizica indestructibilei cumetrialităţi, recunoscând că în România se
dăduse liber la „capitalismul de cumetrie”? Aşa că nimic nou sub soare,
continuitatea sistemului era pe deplin asigurată, chiar în spiritul celor patru
cicluri de evoluţie a Partidului, doctrinate de părintele cinic al căgăbăului,
cum i-ar zice Luca Piţu, Iuri Andropov, naşul lui Mihail: Gorbaciov, Ion
Iliescu, iar cu bătaie mai ascunsă, al lui Emil Constantinescu şi Traian
Băsescu: comunismul transfigurat de la stânga la dreapta. Iar în limbajul
andropovian, stadiile: 1) partidul îşi asumă deschis numele de comunist
şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2) când
numele de comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia
unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism,
pierde puterea şi se resemnează; 4) revine la putere într-un cadru aparent
democratic.
Se poate vedea asta şi-n reînvierea, de către Luca Piţu, a celor patru
vârste mitice, metalice, ele alcătuind o paradigmă similară. Aşa că nu e de
mirare că de la cumetrialitatea dejist-ceauşistă s-a ajuns la stadiul de Fier
din învăţământul universitar actual. Numai că rădăcinile cumetrialismului
nu-s de azi, de ieri, sunt străvechi, constată Luca Piţu, scormonind ca
un adevărat arheolog de arhetipuri. Altfel, prolegomenele lui nu şi-ar fi
meritat numele, nu s-ar fi ridicat la concept, la general, vorba lui Noica,
rămânând la nivel empiric. Mai rău, ar fi stagnat în stadiul de pamflet sau
în simplă simptomatologie humoristică, ratând theoría (θεωρία). Lexeme,
cuvinte-valiză, create ad hoc, prezente la începutul fiecăreia din cele trei
părţi, precum potlogărem, academicitate, pdronazgo, compère, socrus,
gregaritate, istorietă, anekdota, stuprarealism, juiţare etc. nu şi-ar mai fi
avut rostul în simulacrul de metafizică postmodernistă.
Iată-l înaintând à rebours către „abisal”. Porneşte de la constatarea
că universităţile Răsăritului ortodox au ajuns „mari ferme familiale” (p.
13), dat fiind că realismul a biruit nominalismul, înlesnind victoria lui
Platon asupra lui Aristotel, a platonismului colectivist ortodox împotriva
individualismului stagiritic care a dat roade în Occidentul catolic şi
reformat. În Occident, famiglia a rodit în Mafia italiană, aflând Naşul în
vârf de piramidă. În schimb, în Răsărit, cumetrismul s-ar fi generalizat
prin simfonismul bizantin, intrat intact în şi în cumetrialitatea universitară,
proliferând prin aranjamente de clan, cu tot tacâmul, inclusiv cu teze de
doctorat „pontagioase” (cuvânt derivat de la Ponta, trăitor în ultimele trei
epoci, culminând cu Fierul băsescian). Dar scotocitorul nu se mulţumeşte
cu stratul simfoniei bizantine (conceptul, pentru cei care nu cunosc, se
referă, îndeobşte, la relaţia armonios-muzicală dintre puterea cezarică şi
Biserică), ci, ca un adevărat Rac metafizic, ajunge la hoarda primitivă,
din care se trage şi cumetrialismul de budoar, vecin cu dreptul seniorial al
primei nopţi, înfloritor în Evul Mediu, insinuat şi în vremea „protecţiilor de
fuste” din veacul eminescian, toate întâlnindu-se cu political correctness:
î
„Vestigii din acele epoci stranii ar fi fost, bunăoară, condamnarea de către
unele conventicole gnostice a poruncii veterotestamentare să nu râvneşti la
fumeia celălaltului; pulpăritul seniorial în Evul Mediu (sub rezerva că nu
erea o invenţie a juriştilor republicani, prompţi în a băga nasoale orînduirilor
monarhiceşti); pulpăritul instituţional modern + postmodern, sancţionat dur
de cei ce, peste balta Atlantică, gîndirostivieţuiau politicamente corect.”
 Prefaţă la un debut târziu
Mărturisesc de la bun început că
autorul acestui volum a fost unul dintre
cei preferaţi în întâlnirile Cenaclului
Portret realizat de Alexandru Harabagiu
bun augur. Poate că nu este lipsit de importanţă ca,atunci când ne dăruim
lecturii să observăm transformarea acestui autor plin de har în toate prozele
sale. Şi mai este de semnalat faptul că aproape fiecare temă abordată se poate

„Duiliu Zamfirescu”, de la: Sinagogă, constitui ca subiect de roman.

Casa Armatei, sau - Direcţia de Cultură
a judeţului Vrancea.
Era unul dintre cei mai buni
epigramişti şi un virtuos rondelist din
gruparea noastră. Iată de ce am fost
plăcut surprins, când l-am simţit pornit
pe un drum mai amplu al mânuitorului
de cuvinte – proza. Iar atunci când,
printre rândurile sale găseai alcătuiri de
o surprinzătoare fineţe, nu puteai decât
să te bucuri.
Dar cea mai mare realizare al
Gheorghe Neagu prozatorului Moni Constantin erau
finalurile menite să
surprindă cititorul în aşa
fel încât să rămână amprentat de subiectul prozei, indiferent
dacă ne referim la: „Tăierea mieilor”, „Singur”, sau la oricare
alta din prozele sale, nu putem să nu remarcăm caracterul
militant al temelor.
De fapt, volumul de faţă poate fi considerat ca o suită de
mărturisiri. Scriitorul este pus pe confesiuni, ceea ce face ca
temele prozelor sale să fie extrem de veridice.
Tema revoluţiei pare să fie predominantă în istorisirile
acestui volum. Mineriada, rătăcirile politice specifice ale unei
societăţi buimăcită de ştiri care mai de care mai năucitoare, nu
fac decât să ne aducă odată în plus contemporaneitatea din
cuprinsul volumului.
Cred că genul acesta de scrieri poate să dăinuie în timp
şi pentru documentarea cititorului mileniului trei.
Ca unul care am trăit mai mulţi ani în preajma autorului
pot afirma că am avut aşteptări mari care s-au dovedit a fi pe
deplin justificate şi împlinite.
Am avut teamă că autorul nu se poate desprinde de convingerile sale
politice. Spre cinstea lui, domnul Moni Constantin este într-o postură fericită
care nu se subjugă unor precepte politice din afara mesei de scris.
Se pare că aşezat la masa de scris, scriitorul îşi impune cu onestitate
să transforme convingerile şi temele sociale în literatură de bună calitate.
Transfigurările la care face apel în economia scriiturii domniei sale sunt de
Găsesc că forţa narativă din aceste proze este evidentă de fiecare dată.
Dacă aş lua de exemplu, tot ce înseamnă „Pagini de Jurnal” care încep cu
„Simple Note”, am observa că până şi „Notele informative” trecute prin pana
autorului devin literatură de calitate. Aproape toate lucrările sunt probe de
onestitate şi de viaţă trăită.
Nu am avut nicio îndoială atunci când autorul a abordat vreuna din
temele sale preferate că realitatea este la ea acasă în textele acestui volum.
În proza „Piaţa Gorbaciov” nu poţi să nu te laşi sedus de titlu. În
realitate, cu un talent numai de el cunoscut, domnul Constantin transfigurează
o temă de politică banală într-o pilulă literară plină de fineţe, pe care o citeşti
cu plăcere şi cu puţină invidie colegială când vezi transfigurarea literară.
Iată de ce întotdeauna am admirat talentul acestui autor care a ştiut să
facă din temele social politice o literatură prizabilă. Cred că acest volum ar
fi avut o altă soartă dacă ar fi fost editat dar mai ales promovat
la nivel naţional cu mai mult succes, pentru că sunt puţini
autori care fac literatură de calitate din evenimentele trăite
cu adevărat, cum sunt preyentate în „Ciorile” sau „Începutul
revoluţiei în oraşul meu”. După cum nu pot să trec cu vederea
‚Aproape underground’ unde un grăsan şi un motan trăiesc
într-o atmosferă conspirativă fermecătoare alături de o
nevastă care sforăie senină, departe de frământările autorului.
Iar atunci când îşi permite să consemneze zilele unui sediu
de partid unde prima secretară a fugit, să receptezi alături de
Gică Marţafoi, Lixandra, Tache, ce a însemnat revoluţia la
începutul ei. În „Poveste de iarnă”, da, în acest debut târziu,
vine întrebarea şi regretul că nu voi găsi răspuns: de ce aşa
de târziu? Spun asta şi pentru că autorul publicase în ziarul
Milcovul de acum trei decenii de mai multe ori. Nu era un
necunoscut. Probabil că a avut întotdeauna o sfielnică dar
păguboasă reţinere.
Se vede treaba că până când nu a fost convins de
valoarea scriiturii sale, nu a considerat că ar fi bine să dea
publicului lucrările sale. Bine că am apucat să le vedem strânse în volum.
De fapt o parte din lucrări au fost publicate în revista Oglinda
Literară. Este posibil ca în acest mod să fi căpătat convingerea că are
valoare în ceea ce face.
Iată de ce recomand cu multă căldură acest volum fiind şi eu la rândul
meu convins de valoarea sa literară.

(pp. 27-28). Cu alte cuvinte, universitarismul
cumetrial de budoar ţâşneşte ocult din dreptul
Tatălui din hoardă. „Prin urmare, deci + aşadar:
pulpăritul instituţional – id est «dreptul» şefului
de a-şi coţopeni subalternele de a se plasa din
când în când sub şefe, sub protecţie de fuste
ori sub mese – verosimiliza, iată, sorgintea
cutumiară, prelungea legi nescrise, arhaice de tot,
ale societalului. Recapitulam numai pretenţiile
Tatălui din hoarda primitivă a lui Atkinson,
reformulate în Totem şi Tabu, cartea vienezului
nepereche, ştiut tutulor îmbîcsiţilor cu lecturi
freudiene, şi ne cruceam…” (p. 28).
Teoria Cajvaneului poate fi, desigur,
contestată sau amendată. Noul Tată, descins din
hoarda primitivă, s-a arătat, în Biserică, întâia
oară, ca Mare Inchizitor, răsărit din catolicism,
strecurându-se, apoi, prin Marx, în Răsărit, unde
a găsit vast teritoriu de experimentare a ordinii
care să înlocuiască iubirea creştină, reprimând
persoana, care e mai mult decât individualismul
vestic. Prin urmare, cumetrialismul rămâne
al hoardei care nimiceşte persoana unică,
îndumnezeită, străină de apucăturile
cumetrialităţii universitare. Din persoană creşte
personalitatea care poate călători pe două căi,
cu liberă alegere: spre ceea ce Vasile Andru
numeşte hristosferă, sau către diablosferă, cum
aş fi îndrituit s-o numesc. Cumetrialiştii lui
Luca Piţu, sărmani orbeţi (slabii nietzscheeni),
cred că drumul spre Rai trece prin diablosferă.
Şi aici e toată încurcătura, piatra grea a
filosofiei şi teologiei, lespedea de pe mormântul
Mântuitorului.
La drept vorbind, şi Cajvaneul ştie toate
astea, fiindcă nu-i iartă nici pe cumetrii din
Hexagon şi de aiurea, la vedere stând marxienii
de cursă lungă, în frunte cu „nişte otrepe
ideologice din tagma unor Simone de Beauvoir
şi Jean-Paul Sartre” din care a ieşit şi „Divinul
Bourdieu”, creatorul „Cumetriei Bourdivine” în
sociologie, care adusese universitatea franceză
cam la nivelul celor de la noi, fabricatoare
de diplome, în conformitate cu democraţia
„corectitudinii politice”. Piţu însuşi a constatat
asta în stagiul din Hexagon (lector la Nancy I,
1992-1994): „Putea să verifice oricine că les
primo-entrants, studenţii intraţi la facultate fără
concurs, democraticeşte, numai prin înscriere,
se dovedeau cam analfabeţi, cum recunoşteau
şi tembeliziunile centrale, din colţul gurii
însă. Ei cunoşteau în total vreo cîteva sute de
cuvinte necesare comunicării cotidiene; ignorau
sistematic literatura, istoria, geografia naţională
şi limbile straniere, vii ori moarte. Personal îi
testam pe alumnii din anul al doilea de la Litere: nu
ştiau, o bună parte dintre dânşii, capitalele tutulor
ţerilor vecine cu Francia. Pentru ei, Carpaţii
ereau un cartier cu fotbalişti din Bucureşti sau
Budapesta, nu conta, dar antamau greve spre a
obţine garsoniere gratuite de la Municipalitate ori
de la Oficiul Operelor Universitare, căci media
mare la învăţătură nu avea importanţă. O blamau
drept un criteriu burghez, discriminator, creator
de elititate. Dacă-i întrebai cine erau Dante,
Montesquieu, Montaigne ori Rimbaud, îţi rîdeau
în nas tîmpiţeşte sau băşeau vreun calambur
debil.” (pp. 46-47). Nu înspre o performanţă
similară se vor îndrepta şi cumetriile universitare
de pe Dâmboviţa? Fenomen de neosincronism,
www.oglindaliterara.ro
desigur!
Întorcându-ne la „cumetrialismul” din
ţară, Luca Piţu încondeiază cu strălucire stilistică
zeci de figurile universitare care au rătăcit calea
persoanei, deşi personalităţi multe dintre ele
sunt. Umorul său filologic-filosofic, cu puternice
ingerinţe kynice, ne oferă pagini memorabile,
dincolo de unele mai diluate. Ca şi în cazul
Gomii (genitivul îi aparţine), figurinele sale vor
stârni multe nemulţumiri, chiar cu vehemenţe
ucigaşe. De aceea, mă şi abţin să le pun înaintea
cititorului, lăsându-l pe el să le descopere şi să
le drămuiască. Ofer, în încheiere, doar o mostră
fiziologică sui-generis, de forţă eminesciano-
argheziană: „Aceste «elemente» noi – şi mă
refeream doar la cele aduse după criterii bizantine
– urmau să nu se ocupe cu scrisul, cu învăţatul
ori cu cercetura, ci cu tragerea sforală, lingualul
tititlat al poporului şefial, sereitul printre uluce,
plagiatul neţărmurit, intrigăraia şi alte găinăreme
înalt universecuritare. Când să mai înveţe greacă,
latină, engleză şi germană, aidoma omologilor
antebelici sau euroatlantici, de vreme ce modelele
lor erau cumetrii recrutatori, agili organizatori ai
concursurilor cu pile + împrejurări?” (p. 36).
Citită în dublu referenţial: simulacru
postmodernist într-un idiolect irepatabil şi
operă kynică „îngrijorată” de starea culturii şi
civilizaţiei româneşti, Prolegomene la o teorie a
cumetrialităţii universitare este o carte necesară
pentru asanarea moravurilor publice, putând
sta alături de lucrări precum Din psihologia
poporului român, de Dumitru Drăghicescu,
Viaţa unui om singur, de Adrian Marino, sau de
Jurnalele lui Paul Goma.
10577
 iluzii şi realitate, scrisul lui Buzura n-a fost
RELECTURI ocolit de reproşuri. Era amintit, de pildă, stilul
greoi şi patetismul turbulent (Alex Ştefănescu),
„desenul unic” şi personajele-marionetă (M.

AUGUSTIN BUZURA ŞI Ungheanu) sau iritantul psihologism veleitar,

cum zicea N. Manolescu. Avem de-a face, însă,
survolând harta scrierilor, cu puternice romane
MIZA MORALĂ sociale, sincere, invitând – în epocă – la cititul
printre rânduri, iscând vâlvă, cozi şi, desigur,
alerta autorităţilor. După ce autorul, epuizat,
În pofida a ceea ce, îndeobşte, se crede despre romanele lui luptase cu cenzura („negocieri”, concesii
Augustin Buzura, complicate şi ambiţioase, negreşit, dezvoltând etc.), radiografiind un mediu constrângător,
o viziune sumbră, judecata dobândind, prin semnătura unor deformator, strivind personalităţile, încercând
critici „grei”, rang axiomatic, proza sa, de covârşitoare fervoare a salva prin monologuri sufocante, cu puseuri
etică, construind o pedagogie a libertăţii de gândire, are o melodramatice şi aluzii deranjante, subversive,
mai scăzută portanţă politică. Angela Martin, subliniind miza propunând confruntarea, tocmai autenticitatea.
morală a personajelor sale, răvăşite de spaime, obsesii, angoase, Inadaptaţii lui Buzura, recapitulându-şi
râvnind „trezirea” şi regăsirea de sine, era limpede: „clinicianul” eşecurile, refuză dresajul, ingerarea minciunilor
Augustin Buzura, prozator puternic şi incomod, „nu s-a cantonat şi traversează seismice crize de conştiinţă;
în politic pe cât se spune”. Desigur, el propune o nemiloasă exprimă destine frânte sub tăvălugul Istoriei,
sociografie a mediilor (cf. I. Buduca), vorbeşte despre o dictatură dar nu vor să fie „o mobilă dinamică”. Captiv,
grotescă, sufocând adevărul, adună – transpunându-se empatic poate, al unei formule, prozatorul dezvoltă
– un şir de destine, de o frapantă similitudine, cercetând gama situaţii repetitive (medii, conflicte, drame)
Adrian Dinu omenescului: revolta, resemnarea, ratarea unor conştiinţe într-o proză justiţiară, datată, s-a spus, cu imens
Rachieru ultragiate, hiperlucide, în pragul disperării, într-o lume ostilă, succes de public (cândva), dependentă de o
mutând, însă, accentul de la eveniment înspre dezbaterea lui, lume promiscuă (moral şi intelectual) care ar fi
reverberând dureros; alunecând în digresivitate, eseizând (cum dispărut. Oare chiar a dispărut? Rămân, desigur,
observase M. Zaciu), căzând în verbiaj analitic, mizând pe confruntarea unor personaje dilematice. dificultăţile de elaborare, documentarea trudnică,
Dar refuzând net „rostirea deghizată”. greoaie, invitând la tenacitate lecturală. Nu
Apărut, incredibil, în 1988, Drumul cenuşii ar fi fost „cel mai subversiv” roman la adresa mai sunt probleme cu cenzura (vezi Tentaţia
regimului totalitar, afirma Mircea Martin. Pe bună dreptate, acelaşi critic găsea că subversiv ar fi, risipirii, 2003), dar mizeria, degradarea, zarva
totuşi, „un cuvânt nepotrivit”, minimalizant, tocmai datorită transparenţei şi directeţii discursului politicianistă ne însoţesc cotidian, încât, în
narativ, ţintind, prin radicalizare, non-fictivul. Buzura, un scriitor demn, responsabil, denigrat şi, asprele sale rechizitorii, Buzura – constata
azi, dezamăgit, ştia prea bine că literatura stă sub presiunea Istoriei, că nu poţi lucra decât folosind N. Manolescu – „a rămas la fel de pesimist
„cărămizile timpului tău”, că bătălia cu cenzura era inevitabilă. Eroii săi cunosc opresivitatea mediului, astăzi ca şi ieri”. Stilistic acelaşi şi în scrierile
acea lume nesigură, „îngrozitor de concretă”, de o atmosferă apăsătoare, terifiantă, conducând la postdecembriste, oferind expediţii romaneşti
depersonalizare. Caută, monologând obositor, oferindu-şi lungi exerciţii de autoanaliză, refugii, un în căutarea adevărului (care „trebuie şi poate fi
loc curat, cum zice Mihai Bogdan (în Absenţii, 1970; ediţie definitivă, 2013), încercând a face ordine spus”), el developează experienţe traumatizate,
în „lumea interioară”. Chiar acest absenteism (programat) ar fi protestatar, crede Constantin Cubleşan, pendulând între singurătate şi frică, putere şi
asigurând romanului, prin mesaj şi formulă epică, rolul de document-reper al istoriei noastre literare. umilinţă, revoltă şi laşitate. Şi care se refugiază
Dilematice, devorate de luciditate autoscopică, personajele, s-a observat, nu au vocaţia fericirii (cf. în obositoare monologuri despletite (testând
Viorica Gligor). Ioana, de pildă (în Refugii, 1984), îşi recunoaşte „frica de fericire”, ştie că astfel de răbdarea cititorului), tocmai pentru a ajunge la
clipe sunt „preludiul unui dezastru”. Marile disponibilităţi analitice ale prozatorului, psihanalizând salvatorul liman al eliberării morale. Ca dovadă,
aici feminitatea, cuprind, prin radicalizarea viziunii, tabloul societăţii postcomuniste în Recviem producţiunile mai noi precum Recviem pentru
pentru nebuni şi bestii (1999; ed. definitivă 2008). Ameninţat, trecut prin experienţa carcerală, nebuni şi bestii, cu un Matei Popa dedicat
acuzând povara unor iubiri pierdute, ziaristul Matei Popa scrie împins de disperare: înţelege rostul jurnalisticii, traversând un „anotimp istoric
suferinţei şi acuză impostura, demagogia, setea de putere, rapacitatea şi, din nou, frica. incert” (tranziţia postcomunistă), cu o istorie
Dacă acceptăm romanul Absenţii drept cartea-efigie (cf. I. Holban), vom recunoaşte că acest „bulversantă”, confuză şi lungi confesiuni, cu
pattern, pornind de la observaţia crud-realistă a mediilor, dezvăluie, în cenuşiul existenţial, sub biografii palpitante, la cota senzaţionalului,
imperiul fricii, sensul unor existenţe bântuite de spaimele singurătăţii, de teroarea eşecului într-o populate cu impostori, delatori, profitori,
lume a adaptaţilor, de insuportabila tensiune a lucidităţii, încercând a afla (şi păstra), precum un parveniţi etc., cu – inevitabil – calomnii,
Mihai Bogdan, „cinstea rurală”. Scoţând la iveală, prin astfel de sondaje şi decupaje, în disputa cu mistificări şi ameninţări. Şi în care protagonistul,
cerberii ideologici, „o pâlpâire a adevărului” (cf. Monica Lovinescu). „un fel de Atila al presei”, în ochii cinicului
Fie că se desfăşoară romanesc, stăpân peste un ţinut (cel nordic) cu o geografie proprie, doctor Cernescu, onest, lehamisit, încercat de
personalizată, fie că se mărturiseşte vehement într-o editorialistică bogată şi vitriolantă sau, provocat, insidioasa frică, se va întreba „la ce bun” efortul
în interviuri, Augustin Buzura, asaltat de roiul întrebărilor (mari şi mici), ţine sub observaţie lumea şi său de a lumina adevărul (la cotidianul Cronica
se dovedeşte, în toate împrejurările, un observator grav. Motiv ca protagoniştii săi, porniţi în cruciada zilei), „spovedindu-se”, într-o retrospecţie
adevărului, să fie într-o necurmată căutare (de sine, îndeosebi), să înfrunte frica, durerea, singurătatea, stufoasă, unei ascultătoare ideale, traducătoarea
disperarea, moartea etc., să aibă drept deviză, în confruntarea cu un mediu potrivnic, alienant, un şi fermecătoarea Anca Negru. Sau în acel „prim
enunţ simplu, urmat cu sfinţenie: „important este să spui ce crezi”. Deviză care este, negreşit, şi a caiet”, anunţând un Raport asupra singurătăţii
prozatorului, îmbrăţişând „reţeta” realismului dur, tenebros, justiţiar, deloc sedus de rafinamentul (2009), prin sihăstria doctorului Cassian Robert,
stilistic; şi care, respectând legile confesiunii, provocând o memorie asociativă, involuntară, produce şi el un dilematic, vizitat de spaima de boală şi
romane adiţionale, stufoase, complicate, repetitive, aglomerând întâmplări senzaţionale, în pragul de moarte; şi care, cu „simţuri trezite”, ascultând
melodramei, a şarjei satirice sau a mizerabilismului (demistificator). glasul vieţii (Mara), renaşte spectaculos. Fireşte,
Cum prea bine se ştie, A. Buzura ţine de şaizecism. O generaţie orfelină, întâmpinată cu prin complicaţii de psihiatru („exerciţii de tăiat
entuziasm, propunând nume grele, rezistente; şi care, potrivit logicii noilor veniţi, de o agresivitate firul în zece”) care, în al doilea caiet, după
nerăbdătoare, ar trebui să dispară, alunecând în uitare, sub eticheta „expiraţilor”. Şi care chiar dispare, părăsirea staţiei meteorologice, pot pregăti,
ca fatalitate biologică, rezervându-şi, însă, şansa redescoperirilor, semnând – împreună – în răstimpul raţional judecând, abandonul, acel alt sfârşit,
„dezgheţului” ideologic, un moment resurecţional, refăcând legăturile cu o tradiţie boicotată. cu trena durerilor, spaimelor, a „ruşinii”. Pentru
În cadrele acestei generaţii, Augustin Buzura reprezintă un caz. Citite / recitite dincolo de timpul bătrânul doctor Cassian, trezit la o nouă existenţă,
lor, cărţile fostului clujean, un moralist grav, îndatorate – temperamental – seriozităţii ardeleneşti, aparţin cotropit de „setea de a trăi”, Mara e „chiar viaţa”.
unui supravieţuitor. Întrebarea e cum tratează generaţiile mai noi de lectori astfel de romane, de un În fond, după o documentare exasperantă,
î

criticism încrâncenat, legate sever de realitatea sociopolitică înconjurătoare, în raport problematizant, aşteptând declicul, acel ceva urnind maşinăria
denunţător, la limita insuportabilului, vehiculând o viziune sumbră, cu o Românie comunizată, romanescă, A. Buzura palpează răbduriu, din
livrând adevăruri interzise (atunci). Dincolo de mesajul camuflat, denunţând incisiv distanţa dintre varii unghiuri, adevărurile mari, radiografiind
„obsedantul prezent”, cum spunea o poetă;

10578 www.oglindaliterara.ro
conştiinţe în criză, cercetată pe spaţii ample,
încâlcite monologuri, anchete, depoziţii,
observaţii şi, negreşit, problema refugiului,
încercând a evita / alunga moartea psihică,
iată, rezumând, miza cărţilor sale: masive,
dificile, provocatoare, „scormonitoare”, ar fi
zis Eugen Simion, refuzând o lectură leneşă,
epidermică, de ventilaţie mentală. Fin analist,
pasionat de radiografia socială şi problematica
morală, Augustin Buzura oferă prin cărţile sale
o depoziţie chinuită de frisonul interogativ. Eroii
săi au de ales între a trăi şi a supravieţui. Tăcerea
– preciza cândva scriitorul – înseamnă aprobare,
vinovăţie, laşitate; având curaj, pierzi dar exişti.
Ce vrea, de fapt, Buzura? „Uneori cred –
mărturisea romancierul – că în toate cărţile mele
am spus cam aceleaşi lucruri”. Or, hiperlucizii lui
Buzura, trecuţi prin „şcoala” suferinţei, dezvoltă
o viziune psihiatrică asupra lumii. Poţi găsi un
loc curat, se întreabă ei, în care să trăieşti fără
umilinţă? Traumatizaţi, solitari, structuri fragile,
aşadar, ei se înrolează în cruciada pentru Adevăr.
Agresiunile exteriorului, fluxul memoriei, lungile
confesiuni sau gravele anchete nu împărtăşesc
grija formulei, sterila calofilie. Conţinutul
covârşeşte forma. Mai mult, modernizarea
prozei, aşa cum o înţelege romancierul, nu
presupune goana după formule, scheme, tehnici
etc., ci vizează conţinutul. Romancierul (care e şi
medic) ştie că fiecare om are „o clapă sensibilă”.
Mărturisindu-şi dezgustul şi căutându-şi
izbăvirea cu încrâncenare eticistă, eroii lui
Buzura seamănă; suferă toţi de „aceeaşi maladie
tâmpită”, par deci „programaţi”, reduşi la acelaşi
numitor; cer, nota un critic, să respire „mai
liber” într-un context ostil, stăpânit de reflexe
totalitare, egalizând vocile. Obsesia eticului
alimentează acest impuls justiţiar, punând sub
lupă împrejurările. Fireşte, e vorba şi de cazierul
epocii, de nuditatea faptelor, de rigorismul moral
care ne fixează în maniheism; dar, mai cu seamă,
va fi vorba de haloul meditativ dilatând efectele,
de imposibilitatea comunicării, de erupţia răului
şi căutarea erorilor într-un dialog „eliberator”.
Sunt idei care dor şi scriitorul, judecând viaţa,
trebuie să depună mărturie. Buzura n-a suportata
niciodată rozul. Din observarea realistă a mediilor
sociale (învăluită într-un limbaj camusian), din
credinţa că scriitorul are obligaţia de „a vorbi sau
a striga în numele altora”, romancierul pătrunde
într-un univers aberant, înţelegând că adaptarea
este o „pervertire etică”. Vrea să afle, din magma
mărturisirilor, în monologuri torenţiale, „ce
se întâmplă cu noi”, vrea ca omul – înlănţuit
de circumstanţe, cum spunea Preda – să nu se
piardă, ameninţat de frica oarbă, scufundându-se
în moartea psihică.
Cu ani în urmă, Valeriu Cristea intuia la
nuvelistul Buzura, când prozatorul, fără a se
bâlbâi, făcea, prin Capul Bunei Speranţe (1963),
primii săi paşi, tocmai marile calităţi de romancier.
Timpul l-a confirmat. Ne întrebam, ieşind din
anii negri, ce şi cum va scrie Buzura mai departe;
proiectele – recunoştea puternicul romancier –
se înmulţesc şi timpul scade. El poate, eventual,
acuza criza de timp, nu de subiecte. Mai mult,
fibra de ardelean cheamă lucrul temeinic făcut,
verticalitatea, demnitatea profesiei. Augustin
Buzura s-a luat în serios, fără a gusta gratuităţile
bizantine, zeflemeaua sprinţară. Literatura,
repetă el, lansează întrebări, nu se dizolvă în
trăncăneala spumoasă şi iresponsabilă. Şi din
acest punct de vedere, paralela cu Rebreanu e
necesară. Dincolo de ecourile rebreniene (să
amintim aici doar căutarea jumătăţii, a celor ce
simt, rătăcind, că „trebuie să se întâlnească”)
vom scrie apăsat că lumea lui Buzura poartă un sigil existenţialist: o lume aleatorie, castrată afectiv,
populată de inşi care – sufocaţi de acest prizonierat, crispaţi – vor să se afle, „spărgând” cercurile
singurătăţii, aflând izbăvitoare refugii. Fire analitică, chinuită de întrebări, Augustin Buzura imprimă
o turnură poliţistă epicului; dar gustul pentru senzaţional, scenariul palpitant nu diluează mesajul.
A scrie înseamnă un „exerciţiu de supravieţuire”, posibilitatea de a pune, astfel, degetul pe rană,
incriminând tăcerea laşă, domnia fricii, surogatul de viaţă. Or, Buzura n-a ţinut cont de capriciile
modei. Încăpăţânat, interesat de „introspecţia dureroasă”, el pune în pagină spovedaniile celor care
refuză narcotizarea conştiinţei, radiografiindu-şi frica şi eşecurile; sperând, cu tăria luminoasă a celor
vulnerabili, la resurecţia morală. E mare nevoie acum, într-un climat tulbure, de aceste obsedante
întrebări şi căutări. Şi de un astfel de scriitor „demodat”, pentru care ţara, istoria, demnitatea nu sunt
negociabile.
Considerat, îndreptăţit, un iluminist ardelean (cf. Răzvan Voncu), romancierul Buzura, vădind
tenacitate şi francheţe, vrea, prin tot ce scrie, să depună mărturie. Neconcesiv, intransigent, „lipsit de
făţărie” (cum constatase N. Steinhardt), prozatorul nu vânează efecte stilistice, bolnav de metaforită.
Şi, negreşit, şi opera sa publicistică răspunde aceloraşi comandamente, fiind „un complement
natural al celei literare”, cu consecinţe palpabile în creaţia romancierului, „oglindindu-se reciproc”,
remarca acelaşi Răzvan Voncu. Tot radicalismul moral îi prezidează anagajamentul publicistic, acum
vituperant, într-o ţară bolnavă, vândută, foind de eurolichele. Nici vii, nici morţi (2012), acuză – mai
apăsat – oboseala, deruta, inutilitatea (până la urmă) acestor ieşiri la rampă. Dar Augustin Buzura, ne
previne, scrie pentru a se salva pe sine. Dintotdeauna, însă, de acută actualitate, cu riscul (pericolul)
de a rămâne romane „de epocă”, cărţile sale, aşteptate cu mare interes, radiografiau culpa morală.
Firesc, traversând „anii tensionaţi”, proza sa interfera eticul cu psihologicul, impresionând prin
vigoarea analizei. Intenţionând „cicluri”, acoperind o secţiune în social, Buzura testează, deopotrivă,
condiţia omului în Istorie şi lupta lui cu Destinul. El pare a spune, în cărţile sale, „cam acelaşi lucru”
(cum se explica într-un interviu), schimbând, însă, mediile şi personajele. Este important să observăm
că acest rigorism moral, încorsetând câteodată personajele, conducând la pierderi în planul trăirii
(cum nota, cândva, G. Dimisianu) este însoţit (şi, desigur, fortificat) de propensiunea spre un realism
integral, dur, alungând rozul. Preocupat de idei, încadrând imperativul etic, scriitorul depune mărturie;
dar el este, în aceeaşi măsură, şi setos de a şti, dovedind o invidiabilă capacitate de absorbţie. Este
mereu în priză, interesat de „avanposturile cunoaşterii” (având o formaţie medicală), în fine, înţelege
că slăbirea ritmului ar însemna ieşirea din cursă.
Devotat literaturii ca puţini alţii, Buzura a probat, de-a lungul anilor, o consecvenţă esenţială.
Idealul său a fost şi a rămas cel de a spune adevărul. Astfel, pagina sa, aridă şi densă, se încarcă de
gravitate şi radicalitate. „Dacă ţi se dă hârtia liniată, scrie printre rânduri” – nota, undeva, Jimenez.
Citat de Buzura, îndemnul de mai sus i-a direcţionat scriitura, conjugând impulsul confesiv cu
elanul justiţiar. Scriitorul adevărat, afirma răspicat Buzura, nu se poate instala în minciună. De altfel,
apropierea (chinuitoare) de adevăr a conferit literaturii – observa romancierul – prestigiu şi căutare.
A scrie însemna „a sesiza întrebările vremii, dramele ei” (citim în Bloc notes, 1981). Or, conduita sa
literară a dovedit o nealterată calitate morală, ferită de eroisme conjuncturale, oferind – în schimb
– o pildă de demnitate cotidiană. Ar trebui să recunoaştem că, până în decembrie 1989, Buzura
întruchipa, la noi, o mentalitate singulară. Luptând cu metehnele „bizanţului literar” şi servilismul
generalizat, Buzura lupta, concomitent, cu schemele şi clişeele literaturii rozacee (căzând, e drept,
uneori, în propriile-i scheme).
De la Absenţii, roman care atrăgea atenţia asupra tânărului prozator (carte care, dealtminteri,
„închide” multe nuclee epice, ulterior dezvoltate), traseul indică, fără echivoc, căutarea, bineînţeles,
chinuitoare, a adevărului. Boala adevărului bântuie printre eroii lui Buzura. Iată, de pildă, un Dan
Toma (Feţele tăcerii, 1974), fiu de miner, devenit gazetar mediocru, contradictoriu, febril, părea,
totuşi, un „slujbaş de talent”; în „însăilările” sale, el pare să întoarcă lumea pe dos, „ponegrind”
realitatea. Marginalizat, ziaristul se explică: „n-am făcut altceva decât mi-am dat osteneala să nu
mint”. Dar cum să nu minţi într-un context totalitar, care instituţionalizase minciuna? Şi atunci „a
scrie printre rânduri” devenea, pentru conştiinţele chinuite, soluţia salvatoare. Încât, Dan Toma, mutat
prin secţiile ziarului Flacăra roşie bate pasul pe loc, lipsit de maleabilitate şi inteligenţă speculativă.
El vrea, ca şi noul său şef Lupan (un tip „foarte tare”) adevărul, doar că accepţiile diferă; pentru
mulţi adevărul înseamnă adevărul personal. Sărac şi naiv, Dan caută certitudini, are momente de
mizantropie acută. În schimb, pentru un Vania Marian care „nu se bagă”, coleg cu protagonistul
din Feţele tăcerii, gazetăria „vede” doar partea luminoasă. Deveniţi funcţionari, acceptându-l pe
şeful direct „ca Dumnezeu”, gazetarii – în versiunea Marian – nu contează, nu există. Or, pentru cei
pasionaţi de gândire, acest abandon consfinţeşte moartea spirituală; adică suprema pedeapsă: „nu
poţi să te manifeşti ca om” acceptând supravieţuirea lâncedă, frica de orice, expectativa. Deseori se
întâmplă ca boala adevărului să nu însemne altceva decât bătălia pentru salvarea aparenţelor. Un ins
„cherchelit de idei”, precum pomenitul Dan Toma, nu poate minţi; într-o atmosferă încărcată, „pus
zilnic la colţ”, suportând presiunea realităţii, el trebuie să-şi strige adevărul (romanul promis drept
continuare a Feţelor tăcerii se intitula – provizoriu – chiar Strigătul, anunţa Buzura). Aşteptând clipa
adevărului, ziaristul se întreabă: „un articol nenorocit poate să dreagă ceva”? Poate schimba realitatea
fals-îmbujorată?
Acest carusel al întrebărilor iscă furtuni în conştiinţele traumatizate, inflamate, bolnave de
adevăr. Răspunsurile birocraţiei de partid, fireşte, nu satisfac. Interesează nu statistica mincinoasă, ci
adevărul uman. Împins de curiozitate, Toma („un fel de ziarist”, cum îşi zice cu voluptuoasă ironie)
vrea să-l cunoască pe Carol Măgureanu, dincolo de „versiunea” propusă de viitorul socru. Întorcându-
se în trecut, acceptând „ghinionul căutării adevărului” (evident, al adevărului lor), el traversează o
tristă înşiruire de fapte pentru a-şi descoperi „prietenul necunoscut”; vrea să afle, aşadar, dacă e vorba
de o achitare a poliţelor, de un conflict iraţional, aşezând alături, pentru confruntare, opinii oscilante.
Tehnica anchetei, pusă în mişcare, produce un asalt al ipotezelor (ca în cazul Chira); alternând între
„scenariul” făcătorilor de dreptate şi cel al căutătorilor de adevăr, Buzura împinge romanul spre
fundătura interogaţiilor insolubile.
(continuare în nr. viitor)
www.oglindaliterara.ro 10579
 Varujan Vosganian:
Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri
Cartea de proză scurtă a lui
Varujan Vosganian, Jocul celor
o sută de frunze şi alte povestiri,
oferă o panoramă a lumii româneşti
postdecembriste, în laturi ale ei care,
în unele privinţe, sunt ignorate – din
comoditate, din nevoia de linişte
interioară măcar aproximativă şi,
desigur, şi din laşitate –, cu bună ştiinţă,
de cea mai mare parte a societăţii, adică
de cei care au, cel puţin, impresia
ataşării la normalitate, restul devenind
un soi de tabuuri, pe care însă scriitorul
le dezvăluie, reliefând, astfel, existenţa
Mioara Bahna a două lumi, care, mutual, îşi dispută
întâietatea sau, mai degrabă, dreptul
la viaţă, la recunoaştere. Diagnosticul
exact al acestui statu quo coincide cu perspectiva unui personaj din Dincolo
de lumea de dincolo, Bunelu, pentru care groapa, de fapt muntele de gunoi
de la marginea Capitalei e un fel de al doilea oraş. — Ba chiar, interveni şi
Bunelu, ăsta ar fi oraşul de­adevăratelea. Celălalt e prefăcut, oamenii îşi
ascund păcatele prin dulapuri, lustruiesc ferestrele, să sclipească şi să nu
se vadă înăuntru. Aicea nimica nu se ascunde şi nu se înfrumuseţează.
Nu e nicio prefăcătorie, adevărul gol­goluţ. Aicea e viaţa, celălalt e ca la
muzeu’ cu statui de ceară.
Fără o epică spectaculoasă, întâia naraţiune, La
Judecata de Apoi a statuilor, urmăreşte mai mult gândurile
personajului central un anume Petrache – lucrător al unui
muzeu, în curtea căruia se află o statuie ecvestră –, singurul,
de fapt, care prinde contur în text, celelalte (mama, prietenul,
barmanul, fata alături de care trăieşte un scurt episod de
dragoste fizică) fiind doar componente ale fundalului pe
care se desfăşoară eroul, altfel un om obişnuit, cu preocupări
anoste, prins în păienjenişul unei vieţi cotidiene, din care
îl scoate amintita statuie, care ajunge să-i capteze aproape
toată atenţia, încât lumea din afară devine un spaţiu tranzitat
în grabă, mereu cu gândul la eroul medieval care, în final,
se volatilizează inexplicabil, lumea concretă şi cea imaginară
amestecându-se până la contopire.
Dacă prima proză pare a deschide volumul spre un
amestec de real şi halucinatoriu, de sacru şi profan, promiţând universuri
care amintesc de creaţia lui Mircea Eliade, următoarele îşi îndreaptă
obiectivul spre imaginea societăţii româneşti postdecembriste, scoţând la
iveală, necosmetizată, cu deosebire, viaţa marginalilor, a celor care trăiesc
nu atât în background, cât, mai ales, în bolgiile acestei lumi, care le sunt
împuse ori pe care şi le cultivă din varii motive.
O femeie, Rada, care-şi revede unul dintre potenţialii asasini după
două decenii de la mineriade – timp în care realul i-a fost scindat de imagini
halucinante iterative, cu figuri bestiale şi comportament pe măsură, care
se întrec în a-şi arăta fidelitatea faţă de un regim totalitar încăpăţânat să
renască, din relicve sociale şi, mai ales, politice –, fiind pe punctul de a trăi
un recul psihologic, este eroina unei alte povestiri, Legătura de leuştean.
Faţă în faţă cu fostul miner, Pavel Avădanei, el însuşi un conglomerat de
suferinţe, de boli grave, sărăcie, dar fără putinţa de a înţelege nici după
atâta timp resorturile acţiunilor la care a participat, femeia, pe care acesta
a recunoscut-o din emisiunile de la televizor la care participă ca persoană
publică şi căreia a venit să-i înapoieze lanţul de aur şi medalionul furate,
îşi face, la rândul ei, în faţa lui, bilanţul faptelor, al idealurilor pentru
care a fost pe punctul de a-şi pierde şi libertatea, dar şi viaţă: Am intrat
în politică, am lipit afişe, am convins lumea, am crezut că am învins.
Peste câţiva ani, am văzut, cu groază, că lumea aştepta salvarea chiar
de la cei împotriva cărora luptaserăm. Pe urmă, lucrurile s­au amestecat,
oamenii s­au învălmăşit de nu mai ştiai de care parte e binele şi care e
răul împotriva căruia trebuie să lupţi. Atunci mi­am căutat calea de una
singură. Victima şi călăul au nevoie unul de celălalt pentru a se înţelege
fiecare pe sine, pentru a se accepta ori pentru a-şi primi mai liniştit sfârşitul,
fiindcă Nu te poţi lecui de ceva care n­are chip şi nume. De­asta te­am
chemat, ca să mă conving că m­am vindecat – după cum îi spune Rada
bărbatului care, în ce îl priveşte, îi vorbeşte despre meseria şi despre lumea
lui, despre adâncul pâmântului unde cobora ca miner, recunoscându-
10580 www.oglindaliterara.ro
şi, astfel, alegoric, dar involuntar,vina în care a fost atras din neştiinţă şi
neputinţă: Sunt galerii aşa de mari că parcă vezi stele, ca pe cer. Atâta că
trebuie să ştii să te porţi cu pământul, să nu iei decât ce vrea el să­ţi dea.
Că dacă iei mai mult decât îţi dă el voie, se dărâmă peste tine. Oricând se
poate supăra şi nu mai ai scăpare.
Majoritatea personajelor lui Varujan Vosganian, din acest volum,
trăiesc într-un spaţiu carceral, intrinsec sau extrinsec, elocvente fiind cele
din Iacob, fiul lui Zevedei, pentru care spectaculosul se întâmplă nu atât
în afară, cât, cu deosebire, în lumea lor lăuntrică, pe care par preocupate
să înveţe să o ordoneze, să o administreze. Multe dintre ele conştientizează
aproape continua metmorfoză trăită de cele două falii principale ale lumii,
între care se zvârcolesc, concretul şi imaginarul. Impregnate de cunoaştere,
mai ales livrescă, raportându-se neîncetat la aceasta, personajele din a doua
proză sunt inadaptabili tragici. Doctorii Pantelimon, Cosmina, pacientul
lor sinucigaş, Ionuţ Penescu, bunicul Cosminei, care e găsit mort într-un
chip misterios, după ce începuse să-i dezvăluie unui jurnalist atrocităţi ale
comunismului a căror victimă a fost, Iacob al lui Zevedei sunt, în mare,
eroii celei de-a doua povestiri, unde enunţurile aforistice apar în cascadă,
susţinând şi subliniind numeroasele conotaţii ale textului: Sângele e viu
câtă vreme se varsă în sânge; orice semicerc înseamnă moartea; La
urma urmei, numele n­are nicio importanţă… E un fel de toartă de care
te apucă alţii; Tăcerea e pe jumătate a lumii înconjurătoare, dar, pe
jumătate, e în puterea ta. Oamenii sunt cu atât mai puternici cu cât sunt
capabili să asculte tăcerea etc., etc.
Copleşită de frământări, lumea cărţii trăieşte mai ales în latura ei
psihologică, iar aici, în special la extreme, fiecare, aproape,
făcând din sine, lucid, obiect de studiu, fără însă a empatiza cu
acesta. De pildă, Ionuţ Penescu, când a hotărât să e sinucidă,
şi-a găsit şi argumentul: Că împlinesc treizeci şi trei de ani şi
nu am niciun motiv temeinic să trăiesc mai mult decât Iisus
Hristos. Când însă capătă viaţa de după viaţă, consideră că
nu mai trebuie să încerce din nou să şi-o ia, fiindcă nu mai are
dreptul s-o facă.
Se remarcă, mai ales aici, subtile reiterări ale unor
detalii ale unor mituri, credinţe străvechi, amestecate în pasta
narativă, unde un loc de prim-plan îl ocupă destinul, prin
raportarea la el, personajele lui Varujan Vosganian refăcând,
involuntar, traseul parcurs de toate spiritele sensibile
dintotdeauna, în tentativa de a înțelege cine, cum, de ce îl
administrează şi, cu precădere, sperând la o utopică breşă prin
care ei înşişi, „beneficiarii”, să-şi poată spune cuvântul, dându-i măcar un
pic din configuraţia pe care o visează, numai că Destinul nu e o fiară care
se îmblânzeşte. Spre deosebire de Ionuţ Penescu, doctorul fără arginţi,
Pantelimon, cu o monedă (de argint) caută, mai în glumă, mai în serios, să
prindă „intenţiile” destinului, cu o secundă mai devereme.
Prozele din volum, deosebit de dense la toate capitolele, se derulează,
de multe ori, pe mai multe paliere narative, concomitent, în încercarea
unora dintre personaje, care intuiesc existenţa, dincolo de palpabil, a ceva
ce depăşeşte logica omului mărginit, de a se salva de banal, uneori chiar
prin elemente de metaliteratură, alteori prin imagini metonimice, care
amplifică aura de mister a textelor.
Între naraţiunile din volum, Când lumea era întreagă şi Dincolo
de lumea de dincolo sunt, cu siguranţă, două realizări deosebite, despre
singurătate, despre tragismul unor existenţe a căror suferinţă este maximă
şi incurabilă, indiferent de epocă şi de furnicarul de semeni din preajmă.
Prima este, mai mult decât următoarea, de o strivitoare tristeţe şi se ţese
în jurul câtorva paria – şi ai societăţii, dar şi ai sorţii –, urgisiţi de oameni,
care le sporesc (uneori mergând până la suprimarea vieţii) calvarul, dar
şi de condiţia lor aproape infernală: un olog, un orb şi un estropiat, fără
niciunul dintre membre, de care se ocupă, cu o duioşie copleşitoare sora
lui, altă chinuită, care a renunţat la studii şi la viaţa ei normală pentru a se
ocupa de fratele neputincios, suportânt, în schimb, tratamentul înfiorător
la care o supune un ins declasat, hoţ şi criminal, care, în cele din urmă îl
ucide pe Coltuc, fiinţa aceasta în care, în ciuda infirmităţii, încape numai
lumină, punându-i otravă pe paginile ultimei cărţi pe care o citea şi pe care
î
le întorcea cu limba, pentru că, pentru el, cititul era singurul lucru pe
care putea să­l facă singur, de la început la sfârşit. În faţa cărţii nu se
mai simţea neputincios, or asemenea preocupare era deranjantă pentru cei
aparent întregi. De aceea, Fane Chioru observă dureros: Când eşti ca noi,
nu e bine să ai minte multă.
 UTOPIA
POSTAPOCALIPTICĂ
Theodor Codreanu
Într-un interviu recent, acordat revistei (on-line) Viaţa pozitivă, Ionuţ
Caragea declară că este un scriitor „născut pe Google”, unde şi-a publicat,
mai multă vreme, scrierile poetice care l-au făcut cunoscut şi care au
contribuit la proliferarea unui curent cultural de avangardă în virtual. Într-
adevăr, se poate vorbi de o reuşită. Absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizică
şi Sport a Universităţii Ovidius din Constanţa, până la 33 de ani a fost rugbyst
de performanţă, pentru ca la 32 de ani să publice primul volum de versuri:
Delirium Tremens (Ed. Stef, Iaşi, 2006), după care au urmat: M-am născut
pe Google (2007), Donator universal (2007), Omul cu cutia neagră (2007),
33 bis (Ed. Fides, Iaşi, 2008), Analfabetism literar, Dicţionarul suferinţei, I,
II (2008, 2010), Negru sacerdot (2008), Absenţa a ceea ce suntem (2009),
La suprême émotion (Ed. ASLRQ, Montréal, 2009), Déconnecté (Ed. Elmis,
Iaşi, 2009), Guru amnezic (Ed. Fides, Iaşi, 2009), Literatura virtuală şi
Curentul Generaţiei Google (2009) ş.a., în total, 26 de volume, care însă nu
s-au putut menţine doar în variantă electronică, ci s-au întors şi la tradiţionalul
suport pe hârtie, care asigură trăinicie, dincolo de virtualitate.
Între 2003 – 2011, autorul s-a stabilit în Canada, la Montréal, dobândind
cetăţenia în 2008. A fundat acolo, la 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian
Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec (ASLRQ), cu
o editură omonimă. S-a repatriat, în februarie 2012, stabilindu-se la Oradea.
Se manifestă complex nu numai ca poet, ci şi prozator, eseist, istoric literar
şi editor. Opera lui de răsunet pare a fi trilogia românescă de science-fiction,
semnată cu pseudonimul Snowdon King: Uezen şi alte povestiri, Conştiinţa
lui Uezen, Uezen. Echilibrul lumilor (Montréal, în colaborare cu Ed. Fides
din Iaşi, 2010, 2011), carte încununată cu Premiile Helion.
S-a creat o falsă impresie asupra drumului ales în literatură de
„nouămiişti” şi „douămiişti”, ca variantă degradată, în pornografie şi
scatofilie, a postmodernismului. Talentele autentice au ales altceva. Adrian
Botez, cel mai pătrunzător comentator al lui Ionuţ Caragea, îl consideră un
„neomodernist” care a găsit calea transmodernismului. Şi ca scriitură, într-
adevăr, Ionuţ Caragea a ţinut să se diferenţieze atât de vechii textualişti,
cât şi de „naturalismul” fiziologic al colegilor de generaţie. Stilul său este
remarcabil prin economia mijloacelor de expresie, reuşind să fie expresiv prin
sprinteneala cuvântului, prin dramatism dialogic, punând, în acelaşi timp, la
lucru un idiom science-fiction care nu abuzează de ermetism scientist. Dar
cel mai important semn al apropierii de ethosul transmodern ţine de viziune
asupra lumii. Scriitorul nu ezită chiar să-şi exprime intenţia optimistă asupra
umanităţii, considerând, bunăoară, în interviul amintit: „Îmi place să cred că
un scriitor poate contribui la crearea unei lumi mai bune.” Declaraţii de acest
fel sunt tot mai rare din partea scriitorilor izolaţi în narcisismul lor funciar.
Dar să revin la trilogia Uezen. Acele „şi alte povestiri” din titlul
primului volum nu sunt adăugiri parazite, constituind un fel de prefaţare, de
introducere în problematică şi în atmosferă. Autorul imaginează în spiritul
primului univers Albert Einstein-Willem de Sitter (1932), unul apropiat
şi de eleaţi, un univers static şi compact, nu infinit, mişcarea, fiind, ca la
Zenon, doar aparentă, în imaginarul individual şi colectiv, ţinând de o lume
virtuală. Lucifer, retras în Obscuris, Narcis, Atempus, mânuitorul clepsidrei,
Democles, Anuk şi Uezen, Tarek şi Lerman, Suara şi Luana, Marina şi Thelia
sau Moş Profeţie şi Mud par a fi principalele arhetipuri zeieşti şi umane din
Naratorul surprinde excepţional trecerea prin lume a acestor
personaje, care pare un fragment desprins din tablourile lui Pieter
Bruegel: În faţă mergea orbul, cu pas măsurat şi fruntea ridicată de
parcă adulmeca aerul pâclos. Cu o mână ţinea măciulia bastonului cu
care îşi vestea paşii, lovind în caldarâm, cu cealaltă trăgea de frânghia
căruţului. În urma orbului venea, aşadar, trupul lui Coltuc, lipsit de alte
încheieturi decât a gâtului pe care­l răsucea, privind speriat într­o parte
şi în alta. Iar, în urmă, Ologul, înfigându­şi talpa în caldarâm, pentru a
trage cârjele după el şi din nou trupul care se legăna proptit în cârje, ca
într­un scrânciob. Orbul ţintea doar înainte, îşi întorcea capul nu ca să
privească mai bine, ci ca să audă mai bine, ca lupii. Coltuc, neputându­şi
răsuci decât gâtul, vedea doar spre dreapta şi stânga, şi nu înapoi, iar
Ologul nu privea îndărăt, ca nu cumva frica să­l sleiască deodată. —
Bordură, peste trei paşi! strigă, din spate, Coltuc şi Fane Chioru ridică
bastonul în semn că auzise.
Deşi poate părea paradoxal, eroii ultimelor două povestiri amintite
constituie, de fapt, o enclavă de normalitate într-o lume căreia îi lipsesc
tocmai datele pe care le reprolşează acestora: onoarea, bunul-simţ,
compasiunea faţă de cel aflat în suferinţă, adică omenia.
În Dincolo de lumea de dincolo, cititorul descoperă un univers
amintind de Groapa lui Ouatu, din romanul lui Eugen Barbu, o faună
www.oglindaliterara.ro
acest univers rezultat după Apocalipsa care, pe Pământ, s-a manifestat ca
o pandemie devastatoare, consecinţele proliferând pe multe alte planete:
Serenia, Eden, Nayur, Neteria, Nede etc. Iisus Hristos al vechiului creştinism
pământean a devenit Jesus Cyborg (C33 „un simplu robot”, I, p. 30), având ca
misiune „salvarea matricei”, care este iubirea, omul însuşi. Om şi divinitate
cu puterea visului, Jesus îşi induce starea de metastază-sacrificială pentru a fi,
în 48 de ore, în moarte clinică şi spre a putea activa virusul numit Apocalipsa,
salvând matricea: „Singura şansă a oamenilor era o nouă «Apocalipsă» însă
ultimul microprocesor fusese distrus. Jesus era singurul care descoperise cu
adevărat, în cotloanele creierului uman, iubirea supremă: sacrificiul de sine.”
(p. 31). Teza centrală a romanului devine tocmai sacrificiul de sine, singurul
în măsură să salveze lumile de la neantizare. Partea originală a imaginarului
lui Ionuţ Caragea este viziunea unui univers postapocaliptic, transmundan,
transportat integral în virtualitate, ca supremă inconsistenţă ontologică. O
utopie negativă care nu pierde totuşi un ultim contact cu matricea. Produsul
ei este homo interneticus, nu mai puţin anormal decât cel din secolul al XX-
lea numit homo sovieticus. Dumnezeu devine Netus: „Cibernetica este biblia
celui care crede în Dumnezeul organic, internetul este biblia celui ce crede
în Netus.” (p. 35). Paradoxal, nimic organic într-o lume generată organic:
„Oamenii sunt virtuali, mamă, sunt copiii lui Netus.” Netus însuşi atrage
atenţia că de foarte mult timp oamenii nu mai există cu adevărat, dar că asta
ar fi chiar şansa acestor umbre de oameni de a distruge toate relele din lume,
rele care au devastat-o de la începuturi. Între mamă (care încă nu crede în
Netus-dumnezeu) şi fiu nu mai pot exista decât dialoguri de felul acesta: „
– Dar mamă, tot mai mulţi oameni cred în Netus. Şi la un moment dat el va
distruge toate relele din lume.” (p. 37). Pământul a devenit „o vastă reţea de
homo interneticus”. Altfel spus, lumea nu mai există decât în oglindă, pradă
unui narcisism planetar, o euforie generalizată care ar putea fi lumea promisă
după a doua venire a lui Hristos, după Învierea finală: „Oare era noul paradis
promis de cărţile sfinte?” (p. 50).
Oamenii virtuali trăiesc, simultan, în oglinzi şi în universuri paralele
(p. 57), într-o tendinţă de omogenizare galactică, încât identitatea numerică
din budism pe care pariase arheitatea eminesciană, se autoanulează prin
biruinţa entropiei albe, dispărând orice urmă de eterogenizare identitară: „-
Numele meu este Acelaşi. Nu am nume diferit, sunt acelaşi ca şi voi.” (p. 58).
Fireşte, a trecut şi vremea diferenţierii de sex. Omul? „- Ce eşti tu?/ - Eu sunt
ceea ce sunt şi nu sunt.” (p. 59).
Şi totuşi, în acest univers virtual, răul este prezent cu mult mai dur,
în războaie interminabile între lumea lui Uezen şi Anuk, angrenând forţe
malefice diriguite „ştiinţific”, cu androizi şi vandokari etc. Acestora încearcă
să se opună cei iniţiaţi de Moş Profeţie, în experienţa zettică a perfecţionării
celor cinci supersimţuri. Anuk însuşi, demonul răului, ipostază luciferică,
ajunge, finalmente, la matrice, care presupune „noua Apocalipsă”, cea a
autodistrugerii, ca ultim gest de împăcare sacrificială cu lumea: „Anuk
pierduse totul, dar nu îşi pierduse definitiv credinţa în Democles. Regreta
amarnic că fusese corupt de Z’Davar şi se rugă în gând să fie iertat. Apoi
apăsă pe butonul de autodistrugere şi un spectacol imens de lumini invadă
cerul de deasupra planetei Nede.” (Uezen. Echilibrul lumilor, p. 77).
În postfaţa la acest al treilea volum, Adrian Botez descifrează mitul
Luceafărului eminescian. Poate puţin prea alambicat, dar cu identificarea
unui luciferism împăcat, finalmente, prin iubire, ca în Înger şi demon.
Autodistrugerea lui Anuk se echilibrează cu mărturiile de dragoste dintre
Luana şi Namur, emoţionante, încheind romanul pe un ton epistolar-elegiac
de secol XVIII european.
Aflat în plină fervoare a afirmării ca poet şi prozator, aştept de la Ionuţ
Caragea performanţa artistică menită să-l plaseze pe firmamentul literaturii
contemporane al valorilor durabile, un loc reclamat chiar de talentul său
viu, necontrafăcut. Şi, poate, nu ar fi de neglijat ca matricea să poarte chiar
pecetea lumii româneşti în universalitate, singura care legitimează un scriitor
român.
căreia Varujan Vosganian îi intuieşte perfect psihologia, construind un
tablou vivant, cei care îl animă având o deosebită complexiatate, în pofida
existenţei pe care o duc, dar care, surprinzător, se bazează pe norme care
funcţionează cu mai multă rigurozitate decât cele ale lumii de la suprafaţă,
oficiale, singura care îşi arogă dreptul la viaţă.
Aşadar, jucându-se de-a când era lumea întreagă, deşi bănuiesc,
aşa cum spune cu tristeţe Coltuc, că nici măcar infinitul nu e întreg ori
cu ajutorul celor o sută de frunze, simulând procesiuni religioase de
înmormântare a timpului dntr-un ceasornic aruncat la groapa de gunoi,
frizând adeseori naturalismul, personajele lui Varujan Vosganian din acest
volum fac totul cu seriozitate, pentru că au convingerea că trebuie să ai
două mâini şi două picioare, ca să te poţi preface, ceea ce, în general, nu
e cazul lor. Totodată, nu lipseşte din volum sancţionarea multor difuncţii
ale societăţii româneşti postrevoluţionare, în ansamblu şi prin unii dintre
actanţii ei (politicieni, mai ales), personajele subliniind cu amară ironie
distanţa dintre aspiraţii şi realitate, fiindcă, de pildă, toţi sperau ca groapa
de gunoi, în noua realitate, să dispară: Da’ noi aşa credeam pe atunci, că o
să dispară şi groapa, odată cu revoluţia. Când colo, ce să vezi ? Gunoiul
s­a înmulţit mai abitir ca înainte. Oraşul punea gunoiul cel nou peste cel
vechi. Acum, dacă te uiţi, nici nu mai ştii care e unul şi care celălalt.
10581
 POEZIE
mai transparent, dragostea mea
George Anca Leonard Ancuña de două ori mai bătrînă ca azi o să fie
isterică şi enervantă
ca o amendă de circulaţie 
pe care ai plătit-o dar n-ai dovada şi
Cântece din piesele lui deprived of oxygen
nemernicii 
SHAKESPEARE
vor s-o plăteşti din nou.
versiuni de George Anca ce-ai făcut din mine ce-
dragostea mea o să amuşine dragostea ta 
ai făcut cu mine
timp de cîteva minute cît ţine întrevederea
THE TEMPEST cît de tare mi-ai albit
la fel cum un cîine în lesă miroase plin de
pînzele interioare că nici
aplomb căţeaua dusă
The tempest o culoare
de o femeie întîlnită pe stradă întîmplător
The two genlemen of nu se mai aprinde în
pînă i se liniştesc instinctele te încetineşte
Verona mine și nimic
din mers
The merry wives of nu se poate scrie pe
ca şi cum ar şti
Windsor zăpada asta întinsă între
că în raiul dragostei iubirile noastre ajung
Twelfth night or What you will granițele pielii
bătrîne neputincioase şi oarbe
de parcă aș fi doar viscol dintr-un capăt în
Measure for measure abia dacă ne mai recunosc.
altul
Much ado about nothing
și nimic permanent înlăutrul meu doar un
A midsummer night’s dream
Love’s labor’s lost
lup
cu organele durerii extirpate incapabil să-și FLORINA DINU
The merchant of Venice manifeste
As you like it durerea pierderii puilor Adun vise
All’s well that ends well
The taming of the shrew ce-ai făcut cu mine de sunt o macara ce adun vise
poate ridica de pe geana nopţii
Ariel orice greutate fără nici un efort le prind în pumn
nemaiștiind ce-i aia gravitație le aşez la piept
hai pe auriul prund ca în vid să devină
ia-n pumni grund ce-ai făcut cu mine cum am ajuns un om realitate
de iubit de sărutat atît de obișnuit
whist vânturi bat cu lipsa de oxigen încît aerul normal mă Aştept
sufocă
pas apăs mal de mal ce-ai făcut cu mine de m-ai desprins de din versuri albe
spiriduşii dulci hamal sensul cuvintelor împletesc dantela
hăi hăi și nu mai pot lega propoziții iar orice spun rochiţei
băi hai hu seamănă cu bucățelele de plămîn cu buline roşii
latră dulăi din palma unui bolnav incurabil boboci de bujor
băi hai hu aştept dimineaţa
băi hai halal poema pentru 5 nov 14
să mă privesc
şanticlerul chiar acu în oglinda
nu ştiu ce să-ţi spun draga mea. 
cucurigu-gagu-gal copilăriei
soarele meu e mai bătrîn cu 20 de ani decît
soarele tău,
sub cinci stânjeni tată-n vrii Atinge-i trupul
şi-n răstimpul ăsta n-am învăţat încă
oase-i primene coral ce-i dragostea, cum se foloseşte, cum se
perlele vădeau ochi vii întreţine, ce mănîncă atinge-mi trupul
cu nimic nimicnic val ce faci cu ea după ce moare. cu-o privire caldă
ci s-o primeni şi ea dacă e adevărat că noi oamenii după zi de primăvară
marea-n taină de-altceva moarte vor răsări ghiocei
nimfe-n oră clopot ning mergem în rai, n-ar fi drept oare ca şi sau trupul meu va fi
hăi auzi prohod dong-ding dragostele noastre ghiocel
în raiul dragostei să urce? mulţumindu-ţi că l-ai iubit
dormi buştean şi foaie verde în raiul dragostei ar trebui să existe dându-i viaţă
conspiraţia te vede dragostea mea
să te deochi pentru căţeluşa cea galbenă, laika, dar şi Floarea copilăriei
de trai de mai ai habar cea pentru domnule motan
sari din somnul greu afar’ la fel şi ce-am simţit eu cînd citeam în palma
chiu-chiu fă ochi chiriţele  lui iunie
în timp ce l-au îngropat pe tataia mărin încolţeşte
Stephano şi aia de cînd aveam vreo cinci ani şi copilăria
hotărîsem să mă însor, cu tulpina
nu voi nu voi pe mări mai fi şi cea de acum fericirii
ci voi pe ţărm muri o să ajungă acolo – frunza
stăpânul ştergaciul cârmaciul şi eu pentru că aşa-i în firea lucrurilor bucuriei
tunarul şi un băiat se nasc, iubesc şi mor.
şi rădăcina
fapt Meg şi Marian şi Margery peste 20 de ani soarele tău o să aibă vîrsta
sufletului blând
soarelui meu
da’ unu n’a fapt-o pe Kate creşte
de acum. al meu o să coboare spre orizont,
că avea o limbă cu bang până la cer
luciul lui
strigând marinare la ştreang înflorind
în apa tîrzie a dîmboviţei o să fie lung, alb
ea n-a fapt savoarea de lup cătrănit din ce în ce curcubeu
cârpaciul cârpeasc-o unde-a pârâit

10582 www.oglindaliterara.ro
 DOI
Am trecut peste multe dealuri. Nici nu am
realizat cîte. Urcasem şi coborîsem dorind din
toată inima să nu rămîn în plină noaptea în ini-
ma sălbăticiei. Le-am lăsat în urmă pe cele două
tinere, Roxi şi Ana, care-şi mai împărtăşeau încă
păreri despre ,,ţara tuturor posibilităţilor,, . Nu
păreau deloc impresionate de cele întîmplate.
- Bine că n-a murit nimeni, zise opti-
mist, Roxi. Pînă dimineaţă ne vor găsi – mai zise
ea,întorcîndu-şi privirile spre Ana..
- N-am de gînd să aştept. E prea frig –
am zis, ca şi cum aş fi vorbit singur.
- Este riscant să pleci, Om, este multă
vreme pînă la ziuă, te vei rătăci, vei îngheţa -
încercase Ana să mă determine să renunţ.
- Om, ce nume-i ăsta ? – fu curioasă Ro-
xi-americanca.
- Nume ca oricare altul:Om şi atît, nu-i
aşa Om, ceru Ana încuviinţarea mea.
- Aşa-i, am zis scurt şi, le-am întors
spatele.
Voiam să mă depărtez de locul în care se
oprise trenul, fără voia lui,adevărat, salvîndu-ne
vieţile, ,,la mustaţă,,- cum se spune în popor. O
alunecare de teren şi, calea ferată se oprise brusc
în buza prăpastiei. Cum de nu se rostogolise în
abis? Cineva ne protejase...Gîndise probabil
că,era suficient să ne lase într-o mare albă şi-
ngheţată, suficient să ne probeze rezistenţa,cu
frigul şi foamea pe care trebuia să le îndurăm.
Început de iarnă, şi frigul intensificat de ume-
zeală răzbătea prin hainele nu prea groase. Ful-
guiala nu încetase nici măcar o clipă, iar eu tre-
buia să străbat un drum necunoscut. Mă voi rătăci
din nou, voi găsi vreo cale să aflu ce doresc? Pa-
şii mi se afundau în zăpada aşezată într-un strat
gros, ce-mi depăşea genunchii. Copacii răriţi în
zona aceea de pădurea îmi permiteau să scrutez
depărtările. Mă însoţeau umbre ciudate, acompa-
niate de zgomote la fel de bizare, dar n-am întors
niciodată capul, nu mi-am oprit paşii. Tresăream
înfricoşat şi atît. Înaintînd cu dificultate, după o
vreme, pe care n-aş putea-o defini, am ajuns la
şosea.
- Fugi, fugi cît poţi de tare, trebuie să
prindem autobuzul, piatra trebuie să meargă mai
departe, să fie cunoscută de cît mai mulţi... .
De această dată sunt părtaş la o scenă cel
puţin la fel de ciudată: ca şi zgomotele pădurii pe
care tocmai o lăsasem în urmă: doi tineri veneau
alergînd spre staţia de autobuz. Ajungînd unul
lîngă altul, îşi dau mîinile. Atingerea mîinilor
aprind o lumină fosforescentă, rotundă, trecînd
de la unul la altul, un fulger care nu se stinge. .
Zigzagul fosforescent se zăreşte chiar şi după ce
tinerii au urcat în autobuz. Să fie foamea vinovata
bizarei mele păreri?.
- Hei, tinere - mă aud strigat - te-ai ră-
tăcit?
Rotesc buimac privirile în toate direcţiile.
Nu văd pe nimeni.
De unde venise întrebarea, cine mi se
Mariana Vicky
Vârtosu
adresase? Fără să-mi răspund păşesc mai departe
în aşteptarea altui autobuz? La orizont mijeau
zorii. Nuanţe dulci de roz şi galben tăiau cerul,
anunţînd răsăritul.
- Este calea pe care trebuie s-o umez –
iată, soarele îmi va spune ce am de făcut – spun
cu voce tare. Zîmbesc fericit. Starea se aşterne
lăuntric, nedefinită, invadîndu-mi întreaga fiinţă.
Plutesc. Paşii mei merg deasupra zăpezii.
Merg şi fixez linia de întîlnire dintre cer şi
pămînt. Soarele ţîşneşte din burta pămîntului, se
ridică pe boltă, puţin cîte puţin, luînd înfăţişarea
unei cărţi.
Mă frec la ochi. Nu-mi veanea să cred.
Îi deschid larg. Nu mă înşelasem, Soarele are
chipul cărţii. Uimirea mea rămîne captivă într-o
onomatopee surdă, captivă ca şi cuvîntul în
aceste litere scrise.

Dr. Geo Stroe,

ȘTIINȚA CONDUCERII. EUROPENISTICA PE
ÎNȚELESUL TUTUROR,
Editura Dacoromână, București
Neobositul cercetător, dr. Geo Stroe, împătimit al dacoromânismului,
trudnicește ca un arheolog pentru a pune într-o lumină ilustrativ-benefică mereu
surprinzătorul tezaur dacic lăsat moștenire nouă, românilor, dar și lumii întregi, nu
numai Europei.
Acest amplu studiu – sub titlul de mai sus –, redactat cu limpiditate și
conciziune, izvorâte din gândirea bine structurată, cu ajutorul condeiului dotat pe
măsură, ne ajută să pătrundem și mai sigur, destul de lesnicios, în tainițele pline
de înțelepciune ale istoriei, culturii și civilizației dacice, aducând la suprafață
argumentele netăgăduibile ale moștenirii noastre – edificii tăinuind prin vremuri,
demonstrând însemnătatea și perenitatea dacoromânismului –, spre a înțelege de
unde venim, unde suntem pe drept și cum să ne continuăm drumul către țelul propus.
Cine mai avea nevoie de elemente doveditoare și clarificatoare, le va găsi în această
lucrare științifică, dar accesibilă, în același timp, unui public larg. Pentru dezvoltarea
europenisticii ca știință hotărâtor necesară, cartea de față ne furnizează cele mai noi
Dorel Vidraşcu elemente jalonante pentru un parcurs european atât în trecut, cât și în prezent, dar
mai ales în viitorul imediat sau mai îndepărtat. Obiectivele primordiale ale cercetării
științifice în domeniul europenisticii sunt chemate să ajute – prin cultură, filosofie, istorie, sociologie, arte și
credințe, obiceiuri și mentalități – fiecare popor component al continentului nostru să-și structureze eficient conștiința europeană în complexitatea
ei.
Un european călător prin alte continente își va da seama cât este de deosebit de alții, cât e de european în comparație cu ei. Un român călător
pe alte plaiuri va înțelege, mai adânc și definitiv, cât e de diferit de alții, cât e de dacoroman în comparație cu alte neamuri, dar și cât e de flexibil
atunci când este cazul.
Europenistica poate și trebuie să fie determinantă în conturarea pregnantă a conștiinței continentale, în toate trăsăturile ei fundamentale
care își au izvoarele în filosofia greacă (în fond, zamolxiană), în dreptul roman (în fond, vechiul drept palasco-dacoromân) și în morala creștină
(inspirată din morala Testamentului zamolxian dacoromân).
Cititorul este pus în situația de a regândi și înțelege, în alți parametri, complexitatea moștenirii dacoromâne pentru Europa, dar și pentru
românii încrezători în valorile proprii pe care le-au dat continentului unde își au locul de drept și de fapt, prin meritele lor strămoșești, dar la care
trebuie să își aducă o contribuție permanent creatoare atât generațiile actuale, cât și cele viitoare.

www.oglindaliterara.ro 10583
 OMUL CARE PLANTA COPACI
Jean Giono
(fragment)
Scriitorul francez JEAN GIONO a dorit ca Textul povestirii să fie reprodus
gratuit. A făcut acest dar omenirii - este ce a scris mai uman, după cum considera
el. Materialul a fost prezentat de un autor francez la Conferinţa ANATECOR
din 22-24 septembrie 2006, la Arad şi este publicat în Compendiumul lucrărilor
Conferinţei la pagina 777 - 785.  locul unde mă aflam. M-am temut că vine să-mi reproşeze indiscreţia, dar n-a fost
„Pentru ca o fiinţă umană să-şi dezvăluie calităţile cu adevărat excepţionale,
trebuie să ai norocul să o poţi observa în activitate de-a lungul anilor. Dacă
această activitate e despuiată de orice egoism, dacă ideea care o călăuzeşte e de
o generozitate exemplară, dacă e absolut sigur că nu a căutat nici o răsplată şi că,
mai mult, a lăsat o amprentă vizibilă asupra lumii, ne aflăm atunci, fără riscul
de a greşi, în faţa unui caracter de neuitat. Acum vreo patruzeci de ani făceam o
drumeţie lungă pe nişte coame de munte absolut necunoscute de turişti; în acea
străveche regiune a Alpilor care ajunge până la Provenţa. Regiunea e delimitată la
sud-est şi la sud de cursul mijlociu al râului Durance, între Sisteron şi Mirabeau;
la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare până la Die; la est, de
câmpiile comitatului Venaissin şi de pereţii abrupţi ai muntelui Ventoux. Ea
cuprinde toată partea de nord a departamentului Alpilor din Provenţa de Sus,
sudul departamentului Drome şi o mică enclavă din Vaucluse. În momentul în
carte am pornit în lunga drumeţie în aceste ţinuturi pustii, am întâlnit doar stepe
golaşe şi monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine. Nu creştea pe acolo
decât lavandă sălbatică. Am traversat acest ţinut în toată lungimea sa şi,după trei
zile de mers, mă aflam într-o dezolare totală. Mi-am ridicat cortul în apropierea
unui schelet de sat părăsit. Nu aveam apă din ajun şi trebuia să găsesc undeva.
Casele, înghesuite ca un cuib bătrân de viespi, deşi în ruină, m-au făcut să cred
că odinioară a existat acolo o fântână sau un puţ. Am găsit, într-adevăr, o fântână,
dar era secată. Cele cinci-şase case fără acoperişuri, măcinate de vânt şi de ploi,
capela cu clopotniţa prăbuşită, toate erau orânduite aşa cum sunt casele şi capelele
în satele locuite, dar toată viaţa din ele dispăruse. Era o zi frumoasă de iunie, cu
soare, dar pe aceste pământuri fără nici un loc mai adăpostit şi situate pe culme,
aproape de cer, vântul sufla cu brutalitate insuportabilă. Vuietul lui printre pereţii
goi ai caselor era ca mugetul unei sălbăticiuni deranjate în timpul mesei. A trebuit
s-o pornesc mai departe. După cinci ore de mers, însă nu găsisem apă şi nimic
nu-mi dădea vreo speranţă că voi găsi. Peste tot, aceeaşi uscăciune, aceleaşi
ierburi lemnoase. Mi s-a părut că zăresc în depărtare o mică siluetă neagră, în
picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am îndreptat
spre ea. Era un cioban. În preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate
pe pământul fierbinte. Mi-a dat să beau din plosca lui şi, puţin mai târziu, m-a
condus la stâna situată într-o vale a podişului. Îşi scotea apa – excelentă – dintr-o
scobitură naturală, foarte adâncă, deasupra căreia instalase un scripete rudimentar.
Acest om vorbea puţin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el îl simţeai sigur
pe sine şi plin de încredere în această siguranţă. Era un personaj insolit în acest
ţinut dezolant. Nu locuia întro-o cabană, ci într-o casă din piatră şi se vedea foarte
bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o găsise la venire. Acoperişul
era solid şi etanş. Vântul lovind ţiglele producea un zgomot asemenea mării pe
plajă. Gospodăria era în ordine, vesela spălată, parchetul măturat, puşca curăţată şi
unsă; supa fierbea pe foc. Am observat atunci că era proaspăt bărbierit, că nasturii
erau solid cusuţi, că hainele îi erau cârpite cu atâta migală încât locurile reparate
erau aproape invizibile. A împărţit supa cu mine şi, cum i-am oferit apoi şi eu
punga de tutun, mi-a spus că nu fumează. Câinele, liniştit ca şi el, era binevoitor,
fără slugărnicie. Se înţelegea de la sine că voi petrece noaptea acolo; satul cel
mai apropiat fiind la o zi jumătate de mers. Şi, pe deasupra, cunoşteam perfect
specificul rarelor sate din această regiune. Sunt vreo patru sau cinci, situate
departe unele de altele, pe coastele munţilor în desişurile de stejari albi, chiar la
capătul drumurilor carosabile. Sunt locuite de pădurari care fac mangal. Nişte
locuri unde se trăieşte jalnic. Familiile, înghesuite unele în altele, în acest climat
de o duritate excesivă, atât iarna, cât şi vara, ajungând, în izolare, la o exasperare
egoistă. Ambiţia iraţională depăşeşte măsura, în dorinţa permanentă de a evada
din acest loc. Bărbaţii îşi duc cărbunele la oraş cu camioanele şi se întorc acasă.
Calităţile cele mai solide se clatină sub acest permanent duş scoţian. Femeile îşi
mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurenţei: atât vânzarea cărbunelui, cât şi
banca din biserică, virtuţile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se luptă
între ele, bătaia generală a viciilor şi virtuţilor, fără nici un răgaz. În plus, vântul,
şi el fără răgaz, irită nervii. Sunt epidemii de sinucideri şi numeroase cazuri de
nebunie, aproape întotdeauna ucigaşă. Ciobanul care nu fuma a mers să caute un
săculeţ şi răsturnă pe masă o mulţime de ghinde. Începu să le examineze una după
alta cu multă atenţie,separându-le pe cele bune de cele rele. Eu îmi fumam pipa.
M-am oferit să-l ajut. Îmi spuse că asta era treaba lui. Într-adevăr: văzând grija cu
care făcea această muncă, n-am insistat. Atâta a fost conversaţia noastră. Când a
adunat în grămada celor bune un număr destul de mare de ghinde, le-a aşezat câte
zece într-un pacheţel. Elimina astfel, în continuare, fructele mici sau cele sau pe
cele care erau crăpate, căci le examina îndeaproape. Când a avut în faţă o sută de
ghinde perfecte, s-a oprit şi ne-am dus la culcare.
Compania acestui om te liniştea. I-am cerut a doua zi permisiunea să
rămân toată ziua la el. Găsi asta foarte natural, sau, mai exact, îmi dădu impresia
că nimic nu l-ar putea deranja. Această odihnă nu-mi era absolut necesară, dar
10584 www.oglindaliterara.ro
eram contrariat şi voiam să ştiu mai mult. Îşi scoase turma şi o duse la păscut.
Înainte de a pleca, muie într-o găleată cu apă săculeţul în care pusese ghindele
alese şi numărate cu grijă. Am remarcat că, în chip de baston, a luat o vergea de
fier de grosimea degetului mare şi lungă cam de un metru cinzeci. M-am prefăcut
că mă odihnesc plimbându-ă şi am luat-o pe un drum paralel cu al lui. Păşunea
animalelor sale se afla într-o vâlcea. Şi-a lăsat turma în paza câinelui şi a urcat spre
nimic: era în drumul său şi mă invită să-l însoţesc, dacă nu aveam altceva mai
bun de făcut. Mergea la două sute de metri mai departe pe coamă. Ajuns la locul
unde dorea să meargă, îşi împlântă vergea de fier în pământ. Făcu astfel o groapă,
în care puse o ghindă, apoi astupă groapa. Îşi planta stejarii. L-am întrebat dacă
pământul era al lui. Mi-a răspuns că nu. Ştia el al cui era? Nu ştia. Presupunea că
era un teren comunal, sau poate că era al unor oameni cărora nu le păsa de el? El
nu ţinea să-i cunoască pe proprietari. Îşi plantă astfel, cu deosebită grijă, cele o
sută de ghinde. După masa de prânz, a început iar să scoată sămânţa. I-am pus,
cred, întrebări insistente, apoi el răspunse. De trei ani planta copaci în această
pustietate. Plantase o sută de mii. Din o sută de mii , ieşiseră douăzeci de mii. Din
aceste douăzeci de mii, socotea că va pierde încă o jumătate din cauza rozătoarelor
sau din cauze de nimeni şi imposibil de prevăzut în intenţiile Providenţei.
Rămâneau zece mii de stejari care vor creşte în acest loc, în care nu fusese
nimic inainte. Abia în acel moment am început să fiu atent la vârsta acestui om.
Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci şi cinci, îmi spuse. Se numea Elzeard
Bouffier. Avusese o fermă la câmpie. Îşi împlinise viaţa acolo. Dar şi-a pierdut
unicul fiu, apoi soţia. Se retrăsese în singurătate, unde îi plăcea să trăiască molcom,
cu oile şi câinele său. Se gândise că ţinutul moare din lipsă de copaci. Mai spuse
că, neavând treburi foarte importante, s-a hotărât să remedieze această stare de
lucruri. Ducând eu însumi pe atunci o viaţă solitară, în ciuda vârstei mele tinere,
ştiam să mă apropii cu delicateţe de suflete solitare. Am comis, totuşi, o greşeală.
Tocmai vârsta mea tânără mă făcea să imaginez viitorul în funcţie de mine însumi
şi de o anumită căutare a fericirii. I-am spus că peste treizeci de ani aceşti zece mii
de stejari vor fi magnifici. Îmi spuse foarte simplu că, dacă Dumnezeu îl va lăsa
în viaţă, peste treizeci de ani va fi plantat încă mulţi alţii, aşa încât aceşti zece mii
vor fi ca o picătură de apă într-o mare. Studia deja, de altfel,reproducerea fagilor şi
avea lângă casa lui o pepinieră răsărită din jir. Port-altoiurile, pe care le protejase
de oi printr-un grilaj, erau de toată frumuseţea. Se gândea şi la mesteceni, pentru
locurile retrase din văi, unde, spuse el, o anumită umiditate dormitează în adânc, la
câţiva metri de la suprafaţa solului.Ne-am despărţit a doua zi. În anul care a urmat,
a început războiul din 1914, în care am fost înrolat timp de cinci ani. Un soldat
de infanterie nu se putea gândi deloc la copaci. Ca să spun drept, întâmplarea
aceasta nu-mi rămase în minte; o consideram ca pe un fel de dada, o colecţie de
timbre, şi o uitasem. Ieşit din război, mă aflam în posesia unei minuscule prime
de demobilizare, dar cu dorinţa de a respira puţin aer curat. Fără nici un gând – în
afară de această dorinţă – am apucat-o din nou pe drumul acelor ţinuturi pustii;
regiunea nu se schimbase. Totuşi, dincolo de satul mort am zărit, în depărtare, un
fel de ceaţă gri care acoperea înălţimile, asemeni unui văl. Din ajun, începusem să
mă gândesc la acest cioban, plantator de copaci. „Zece mii de stejari“, mi-am spus,
“ocupă, într-adevăr, un spaţiuvast“. Văzusem murind prea mulţi oameni, timp de
cinci ani, ca să nu-mi imaginez cu uşurinţă moartea lui Elzeard Bouffier, mai ales
că la douăzeci de ani, consideri oameni de cinzeci ca nişte bătrâni cărora nu le
mai rămâne altceva de făcut decât să moară. Nu murise. Era chiar foarte în putere.
Îşi schimbase meseria. Nu mai avea decât patru oi, care-i ameninţau plantaţiile
de copaci. Căci, spuse el (şi eu o constatam), nu se sinchisise deloc de război.
Continuase imperturbabil să planteze. Stejarii din 1910 aveau acum zece ani şi
erau mai mari decât mine şi decât el. Rămăsesem de-a dreptul fără grai şi, cum el
nu vorbea, am petrecut toată ziua tăcuţi, plimbându-ne prin pădurea lui. Aceasta
avea în trei tronsoane, unsprezece kilometri, pe cea mai mare lărgime. Când mi-
am amintit că totul ieşise din mâinile şi sufletul acestui om – fără mijloace tehnice
-, am înţeles că oamenii ar putea fi la fel de eficace precum Dumnezeu în alte
domenii decât distrugerea. Îşi urmărise ideea, şi fagii care îmi ajungeau până la
umeri stăteau mărturie. Stejarii erau mai viguroşi şi depăşiseră vârsta când erau la
discreţia rozătoarelor; cât despre planurile Providenţei, ca să distrugă opera creată
ar fi trebuit să recurgă de aici înainte la cicloni. Îmi arătă nişte admirabile pâlcuri
de mesteceni, care datau de cinci ani, adică din 1915, din vremea când eu luptam
la Verdun. Populase toate văgăunilor, unde presupunea, pe bună dreptate, că există
umiditate la suprafaţa solului. Erau fragezi ca nişte adolescenţi şi foarte hotărâţi.
Creaţia dădea, de altfel, impresia că se operează în lanţ. Nu-şi făcea griji cu asta,
îşi continua cu îndârjire sarcina foarte simplă. Dar, coborând prin sat, am văzut
curgând apa în pâraiele care, de când se ştie, deveniseră seci. Aceste pâraie uscate
avuseseră odinioară apă, în timpurile străvechi. Unele din aceste sate triste, despre
care am vorbit la începutul relatării mele, fuseseră construite pe locurile unor
vechi sate galo-romane, din care rămăseseră încă urme; arheologii scormoniseră
şi găsiseră cârlige de undiţă în locuri unde, în secolul 20, trebuia să recurgi la
cisterne pentru a avea puţină apă. Vântul împrăştia şi el unele seminţe. Odată cu
apa, reapăreau sălciile, răchita, pajiştile, grădinile, florile şi un anumit mod de
viaţă.
Traducere de Gheorghe Urzică
 Prezenţă franceză la Balcaniada de poezie,
Brăila, septembrie 2014
La finele lui septembrie,
Brăila a fost pentru a opta oară gazda
Festivalului Poeţilor din Balcani.
Invitată de onoare anul acesta a fost
Slovenia. Nici că se putea un cadru
mai „balcanic” şi în acelaşi timp mai
cosmopolit, mai scos din epoca de aur a
Balcanilor, pentru un astfel de festival,
decât „regala Brăilă” (Fănuş Neagu), cu
al său centru istoric intrat sub umbrela
UNESCO.
Amfitrionii – Biblioteca
Judeţeană «  Panait Istrati  », Consiliul
Judeţean Brăila, Uniunea Scriitorilor
Oana Dugan Români prin Filiala Sud-Est, au emis
invitaţia de a participa şi unei delegaţii
franceze. S-a lansat astfel şi volumul
Cap Bonne Espérance, al poetului francez Joël Conte, apărut anul acesta
la Editura Thierry Sajat Paris. Motivul invitaţiei l-a constituit prezenţa în
România a preşedintelui Asociaţiei Rencontres Européennes- Europoésie
Paris cu ocazia definitivării demersurilor pentru achiziţia unui sediu
al delegaţiei româneşti, dar mai ales reprezentarea în acest ultim volum
de poezie publicat la Paris, a arealului cultural, geografic şi literar al
Balcanilor. Într-o „mare scriitoricească” româno-slovenă, care a numărat
cu precădere germane, asupra acestei poezii, la perioada comunistă şi
ale sale constrângeri de ordin ideologic, precum şi la „libertatea” cea de
curând câştigată inclusiv de literatură şi mai ales de poezie, s-au putut auzi
versuri inspirate de frumuseţea Peninsulei Balcanice dintr-un alt spaţiu
literar, rămas şi astăzi „locomotiva” culturală a Europei – Franţa. Faptul
că literatura şi mai ales poezia contemporană franceză reflectă în paginile
sale realităţi socio-culturale, istorice, politice şi geografice ale unui întreg
continent, dar mai cu seamă ale Balcanilor (facem referire aici nu numai la
poezia lui Joël Conte, dar şi la proza lui Eric Naulleau!), iată, şi-a găsit un
spaţiu de exhibare în acest festival european găzduit şi organizat de Brăila
României. Cu siguranţă impresiile acestuia se vor reflecta în literatura şi
presa literară franceză!
Cu această ocazie, preşedintele REE Paris, la propunerea delegatului
român, D-na Oana Dugan, a decernat, printr-o ceremonie de «  mise à
l’honneur publique  » două diplome de onoare: poetului Nicolae Grigore
Mărăşanu, pentru „constanta apariţie în presa culturală franceză de-a
lungul timpului, cât şi pentru susţinerea literaturii franceze şi francofone
în România” şi D-lui Zanfir Ilie, directorul bibliotecii judeţene „V. A.
Urechia” Galaţi „pentru sprijinul şi promovarea francofoniei şi francofiliei,
acordate delegaţiei româneşti, în cadrul saloanelor literare şi târgurilor de
carte Axis Libri.”
Tot cu această ocazie s-a stabilit un protocol de colaborare între
scriitori români şi francezi în vederea publicării în volum la Paris.
Traducătorii vor fi puşi la dispoziţie de delegaţia românească a ARE

Europoésie Paris şi fiecare contract de publicare devine individual,

protocolul stabilindu-se în funcţie de numărul de pagini, număr de cuvinte,
pretenţiile traducătorilor, etc.
membri ai diverselor filiale ale USR (Iai, Galaţi-Brăila, Bucureşti, Bacău) Se aduc mulţumiri publice Domnilor Nicolae Grigore Mărăşanu,
şi care s-a bucurat de prezenţa unor nume precum Radu Cârneci, Liviu Domnului Dr. Claudiu Brăileanu, şef serviciu „Relaţii Publice” şi Domnului
Ioan Stoiciu, Gheorghe Vidican, Nicolae Grigore Mărăşanu, Viorel Coman, Dragoş Neagu, directorul Bibliotecii „Panait Istrati” Brăila.
Dionisie Duma, s-au putut auzi şi versuri franceze dedicate spaţiului Mai multe detalii pe: http://reuropeennesro.wordpress.
românesc, inspirate de acest areal, cât şi de cel al Balcanilor, cu precădere com/2014/10/02/collaboration-litteraire-franco-roumaine/
al fostei Iugoslavii, al Croaţiei şi Sloveniei, al Iliriei istorice. Printre http://reuropeennesro.wordpress.com/2014/10/01/le-festival-des-
prelegeri referitoare la literatura şi poezia slovenă, la influenţele europene, poetes-des-balkans-8eme-edition/

Epigrame Unul a strigat gresit

Păstorel Teodoreanu
ZECE MEMBRI DE PARTID
Zece membri de partid
Visau viata noua
Unul a vorbit in vis,
Si-au ramas doar noua.
Noua membri de partid
De marxism s-au copt!
Unul s-a rascopt din ei,
Si-au ramas doar opt!
Si-au ramas doar cinci!
Cinci membri de partid
Si-a ramas doar unul!
Un membru de partid,
Cel mai lamurit.
Cand au fost la teatru, A plecat cu Onete-ul
Unul n-a aplaudat Si n-a mai venit!
Si-au ramas doar patru! ZERO membri de partid,
Opt membri de partid Patru membri de partid Lupta pentru pace.
Au trecut la fapte ... Si cam toti evrei, Ca partidul nostru drag
Unul a trecut la Tito! Unul a plecat in Eretz Stie el ce face!
Si-au ramas doar sapte! Si-au ramas doar trei!
Sapte membri de partid Trei membri de partid Mircea Ionescu-Quintus:
Fac afaceri grase, Vorbeau de razboi!
Unul a intrat la zdup Unul a vorbit cam mult, Sa-nchinam paharul
Si-au ramas doar sase! Si-au ramas doar doi! Pentru Pastorel:
Sase membri de partid Doi membri de partid N-a fost nici Cotnarul
Au strigat lozinci, Mandri ca paunul. Mai spumos ca el.
Unul a innebunit,
www.oglindaliterara.ro 10585
 Părintele Ion Croitoru – o carte despre Lieşti
Mi-am dorit această carte.
Dacă-i adevărat că sufletul omului este
constituit din prima gură de aer inhalată
la naştere, din acea gură de aer cuibărită
în interiorul omului şi pe care o poartă
peste tot pe unde-l duce destinul,
atunci înţelegem mai bine şi starea de
nostalgie, de dor, de alean după locul
obârşiei, după toposul de unde-a sorbit
prima gură de aer, de lumină, şi de
speranţă. Căci această primă gură de
aer nu se elimină prin respiraţie, ci
rămâne adăpostită în fibra omenească şi
nu se elimină decât în clipa din urmă,
Ionel Necula sub forma ultimei suflări, când omul
părăseşte această lume. Şi insist. Dorul,
nostalgia, starea de alean, de acedia,
dorinţa de a reveni în locul de obârşie, locul care i-a legănat primele zile de
viaţă sunt stări fundamentale pentru înţelegerea specificului românesc. Nici
o etnie nu resimte mai dureros ca românul fenomenul înstrăinării, al ruperii
de locul obârşiei şi nu arată o dorinţă aşa de mare de a se returna în locul de
unde-a sorbit prima gură de aer.
Părintele Croitoru, autorul volumului Lieşti, locuri şi oameni de
odinioară (Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2013) nu este lieştean prin
obârşii, prin rădăcini, dar a înţeles şi şi-a asumat condiţia intelectualului
de provincie, care trebuie să sfinţească locul prin acte de cultură galvanice,
apretate şi relevante, să-i confere o anumită demnitate spirituală în
competiţia dintre localităţi. Este, orice s-ar spun, un intelectual remarcabil,
iar cartea despre care ne-am propus să vorbim în aceste rânduri nu este
singura sa ispravă calofilă. Mai este autorul unei plachete de versuri şi a
unei alcătuiri insolite cuprinzând cioburile pitoreşti desprinse din vasul
fără formă şi fond al istoriei.
Recenta lucrare este rodul unei îndelungate stăruinţe în adunarea de
mărturii, de documente şi dovezi privind evoluţia istorică a comunităţii
lieştene. Nu este o monografie structurată, nici nu şi-a propus aşa ceva
pentru că Lieştiul are deja o monografie, chiar una bine articulată, scrisă
şi publicată de gen. Dumitru Iancu Tăbăcaru, sub un titlu nefericit ales,
Nostalgii răzăşeşti. Am salutat apariţia acestei lucrări la vremea respectivă
şi nu mai insist şi în aceste rânduri marginale, care se decontează dintr-o
altă ispravă cărturărească datorată, cum am arătat şi în introducerea acestui
comentariu unui cărturar demn de toată lauda, părintele Ion Croitoru.
Insist. Cartea părintelui Ion Croitoru nu este o monografie, dar
sunt convins că oferă material de importanţă fundamentală celor ce se
vor încumeta în viitor la elaborarea unei lucrări monografice. Doar se ştie
că nici o monografie, oricât de documentată ar fi, nu este definitivă, că la
un interval de 7-10 ani trebuie să fie revizuită, îmbunătăţită şi completată
cu tot ce se cumulează între timp. Nu e nici o îndoială că şi monografia
generalului Tăbăcaru, mai devreme sau mai târziu, va fi supusă unui
tratament asemănător. Cine va fi temerarul care să se încerce într-un astfel
de proiect, este greu de anticipat, dar sper să apară la vreme.
Insist. Cartea părintelui Croitoru nu este o monografie articulată,
după toate regulile instituite de Şcoala monografică de la Bucureşti, aşa
cum o concepuse Dimitrie Gusti, dar sunt convins că va oferi material de
mare importanţă viitorilor monografişti. Doar se ştie că nici o monografie
nu este definitivă, că oricât de documentată ar fi, trebuie totuşi, la un
interval de 7-10 ani să fie revizuită, îmbunătăţită şi completată cu ceea ce
se cumulează între timp. Monografia generalului Dumitru Iancu Tăbăcaru,
cea mai completă dintre toate încercările cunoscute, va trece şi ea, fără
îndoială, prin acest proces cumulativ.
Nu ştiu dacă autorul e convins de această idee, dar pot să-l asigur că
strădania sa nu va rămâne nevalorificată în viitoarele tocmiri monografice.
Cartea, cum şi mărturiseşte în succinta sa prefaţă, se revendică din alte
temeiuri şi noime. Pământul nostru ascunde multe taine şi am în vedere
în primul rând, zona inundabilă dintre Bârlad şi Siret. Această parte a
satului vechi este ca un manuscris care se lasă greu descifrat. Când spun
acest lucru mă gândesc la multe indicii şi descoperiri arheologice care
s-au pierdut şi pe care trei monografişti lieşteni nu le-au cunoscut.
Totul este interesant în această carte. Scrisă din perspectivă
teologală, cu secvenţe decupate din evoluţia creştinismului la români,
lucrarea frapează prin ineditul faptelor aduse în partitură monografică –
elemente care, altfel, ar fi scăpat unui istoric, oricât de bine intenţionat ar
fi. Nu ştiu cât de verosimilă este legenda cu Lie, din vremea împăratului
10586 www.oglindaliterara.ro
Maximilian, de unde ar proveni şi denumirea localităţii, dar e bine că s-a
adăugat celorlalte alternative cunoscute
Un capitol important şi aşteptat cu interes de toţi cei interesaţi
de toposul lieştean este cel care limpezeşte misterul celor 9 sate vechi,
dispărute ulterior problemă care a încurcat mult demersul istoricilor.
Nu putem, într-un simplu comentariu marginal să subliniem imensul
serviciu pe care lucrarea o aduce satului, în care-a fost distribuit de destin
şi de care s-a legat, dintr-o perspectivă duhovnicească, afectiv şi emoţional.
Mă opresc însă la diviziunea care identifică personalităţile legate
prin obârşie sau prin alte împrejurări aleatorii de toposul lieştean. Autorul
identifică 26 de personalităţi, fireşte, diferite ca importanţă, care s-au
remarcat în diferite domenii ale vieţii publice – ştiinţă, artă, cultură şi chiar
sport. Includerea sportivilor de performanţă în cadrul personalităţilor unei
localităţi este legitimă şi-l felicităm pe autor pentru această idee.
Cred că inventarierea autorului este completă, deşi putea fi mai
generoasă. Mai putea fi inclus şi profesorul Gheorghe Hâncu – un intelectual
de mare perspectivă, dar cu activele rămase în nelucrare, din motive care
n-au mai depins de el, sau scriitoarea Ana Dobre, cu care am avut o discuţie
prealabilă şi-a convenit că deşi s-a născut la câţiva metri după borna care
delimitează Lieştiul de Buceşti, se consideră lieşteană. Şi-ar fi trebuit,
(dar asta n-o spun, Doamne fereşte, ca reproş), s-o menţioneze în această
diviziune şi pe eleva Adina Tăbăcaru , autoarea unei plachete de versuri
- naive, e adevărat - încă de pe când era elevă în clasele gimnaziale. Acum
este elevă la Liceul pedagogic din Galaţi şi dacă apetenţa pentru poezie va
dăinui nu este exclusă şi o anumită performanţă.
Părintele Croitoru este singurul, dintre cei puţini cu preocupări
monografice (părintele Ion Ariton de la Corod, Mihaela Gudană de
la Ghidigeni), care consacră un capitol special celor ce-au trecut, din
considerente politice, prin temniţele comuniste. Jertfa de penitenţă adusă
de comuna Lieşti este de 26 de persoane trecute prin lagărele comuniste -
fiecare cu drama şi cu suferinţele sale. N-am înţeles absenţa din acest cadru
a lui Stancu Dumitru şi a profesorului Gheorghe Hâncu, amândoi victime
pentru mulţi ani ai regimului comunist.
Am propus, cu mulţi ani în urmă, ca pe partea liberă a soclului din
curtea bisericii Cuvioasa Paraschiva din Lieşti, unde păstoreşte cu evlavie
şi duhovnicie autorul acestei cărţi, să fie încrustate numele tuturor celor
ce-au avut curajul să înfrunte fiara comunistă şi-au plătit pentru această
temerară neîncolonare cu irosirea tinereţii lor.
Toate cazurile prezentate sunt interesante şi demne de a fi aşezate
într-un cadru de recunoştinţă şi admiraţie,pentru insurgenţa lor lipsită de
şansă, dar ne oprim, tot aşa, fugitiv şi în repezeală, la cazul Matei Ioana,
condamnată la 4 ani de penitenţă pentru vina de a-şi fi rupt cererea de intrare
în colectiv, luată prin presiune şi samavolnicie. La arestare, era însărcinată
în luna a şaptea şi, fireşte a născut în închisoare. Pentru că la Jilava nu
exista un specialist în probleme de naşteri, a fost adusă la Penitenciarul
din Galaţi. Copilul născut în aceste condiţii, o fetiţă, i-a fost ridicat imediat
după naştere şi abia târziu, după ce-a executat trei ani de închisoare, a primit
o înştiinţare să-şi ridice fetiţa pe care n-o văzuse de la naştere, de la o creşă
din Galaţi. Model de dârzenie şi de atitudine neînfricată a fost şi Tănase
Simiz – care nu s-a dezis niciodată de convingerile lui legionare. Cum toate
metodele de convertire folosite de securitate au eşuat, a fost declarat bolnav
mintal şi lăsat în pace. L-am cunoscut bine. Era un om simplu, fără ştiinţă
de carte, din care cauză n-a primit, în timpul guvernării legionare, decât un
post de ajutor de primar. Opera cu o înţelegere populară, clişeizată, după
nivelul lui, a doctrinei legionare. Era convins că între legionari şi comunişti
nu există decât o singură diferenţă. Atitudinea faţă de biserică şi credinţă.
Carte se închide cu transcrierea unui mare număr de acte şi documente
crude, necomentate, descoperite de autor în arhiva bisericii unde păstoreşte,
în arhivele Protopopiatului din Tecuci şi la Arhivele statului din Galaţi sau
alte localităţi. Prin această ispravă cărturărească putem spune c-a sfinţit
locul şi-a reactivat menirea veche a cărturarilor şi a preoţilor aşa cum le-a
prevăzut, printre alţii, Andrei Şaguna. Să sperăm că exemplul său va fi
urmat şi de alţi confraţi, legaţi de spaţiul endemic al Lieştiului.
Repet, părintele Croitoru a realizat o carte de excepţie, a realizat
Biblia localităţii şi prin asta i-a redat demnitatea ce i-a fost conferită prin
actul de început al Facerii. Îl felicităm sincer pe autor, pentru această
ispravă, îi mulţumim pentru acest dar minunat şi-o recomandăm cu căldură
tuturor celor interesaţi de spaţiul spiritual lieştean.
Fără a se raporta antitetic la monografia generalului Dumitru Iancu
Tăbăcaru, până acum cea mai izbutită întreprindere, lucrarea părintelui
Croitoru o complineşte, o completează şi-i adaogă elemente întregitoare
noi.
 Cercul poemului ca „expresie deplină“ a
punctului-paradox
Poetă indiscutabilă / nivelul semnificanţilor / „literelor“ („fonturilor“), evident, sub
incontestabilă de la ivirea-i pe pecetea condiţionalei: «dacă le citim, / e superlativ, / arde în cântec
Valea Anilor (nu mă refer la parfum» (p. 30), ori a creatorului întru Cuvânt, creator cu putere
localitatea Valea Anilor din judeţul de sferă-Androgin cu proiecţia-i în cerc: «aşa cum cercul / este
Mehedinţi, unde n-are rude, expresia deplină / a punctului / cel ce ştie să vadă / frumuseţea / este
nici „colegi fonfoişti, ce se cred
un om bogat // adeseori un gând / trăieşte mai mult / decât cel ce
paradoxişti“, ci la metafora-simbol
de spaţio-temporalitate alutuană l-a gândit» (p. 37). Trăieşte, dar între repere mitic-pelasge > valahe,
> olteană), prin volumele Ceasuri fie cu gând metamorfozat în cioroi, fie cu gând-ţestoasă în acţiune
de îndoieli (debut – Craiova, oceanică, nu de acvariu.
Editura Spirit Românesc, 1994), Pentru eroina lirică a Doinei Drăguţ – de parcă ar (re)cunoaşte
Ion Pachia- Detaşare într-un spaţiu dens (Ed. (după două milenii de Creştinism) învăţătura de nucleu din
Spirit Românesc, 1995), Spaţiul Zalmoxianism, din acea ştiinţă strămoşească de a se face nemuritor
Tatomirescu din nelinişti (Slatina, Editura a fiecărui ens-Dac, potrivit căreia fiecare dintre noi este parte
Scribul, 1998), Ochiul de lumină („infinită parte“) din infinit-Sacrul Întreg Cosmic, Dumnezeul
(Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2000) etc., eseistă cu ales Cogaionului / Sarmisegetusei („Unul“ / „Uniilă“) –, în cheie
condei, prin trei cărţi – Arabescuri  (Ed. Spirit Românesc, 1995), oximoronică / paradoxistă spus şi între minus-infinit / „minus-
Individualitatea destinului (Ed. Spirit Românesc, 1996), Nelinişti
ultimul“ şi plus-infinit / „plus-primul“, nu există nimic / din cele
prin timp  (Craiova, Editura Sitech, 2010) – şi romancieră, prin
Suferinţele unui redactor (Craiova, Editura Alma, 2006), evident, existente // nu există nici primul / nu există nici ultimul // unicul
fără tangenţe wertherian-jurnalistice la ale lui Wolfgang von Goethe, e cauza tuturor // Dumnezeu se află / în fiecare om (p. 34), deşi
Die Leiden des jungen Werthers, din anul 1774, Doina Drăguţ mai din fiecare, ce-i divin nu prea mai răsare de câteva secole, de pe
(născută în zodia Scorpionului, la 28 octombrie când aisbergul-mit se tot (stră-)topeşte.
1953, în Pelendava / Craiova-Dacia, licenţiată – Eroina poematică a Doinei Drăguţ mai
dincoace de marele cutremur, în 1977 – a Facultăţii observă «în goluri, forme / [ce] se-mpiedică-n
de Matematică-Informatică de la Universitatea din lumină», sporind, ca-n ars poetica expresionistă,
Craiova) revine în Ţara Poemului şi în obiectivul Eu nu strivesc corola..., de Lucian Blaga (1919),
cronicii noastre (infra) – după o absenţă de- «spre alte înţelesuri».
aproape un deceniu şi jumătate – încărcată cu Drăguţiana eroină lirică mai «strânge-n
electricitate expresionist-paradoxistă „de val“,
braţe / necuprinsul / până-l face clipă» (p. 7),
în certificarea frumosului său volum de poeme,
Timpul dintre valuri de lumină (Craiova, Editura ori până i se „lămuresc“ zidurile «în cascade de
Scrisul Românesc [ISBN 978-606-570-002-4], lumină» (p. 9), sau până «se desfac în ramuri /
2014; pagini A-5: 90). braţe, intuind izvoare-n adâncimi / ameţitoare» (p.
Despre poezia Doinei Drăguţ s-au scris 11), până «ceaţa se ridică» şi «din spate, valuri-
Doina Drăguţ, în orizont de-
cuvinte la putere înaltă / doctoral-universitară, an-2014, cu bisturiul privirii stângi amintiri» (p. 13) „i se sparg de trup“, până ce, «în
dintre care se reţin ale criticului / esteticianului ascuns în paradox. raporturi spaţiale», „ordonează, însumează idei“
Ovidiu Ghidirmic («...este o poezie densă [...], întru „descântarea lumilor“, până ce „se lipeşte“
de mare rigoare, aş spune geometrizantă, a versurilor [...]. Doina «de timpul / care-a fost» (p. 17), până ce dă de
Drăguţ este o poetă cerebrală [...]. Natură interiorizată, poeta spaţiul capcană, de spaţiul tragic-limitei, şi-n camera-oximoron
autoanalizează, cu maximă luciditate, nu numai stările sufleteşti, se zăvorăşte bacovian-lacustral, «închisă-n libertate / cu fixări în
dar şi pe cele pur intelectuale, nuanţele infinitesimale ale unui echilibru / instabil», împărţindu-se «în tot / şi în nimic // cu depline
întreg proces de gândire, gnoseologic.»), ale revărsări...» (p. 19), chiar şi „dincolo de tăcere, cu ochi verzi ce
criticului foarte atent la limpiditatea textului, «despletesc salcia» (p. 21), «cu umbra pe
George Popa («Poezia Doinei Drăguţ este, prin umeri / crescând» şi cu „invizibili cai frenetici,
excelenţă, o creaţie şi o inductoare a emoţiei invadându-i fiinţele ce o compun“ la plus infinit
intelectuale. Poemele sale se detaşează prin («într-o ascensiune / nesfârşită» (p. 22), până ce
puritate, nobleţe...») ş. a. „flacăra dorului sfidează culmile ninse“ şi «înalţă
Lirica Doinei Drăguţ este vectorizată din sunetul corzii / diseminat în univers», în vreme
expresionismul de factură valahă al lui Lucian ce, «jupuită de ramuri, / lumina curge / în ochiul
Blaga, ori de factură germană al lui Gottfried de apă» (p. 27), până ce «pasărea cuprinde cerul»
Benn, în paradoxismul foarte bine temperat, (p. 31), spre a constata că «umplerea vidului /
reliefat în materie sensibilă înaltă, parcă la nu poate fi sfârşită» (p. 35), că „devine egală“
jumătatea distanţei dintre teritoriile poetice «cu ceea ce este profund» (p. 38), că, „în natura-i
inconfundabile marcate cu stindarde-curcubeu profundă“, «e măsura» (p. 43), până ce-i «înveliş
de Constanţa Buzea, în spaţiul valahofon, şi de de lumină / peste înveliş de lumină, / în interior...»
Claudine Bertrand, în spaţiul frunzei de arţar (p. 42), până ce „marea ce se mişcă-ntr-una «este
canadian. mereu la locul său» (p. 50), ca să se-ataşeze «de
În ars poetica drăguţiană, primează mare / ca de un iubit» (p. 54), fiindcă «lumina /
dinamica / metamorfozele lumii, inclusiv la nu trebuie pierdută» (p. 58).

www.oglindaliterara.ro 10587
 Cu pasul, sufletul şi cartea prin Dobrogea
Popasuri în lumea aromânilor de la noi
şi din Balcani
Cu ceva timp în urmă am ajuns,
cumva întâmplător, laolaltă cu alte volume
despre aromâni, în posesia uneia semnată
de Tănase Bujduveanu1. Era despre
aromânii din Kosovo. Am găsit în carte,
adunate, mai multe informaţii necesare
pentru a înţelege mai bine trecutul şi
prezentul aromânilor din acest areal. Am
avut diverse prilejuri să călătoresc în locuri
din Balcani unde sălăşluiesc aromânii, cum
pot, dată fiind legislaţia majorităţii ţărilor
din regiune care, în opinia multora, nu le
Marius Chelaru este, eufemistic spus, favorabilă
Şi în acest context semnalăm, pe
scurt, alte patru cărţi ale aceluiaşi autor,
care au legătură, într-un fel sau altul, cu aromânii.
De pildă, în Aromânii şi Lordul Byron, scrie autorul că lordul englez, care,
călătorind de la Preveza la Ianina şi în alte locuri, „nu înţelegea mult din realitatea
Balcanilor acelor zile”, dar, încet, află şi vede mai multe locuri, şi, astfel, de pildă,
„suntem îndreptăţiţi să credem” că aceste versuri „se referă la păstorii aromâni:
„…pensive o’er his scattered flock,/ The little shepherd in his white capote…”.
Sau, între alte întâlniri cu aromâni, despre cum i-a dăruit Byron o sabie lui Petru
Vraca, străbunicul actorului George Vraca.
Cine a fost o singură dată la Meteora nu poate uita ce a văzut acolo,
mănăstirile (menţionate de prin secolul al XI-lea), peisajul, „poveştile” locurilor,
unde au trăit şi mai trăiesc şi azi aromâni.
Interesante sunt şi informaţiile despre aromânii „lupevani, din ramura
gramostenilor” („uneori sunt confundaţi cu populaţia slavă” din satele din
apropiere, Slava Rusă, Slava Cercheză, Ciucurova, numiţi lipoveni”) din Camena
(localitate din judeţul Tulcea). Originari „de pe muntele Gramostea, unde exista
o localitate omonimă, distrusă în secolul al XVIII-lea, ca şi Moscopole”. Aceştia
au venit în Dobrogea, scrie autorul, odată cu valul de colonizări de după realipirea
regiunii la România. În Vicus Petra – Camena sunt detaliate aspecte despre
istoricul localităţii, despre viaţa şi tradiţiile locuitorilor ş.a.
„Concepută în ordinea cronologică a evenimentelor istorice”, scrie Tănase
Bujduveanu, în Romanitatea balcanică şi civilizaţia aromânilor prezintă date/
informaţii despre „aromânii din Peninsula Balcanică, formarea şi evoluţia lor
istorică în această zonă sud-europeană.” Scopul pe care şi l-a propus aici este de
a „orienta” cititorul spre ceea ce autorul consideră a fi „evenimentele importante,
puncte de reper în istoria aromânilor”.
Sunt unele teorii – mai mult sau mai puţin acceptate – despre formarea
unor popoare din zona Balcanilor, în care există o ipoteză care acorda un rol
(după mulţi destul de însemnat) elementului de legătură constituit de aromâni.
Hristu Cândroveanu îl cita2 pe Eugen Coşeriu, care îi scria: „dacă aromânii ar
fi făcut un stat care ar fi rămas, s-ar fi impus ei în istorie, şi nu dacoromânii, şi
atunci limba comună s-ar fi numit aromâna, iar dacoromâna ar fi fost un dialect
al ei.” Istoria aromânilor este plină de drame, de suişuri, coborâşuri. Statul român
a reacţionat şi el oscilant de-a lungul secolelor în ce îi priveşte pe aceşti fraţi ai
noştri. În general vorbind, după 1989 situaţia aromânilor s-a mai îmbunătăţit pe
alocuri, deşi ei gravitează, din punct de vedere lingvistic, între doi poli – pe de o
parte limba maternă (aromâna), pe de alta, limba de stat corespunzătoare statului
în care vieţuiesc3.
M-au interesat mereu, din motive diverse, aromânii, cu istoria dar mai ales
prezentul lor. De câte ori a fost posibil am semnalat cărţile scrise de aromâni sau
care vorbesc despre aceştia. Şi în acest context aş spune că, dincolo de judecăţile/
concluziile/ opiniile ale autorului, de modul de abordare a subiectelor respective
(unele dintre ele mai puţin „bătute”, cum cred că este cazul cu Aromânii şi
Lordul Byron, sau cu aspectele legate de localitatea dobrogeană Camena),
principala calitate a acestor cărţi este sistematizarea/ punerea laolaltă a unui bagaj
semnificativ de informaţii de tot felul, din cele mai variate/ interesante, despre
aromâni, istoria, tradiţiile, obiceiurile, viaţa lor din trecut către zilele noastre.
Timpul macină încet, încet, iar azi, din alte motive decât odinioară,
„globalizarea” şi formarea Uniunii Europene pare a „şterge” urmele lăsate de
istorie. Deşi se fac şi unele eforturi secvenţiale în direcţia salvării patrimoniului/
tradiţiilor comunităţilor etnolingvistice/ minorităţilor de pe teritoriul altor state,
în cazul multora dintre acestea, şi din multe puncte de vedere şi al aromânilor, din
nefericire, se cufundă în uitare o întreagă lume care, în cazul de faţă, este, vrem,
nu vrem parte din trecutul, din devenirea, existenţa noastră. Poate şi numai de
aceea, şi tot ar fi utile astfel de lucrări.
Tănase Bujduveanu, Aromânii şi Lordul Byron, ediţia a II-a, ediţie
trilingvă, română-franceză-engleză (versiunile: franceză – Florentina Gheorghe,
engleză – Ionela Şarlă), Editura Cartea Aromână, Constanţa, 2009, 48 p.;
Aromânii şi mănăstirile Meteora, ediţia a II-a, ediţie trilingvă, română-franceză-
engleză (versiunile: franceză – Florentina Gheorghe, engleză – Ionela Şarlă),
Editura Cartea Aromână, Constanţa, 2012, 62 p.; Romanitatea balcanică şi
civilizaţia aromânilor, ediţie trilingvă, română-franceză-engleză (versiunile:
10588 www.oglindaliterara.ro
franceză – Angela Lăzăroiu, engleză – Răzvan
Cernica), Editura Ex Ponto, Constanţa, 2013,
238p.; Aromânii din Camena, ediţia a II-a,
ediţie trilingvă, română-franceză-engleză
(versiunile: franceză – Florentina Gheorghe,
engleză – Doina Cheramidoglu), Editura
Ex Ponto, Constanţa, 2014, 140 p.; Vicus
Petra – Camena, ediţia a II-a, ediţie trilingvă,
română-franceză-engleză (versiunile: franceză
– Florentina Gheorghe, Aurelia Petre, engleză
– Doina Cheramidoglu), Editura Ex Ponto,
Constanţa, 2014, 180 p.
Al treilea ochi
Despre Arşaluis Sarchisian Gurău
am mai scris în paginile revistei „Oglinda
literară”4, cât şi în alte reviste („Poezia”,
„Kadō” ş.a.). De data aceasta un volum recent de proză. În afară de piesa ce mai
cuprinzătoare (peste jumătate din totalul paginilor), care dă titlul volumului, mai
sunt câteva proze de mai mică amplitudine: Un Crăciun în familie, Împlinire,
Examenul, Să nu usuci rădăcina!, Bunica Nazic,
Échantillons gratuits.
Ne vom referi cu precădere la Al treilea
ochi.
Pe scurt, Violeta, care „s-ar fi putut
considera o fiinţă fericită; în orice caz, pe deplin
realizată: terminase facultatea”, primise repartiţie
în Iaşi, dar ceruse să muncească la o şcoală
de lângă oraş, ca să fie cu o prietenă a ei, se
căsătorise ş.a…. totuşi era nemulţumită. Sau „cel
puţin simţea permanent o tristeţe nelămurită, o
stare de insatisfacţie continuă”. De ce, nu ştia să şi
explice – „nu-şi găsea locul, uneori avea senzaţia
că e din altă lume”. Se apucase să picteze peisaje,
spunea ea, imaginare. Dar parcă peisajul „îl
gândea şi îl vedea cu ochii minţii”, aşa că… erau
de fapt imagini „din memorie”, mai ales peisaje
montane. Mircea, soţul ei, o tachina, spunând că
e din „memoria stocată în al treilea ochi, în glanda pineală”.
În cele din urmă, mai mult la insistenţele socrului, expune la Iaşi cele
patruzeci de peisaje pe care le pictase până atunci. Atunci lucrurile se complică
şi mai avan. La expoziţie vine un armean, Massis Arakelian, care o întreabă când
anume vizitase Armenia, pentru că desenele reprezentau locuri din această ţară…
dar parcă din alte timpuri, cel puţin unele. Apoi lucrurile par că se derulează cum
le era datul - Violeta află că avea rude armene, în Moldova de peste Prut, umblă
să înţeleagă mai bine ce e cu rădăcinile ei (motiv din care pierde o sarcină) pleacă
cu Mircea (care se depărtase de ea, poate pentru că îi reproşa că pierduse sarcina
umblând după ale ei) spre Armenia, vă tot felul de locuri, oameni…
Apoi – şi pe fondul răcirii relaţiei cu Mircea, dar, poate, mai ales în ideea de
a-şi găsi locul după care tânjea, şi a-şi găsi explicaţiile pe care le căuta –, se decide
să rămână la Erevan, se aranjează cumva şi un loc în care să stea, o modalitate
de a-şi câştiga traiul. Într-un cuvânt, lucrurile păreau să fi ajuns să capete un sens
pentru dânsa. Aflase că tot ce „vedea” în picturile ei erau din Armenia.
Pas cu pas, autoarea poartă cititorul prin diverse locuri, în Armenia, în
Arţakh (regiune cunoscută îndeobşte cu numele de Nagorno Karabakh5), unde
se duce să muncească alături de armenii care contribuiau la reconstruirea de
transport, a locuinţelor, în teritoriul care se desprinsese de Azerbaidjan. Ajunge
într-unul din oraşele cunoscute pe vremuri drept „Parisul Caucazului”, Şuşi
(Shushi) ş.a. O fetiţă care rămăsese fără părinţi în conflictul recent se lipeşte pur
şi simplu de ea, şi, până la urmă, o adoptă, Mircea fiind de acord să semneze
actele. La întoarcerea acasă, cum Domnul le aşează pe toate, Violeta (care, după
ce ajunsese în Armenia încetase să mai picteze, dintr-o dată, acele peisaje) îşi dă
seama că va avea din nou un copil…
Aşadar, dincolo de faptul că cele două personaje, Violeta şi Mircea,
împreună cu parte din familia lor, locuiau în Iaşi, şi locurile din Armenia şi
Arţakh pe care le descrie autoarea îmi sunt familiare, călătorind de mai multe
ori şi în Şuşi, în alte oraşe şi sate din Arţakh, dar şi în Armenia, la Erevan ori în
alte locuri din această ţară frumoasă, în care a fost prima dată creştinismul religie
de stat. Aşteptăm şi alte scrieri semnate de Arşaluis Sarchisian Gurău, cu care
am colaborat, pentru traduceri în/ din armeană, la mai multe proiecte (amintim
doar lucrul la revista „Kadō”, numărul special dedicat Armeniei, şi publicarea în
revista „Poezia” de la Iaşi a unui fragment în limba română, în traducerea sa, din
„Sasna Dun”/ „David din Sasun”, epopeea naţională a armenilor, care se crede
că ar fi fost desăvârşită în timp, după unii de prin secolul al VII-lea, după alţii
începând cu secolul al X-lea, în peste 50 de variante6.
Arşaluis Sarchisian Gurău, Al treilea ochi, Editura Vif, Constanţa, 2014,
180 p.
(continuare în nr. viitor)
 PRIN ANTICARIATE
EXOTISMUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ DIN SECOLUL AL XIX-LEA
DE VIORICA S. CONSTANTINESCU

O exegeză riguroasă, de mare densitate ideatică, pedantă (Memento mori – p.70).

chiar, cu linii de forţă şi detalii uluitoare generează impresia de Exotismul alegoric primeşte substanţă în
exhaustivitate. Este ceea ce se întâmplă cu cartea Vioricăi S. plan stilistic graţie unui trop apt a sintetiza
Constantinescu, Exotismul în literatura română din secolul al XIX- câteva figuri de stil cu scopul transmiterii
lea (Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998). unei idei majore. Concret, două mostre din
Dacă pe plan european au mai existat câteva lucrări cu temă Cantemir (Istoria ieroglifică) şi din Eminescu
similară (Pierre Jourda, L’Exotisme dans la littérature française (Scrisoarea a III-a) reabilitează alegoria.
depuis Chateaubriand. Le Romantisme, şi Pierre Martino, L’Orient Memorabilă rămâne scena cu deghizarea
dans la littérature française au XVII-e et XVIII-e siècle), în schimb, lunii într-o fecioară, camuflare a intenţiilor
la noi meritoriu rămâne efortul universitarului clujean Mircea expansioniste ale sultanului. Prin tablouri
Muthu, despre balcanism. În bibliografia selectă ar trebui aşezat şi lirico-epice, adăpostind atât antiteze cât şi
titlul Arta exotică de Michal Sobieski, ceea ce dovedeşte puţinătatea
studiilor despre imixtiunea alogenului în cultura şi arta unei naţii. metafore, metonimii, asonanţe, aliteraţii, ca
Fiecare din cele 5 capitole ale cărţii pe care o vom dezbate se atare, prin praxis filologic, autoarea ieşeană
înlănţuie şi se complinesc în aşa fel încât saţietatea informaţională aduce mostre indubitabile din scriitori români,
cadrează cu stilul sobru, academic, impersonal. francezi şi englezi.
Iulian Bitoleanu În capitolul I Exotic şi exotism în literatură, se prezintă apetenţa Escaladarea curentelor literare conduce la
literaţiilor pentru gama semantică a termenului exotic, a cărui postulatul că în secolul al XIX-lea, pe lângă
etimologie latină şi franceză este sinonimă cu „elementul străin”. romantism, şi simbolismul, parnasianismul,
La iluştrii cărturari romanici, se pare că Rabelais a fost primul care l-a utilizat în 1548, iar Dicţionarul iar ceva mai târziu modernismul au găsit nişe
Academiei franceze îl înregistrează abia în 1878. Curentul artistic care l-a instrumentat cel mai bine în exotism. Iată cum Veneţia lui Eminescu
s-a numit romantismul. Buchetul de semnificaţii admite şi semele de „insolit”, „plăcerea diversului este substituită prin Japonia de către
(p.12)”, „gustul pentru altceva şi altcumva”, după cum se consemna şi în o serie de surse occidentale. adversarul „poetului nepereche”, Macedonski
Romanticii germani de la Herder la Novalis sunt animaţi de gândul descoperirii textelor vechi, foarte (Rondelurile de porţelan, Niponul, romanul
vechi redactate în sanscrită, persană… . Thalassa…).
Exoticul este descris prin metoda comparativă şi cea expozitivă, reperându-se valori din literatura Pentru culturile vestic-europene, exoticul
universală şi scriitori de diferit calibru estetic din spaţiul românesc, cu suficientă minuţiozitate şi a admis şi „turcheriile”, adică prelucrări de
persuasiune, deloc fatigabile. Percepând acest concept fie orientalism, fie balcanism, fie elenism, motive turceşti, explorate cu frenezie de
Franţa şi Germania îşi dispută primordialitatea. Voiajul ca modalitate gnoseologică, nu neapărat ca exegetul moldav şi în arealul românesc, în
recreere şi relaţionare cu peisajul pitoresc, i-a captivat pe scriitorii occidentali, toposurile predilecte speţă la Bolintineanu, Alecsandri, Peliman,
intitulându-se Crimeea (pentru Mickiewicz), apoi America (la Chateaubriand), Asia Mică, Balcani, Pann, Caragiale, Macedonski, Filimon şi
Africa de nord pentru Alecsandri. Zamfirescu.
În antiteză cu clasicismul, romantismul şi-a cristalizat tipologia lansând actanţi de tipul aventurierului, În finalul cărţii surprinde agreabil permutarea
eroului îndrăgostit, revoluţionarului…, cu toţii circumscrişi exoticului, exotic ce incumbă şi
mitologia străină ariei scriitoriceşti dintr-o ţară, regăsibilă, de obicei, pe alt continent. unor termeni „Exotizarea autohtonului şi
Cu capitolul 2 se trece la taxonomia exoticului – realist, poetico-fantastic, filosofic şi alegoric – greu autohtonizarea exoticului” (pp. 146-159),
de îmbogăţit, de ajustat. În privinţa exoticului realist, pământul italian s-a dovedit o veritabilă patrie demers realmente spectaculos şi credibil.
pentru francezii G. Sand, Musset, dar şi pentru englezii Shelley, Keats, ori românii Bălcescu şi D. Proiecţia în colosal a Tismanei, a Coziei (la
Zamfiresu. Următorul exotic inserează fabulosul, fantasticul, presupunând înnobilarea estetică. Ca Grigore Alxandrescu şi alţii), ori echivalarea
spaţiu al zânelor, Bosforul (pp. 55-59) i-a fascinat pe Victor Hugo, V. Alecsandri şi pentru că părea Bucureştiului cu un fel de Babilon, la Ion
„decor al unor intrigi erotice” (p.60). Un tărâm bogat în cultură şi enigme, Egiptul, a oferit materia Codru Drăguşanu atestă fineţe analitică,
primă pentru romantismul românesc, în speţă, pentru Bolintineanu (Conrad), Eminescu (cu Nilul – patienţă pe milimetri de slove şi vocabule, şi
permanentă atracţie!), „un rai cu vegetaţie fantastică” în Avatarii faraonului Tlà. oaze de hermeneutică ale unui întreg textual
Nordul, ilustrând fabulosul boreal, a fost zugrăvit de multe condeie strălucite, de la Balzac, Hugo la ce îi mai asimilează pe Ion Ghica, Anton Pann,
Eminescu, al cărui actant, Toma Nour visa „orgie albă”. Fantasticul filozofic revelează ruine, civilizaţii N. Filimon, I. L. Caragiale, Mateiu Caragiale
dispărute un operele lui Cezar Bolliac, D. Bolintineanu, Ion Heliade Rădulescu (Anatolida), Eminescu şi Eugen Barbu.

„BOULE!!! NU MĂ BLOCA!”
Gh. Nazare
Încă de la vârsta grădiniţei copilul învaţă să utilizeze formule
politicoase/reverenţioase atunci când se adresează semenilor: „Te
rog frumos!”/„Vă rog frumos!”, „Mulţumesc!”/„Îţi mulţumesc!”/Vă
mulţumesc!”, „Poftiţi, vă rog!”, „Vă rog să mă scuzaţi!” etc. Formulele
respective întră în limbajul obişnuit al adultului educat, devenind practici
curente în vorbirea de zi cu zi.
Sunt utilizate, de asemenea, formule politicoase de avertizare
a oamenilor pentru a preveni situaţii periculoase, cum ar fi: „Atenţie,
câine rîu!”, „Atenţie, câine periculos!”, „Atenţie, pericol de prăbuşire de
elemente din construcţie!”. Se foloseşte, adesea, atenţionarea în vederea
evitării unor întâmplări neplăcute: „Atenţie, garaj!”, „Nu blocaţi accesul
în curte!”, „Parcarea este strict interzisă!”, „Nu parcaţi!”, „Atenţie, pericol
de electrocutare!” etc. sau, pur şi simplu, interdicţii: „Nu călcaţi pe
spaţiul verde!”, „Nu rupeţi florile!”, „Nu vă aplecaţi pe fereastră!”, dar şi
îndemnuri precum cel dintr-un afiş al Primăriei/Consiliului Local Galaţi,
„Hai la curăţenie!” sau urări tonifiante de genul „Primăria Galaţi vă doreşte
o zi bună!”.
Asemenea inscrisuri/ inscripţii se pot citi în mod curent pe porţile
unor locuinţe, pe pereţii unor clădiri aflate în stare avansată de degradare
(pacă tot mai multe în municipiul Galaţi!), pe stâlpi (or fi impozitaţi!), pe
uşile unor garaje etc. Ca urmare, este cu atât mai regretabil când întâlneşi
situaţii care nu fac deloc onoare unui om, care foloseşte în relaţiile cu
semenii-fie şi indirect-cuvinte/sintagme/formule agresive/violente/
jignitoare, care trădează carenţe în educaţie de netăgăduit. În acest sens,
în plin centrul oraşului Galaţi, pe o stradă cu nume de logofăt, din spatele
Primăriei, pe uşile garajului aflat în curtea unei case impozante din fondul
istoric de locuinţe, dar cu ieşire în stradă, stă scris, cu vopsea albă, cu litere
de-o şchioapă, cu trei semne de exclamare: „Boule!!! Nu mă bloca!”. Textul
poate sugera un dialog aberant şi fără sens între un garaj şi un bolid auto,
dacă nu ar viza în mod direct un semen de-al nostru, comparat în acest caz
cu un membru din familia bovinelor.
Presupunând că Domnul locatar al garajului-scuzaţi, al impunătoarei
locuinţe!- îşi asortează vocabularul inspirându-se din dialogurile televizate
dintre mai puţin educaţii noştri mari politicien, sugerăm Poliţiei Comunitare
şi Administraţiei Domeniului Public să intervină cu măsuri coercitive cu rol
educativ, pentru a-l determina pe Domnul-merită, nu!-să mai treacă pe la
şcoală unde să afle că, Cetăţean fiind, adică om al Cetăţii, are oblgaţia de
a se comporta civilizat, mai ales în public! Cu atât mai mult cu cât, din
fericire, am întâlnit, pe aceeaşi temă, şi un apel civilizat, politicos: „Vă
rugăm, nu blocaţi accesul în parcarea hotelului!”.
„Un om educat –spunea anticul Aristotel- se deosebeşte de un om needucat,
aşa cum un om viu se deosebeşte de un om mort” sau, mai recent, cum
afirma Nelson Mandela: „Educaţia este cea mai puternică armă pe care voi
o puteţi folosi pentru a schimba lumea”. Aviz şi proprietarului garajului cu
pricina!

www.oglindaliterara.ro 10589
 Marian Drumur, Dascălii, dascălii sau învățământul-carusel
Rareori mi-a fost dat să citesc
o carte cu un umor atît de dens și de
omniprezent de la prima pînă la ultima
pagină ! Aș spune chiar că autorul comite
un hybris, o exagerare care se întoarce
împotriva sa, dacă faci imprudența să-i
citești cartea ca un roman polițist, dintr-o
dată, de la început pînă la sfîrșit. Te poți
obișnui cu stilul autorului într-atît de mult
încît sfîrșești prin a nu mai simți nuanțele
dialogurilor, bufoneria personajelor,
ridicolul lor și poți deveni indiferent.
E la fel ca atunci cînd stai prea mult în
raza unor substanțe parfumate: acuitatea
percepției olfactive dispare și aromele se
Mircea Gheorghe șterg. Asta înseamnă că Dascălii, dascălii
trebuie citită ca o carte de poezie, chiar
dacă nu are nimic de-a face cu așa ceva:
cu întreruperi pentru a-ți reîmprospăta capacitatea de a percepe și a aprecia
farmecul de miniaturist al autorului.
Căci, la drept vorbind, exact asta este cartea lui Marian Drumur
- o colecție de miniaturi, ordonate cronologic pentru uzul cititorului, într-o
structură elastică și încăpătoare - desfășurarea unui an școlar, cu diferite
evenimente survenite pe parcursul lui. Sumarul este cît se poate de explicit și
dă o primă imagine generală a cărții. Cine o deschide știe ce va găsi în paginile
ei: Se prevestește deschiderea, Primul consiliu profesoral, Simpozionul
cadrelor didactice, Concursul de director, după vacanța de iarnă, Examene
și inspecții, Luna Mărțișorului, În Postul Mare, Încheierea situației anuale,
D-ale bacalaureatului, Întîlnirea foștilor absolvenți, Centrul de votare.
Totul se petrece în vremea noastră într-un Colegiu tehnic dintr-un
oraș de provincie (Stînișoara) și personajele aparțin unor medii sociale diferite
dar înrudite: profesori, elevi, părinți, politicieni locali, inspectori, medici
școlari, foști absolvenți etc. E, la scară redusă, un eșantion reprezentativ pentru
întreaga societate românească implicată într-unul dintre cele mai vaste și mai
semnificative domenii ale activității naționale - învățămîntul.
Și găsim în eșantionul acesta toate situațiile paradoxale întîlnite în
ansamblul societății românești care, deși oficial a depășit perioada de tranziție
post-comunistă, a păstrat totuși destule legături cu trecutul totalitar la nivelul
mentalităților, civismului, profesionalismului, relațiilor omenești, al modului
de a-și promova și realiza interesele personale în dauna celor generale etc.
Întîlnim în cartea lui Marian Drumur oameni fundamental cumsecade dar
de un mare laxism moral. Personajele par a fi replici ale lui Ostap Bender,
din Vițelul de aur și Douăsprezece scaune, romanele satirice ale rușilor Ilf și
Petrov. În lumea lor, totul se obține prin mici învîrteli, servicii reciproce, trafic
de influență, ori prin clasicul bacșiș sub forma de bani, cadouri ori produse
alimentare, ca în regimul de subzistența totalitar de altădată. Nu are importanță
că regimul s-a schimbat, oamenii transferă cu voioșie vechile năravuri în noile
condiții ale democrației care par să-i avantajeze fiindcă au dispărut represiunea și
supravegherea polițienească. Acum afacerile, mai mult sau mai puțin oneroase,
uneori simple găinării, se încheie repede și la lumina zilei, cu o discreție
minimă pe care toți o respectă. Autorul a ales să-și caracterizeze personajele
mai întîi printr-o onomastică ciudată, hilară și sugestivă. Directorul Colegiului
se numește Aristotel Otânjoiu, o profesoară debutantă se cheamă Ana Maria
Ciugulică, alți profesori și profesoare sunt Lăpăitu Zenoviu, Partenie Bobleț,
Grumaz Patapie, Sergie Deșelatu, Iolanta Babarău, Curcă Bibiana; bibliotecara
este Țâșmoacă Nemesia, o inspectoare se numește Șulfu Genoveva, portarul
este Treisfetitu, pe președintele de sindicat îl cheamă Răgălie și i se spune
Candelandru, mecanicul școlii, neamț după nume, este Coloman Krach etc.
- fantezia onomastică a autorului nu are limite. Cu excepția ultimului personaj
care-și face apariția în carte, o profesoară Marcela, nu mai întîlnim niciun un
nume neutru, lipsit de o conotație negativă. Este vorba însă, în marea majoritate
a cazurilor, de același tip de conotații întrucît caracterele, scopurile și mijloacele
folosite pentru a le atinge sunt asemănătoare, diferențiate vag doar de poziția
ierarhică a personajelor. Din acest motiv, numele lor sunt permutabile, fără nici
o pierdere în ordinea tipologică. E o situație diferită față de Caragiale la care
personajele erau bine diferențiate mai întîi prin comportamentul lor. Numele
lor era doar o marcă pertinentă în plus, așa încît permutările n-ar fi fost posibile
căci personajul care purta numele Tipătescu nu s-ar fi putut numi Dandanche,
iar personajul Trahanache nu s-ar fi putut numi Farfuridi.
Dar la Marian Drumur, onomastica aceasta parodică aplicată tuturor,
fără o funcție de individualizare precisă (o excepție totuși, maistrul cu un limbaj
buruienos Măgădău) este un mod de a sugera că toate personajele lui fac parte
dintr-o lume derizorie unde nu există o ierarhie morală.
Cartea începe cu venirea unei profesoare de limba română
suplinitoare, prilej pentru autor de a o familiariza cu mediul social al școlii.
Una din primele scene dă tonul întregii cărți. Ana Maria Ciugulică vede un
elev care spală geamurile și-l întreabă unde este cabinetul directorial. Elevul
îi răspunde de ce nu poate s-o conducă într-acolo: ”Mai acolo-șa; eu trebuie
10590 www.oglindaliterara.ro
să stau, mi-a zis dom’ profesor că mă trece dacă fac lună geamurile”. Ceva
mai tîrziu profesorul Aninoiu care examinează corijenții îi sugerează unui elev
că promovarea lui depinde de ”cumpărarea” unei cantități de cartofi (”Vin
eu cu mașina, scrie-mi exact adresa.. o să te închei pe urmă, bine? Scrie și
telefonul”). Directorul o primește pe noua colegă și totodată subalternă cu o
neplăcere manifestă și cu o doză de grobianism ( ”Iar mi-a trimis inspectoratul
ce-a rămas /.../Bine treci la secretariat”) foarte tipic pentru mentalitatea șefilor
mărunți din vremuri revolute care reproduceau la scară micronică brutalitatea
politrucilor din sferele înalte ale puterii. Alte scene de același gen se succed pe
fiecare pagină: un profesor universitar caută ”cu o mică atenție de la un vechi
colaborator” să obțină bunăvoința unei profesoare pentru închirierea unei săli
de clasă necesară cursurilor lui serale, inspectoarea Șulfu Genoveva obține de
la directorul Otânjoiu, de data asta servil, să i se repare gratuit mașina de către
șoferul școlii și solicită să i se dea niște ore de predare, profesorul Deșelatu
caută cu disperare (și găsește) o relație la judecătorie ca să obțină cîștig de
cauză în fața unui vecin care îi cere prin proces despăgubiri pentru o inundație,
un alt profesor, Bobleț angajează ”cu cheltuieli minime” un student să-i facă
o comunicare pentru un simpozion și așa mai departe. Uneori lucrurile sunt
cu adevărat grave. Bucătăreasa Rozeta Pogonici obține discreția profesoarei
de biologie, tot așa prin mijlocirea unei sacoșe ”cu ceva, știți, pentru acasă de
la mine” în privința bolii de care suferă - hepatită virală - care ar face-o inaptă
pentru munca la bucătărie. Vor fi cazuri de îmbolnăvire după un simpozion al
cadrelor didactice cu mulți invitați din exterior, dar chiar și sub amenințarea
controalelor din partea Direcției de Sănătate lucrurile nu sunt privite cu
gravitate. Avem tot timpul în minte adagiul lui Raymond Poincaré citat de
Mateiu Caragiale în fruntea Crailor de Curtea-veche. «Que voulez-vous,
nous sommes ici aux portes de Orient où tout est pris à la légère”. Bucătăreasa
bolnavă care nu a fost în măsură să prezinte adeverința medicală legală despre
starea sănătății ei se aranjează cu bucătarul șef să n-o concedieze : ”Măsurînd
din priviri halatul neîncăpător în care se tot frămînta Rozeta, șeful decise: -
Încuie ușa”.
În mediul acesta, Ana Maria Ciugulică se întegrează cu ușurință
fiindcă și ea este pe potriva lui. Are un unchi cu o funcție înaltă la prefectură
și beneficiază de un acces nelimitat la influența lui pentru rezolvarea oricărei
probleme și directoarea adjunctă Babarău va apela la intervenția ei fără nici o
ezitare. ”Dascălii” și cei din jurul lor se înțeleg și colaborează de minune cînd
e vorba să ocolească legile sau să le contorsioneze cu interpretări menite să le
justifice micile/marile lor potologării și interese. Se falsifică, în complicitate cu
primarul, facturi de materiale cumpărate pentru întreținerea școlii și directorul
Otânjoiu se alege ”cu termopane și uși la vilă”, politicienii locali își stimulează
alegătorii cu ”materiale electorale” adică mălai, zahăr, orez, un profesor
vinovat de agresiune sexuală asupra unei eleve este trimis în concediu ca să se
mușamalizeze scandalul și lista se poate lungi pe pagini întregi. Și iată tipul de
om produs de o asemenea școală - un fost absolvent își povestește ascensiunea
socială după ce-a terminat colegiul: ”Pe scurt, am refuzat repartiția, știți cum
era... direct la teslă; am făcut trafic cu aur, ceva pârnaie, noroc cu Anda că lucra
la penitenciar, am plecat apoi în Germania... slavă muncii, m-am descurcat
... numai albine albe n-am avut... acum sunt consilier particular, cu studii
postuniversitare recunoscute”.
Nu există sancțiuni definitive într-o asemenea lume în care totul
poartă o mască oficială de corectitudine, și colegiul termină anul școlar cu o
diplomă de excelență, ”Școală evidențiată”. Cartea însăși se încheie cu venirea
unei alte profesoare suplinitoare, de religie, în locul preotului profesor Intivitu
care a părăsit învățămîntul pentru o parohie. Replicile personajelor care o
primesc (portarul Treisfetitu, directorul Otânjoiu) sunt identice sau foarte
asemănătoare cu cele de la început când venise Ana Maria Cicugulică, semn
că nimic nu s-a schimbat, ne aflăm într-un carusel. După o întîmpinare la fel de
”entuziastă” ca în cazul profesoarei de română (”N-am dat locuri libere și-mi
trimit la plesneală, își închipuie că-s slab de înger!”), urmează împăcarea și
îndemnul către profesoara nou venită să admire rezultatele meritorii ale școlii,
demonstrate de mulțimea atestatelor de pe pereți: ”Evoluția calității actului
instructiv-educativ a fost pururi ascendentă în ultimii ani. Ia aminte, ești într-un
colectiv performant, sper să rămână așa”.
Cu această frază triumfalistă se închide o carte excelentă care din
nou ne trimite la ecouri clasice, la versul lui Bacovia din Cu voi: ”O țară
tristă plină de umor”. Căci după ce ne amuzăm cu istețimile și învîrtelile
”dascălilor” lui Marian Drumur, concluzia este, cînd închizi cartea, realmente
melancolică și pesimistă. Nu poți cere mare lucru de la un învățămînt care
doar mimează educația, profesionalismul, competența și cinstea. Și vrînd-
nevrînd intrăm în jurnalistică. În realitatea adevărată, dincolo de ficțiune sau
de universul autobiografic al cărții lui Marian Drumur, aflăm că în cadrul
programului internațional PISA (Programme for International Student
Assessment) rezultatele elevilor români sunt inferioare mediei mondiale în
domeniile evaluate (matematicã, citire/lecturã și știinte). Ei se clasau la ultima
ediție din 2012, adică în același an cu apariția cărții, pe locul 45 din 65 de țări
participante, și totodată pe unul dintre ultimele locuri din Europa.
Marian Drumur, Dascălii, dascălii, Timișoara, Eubeea, 2012, 319 p.
 STATUTUL
- Ai văzut cum vorbeşte ăsta? întrebă în şoaptă
Marina Cochilescu pe Delma Avram, care nu se mai
sătura să-l asculte pe directorul şcolii.
La ultimul consiliu profesoral din acel an
şcolar, acesta a ţinut să elogieze activitatea didactică
a doamnei Carmen Ţibanu, care după douăzeci şi
cinci de ani va pleca la Braşov. Vorbitorul a făcut-o în
termeni superlativi cantitativi şi calitativi, ceea ce pe
mulţi dintre cei prezenţi la acel consiliu de pomină i-a
făcut să strâmbe din nas.
- N-am văzut!... Ce să văd? repetă Delma,
plictisită de insistenţa amicei sale.
- Ei, na, chiar n-ai văzut? se miră Marina. Sigur
ai orbu’ găinii!
- De-aici nu se vede, s-aude! atenţionă cea
care fusese ironizată.
- Fato, ăsta-i face necrologu’, remarcă Marina.
Delma Avram se uită cu atenţie la persoanele
aflate la masa mare din cancelarie.
- Ai dreptate. Uite ce feţe de mormântare au!
- Mai au puţin şi o să le pişe ochii!
- Pun pariu că madam Pelteu o să bocească! se
bucură Delma.
- D-aia a venit toată în negru năşica lu’
madam Ţibanu, dădu Marina aprobativ din cap. Ce
prevăzătoare e babeta!
Scoase din poşetă o batistă şi mimă că-şi şterge
coada ochilor.
- Vaai, tu, ce sensibilă eşti! suspină cea de lângă
Marina. Şi se grăbi să facă la fel şi să-şi şteargă ochii.
- Te-oi fi molipsit? spuse grijulie Marina. Ce
suflet mare ai!
- N-o să mai vedem poze din excursii! scânci
Delma. Eu am învăţat geografie de la Carmen Ţibanu.
Noroc cu itinerarele ei pe mapamond că pot să văd şi
eu lumea, fără să fac un pas afară din casă!
- Cică îşi continuă cursurile de Geografie prin
călătorie…
- Ooo, ce bine, ce bine! aplaudă în surdină
Delma Avram. Măcar o dată pe semestru o să mă-
nvoiesc, să pot să merg şi eu la Braşov, poate îmi dă
calificativ Fe Be…
- Nu-i nevoie, cursurile o să le ţină prin
corespondenţă, prin e-mail, lămuri Marina.
- Da’, de unde ştii tu toate-astea?
- Păi, m-a făcut purtătoarea ei de cuvânt, se
lăudă Marina.
- D-aia e aşa mută azi, remarcă femeia.
- Vezi că înscrierile pentru cursuri tot la mine
se fac!
Delma Avram se simţea mândră că are o
amică aşa destoinică, al cărei prestigiu a fost vizibil
augmentat cu ocazia apropiatei descinderi la Braşov a
doamnei Carmen Ţibanu.
- Dacă tot te-ai lăudat că le ştii pe toate, poate
ai habar dacă madam Ţibanu se mai duce la nămol, la
Techirghiol…
- Pensiunea de la râu, unde o să stea patroana,
are în dotare şi împachetări cu nămol, se lăudă Marina.
- De toate are femeia-asta! se minună Delma.
Halal de mama ei!
- Concubinu’ doamnei, domnu’ Floricel, e
plecat deja acolo, cu zece tiruri…
- Cară nămol cu tirurile? se sperie Delma.
- Nu, dragă, tirurile-astea sunt pline cu pahare
de unică folosinţă, să vândă nămol.
- Şi-atunci, de unde au atâta nămol?
- La cât a plouat în ultimele trei luni în
tot căsoiu’-ăla, era de-aşteptat… Doamna a dat
dispoziţie să se ia ţigla de pe acoperiş şi să se pună
plasă de ţânţari.
- Da’, la ce e bună plasa de ţânţari?
- Noi nu oferim decât nămol ultra-fin!
- Noi?
- Da, dragă, şi eu m-am implicat în afacere…
Am filmat deja câteva spoturi publicitare, în care eu
recomand tuturor împachetări cu nămol de la Casa
Ţibanu.
- Vorbeşte tu cu patroana, poate mă ia şi pe
mine la despachetări…
- Să ştii că vom avea nevoie şi de asemenea
prestări.
- Cum le ştii tu pe toate, Marina!
- Mi-ai dat o idee grozavă. Se întinse şi-şi sărută
amica pe obraz.
- Ce idee?
- Te iau asociat în colectivul de redactare a
monografiei pentru Pensiunea de la râu.
- O să mă duc la preotu’ Demirel şi-i cer
binecuvântare, şi poate scrie şi o prefaţă…
Marina se lumină la faţă. Avea cu adevărat o
amică săritoare.
- O să dea bine la public, când o să citească
Apărută cu binecuvântarea preotului…
Delma Avram se foi pe scaun, semn vădit că nu
mai are răbdare.
- Ai dreptate! Recunoscu ea. Ăsta chiar îi face
necrologu’… De mai bine de juma’ de oră o ridică în
slăvi! comentă ea, uitându-se la ceas.
- Ţi-am zis eu, da’ nu m-ai crezut…
- Dacă te tot lauzi că le ştii pe toate, tu crezi că
patroana pleacă la Braşov numai pentru comerţu’ cu
nămol?
- Vrea să fie în preajma prinţişorului!
- De Sorinel?
Marina Cochilescu dădu din cap de mai multe
ori, semn că aşa e.
- Orice mamă vrea să-i fie copilului în
apropiere!... Mai cu seamă când e şi student…
- Da, dragă, tre’ să se sacrifice… Nu l-a putut
înţărca şi acesta cum e mămos, îi cere şi-acu’ ţâţă!
- Neînţărcatu’ nostru drag!
- Poate înfiinţăm o asociaţie sau un club, ceva-
acolo…
- Ce asociaţie?... Ce club?
- Asociaţia sau clubul mamelor cu copii
neînţărcaţi.
- Statutul contează! Eu sunt dotată! se lăudă
Delma, săltându-şi sânii bogaţi, cu palmele făcute
evantai.
II
Ratase un sejur de zece zile all inclusiv în
Tenerife. Ghinion! La aeroport, când să se îmbarce
în avion, a constatat cu stupoare că a rămas fără
bilete. Le pierduse sau îi fuseseră furate. Nici nu mai
avea importanţă, căci nu numai biletele de avion se
evaporaseră, ci şi cele de şedere la hotel.
Aşa că se văzu nevoită să se-ntoarcă acasă.
Murea de ciudă, la gândul că la începerea noului an
şcolar, colegele aveau cu ce să se laude, pe unde au
călătorit şi ce ţoale şi-au mai cumpărat. O şi vedea pe
nesuferita-aia de Marina Cochilescu povestind cu lux
de amănunte ce colţ de lume mai vizitase cu Cipinel al
ei, care o urma peste tot, ca un câine credincios. Apoi,
cum îşi invită colegele la ea în cabinetul de informatică,
la un suc, un fursec şi-o cafea făcută la cine ştie ce alt
filtru sofisticat, cumpărat ca amintire de voiaj. De
fapt, Marina nu cumpăra aşa ceva din străinătate.
Aflase de la Delma Avram, la care Marina se scăpa
de fiecare dată, lăudându-se, că făcea cumpărături on
line, de la e-mag. În preajma sărbătorilor de iarnă,
de Paşti, dar mai ales când erau oferte la resigilate,
Marina Cochilescu îl exasperase pe bietul bărbatu-său
cu zecile de comenzi de poşete, asortate la rochii şi
pantofi, etalându-le apoi, ostentativ, în cancelarie şi la
clasele la care preda.
Gina Cotor şi-a spus că tot răul va fi spre
bine. Cu gândul acesta optimist s-a dus la şcoală.
Vorbise la telefon, cu o seară în urmă, cu amica ei,
Anişoara Ciorănescu, directoarea adjunct, şi-i ceruse
o întrevedere oficială.
- Dacă tot te ai cu şefu’ ca şoarecele cu pisica,
spuse Gina, aşezându-se pe fotoliul de lângă biroul
directorial, m-am gândit să-i dau amicii mele o mână
de ajutor…
- Să nu-mi spui că te-ai gândit la otravă! se
sperie directoarea,
- Nici vorbă! Doar suntem membre în Comisia
pentru protecţia animalelor pe oraş, o linişti Gina.
- Ce mână-mi dai, stânga sau dreapta?... Nu
cred că-n altă viaţă să fi fost bărbat, ca să am astfel
de apucături şi să-ţi cer mâna, încercă să glumească
www.oglindaliterara.ro
Const. MIU
Anişoara Ciorănescu.
- Să râzi, după ce ăia de la inspectoarat ţi-or zice
că ai stofă de manager principal şi ţi-or da şi patalama
la mână!... Acu’ suntem serioase!...
- Tre’ să te fi gândit tu la ceva, de-ai aşa aspiraţii
pentru şefa ta.
- Tot e şcoala-asta şantier în vara asta şi n-ar
strica să mai facem nişte săpături… Vorbesc eu cu
Răducu, veni oferta Ginei Cotor.
- Schimbăm toate ţevile la căcăstoare, de sus,
până jos şi e deranj mare, nu mai avem bani pentru alt
ceva, explică şefa. Primăria abia ni i-a dat şi p-ăştia…
- Vine Răducu meu cu echipa şi nu vă costă
nimic! Numai tu să fii de acord…
- ‘Ai, că m-ai făcut curioasă!
- Cabinetu’ meu e lipit de cel al lu’ madam
Ţibanu, începu Gina, desenând cu mâinile în aer
perimetrul imaginar al celor două locaţii.
- Şi ce-i cu asta?
- Pentru că madam a plecat şi n-o să mai avem
titular la geografie, m-am gândit să spargem peretele
despărţitor dintre cele două cabinete şi să facem o sală
multifuncţională. Păstrăm doar tabla pe care madama
a transformat-o în paravan pentru proiecţia filmelor
din călătoriile ei în jurul lumii.
- Ştii că ne-a lăsat toată filmoteca?
- Eu aş da-o de pomană, că n-are licenţă!
- Nici ministeru’ nu are aşa filme didactice!
- Mai bine le dăm ăluia de se ocupă cu
organizarea carnavalului de la Mamaia… I-o veni lui
vreo idee…
- Tu apucă-te de renovare şi vedem noi ce
facem cu filmoteca! îndemnă directoarea.
*
Venise ziua cea mare. Invitaseră şi primarul,
care fusese rugat să taie el panglica la inaugurarea
noii săli multifuncţionale din şcoală. Gina Cotor avea
emoţii mari. Nu dormise toată noaptea şi se gândise
la ce-o să spună ea în faţa mulţimii curioase, invitate
la un asemenea eveniment. Chemase şi cele două
televiziuni locale, iar amica ei, directoarea, îi făcuse
surpriza să invite o televiziune de la judeţ ţi încă trei
posturi de radio, ca să afle tot judeţu’.
Primarul se pregătea să taie panglica. Toată
asistenţa rămase consternată, când apăru nimeni alta
decât Carmen Ţibanu. Primarul înţepeni cu foarfecele
întredeschis, iar Gina Cotor rămase gură-cască la o aşa
apariţie intempestivă. Persoana nou venită era urmată
îndeaproape de preotul Demirel. Gina nici nu avu timp
să se dezmeticească din uluială, că se văzu luată de
mână şi trasă cu putere la o parte.
- În clipa-asta, îţi iei catrafusele şi dispari din
ochii mei! porunci Carmen Ţibanu. N-ai ce căuta aici,
intruso! Eu sunt titulară aici! tună Carmen.
- Măcar primaru’ să taie panglica, dacă tot a
venit, îndrăzni Gina.
- Părinte, chemă Carmen Ţibanu, ia vino-
ncoace! Ai adus tot ce-ţi trebuie?
Acesta dădu aprobativ din cap.
- Facem feştanie, părinte!... Dă-i mai repede cu
tămâie, că dacă n-alungi piaza rea care mi-a subminat
notorietatea, se-mpute totu’ aicea… Dom’ primar
n-are bani s-o dezinfecteze pe intrusa care s-a mutat
în locu’ meu!
10591

Târgul Internaţional de
Carte GAUDEAMUS
19 – 23 noiembrie 2014
O LIBRĂRIE... URIAŞĂ!
În capitala României, la Romexpo, s-a desfăşurat tradiţionalul
Târg Internaţional „Gaudeamus”, eveniment cultural de excepţie,
care adună, de fiecare dată, ca şi în zilele de 19-23 noiembrie 2014, o
impresionantă mulţime de oameni hotărâţi să contrazică ideea că, din
cauza calculatorului, cartea, principalul factor de cultură şi civilizaţie,
este... în mare suferinţă, gata-gata să predea... „armele” în faţa unui
redutabil concurent.
Pe trei niveluri, în marea şi impresionanta rotondă expoziţională
din Piaţa Presei, cititori de toate vârstele şi de toate... apetenţele culturale
trec prin faţa standurilor cu carte dintr-o... uriaşă Librărie, cumpără,
într-o folositoare campanie de „reduceri de preţuri”, CARTEA, cel
mai longeviv şi convingător factor de educaţie şi de cultură. Sute de
EDITURI din România, şi nu numai, oferă cărţi de toate profilurile şi
de toate tematicele, în vitrine elegante, cu un marketing pe măsură, sau
în organizarea unor interesante Lansări de carte,
când cunoscuţi critici literari prezintă unor grupuri
adunate ad-hoc cărţile sau autorii lor.
Relevantă în acest sens a fost lansarea cărţii
„Pas cu pas”, semnată de proaspătul Preşedinte al
României, Klaus Iohannis, în prima zi, 19 noiembrie,
a Târgului de Carte GAUDEAMUS.
Marţi, 20 noiembrie, de la ora 14,00, am
lansat două cărţi apărute la Editura Zorio (director,
Petre Crăciun) din Bucureşti, într-un spaţiu
amenajat la Standul 315 de la nivelul 3.20, cărţi de
lirică semnate de poeţii brăileni Virgil Andronescu
(„Cronica potopului de după Dumnezeu”) şi
Tudor Alexandru Costin („Oglinzi”), care au oferit
autografe participanţilor, după un aplaudat recital
din poemele lor.
Iată prezentarea celor două cărţi semnate de
poeţii brăileni.
„Cronica potopului de după Dumnezeu”
de Virgil Andronescu, Brăila
Poetul Virgil Andronescu, stabilit la Brăila,
vine în literatură cu zestrea spirituală a trei mari scriitori de pe
meleagurile natale – Gala Galaction, Zaharia Stancu, Marin Preda -
şi cu toate componentele eposului din câmpia largă a Deliormanului,
pe care le-a regăsit la Brăila, pitorească şi romantică, cu Bărăganul ei
întins şi fascinant, descris de Panait Istrati şi Fănuş Neagu. Aduce cu
el şi acel altceva al doinelor de câmpie sau lirismul epic al baladelor şi
cântecelor din Vlaşca şi Teleormanul lui Liviu Vasilică, ori în versurile
lui Dimitrie Stelaru, poetul boem, născut tot la Turnu Măgurele, ca şi
Virgil Andronescu.
Domnul Virgil Andronescu este autorul a şapte volume, cele mai
multe de versuri; cartea de debut editorial „Poezii”, Tipoalex, 2003,
Alexandria; „Chipul tău blând coborât din icoane...”, Editura Tipoalex,
Alexandria 2010; „Ultimele luni din viaţa umbrei mele”, Editura Alfa,
Iaşi, 2011 (carte pe care i-am recenzat-o în presa literară şi figurează în
antologia mea de critică literară „O samă de scriitori”); „După Dumnezeu,
potopul!”, Editura Pim, Iaşi, 2011; „Foaie de observaţie – Jurnalul unei
conştiinţe”, Editura Pim, Iaşi, 2012, o carte cu o tematică uşor atipică, cu
53 de eseuri-medicale, adevărate metafore – clinice, stresante şi incitante,
pentru că radiografia literară a domnului Andronescu este pătrunzătoare,
incisivă ca un bisturiu necruţător pentru... tumorile” morale şi în egală
măsură pentru durerile şi suferinţele intuite ca neşanse şi nedreptăţi...
Sunt, aşadar, eseuri uneori de-o tristeţe bolnavă, nu neapărat de-o
10592 www.oglindaliterara.ro
boală clinică cu un diagnostic de
spital, ci de o boală... bacoviană,
cu nuanţări de ploi reci de toamnă
şi de melancolii.. în gri major, ca o
Sarabandă a neputinţei, a lipsei de
speranţă şi a lipsei de solidaritate
umană, încercând să deschidă
„ferestre” luminoase de egalitate a
şanselor biologice.
Sunt în egală măsură
semnale-protest ale unui mal-
praxis moral, ca o nedreptate şi ca
un strigăt de protest în gura mare,
în Piaţa Publică, ori ca un veritabil Dumitru Anghel
„J’accuse!” de secol al 19-lea din
celebrul articol din presa franceză,
semnat de Emile Zola, în la fel de celebra „Afacerea Dreyfuss”.
Volumul de versuri „După Dumnezeu, potopul!”, apărut în urmă cu
trei ani, care-l anunţă într-un fel pe cel lansat azi, „Cronica potopului de
după Dumnezeu”, cu un titlu... şocant, în spiritul nonconformist-manifest
al poetului Virgil Andronescu, este o carte de poezie neîncadrabilă unei
tematici anume, unui singur subiect liric; este scris într-un registru de
gamă majoră cu transferuri imprevizibile de teme, emoţii, revelaţii şi
reacţii sufleteşti, o poezie de dragoste, cu toate ingredientele de gen
liric erotic; este şi o poezie religioasă, aşa cum sugerează titlul, cu
componentele spirituale specifice: credinţă şi tăgadă, revelaţii divine,
dialog cu Dumnezeu, mistică (şi atee, şi bigotă, şi eretică); dar este şi o
poezie a revoltei sociale sau una a meditaţiei intime; ori una a spiritului
în alertă şi a deziluziei?!?!
S-ar putea să fie din toate câte ceva, dar
mai ales de dragoste, romantică, neoanacreontică,
plebee, anatomică, dragoste-sport, grevată pe o
senzualitate stăpânită sau năvalnică, sincopată de
frenezii şi descumpăniri alternative: „iubito, cu ochi
aprinşi de jar / te rog, mă iartă în iubire / trăit-am
viaţa de calvar... / iubeşte-mă şi fă din viaţa mea /
minune!”, se confezează poetul, ca o ritualică de
„passo doble” sau de menuet festiv şi graţios, într-o
poezie cu titlu lung, lung, lung, datată în maniera
tehnicii sale prozodice 2009-07-27, încheind
apoteotic: „să mă iubeşti / să te iubesc, profund”.
Sau cu aura trubadurului medieval,
înveşmântat în mantia unui Romeo îndrăgostit
definitiv: „ca pe o zeiţă te iubesc / nebun precum
înlănţuitul Prometeu”, adică o poezie erotică, una
foarte reală şi cu o adresă contemporană.
Există în volumul „După Dumnezeu, potopul!”
şi o poezie grevată pe un mistic şi o dogmatică de
alcov, cu reverberaţii liturgice, nu neapărat cerută
de parafraza din titlu – după legenda patriarhului
biblic Noe, ci pentru că poetul este bântuit de
dileme, incertitudini şi spaime existenţiale, iar parabolele sale lirice
sunt transcrise în versuri cu o mişcare gravă, ritualică, de psalmi, între
graţia şi sfinţenia bătrânului Dosoftei şi îndrăzneala atee a modernului
Arghezi, dar cu notele personalizate până la... marca depusă a poetului
V. Andronescu.
„De la cer / la pământ / e Dumnezeu”, afirmă poetul, ca un bun şi
pravoslavnic creştin ce este, dar are şi răbufniri atee ori erezii şi revolte:
„Să mă duc dracului vreau”, spune cu obidă şi cu ciudă: „Lasă-mă,
Doamne, / Lasă-mă în pelin fierbinte / Degeaba am tot crezut / În cele
sfinte”, spune poetul în două poeme diferite.
Noua sa carte, pe care o lansează astăzi la Gaudeamus, „Cronica
potopului de după Dumnezeu”, Editura Zorio, Bucureşti, 2014, 88 de
pagini, cu o prefaţă semnată de domnul Petre Crăciun, aici de faţă, şi cu
30 de ilustraţii (copertă şi interior) semnate de pictorul şi poetul brăilean
Hugo Stelian Mărăcineanu, completează portofoliul liric al domnului
Virgil Andronescu. Cu fiecare carte a sa, poetul de la mal de Dunăre
propune de fiecare dată formule lirice, noi şi îndrăzneţe, oricum în afara
prozodiei consacrate... De fapt, nici nu-l preocupă o formulă anume;
are propriul canon liric şi afişează nonşalant un... „Jemanfiş” de toată
î
frumuseţea; şi nu pentru că n-ar intui un posibil recul, ci pentru că nici
nu-şi culpabilizează o anume încălcare a regulilor bunului simţ artistic
şi creator...
 Virgil Andronescu scrie poezie revoltat pe sine, pe toată lumea şi
pe toate strâmbătăţile care... încurcă dreapta orânduire a Dumnezeirii;
este poetul experimentelor prozodice, cu totul în afara a ceea ce se
învaţă la lecţiile de teorie literară; nu-i pasă nici de rima împerecheată,
încrucişată sau îmbrăţişată şi nici de ritmul iambic sau trohaic; nu
acceptă strofa-catren, de fapt niciun fel de strofă; nu pune titluri cuminţi
poemelor sale, are propriile legi, reguli sau conduite prozodice, totul
în afara celor standard. Virgil Andronescu este un rebel liric şi nici nu
pare că ar fi prea convins de propriul canon poetic, de linia melodică
a versurilor sale, care surprind prin noutate, îndrăzneală, prospeţime...
Iată un scurt poem (cele mai multe dintre poeziile sale sunt lungi,
foarte lungi...) care deschide volumul „Cronica potopului de după
Dumnezeu”; un orgolios curriculum vitae, deşi în nota de pioşenie lirică
a întregului volum: „geneză”, pag. 12, suspect de cuminte prozodic:
„M-am născut / Din tăcerea surdă a durerii / ... / Iartă-mă, Doamne,
/ Că am deranjat atmosfera originară! / ... / Am scos primul scâncet /
Spărgând tăcerea primelor clipe / ... / Iertaţi-mă, oameni buni, / Că v-am
tulburat liniştea!”
Dialogul dintre Dumnezeu şi poet nu are nimic din protocolarul
ritual dintre OM şi divinitate; pare mai degrabă desprins din poveştile
povestitorului genial de la Humuleşti, care-l vede pe Dumnezeu ca pe
un bătrânel cu barbă însoţit de Sf. Petru, în vizitele sale... incognito pe
Pământ, ca să vadă ce mai fac păcătoşii urmaşi ai cuplului alungat din Rai:
„Cu Dumnezeu am grabă mare: / Tot chefuim de zor - / Alergăm desculţi
prin soare, / Tot chefuim prin lumea viselor” („Ciudatul Dumnezeu”,
pag. 15). Ba, chiar, „plusează” poetul de secol XXI, la limita păcătoasă
a unei insolenţe aproape de blasfemie şi atitudine anticristică, atee
şi protestatară, în poemul „aură de cer”, pag. 17: „Dumnezeu mi se
plimbă prin gură - / Mă rog înjurând... / Dacă vreau ning, / Dacă vreau
aduc ploaie sau vânt, / Ştiu cum să fac să-l aduc / pe Dumnezeu cu
picioarele pe pământ”.
Dar şi un poem ca o rugăciune de copil, înainte de culcare:
„Doamne Dumnezeul meu / ce mi te-a dat Dumnezeu / iartă-mă şi mă
ajută / cer albastru îmi împrumută / că-i pământul tot mai greu / ce mi
l-a dat Dumnezeu” („sunt om nu zeu”, pag. 46), de-o curăţenie infantilă,
ca un canon biblic şi ca o vecernie de seară pentru iertarea păcatelor, ori
ca un acatist elegant...
Taina ecleziastică a întregului volum „Cronica potopului de după
Dumnezeu” se află expusă patetic în poemul „Dumnezeu la patul meu”,
pag. 49: „pe patul de spital printre vii şi printre viitorii morţi / vii morţi
/ şi morţi vii / noapte de noapte / îl chem pe Dumnezeu / la patul meu /
şi-i plâng pe umeri durerile mele”, ca o motivaţie poetică, asemeni unei
spovedanii intime, dureroase, intuită ca o neşansă, pe care poetul vrea
s-o contracareze prin rugăciune.
Şi promit că închei cu câteva versuri din poemul care a dat şi titlul
volumului: „cronica potopului de după Dumnezeu”, pag. 83: „Noe şi-a
adunat tot ce mai avea bun în suflet / a fugit din calea potopului vieţii /
şi-a construit propria-i corabie... / ... / şi a mai luat cu sine pe sine / - în
sine”.
Vă mulţumesc!
„Oglinzi”
de TUDOR Alexandru Costin
Poetul brăilean Tudor Alexandru Costin lansează astăzi, 20
noiembrie, la tradiţionalul târg de literatură „Gaudeamus”, ediţia 2014,
cea de-a doua carte de versuri a sa, „Oglinzi”, Editura Zorio, Bucureşti,
2014, 70 de pagini, după debutul editorial cu volumul de lirică „Maria”,
de la Brăila, în octombrie 2013, o carte cu peste 50 de poeme, cu o
prozodie elaborată, pe portative moderne, uşor sincopate, cu intenţia
vădită de a atrage atenţia în planul compoziţiei şi al structurilor de
versificaţie standard.
Domnul Tudor Alexandru Costin chiar propune îndrăzneţ formule
de punere în pagină a poemelor sale, cu sugestive „motto”‑uri, citate
uşor pedante sau afirmaţii orgolioase, pe care le vrea „puncte de vedere”,
din care se dezvoltă tematic linia melodic-sentimentală a poeziei sale.
Poetul insistă pe un tip de joc prozodic şi adaugă notei de individualitate
a versurilor din volumul „Maria” o simbolistică venită dinspre titlurile
stereotipe: 34 de poeme (din totalul de 50...) se numesc „Portret”,
numerotate cu cifre latine; alte câteva se numesc „Ecuaţia dragostei”,
departajate tot cu cifre romane; vreo cinci poezii se intitulează „Lecţia
de viaţă”, cu subdiviziuni prozodice: „...un gând”, „...un gând”, „Numai
un gând”, iar cele în... „regim clasic” au şi acestea o notă de pedanterie
www.oglindaliterara.ro
juvenilă şi de retorică orgolioasă chiar din titlu: „Salvador Dali”,
„Autoportret poetic”, „Arderi”, din nou „Dali” şi, evident, insinuant
„Maria”.
Şi în planul tematic, unic, dominant dragostea, poetul debutant îşi
menţine apetitul pentru formule originale, discursiv-pedante, începând
chiar cu poemul „Maria”, care a dat şi titlul cărţii, şi deschide volumul cu
acele pseudo-mottouri, de care aminteam mai sus: „Numele tău curbează
tăcerea după spaţiul dintre literele M şi A... şi spaţiul respiră feminin
parfumul părului tău, între aceste repere”, ca un fel de uvertură la...
„simfonia numelui Maria”: „Numele tău / ascunde unghiuri de existenţă
/ şi arderi stelare...”, ca o scrisoare de dragoste-şoc!
Poate, pentru că „Maria” este sirena care i-a tulburat liniştea,
conştiinţa şi toate visele de îndrăgostit, şi care n-a găsit altceva meritat
să-i dedice decât un volum de versuri, ca o ofrandă lirică şi credinţă
în iubire, cu toate ingredientele unei senzualităţi abia stăpânită de un
lirism cristalizat, gata-gata să plesnească de atâta tensiune lăuntrică a
unui licean „îndrăgostit-lulea”, aflat la primul sărut şi în prag de colaps
erotic, cu patosul cantabil al unui menestrel modern de hip-hop!
„Portretele” domnului Tudor Alexandru Costin au irizări în
aquaforte sentimental cu nuanţele patetice ale simfoniei beethoveniene,
gravitatea barocă din „Arta fugii” de I.S. Bach, ori graţia şi puritatea
„Anemonelor” lui Luchian: „Eram amândoi ca două inele din pulberi
de stele / ... / Eram două fluvii care încercau să se găsească / ... / Bolta
Capelei Sixtine era deasupra noastră / era în Noi” („Portret III, pag. 12).
Mai există în poezia poetului Alexandru Costin Tudor şi pete
de culoare, şi-o anume crispată ingenuitate adolescentină grevată pe o
paletă de pictură naivă sau de epitafuri laice, ca-n Cimitirul Vesel de
la Săpânţa de Maramureş: „Te iubesc, femeie! / Te iubesc, femeie! / Te
iubesc / ... / te iubesc de trei ori / de o mie de ori, / de un infinit de ori”
(„Portret XX”), cu un lirism şi graţios şi frivol.
Şi, ca să fie convingător, poetul Alexandru Costin Tudor plusează,
recunoscând cu mâna pe inimă: „Probabil, / eu conştientizez faptul că
sunt poet / în măsura în care copacul conştientizează faptul că e copac...”
(„Autoportret poetic”, pag. 36).
Interesant şi promiţător debut poetic, şi chiar convingător, la un
an distanţă de cea de-a doua carte a sa, volumul „Oglinzi”, pe care o
lansează la „Gaudeamus”. Şi de data aceasta, poemele domnului Tudor
Alexandru Costin sunt „declaraţii de dragoste”, acoperite de pojghiţa
unei elegante curtoazii, aparent anacronice, într-o lume poetică modernă,
mult prea modernă, în care buna cuviinţă a luat-o razna!
Poetul se confesează ca-ntr-un „curriculum vitae” de-o sinceritate...
suspectă: „Conştiinţa / mă întreabă cine sunt... / în prima clipă încerc să
mint, / dar, instantaneu, / realizez că trebuie să fiu sincer... / Cu mine sunt
Eu” (din poemul „Oglinzi”, pag. 14, care a dat şi titlul cărţii), din care
parcă s-ar întrezări impresia de căutare şi de nesiguranţă ori de destin
haotic şi de toate la un loc.
Volumul de versuri, semnalat într-o prefaţă de domnul prof. Florin
Contrea, se circumscrie altei formule lirice, cu o tematică dominantă, de
o altă perspectivă, de data aceasta pe un alt palier ideatic, altul decât cel
erotic, în exclusivitate din volumul de debut „Maria”.
De data aceasta, o gamă cremoasă de dileme şi expectative
existenţiale, pe care parcă n-ar reuşi să le stăpânească, în ciuda unui
impetuos imbold de a-şi cenzura gândurile, sentimentele, pornirile şi
toate nestăpânitele sale idealuri, chiar şi nota sentimental-erotică, pe care
n-o abandonează de tot, ci-i dă un surplus de vitalitate, cu alte mijloace
de seducţie, pe nişte agasante capricii. Poate şi pentru că domnul Tudor
Alexandru Costin este un poet al extremelor sentimentale, trăieşte într-o
perpetuă transă existenţială, cu variaţiuni vivace în oricare dintre stările
sale sufleteşti, iubeşte total o singură femeie, cu adrenalina la cote de
avarie, nu acceptă eroarea în comportamentul uman, crede însă habotnic
în destinul programat şi în ofranda dogmei, îşi construieşte viaţa pe o linie
melodică în presto cantabile şi nu acceptă insuccesul decât ca pe o sincopă
pasageră: „Refuz explicaţii, / nu caut răspunsuri, / trăim o secundă / un
vis în abisuri...” (am citat din poemul „Un pesimist în tranzit”, pag. 17).
Este relevant şi un alt concept liric în volumul „Oglinzi”, care nuanţează
universul sentimental al poetului, cu direcţionări imprevizibile spre
impactul cu lumea materială, ştiinţifică generatoare de certitudini, ca în
poemele „Fizică literară” (pag. 27); „Matematica literară” (pag. 30), cu
un motto semnat Ion Barbu; sau poemul „Principiul complementarităţii”
(pag. 31), cu un motto semnat de Niels Bohr; sau poemele „Prometeu
cuantic” ori „Gravitaţie şi Destin” (pag. 58 şi 62).
Vă mulţumesc!
10593
 POEZIE
ciulesc urechile încetează odată şi scârţâitul obligă norocul să plece
Carmen Buga scaunelor când
îţi ridici cu o uşoară stilizare breteluţele 
aud cum se-nchide un ou
fără vreun protocol
alunecate peste metonimii moartea te-mpușcă în fiecare deget și-ți
ies din carnea lor provizorie strigă
silence
să-ţi sărute coapsele să-ţi pipăie înţelesul nu muri
acum văd foarte bine sunt cu tine frate
eşti cea care priveşti în ochi nemurirea
dar cel mai indicat e să tac
faci echilibristică pe limita întunericului din greșeală
să nu trezesc întâmplările
te mai uiţi în viitor şi ne spui 
care
cam ce se întâmplă pe acolo tărâmul făgăduinței
mi-au ronţăit deget cu
deget dragostea
nu plouă
apusul cu fiecare oftat  Constanña Cornilã ar trebui să facem ape adu-mi
proiectul setei din sângele acestui pământ
apropie şi mai mult pereţii
în mine ca
până la os jupoi toate gândurile APOCALIPSA o femeie trezită din somn cu părul tăiat
din carnea lor fac o altă realitate
Apocalipsa tremură-n rămași fără stele
cu pielea atât de subţire cuvinte,
prin care se strecoară uşor liniştea căutăm în minţile noastre
Lovind clepsidra izvoarele dulci pentru fiecare cuvânt
înot fără teama că mă vor atinge iar Aceluiaşi pământ
cuvintele tale împlinit
Pe care-l pune tandră-n lăsăm un suflet şi mergem
numai şrapnele morminte,
Spre a-nvia din nou
odată inima m-a îmbrâncit să le mângâi Cu-acelaşi gând. cerul miroase a sulf
Doamne ce rottweileri! E ciclică purtarea ieșirea din groapă seamănă vrajbă
Ei rescrisă fântâni versus focuri de veghe
trag linie Ca orice zgomot
atâta amăgire precum caimacul strâns Să devină şoaptă o zi dacă merg nu văd oameni
deasupra zaţului Şi flacăra din scrum mi-e dor să iubesc
încât nu mai încape nicio îndoială Mereu aprinsă
aici tăcerea a îngroşat venele până s-au Să ardă alte vieţi fără motiv
spart Ce se deşteaptă.
Apocalipsa,
s-au scurs întrebările de la care nu mai
aştept 
niciun răspuns
Ca o salamandră
Îşi înfige braţul Zavalic Antonia
În cuiul cel mai slab
fiecare oftat brodează în aer km întregi de Ca niciodată
tăcere Eyes to set kill
În veacuri pământene
în mine  Să nu fie salvat
pereţii s-au lipit unul de altul Un El Zorab. E ceva frumos la setea
ta.  Încerc să dau de
vorbeşti deschis despre muchiile JOC ÎN NATURĂ timpul
lucrurilor în care îmi ascundeai
Femeia, trupul sub pătură,
eşti cea care te aşezi  Cu lumina din ochi să nu se frământe de
cât mai comod în inimă Aprinde ademenirea prea multă boală.
ca un prunc la sânul mamei tragi de corzile Unui lac bătrân Te iubeam cel mai mult la ora 15.00,
sufletului Care-I fură chipul înainte să vii acasă, înainte să
numai cel care te simte se transformă  Pentru o zi sau două, deschizi uşa, să intri în cameră, să mă
Îl plimbă peste frunza săruţi.
în pom înger culoare Unui frumos alun, Te aşteptam ca un sâmbure în care
Apoi o redeşteaptă încolţesc viermii iar apoi fructul din
până şi cărtărescu a recunoscut În dimineţi când plouă,
era gata-gata să sară gardul înapoi la tine jurul lor.
Înveşmântată în stele,
auzise iar ţăcănitul paşilor Totul era dulce. Suflarea plămânilor tăi, 
Se duce în zori spre casă,
metrica ta voalată pe când mergeai la un Dar în curând se-ntoarce, amintindu-mi de ce cerul e singurul
târg Căci lacul nu o lasă. albastru în care nu se poate pescui.
hei  Eram muşcaţi din acelaşi rând de
toţi ştim că-ţi dai mereu întâlnire momeală,
cu literatura prin antologii! dan petrut camui în care ne întreceam sufletele uriaşe.
Creşteam odată cu universul şi îi
eşti cea care ştie  vorbeam despre cum se face dragoste.
figura A locul 3 Era de la sine înţeles că mărginirea e
cum se perforează realitatea cu tocurile
pantofii tăi au pe tălpi tropii doar un sinonim pentru „nu mai pot,
am pus un fir de pază adâncul în care m-a plămădit mama a
ia te uită cum împrăştii aici confetti! pe aleea copacilor strâmbi uit cât de mult ajuns până la mine şi nu voi scăpa”.
viața îmi schimbă gândurile Aici mă termin. Aici viaţa mă întrece,
te-am văzut de-atâtea ori încorsetată: mă lovesc peste mâini
prin lume cum hoinăreşti mă jupoaie de tot ce am mai bun, de tot
să îmbraci cuvintele ce am mai prost, ca o tăietură care mă
vor să le plimb într-un căruț de copil scoate în afara mea. Acum am devenit
pe sub gene mă priveşti privesc peste crengile goale
când ţi-admir veşmintele un egoist, cu aripi.”
fac un semn inconfundabil în aer Îngerii mă spală pe picioare şi mă
niciodată greu urăsc.
mai toţi poeţii te invită prin cafenele îngerul nu mă pierde din ochi
să injectezi imaginaţia celor prezenţi

10594 www.oglindaliterara.ro
  75 de ani de la naştere. Nicolae Manolescu, tânăr
În 1962, aflat într-un sat din Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu (după şapte ani petrecuţi
în închisoare din motive politice), Nicolae Balotă recuperează o bucată de hârtie de ziar
folosită de cineva ca ambalaj, o netezeşte şi citeşte uimit câteva fraze care n-au nimic
comun cu limba de lemn a epocii.

Era un fragment dintr-un

articol al unui tânăr critic literar
de care nu mai auzise, Nicolae
Manolescu, publicat într-o revistă
săptămânală, Contemporanul,
tipărită pe hârtie de ziar. „Acele
fraze neconvenţionale – avea
să povestească peste aproape o
jumătate de secol Nicolae Balotă
– au fost pentru mine dovada
că în România a început să se
schimbe ceva şi că în curând o să
fiu eliberat.”
Alex Ştefănescu Nicolae Manolescu s-a
numărat printre protagoniştii
dezgheţului ideologic din anii ‹60 ai secolului trecut, aşa cum Nicolae Manolescu alături de Mircea Cărtărescu
Mircea Dinescu avea să fie în 1989 unul dintre autorii şi vestitorii
căderii comunismului. Titlul primei sale cărţi, Lecturi infidele, Anii au trecut pe neobservate, în timp ce noi toţi eram
apărute în 1966, li s-a părut suspect unor înalţi funcţionari ai absorbiţi de drama degradării vieţii în România şi, după 1989, de
regimului, dar niciunul nu a avut curajul să-l interzică, într-un prăbuşirea iluziei că ţara va renaşte repede, eliberată de comunism
moment de renunţare entuziastă la dogmatism. ca de un coşmar, prin simpla trezire la o nouă viaţa. Până în
În perioada 1965−1970, când am urmat eu Facultatea de 1989 Nicolae Manolescu a dat tonul în literatura română, ţinând
Limba şi Literatura Română la Bucureşti, Nicolae Manolescu, sus steagul creaţiei literare adevărate, nesupusă ideologizării. Iar
asistent la această facultate, după 1989, prin sute de articole şi prin înfiinţarea unui partid al
avea o autoritate morală şi oamenilor educaţi, a participat, alături de alţi intelectuali de elită,
profesională imensă, încă la o campanie, istovitoare şi nici azi încheiată, de europenizare a
dinainte de a împlini 30 României.
de ani. Noi, studenţii, îl Reiau ideea. Anii au trecut pe neobservate şi Nicolae
admiram şi îl idolatrizam, Manolescu a ajuns, nu se ştie cum, la surprinzătoarea  − în cazul
ca pe un profesor de lui − vârstă de 75 de ani, pe care i-a împlinit recent, la 27 noiembrie.
libertatea gândirii. Ţin Dar a rămas un profesor de libertatea gândirii, întrecându-i prin
minte seminariile cu el. nonconformismul gândirii sale pe mulţi contemporani, chiar şi pe
Înalt şi subţire, cu plete şi unii tineri.  Este în continuare omul care respinge prejudecăţile,
cu ochi mari sclipind de regândind totul pe cont propriu, de pe poziţia unui raţionalist. În
inteligenţă, ne fascina pe istoria mediul academic, numai G. Călinescu a mai manifestat la
toţi prin obiceiul de a gândi noi o asemenea independenţă de spirit.  Iar discipolii săi îi seamănă
la scenă deschisă. Ne cerea tocmai prin libertatea învăţată de la el de a nu-i semăna.
părerea asupra unui text,
evalua operativ opiniile
noastre, apoi se lansa într-o
demonstraţie  care, treptat,
din calmă şi judicioasă,
devenea paradoxală şi
electrizantă. Asistam la un spectacol de gândire critică live, pe
care l-am fi urmărit oricât, fără să dăm semne de nerăbdare. Deşi
noi, băieţii, simţeam în inimă împunsătura geloziei, văzându-le pe
fetele de lângă noi parcă hipnotizate de tânărul asistent, renunţam
spontan la orice orgoliu ca să trăim cu toţii momentul de încântare.
De opiniile tânărului şi nonconformistului cronicar literar
de la Contemporanul se interesau şi activiştii PCR. Textele sale
critice erau tratate asemenea unor scrieri sacre şi clandestine,
mai demne de a fi crezute decât textele oficiale. Am aflat ulterior,
din diverse confesiuni, că până şi scriitorii agreaţi de regimul
comunist, bine plasaţi în ierarhia literară oficială, aşteptau cu
emoţie verdictele lui Nicolae Manolescu. El putea să înfiinţeze
şi să desfiinţeze reputaţii literare cu mai multă eficacitate decât
întreaga propagandă de partid. O asemenea putere mai avea doar
Monica Lovinescu, care acţiona de la Paris prin intermediul
postului de radio „Europa Liberă”.
www.oglindaliterara.ro 10595
 Ioan Enache – 65
Înregistrat în actele notariale la 1 ianuarie 1950,
cunoscutul ziarist şi scriitor de azi a văzut lumina zilei, după
spusele mamei, pe 28 decembrie 1949, în comuna Pânceşti,
judeţul Bacău. Fiul lui Constantin Enache şi al Anicăi (n.
Pietreanu), agricultori, copilăreşte în satul natal, unde urmează
cursurile Şcolii primare şi generale (1956-1963), iar după o
pauză de un an, timp în care şi-a ajutat părinţii, în 1964 este
admis la Liceul Pedagogic Bacău (în prezent, Colegiul Naţional
Pedagogic „Ştefan cel Mare”). Aici are preocupări multiple,
activând între altele în formaţia de dansuri şi în cenaclul literar, raliază rubrica Ora duhovnicească, susţinută
colaborând la revista liceului, Făclia, unde va debuta, în 1967, săptămânal pe postul de radio Star B, până la
cu poezie şi pe care o va conduce în ultimii doi ani de studiu, în dispariţia acestuia, precum şi colaborările pe
calitate de redactor-şef. teme similare cu 1TV Bacău.
Invitat în taberele de creaţie, debutează editorial în Director al revistei şi al Editurii Studion,
Cornel Galben antologia de poezie tânără Excelsior (Editura Tineretului, pe care o întemeiază în 1997, se apropie şi mai
Bucureşti, 1968), iar în presa literară un an mai târziu, în revista mult de carte, încadrându-se, în septembrie
Ateneu. Absolvă în 1969, ca şef de promoţie, fiind repartizat 2000, ca bibliotecar în cadrul Bibliotecii
învăţător în comuna Cleja, judeţul Bacău. Admis în acelaşi an la cursurile fără frecvenţă ale Judeţene „C. Sturdza“. Aici devine, în martie
Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, îşi diversifică preocupările, implicându- 2001, redactorul-şef al periodicului de atitudine
se în activitatea culturală a comunei, din viaţa căreia începe să trimită corespondenţe la ziarul culturală Cartea, readucând în coloanele
Steagul roşu. Se numără printre câştigătorii concursurilor dedicate corespondenţilor şi, în 1973, sale opera unor personalităţi importante ale
e recomandat pentru a susţine examenul de admitere la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti, spiritualităţii româneşti născute în spaţiul
trecând cu bine proba eliminatorie de aptitudini şi celelalte lucrări. băcăuan. Editează, totodată, mai multe cărţi sub
Renunţă la cariera didactică, dar nu şi la examenele ce trebuia să le susţină la Facultatea de egida instituţiei, iniţiază în 2009 Conferinţele
Filosofie, pe care o absolvă în 1974, cu o teză de licenţă inspirată din teoria valorilor. Ca student la Bibliotecii Judeţene, coordonează programul
ziaristică se evidenţiază atât la cursuri, cât şi în activitatea practică, devenind în scurt timp membru Biblionet şi, după ce în 1993 debutase cu
în colectivul de redacţie al revistei Opinia şi, apoi, redactor-şef, calitate pe care o va avea şi la volumul de poeme Patimi stângace (Editura
ziarele-şcoală, editate în timpul orelor de practică. Experienţa redacţională căpătată îl determină să Quadrat Press, Bucureşti), semnat Ioan Enea
aleagă pentru teza de licenţă o temă destul de dificilă, dedicată secretariatului de redacţie şi girată Moldovan, revine ca autor de carte la numele
de un specialist al genului, poetul şi publicistul Mircea Ichim. de gazetar care l-a consacrat, redebutând, în
La absolvire, în 1976, e repartizat ca redactor la ziarul Steagul roşu, în redacţia căruia va calitate de bibliograf, cu volumul Viorel Savin –
trece, până în decembrie 1989, prin aproape toate secţiile. Specializându-se îndeosebi în industrie, 60 (Editura Studion, Bacău, 2001). Valorificând
redactează mai multe foi volante, între care Şantier, de pe platforma industrială Borzeşti, a avut cea zecile de cronici şi recenzii risipite, în perioada
mai mare longevitate. În paralel activează în Cenaclul „George Bacovia“ al revistei Ateneu, fiind 1986-2002, prin paginile unora din publicaţiile
o perioadă cronicarul acestuia, apoi în Cenaclul Artelor al Casei de Cultură „Vasile Alecsandri“, amintite, cărora li se adaugă Zburătorul, în
făcând frondă alături de ceilalţi tineri scriitori băcăuani, nemulţumiţi de modul în care sunt trataţi 2002 repetă isprava, trimiţând spre cititor,
nu doar de potentaţii vremii. sub egida aceleiaşi edituri, volumul de critică
Rodul acesteia se transformă în poeme publicate în revistele Convorbiri literare, Flacăra, literară Întâmpinări, primul semnat de un critic
Luceafărul, Steaua, SLAST ş.a. ori în grupaje distinse cu Premiul revistei Luceafărul la al generaţiei optzeciste băcăuane, în 2004,
Festivalul „Mihail Sadoveanu“ de la Piatra Neamţ (1981) şi Premiul „Lucian Blaga“ la Festivalul un nou volum util specialiştilor şi cititorilor,
de Poezie de la Sebeş-Alba (1983). În 1983 se numără, de asemenea, printre tinerii scriitori incluşi George Genoiu: biobibliografie, iar în 2013,
în antologia Visând o corabie, alcătuită de prozatorul Petru Cimpoeşu, dar volumele de poeme două consistente volume de interviuri (530
încredinţate unor edituri bucureştene au zăcut ani în şir în redacţiile acestora, fără a avea şansa pagini), apărute sub genericul Furtuna din
apariţiei, deşi primiseră recomandări favorabile. cămara mea la Editura Studion.
Se implică în evenimentele de la afârşitul anului 1989, făcând parte din primul comitet E, la rândul lui, antologat de poetul
revoluţionar ce a ocupat sediul Judeţenei de Partid şi din colectivul ce a fondat, pe 23 decembrie, George Chirilă, care, în 1999, îi selectează
cotidianul independent Deşteptarea. Desemnat redactor-şef adjunct, prins cu reorganizarea poemul Invocaţie pentru volumul Icoana
redacţională şi sătul de intrigile şi delaţiunile din sânul noii conduceri locale, îşi dă demisia din mamei (Editura Amurg sentimental, Bucureşti).
funcţia politică şi se consacră în întregime activităţii publicistice, atrăgând în jurul său o pleiadă Cu publicistică e prezent, de asemenea, în
de tineri, pe care îi va forma şi lansa în vâltoarea presei postdecembriste. Sacrificând, în primele antologiile În pragul sclaviei universale
luni, câte 15-20 ore pe zi muncii în redacţie şi tipografie, reuşeşte să găsească nu numai formula sau ultima pagină din istoria libertăţii.
grafică şi cheia echidistanţei ce au impus ziarul în conştiinţa cititorilor, ci şi să-i sporească treptat Îndosarierea electronică - atentat împotriva
numărul de pagini şi suplimentele. Rând pe rând s-au născut, astfel, Fair-play (devenit ulterior demnităţii umane şi a litertăţii religioase
Moldova sport), Sinteze (printre primele suplimente literare şi culturale ale cotidianelor apărute (Editura Cuget Ortodox, 2009) şi Deşteptarea
după 1990), Impact, Week-end, Sfynx, Rebus, Integrame ş.a., unele dintre ele desprinse apoi 20 de ani. Istoria ziarului. Istoria Bacăului
din paginile ziarului şi difuzate în zeci de mii de exempare în întreaga ţară. (Editura Deşteptarea, Bacău, 2009). Într-o
În calitate de redactor-şef, din 1991, şi de director al publicaţiilor Deşteptarea, din 1993, fază avansată de redactare avea, la un moment
s-a implicat, alături de directorul general, Cornel Galben, şi de contabilul-şef, Mariana Apostol, dat, biobibliografia consacrată poetului
în privatizarea societăţii, precum şi în retehnologizarea acesteia, punând în practică un program Radu Cârneci, însă criza economică a frânat
editorial bine articulat, ce a asigurat independenţa economică şi publicistică a redacţiei şi societăţii deocamdată proiectul. În 2008 reapare cu un
în ansamblu. Din păcate, tocmai o parte dintre redactorii pe care-i salvase de la şomaj şi-i integrase grupaj de poezie în 13 Plus, dar îşi aşteaptă
în colectiv, oferindu-le inclusiv şansa de a se număra printre acţionari, l-au trădat în august 1995, rândul la tipar alte şapte volume de poezie,
vânzându-şi acţiunile şi făcând astfel posibilă acapararea societăţii de către patronul unui srl, ce două de cronici şi câte unul de eseuri, interviuri
avea să-şi aservească apoi în totalitate ziarul şi să desfiinţeze, tot rând pe rând, suplimentele. duhovniceşti şi publicistică religioasă. După
Marcat profund de această trădare, încearcă să dea viaţă, în calitate de redactor-şef, unui nou câte se poate observa, o carieră de ziarist şi
cotidian independent, Informaţia, dar după ce îi crează vadul e îndepărtat la fel de mişeleşte de scriitor ce ar putea fi oricând un model pentru
mafia locală, în scurt timp sucombând şi publicaţia. Trece cu greu şocul, reactivând societatea Geea, cei dornici să facă din profesia de gazetar şi din
înfiinţată în 1993, şi fondând, în martie 1997, revista lunară de cultură, atitudine şi spiritualitate scris un crez.
Credinţa ortodoxă, care devine, încă de la primul număr, una din cele mai interesante publicaţii La mulţi ani!
de profil ce luptă pentru păstrarea şi perpetuarea valorilor ortodoxiei româneşti. Acesteia îi

10596 www.oglindaliterara.ro
 Cei patru jucători, concentraţi asupra

PITICUL
Sfârşit de noiembrie. Copacii îşi etalau
goliciunea. Ici-colo câte-o frunză rătăcită se mai
ţinea de ram, refuzând căderea în neant. Seara
îşi afişa nonşalant ţinuta astrală. Luna se arăta
în întreaga ei splendoare, anunţînd noaptea
insomniacă. Bătea în ferestre alungînd oamenilor
dorinţa de somn prea vremelnic.
Trupa actorilor se afla în club. Cîţiva,
la masa de biliard ce trona mijlocul încăperii.
Gramofonul trimitea în eter muzica anilor
treizeci-treizeci şi ceva. La celelalte mese, se
consumau diverse băuturi într-un schimb de
idei talmeş-balmeş. Iureşul vorbelor acoperea
gramofonul care trudea din greu să se facă auzit.
În dreapta sălii, ringul de dans pe jumătate plin,
completa sarabanda unei petreceri mondene.
Aceasta era scena care tebuia jucată.
Figuranţii animau atmosfera, unii, poate
cu prea mult zel.
- Dă-te băi, dă-te la o parte. Io ştiu să joc
biliard, voi vă prefaceţi.
- Potoleşte-te, nu-i concurs, încercă unul
dintre actor să-i taie elanul bărbatului.
- Nu te joca, îţi dau o mamă de bătaie de
nu te vezi, mai zise figurantul , ridicînd tacul
deasupra capului.
- Stop! Ce-i asta, cineva a schimbat
scenariu.
- Ce scenariu, băi fanfaronule - se răţoi
figurantul, condus de aburul tăriei pe care o
dăduse din belşug, pe gît.
- Scoateţi-l dracului afară, n-am nevoie de
mai multe întreruperi, am făcut destule pauze.Şi,
hai, vreau s-aud prima replică, strigă regizorul
scos din sărite.Beţivul naibii! ...mai zise,
trăgîndu-şi scaunul.
bilelor de biliard,atenţi la tac, scăpară scena
produsă între regizor şi figurant.
Şi saltinbalcii, jucători pasionaţi de pocker
ratară incidentul. Tensiunea plutea în aer şi,
pentru o clipă se aşternu liniştea.
Ritmul tangoului exersat de cei cîţiva
dansatori se încetini. Însuşi Piticul -Şef prins
într-un dans cu una dintre actriţe, rată conflictul.
Acaparat cu totul de interpretare, străduindu-se
să egaleze prin prestaţie diferenţa de înălţime, fu
surprins auzind vocea regizorului:
- Reluaţi, e magnific!
Regizorul aruncase înspre figurantul
gălăgios o farfurie care, şuieră ameniţător pe
lîngă nasul piticului, stîrnind rîsul celorlalţi.
Ferindu-se, piticul se dezechilibră.
Clătinîndu-se, reuşi, la moment, să se aplece,
dar se dezechilibră din nou, agitîndu-se disperat
în aer. În cădere îşi trase partenera după el.
Abilă, din cîteva mişcări executînd o acrobaţie,
îl ridică, reuşind o scenă de dans inedită. Scenă
pe care o repetară de vreo două ori:
- Bravo, bravo, bis! Excelent, aţi tras
scena?
Se opriră la semnalul regizorului, reluînd
un prim-plan, la comanda acestuia.
- Formidabil, zise regizorul, nici scena asta
n-a fost scrisă, dar este incredibilă. E haioasă rău.
Piticul-Şef zîmbi. Îl mulţumise din nou pe
regizor. Cu jovialitate, desfăcu braţele şi. teatral
ceru:
- Cafele...! Pentru toată lumea...
Marcelinooo face cinste!
- Aşaa...? Păi, atunci să fie şi o secărică –
zise regizorul, o merităm.
Paharele s-au umplut, aroma cafelei
a inundat barul, iar actorii au uitat de frig, de
foame şi de moş-Ene.
Urmă o pază. Unul dintre figuranţii a
şters-o pe neobservate, revenind cu o pâine mare
Gheorghe
Suchoverschi
şi un castron plin cu jumări. Sub braţ ţinea strîns
un borcan cu murături.
- Luaţi, fraţilor, bucate după gustul
sătenilor noştri.
Mai întîi au luat din politeţe. Mai apoi,
s-au bătut turcii la gura lor. Bucatele simple, dar
savuroase le-au dezlegat limbile, i-au înveselit.
Un cunoscut actor, corpolent, un gurmand
prin definiţie, nu se putu abţine şi, exclamă:
- Mmm! Da’ buune mai sunt, bune de-
ţi vine să te lingi pe deşte! Ce bune ar mai fi
şi o bărdacă de vin fiert, puterea ursului,,...
îîîîmmm...şi un platou de cartofi prăjiţi şi-o
găleată cu varză murată!
- Vine, viine...îndată! Şi una şi alta – zise
săteanul inimos.
După un asemenea dezmăţ culinar au
urmat alte două-trei cadre de film.Dar, oboseala
nu au mai simţit-o, erau sătui.
Spre zori, autocarul rezervat echipei i-a
purtat pe toţi spre odihnă.
O baie caldă şi un somn bun îi va revigora
pentru o nouă zi de muncă.

Dorel Vidraşcu
Mihai Simion Florea, Adio, Ghencea!,
Editura Tracus Arte, București
Cu un titlu derutant, care te duce cu
gândul la faimoasa echipă de fotbal, Steaua, la
managerii și ultrașii ei pătimași, foarte vocali,
chiar din primele rânduri ale Cuvântului înainte
înțelegi adevăratul sens al titlului și te lași condus
într-o frumoasă și palpitantă călătorie în trecutul
cartierului din sud-vestul Bucureștilor, cu toată
împestrițimea locuitorilor aduși de valurile
vieții către marginile ”Micului Paris” interbelic.
”Mahala, mahala, cuib de vise”, ecou al unui
cântec la modă cândva, din folclorul preorășenesc,
își găsește, în carte, o ilustrare acaparantă pentru
cititorul care se confundă, uneori, cu eroii acestei
narațiuni, retrăind – unii dintre ei – secvențele
filmice ale vieții proprii în toate anotimpurile
trecerii. Autorul își povestește copilăria, tinerețea
și amurgul, așa cum vremurile au decis marcarea ființei lui și a celorlalți,
transformând oameni și locuri, trasându-le parcursul și devenirea.
Sinuoasa curbă a înfloririi și ofilirii cartierului Ghencea, cu locatarii
săi participanți la marile transformări benefice, dar și martori neputincioși
la năruirile dictate de un capitalism importat doar cu părțile lui negative,
ducând interminabila tranziție românească spre margini de văgăuni, toate
acestea sunt descrise într-o paletă coloristică a imaginilor poetice, uneori cu
tentă boemă, tocmai pentru a nuanța arealul și oamenii care îl populează.
Cartierul Ghencea a trăit, trăiește și va trăi conectat la vibrațiile
imediatului, nefiindu-i străin aproape nimic din ce se întâmplă în București,
în țară și în lume.
Lectura acestei cărți nu va reactiva doar nostalgii, ci ne va racorda mai
ferm la tumultul realității tulburătoare a prezentului.
Doina Bârcă, Poemele dorului,
Editura SemnE
Autoarea, hărăzită, parcă, să doinească, așa cum probabil și-au dorit
nașii ei de botez, își ilustrează prenumele ajuns renume, doinind, odată
cu unda râului Vedea, despre Cervenia natală, cu frumusețile ei rustice
înnobilate de toți trăitorii pe aceste meleaguri.
Buchetul de doine ca un potpuriu cuprins în acest volum, beneficiază
de trei preludii a tot atâtor semnatari. Semnalizatorului de autori și cărțile
lor mai puțin citite (una din cauze fiind ritmul trepidant al vieții) nu-i rămâne
decât citarea, separată, a celor trei semnatari, pentru a vă convinge să citiți,
ascultând, aceste murmurări de cântec românesc.
”Poeziile Doinei Bârcă sunt (…) cuvintele trupului nostru născut și
crescut în perenitatea mirifică a satului românesc clădit din cuvinte vechi,
dumnezeiești, amestecate cu lacrimi, miros de pâine coaptă și scrâșnet de
roată de car la ceas de rugăciune”. (Romeo
Tarhon)
”O poetă sensibilă, pragmatică și cu fior
liric într-o desfășurare primăvăratică, cu stoluri
de rândunici, zâmbete de muguri de magnolii
traversând tăceri și neliniști mai întinse decât
cerul”. (Vintilă Anastasescu)
”Poetă a anotimpurilor, Doina Bârcă
iubește primăvara, ghiocelul, buburuza, (poema
”Clopoțelul”), albinele, graurii, coțofenele,
șopârlele..., toamna roadelor – lumină de
struguri, misticile idei ale câmpiei, dealurilor,
dar și ale muntelui, iarna”. (Florin Grigoriu)
Citatele de mai sus cred că sunt destul de
convingătoare pentru lectura acestui volum de
versuri, cu bucuria de a mai fi cunoscut o poetă.

www.oglindaliterara.ro 10597
 RITMURILE CĂUTĂRII Dumitru
În volumul Vameş la portile dorului (Editura Amanda Edit,
Tâlvescu
Bucureşti, 2014), Dumitru Tâlvescu propune multiple ipostazieri BIOBIBLIOGRAFIE
neoromantice, imaginea fiinţei iubite jucând un rol primordial.
Complexitatea acesteia, filon călăuzitor prin viaţă, subliniază imperios
încrederea nestrămutată în funcţia salvatoare a iubirii. Însă timpul se Dumitru Tâlvescu s-a născut la
dovedeşte nemilos, astfel că, de multe ori, prezentul ne surprinde Brașov (4 mai 1954). școlit pe ici pe
schimbaţi, gândind cu nostalgie la Urmele săruturilor de demult. colo, la Deva, Târgu Jiu și București,
Diversitatea va constitui mereu o tentaţie, cu multiplele ei faţete de multe citind până la amețeală de atunci
ori contradictorii. Valurile existenţei pot fi când ameţitoare, când line şi și până în prezent. S-a desfătat cu
echilibrate, astfel prezentându-se întreg spectacolul celor ce vieţuiesc. ale scrisului printr-a patra, din
Versurile lui Dumitru Tâlvescu privilegiază opţiunile fluide, stări dragoste pentru o Rodica, apoi
profund marcate cu inubliabilă pecete amoroasă. Benignul, uitat de pentru o Liliana, până când pe june
multe ori astăzi, este subliniat cu acuitate: Începuturi, aceleaşi emoţii/ le-a interesat altceva decât sforăielile
Tandre, cu gesturi încete,/ Ţestoase care-şi privesc soţii./ Gândurile romantice ale unui tânăr imberb.
Octavian Mihalcea bune mi-apasă pe umeri şi plete/ Îmbrăcând inima, la amiază/ Zâmbesc Așa că, s-a dus la cenaclul Columna
uşor, ochii oamenilor, încă luminează. Constanta dorului marchează din Târgu Jiu, unde a criticat tot ce-a
întrega desfăşurarea ideatică a volumului Observator nedumerit. putut, cu drag și zice-se, cu oarece
Antropomorfizant, cerul râde în ritm de vis şi contemplă miracolul cailor albi, ce întruchipează marile talent. Ani în șir... s-a aruncat în lupta
idealuri indestructibile. Dar condiţia artistului nu e pe deplin împlinită într-o lume bântuită de incertitudini, vieții cu nevastă și copii. Prin anii 80
astfel că pericolul neîmplinirii stă mereu aproape. Iată un foarte actual joc simbolic: Se scurg stări,/ Amar, și n-a mai prea scris, doar și-a adus
sub apăsări/ Vântul coace şi desface/ Crengi, ca bice, cum îi place,/ Nimic în jur nu tace,/ De parcă iarna aminte cu placere că și-a văzut numele
s-ar întoarce. prin suplimentul literar al Scânteii
Treptat, cromatica devine mai densă iar nocturnul pare să cuprindă majoritatea tonurilor lirice Tineretului, al ziarului local, Gazeta
apropiate, uneori, neantului. Solitudinea se conjugă cu tristeţea într-un peisaj obscur aplicat realităţii. Gorjului... Până hăt, prin anii 90 când
Tăcerea însoţeşte misterul atât de mult aşteptatelor revelări, pe un fundal selenar mereu aflat sub incidenţa l-a muncit din nou talentul, întâi prin
incendiilor pline de tâlc. Lumile trecute invadează periodic prezentul, farmec ziare, apoi prin edituri, încherbând
eteric accesibil doar celor sensibili la aromele amare proprii crepusculului. șase cărți până acum: Anul și copiii
Sunt vizate trasee onirice apăsătoare: E ceaţă, să o tai cu barda/ ori cu toporul lui; Drumeț între oglinzi (proză),
de lemne,/ Peste zăpezi face semne,/ Gândul năuc, fără ţel,/ Ca un urs, curios apoi Stăpân peste iluzii și Observator
şi aprig,/ Trezit prea devreme, de frig./ Şi merge gândul, în năuceala lui/ Cu nedumerit (poezie). Cu Gisella și
celelalte, aidoma lui, căpătâi./ În suflet iluzii s-alunge şi parcă/ Ele chiar vor Carul cu aur încântă publicul cu două
să se nască. romane despre viața Săcărâmbului și
Paşii iernatici păstrează speranţa unor peregrinări cu substratul nu numai... Și citește mereu, scrie să-
îndreptat spre esenţe. Dar până atunci, eul poetic glisează între lumină şi și uite ofurile despre vremurile urâte
umbră, pe căi nesigure, aparent fără ţel. Pluralitatea iluziilor e încadrabilă pe care le trăim, încercând să găsească
cercului plin de sensuri al fiinţării. Prefaţând, cumva paradoxal, dobândirea mai mult frumos în jur. I-e bine...
stării de echilibru, Luminile lungi, îşi întind pleoapele, printre străini,/ Citește și scrie... 5 iunie 2013: premiu
Buimac, rapace şi tac, cu ele, doar umbre şi spini,/ Căzute-n cărare, uitate în de merit pentru poezie acordat de
drum,/ Înainte de-a pleca,/ Fiinţă senină sau rea,/ Pe căi neumblate, în care Asociatia Pro Isis Orăştie în cadrul
doar vântul seca/ Râuri trecute-n uitare şi ele, degeaba,/ În vaduri uscate de Festivalului International de Poezie,
valuri. Arhetipala imagine a cailor albi veghează incursiunile nedumerite editţa 2013.
printre vise ale lui Dumitru Tâlvescu.
FARMEC DE VÂNT Mai trec un an şi-apoi, un altul… Amorţite în gând,
În albume nu mai sunt tot eu ! Spre vremuri trecute
Bat altfel vânturile, iată, De mână cântând…
Tristeţea e un pas greşit, DE DOR Singur, poetul pe mal, priveşte marea.
De luni de zile chipul ei n-a mai zâmbit Crescut în poeme
Şi şterg încet, amintirile frumoase. Ţi-am ascultat tălpile, cu urechile, El pregăteşte calea
Uneori, doar o rază alungă grijile Vedeam urma paşilor, lipită de ele, Unui răsărit fără teme,
Cuvântul din cuvânt încolţeşte, Cum aştepta naşterea drumului, drept. Ca să-ntregească zarea.
Lumina albă, mată, Am fost blestemat de ele, s-aştept
Din fraze Să curgă-mpreună, paşii tăi cu auzul meu, NOSTALGIA IUBITEI
Ce-mbracă, apoi, Într-un timp iluzoriu şi greu,
Cuvinte vechi, în sensuri noi. Imprevizibil, mereu. Să ştergem, ca la şcoală, zâmbetele lungi,
Doar drumul e fără noroc prelinse pe mâini,, pe obraji şi în lacrimi,
Şerpuit printre dealuri, MARE TRISTĂ Alunecarea calmă, caldă, a dorului,
Sărăntoc, netrecut în amintiri şi lipsită de patimi,
Trist şi nepăzit Nisipul e negru, scoicile albe, malul abrupt, Umbra, chemarea, cenuşiul lipit de retină,
Bătut de vânturi, la nesfârşit. Din larg, zi şi noapte, tăcut, paşii ei, priviţi doar din spate,
Valul năvalnic împrăştie şoapte Trupul încins în rochia roşie, pe strada
AMINTIRI VESELE Spre celălalt ce vine, de-i zi sau de-i noapte. pustie,
O altă filă în cartea mării, unde nici inima nu bate,
Mai am putere să mângâi În capitole, rondul candorii, Aerul ei serafic, de vară, cu miros de
Urmele săruturilor de demult, Cu noutăţi marine, migdală,
Uitate ca-ntr-o carte, pe un raft. Având aroma sării fine. pierdut printre plete, aparte
Mai pot vedea clipirea veselă, Pe mal, hârtii şi sticle goale, Mersul şi glasul, ochii,
Privirea ta, de riduri văduvită. Urme de paşi, scăldaţi în miresme de ciută, să-mbete
Când timpul vrăjeşte ironic Amintiri lăsate-n urmă, Imaginea ei, deschisă spre drum, spre
Chipurile, cu umbre, Pui de gâscă, golaşi, amintiri,
Mă simt învingătorul zilei sterpe, Săruturi şi umbre, în care nici locul, nici starea
Printre iluzii stăpân, degeaba, Furate şi date, Nu pot să oprească, din adânc, urlând,
resemnarea.

10598 www.oglindaliterara.ro
 Scriitor bogat, scriitor sărac
România este o excepţie şi în această privinţă (ca şi în atâtea altele): cei care trăiesc din
scris se pot număra pe degetele de la o mână. Problema nu e că editurile plătesc mai puţin
decât în Occident, ci că plătesc neregulat sau deloc. Contractele, devenite obligatorii şi care
sunt cât se poate de sofisticate, nu sunt aplicate decât în cazuri fericite.
Procentul din vânzare stabilit
în contract e praf în ochi din moment
ce autorul n-are habar de tiraj sau de
numărul de exemplare vândute.
 
Amendarea Legii taxei de
timbru cultural, blocată de editori în
Parlament, ar putea reglementa atât
raportul dintre scriitor şi editor, cât şi
pe acela dintre editor şi stat, făcând
transparentă piaţa de carte. Şi vă rog
să notaţi că nu vorbesc de bugetul
Uniunilor de Creatori, îndeosebi al
Uniunii Scriitorilor, beneficiare şi ele de
Nicolae Manolescu transparenţa sistemului. Un timbru fizic
cu valoare fixă pe fiecare exemplar de
carte vândut n-ar sărăci editurile, care
recuperează la vânzare cei 50 de bani în plus, nici pe cumpărător, dat fiind
derizoriul surplusului, dar ar permite Uniunilor de Creatori să nu mai aibă
nevoie de subvenţii şi statului să reducă evaziunea fiscală.
 
Nesinceritatea editorilor
 
Uimirea mea, când am discutat necesitatea amendării formei
în vigoare a legii, insuficient de clară şi fără penalităţi, a fost că niciun
reprezentant al statului nu părea preocupat de evaziune. La o piaţă de carte
estimată la 30-40 de miliarde vechi anual, evaziunea nu e chiar neglijabilă.
Probabil că pierderile sunt atât de mari în general încât s-a creat un soi de
imunitate şi pierderile mici cad sub pragul de sensibilitate a sistemului.
 
Traducătorii români sunt, şi ei, printre cel mai prost plătiţi din Europa.
USR e membră a unei asociaţii internaţionale de traducători. Am participat
eu însumi la Bruxelles la două reuniuni pe temă organizate de Comisia
Europeană. Întrebat cât se plăteşte pagina tradusă în România, am dat din
colţ în colţ şi când, fiindcă nu puteam evita un răspuns, am recunoscut cu
jumătate de gură suma, participanţii au izbucnit în râs, convinşi că glumesc.
Nu le venea să creadă că traducătorii români sunt plătiţi de cinci ori mai
puţin decât media europeană şi de opt-zece ori mai puţin decât în marile
ţări.
 
„Gluma“ a salvat reputaţia României! Secţia de traduceri a USR e
una din cele numeroase şi ea a încercat în mai multe rânduri să provoace o
dezbatere, ceea ce s-a dovedit dificil în condiţiile în care traducătorii sunt
prost plătiţi, dar sunt totuşi plătiţi, spre deosebire de romancieri, ca să nu
vorbim de poeţi sau de critici, care nu sunt plătiţi mai deloc. Editurile se
declară, una după alta, în insolvenţă, ca să scape de onorariile neachitate şi
de datoriile faţă de tipografii şi de alţi furnizori.
 
Nu mă pricep la marke-ting cultural, dar cred că, dincolo de criza
generală, sunt şi alte explicaţii pentru criza pieţei de carte. Nesinceritatea
editorilor din declaraţiile sau lamentaţiile lor repetate s-a întors ca un
bumerang contra lor. Ca în povestirea lui Brătescu-Voineşti cu băieţelul şi
lupul. Când vine lupul cu adevărat, după ce au tot minţit că vine lupul, nu-i
mai crede nimeni! De altfel, aud aceste văietături încă înainte de 2008. USR
are procese cu editurile pentru neonorarea taxei de timbru din 2006 pentru
sume din anii anteriori.
 
În sfârşit, în ce priveşte premiile, ele trebuie să fie acordate de jurii
profesioniste. Înmulţirea premiilor, acordate fără criteriu de valoare, de
către tot soiul de firme şi asociaţii fără legătură cu literatura şi în funcţie
de cine ştie ce criterii sau interese, duce în derizoriu o răsplată cuvenită
celor buni. Premiile nu sunt un mod de a compensa onorariile ridicole de
la noi. Nici vorbă! Onorariile ţin de democraţie: drept de autor au toţi cei
care publică.
 
Premiile îi încoronează pe cei mai valoroşi, pe aristocraţii scrisului
literar. În ce mă priveşte, nu pot pretinde că am trăit vreodată din scris, deşi
am publicat peste 40 de cărţi, jumătate înainte, jumătate după 1989. Înainte
mi-au fost onorate toate cărţile publicate. N-am ţinut niciodată socoteala
onorariilor, dar, făcând acum un calcul aproximativ, vă pot spune că am
încasat, din cărţi publicate între 1965 şi 1989, în jur de 1.000 de lei lunar, la un
salariu care a pornit de la 1.000 de lei în 1963 şi a ajuns la 5.000 de lei în 1989.
 
După 1989, mi-au fost onorate modic şi întâmplător câteva cărţi (la
edituri ca Gramar, Humanitas sau Polirom) şi o singură dată la un nivel
(aproape) occidental, „Istoria critică“, la Paralela 45. Nota bene: eu sunt
critic, nu romancier, şi nu pot pretinde tiraje exorbitante.
 
„Arca lui Noe“, cea mai vândută
 
Cel mai bine vândute din cărţile mele, în decursul anilor, sunt „Arca
lui Noe“ de la Gramar şi „Istoria critică“ de la Paralela 45. Să nu uit
antologia „Poezia română modernă“ din Biblioteca pentru toţi din 1968,
care s-a tras în 85.000 de exemplare, din care s-au vândut 20.000 în câteva
zile, restul fiind date la topit, şi pentru care am primit 22.000 de lei (plata se
făcea pe atunci la apariţie, fără legătură cu exemplarele vândute!), ceea ce
echivala cu leafa mea de la facultate pe doi ani, bani care mi-au fost integral
retraşi (era să zic sustraşi) din onorariul următor pentru „Contradicţia lui
Maiorescu“.
 
N-am rămas la Fondul literar, prin care se făceau toate plăţile, dar
nici nu m-am ales cu cine ştie ce. Cam aşa stau şi stăteau lucrurile. Îmi
vine să zic că am avut şi un dram de noroc: n-am publicat cărţi de poezie.
În concluzie, nici bogat, nici, mulţumesc lui Dumnezeu, sărac  n-am fost.

• CATRENE • CATRENE • CATRENE • CATRENE •

Zilele „Duiliu Zamfirescu” ed. a-II-a Pentru la anu’ s-a gândit Simpozion „Duiliu Zamfirescu”
La un roman de gabarit.
Manifestare de elită Deşi nu vă încântă raiul
Şi pentru Neagu – o reuşită. Lui Cezar Ivănescu În pământ plecându-şi traiul
Cei ce au fost l-au lăudat care a făcut cl. IV-V Mărturisesc acum că au
Cei ce-au lipsit – au regretat. la Focşani ??, pentru Adam.

Lui Nea Cornel

Premiul pentru Când era în clasa a patra
„roman publicat” Arunca în ruşi cu piatra. De ce se uită el cruciş ?
Cinci decenii mai apoi Nu se găseşte pe afiş.
Văzând că nu e în zadar A dat peste... Usturoi. – Şi-a făcut fixaţie :
Sava Francu Un „Talisman de buzunar”, N-are invitaţie.

www.oglindaliterara.ro 10599
 Sinuciderea femeii seduse şi înşelate în literatura română interbelică
Mihalache Gabriela
În ceea ce priveşte amorul neîmpărtăşit, dintr-o statistică făcută
la sfârşitul secolului al XIX-lea reiese că “bărbaţii sunt mai rezistenţi
la această nemulţumire sufletească decât femeile, media numărului
sinuciderilor fiind de două ori mai mare decât la bărbaţi”, situaţie
existentă şi în literatură, deşi emanciparea femeii de după Primul Război
Mondial este un proces incontestabil; diverse canoane de secole intră
într-un proces de disoluţie, sexualitatea este regândită, iar feminismul
se manifestă în forme dure, aproape şocante. Aşa cum subliniază Gilles
Lipovetsky, marele secol al femeilor, acela care a revoluţionat mai mult
decât oricare altul destinul şi identitatea lor, este secolul al XX-lea”.
Încă de la sfârşitul secolului anterior, femeile se puteau afişa la
terasele cafenelelor sau singure în vacanţă, câteva ţări le acordă dreptul la
vot, iar cuplul conjugal se erotizează. Femeia nouă, care provoacă reacţii
de misoginie şi criza masculină, a fost în primul rând, femeia care se
întreţinea singură sau studia, celibatară, tunsă băieţeşte, sportivă sau cu
rochii până la genunchi, total diferită de mama sau bunica ei crescute
în spirit burghez. Femeia nouă este “un tip care-şi afirmă personalitatea
şi protestează contra servilismului la care e supusă în stat, familie şi
societate, un tip care luptă pentru drepturile sale şi care-şi reprezintă
sexul”. Femme nouvelle şi femme fatale devin principalele ipostaze
radicale, ce destramă treptat un tipar existenţial consacrat: femeia mamă,
soţie, gospodină sau înger al casei. Dezorientaţi şi provocaţi de aceste
înnoiri, bărbaţii scriitori poziţionează femeia în centrul de greutate al
imaginaţiei, aşa cum subliniază Ioana Pârvulescu: “În nicio altă epocă
nu este atât de des personaj principal, iar densitatea de titluri de romane
sau nuvele cu nume de femei atât de mare: Adela, Rusoiaca, Donna Alba,
Femeia de ciocolată, Ioana, Jocurile Daniei, Enigma Otiliei, apoi, în
Femei de Sebastian, Renee, Marthe, Odette, Emilia, Maria, Arabella, la
Eliade Domnişoara Christina, Maitreyi, Isabel şi apele diavolului, în
prozele lui Holban Antonia, Desiree, Odette (nume obsedant, se vede,
pentru procustienii noştri) şi câte altele”. În timp ce unii scriitori încearcă
să imortalizeze eternul feminin în operele lor, alţii ridică vălul misterului
şi insistă pe latura sexuală a iubirii sau pe lipsa de substrat a acesteia,
tratând-o cu aroganţă intelectuală.
Liviu Rebreanu remarca şi el că “într-adevăr, iubirea a ajuns azi şi
ea o problemă, nu numai pentru literatură, dar şi în viaţă. Revizuirile pe
care le-a întreprins generaţia războiului au înglobat şi iubirea şi au făcut
din ea o problemă. Până la război oamenii iubeau fără să-şi dea seama că
rezolvă probleme. Războiul a răsturnat şi închipuirea aceasta a bieţilor
muritori, anume că iubirea ar fi un lucru normal”.
Ziarele din perioada interbelică conţin numeroase articole ce
problematizează statutul femeii în viaţa social-politică şi familială şi nu
de puţine ori i se impută acesteia pierderea fragilităţii specifice, care-i
conferise farmecul inefabil. Într-un articol intitulat Femeia camaradă,
semnat Rolly, autorul susţine: ”Prin emanciparea ei, femeia a pierdut
unul dintre cele mai atractive daruri, a pierdut însuşi magnetul de care
vorbeam mai sus, a pierdut acel ceva ce se numeşte <<eternul feminin>>.
Bărbaţii din toate timpurile şi din toate păturile sociale, fie savanţi ca
Piccard, fie lucrători în fabrici, fie cavaleri din Evul Mediu, fie sportsmani
moderni, aveau totdeauna un refugiu în feminitate”.
În pofida schimbărilor la nivelul relaţiilor între cele două sexe şi
a deprecierii valorilor falocratice, în multe opere literare continuă să fie
zugrăvit ceea ce putea fi numit caracterul imuabil al femininului, fiinţa
subordonată “naturii”, instinctelor primare, vulnerabilă emoţional, lipsită
de preocupări intelectuale si restrânsă la sfera estetică şi afectivă, prea
puţin capabilă de raţiune sau de obiectivitate, cuprinsă de angoasă sau
de sentimentul neîmplinirii atunci când nu are sau nu este posedată de
un bărbat şi a cărei funcţie principală este aceea de a iubi. Daca în cazul
personajelor masculine, suferinţa în dragoste este aproape întotdeauna
complicată şi inextricabil legată de ratarea rolului social, a unui ideal
sau, în rare cazuri, de revolta metafizică, iar partenera este văzută mai
degrabă ca un mijloc de certificare a valorilor personale sau calea de a
10600 www.oglindaliterara.ro
dobândi certitudini existenţiale, femeia se concepe ca o completare, o
rezonanţă a celui de lângă ea. Din acest punct de vedere, filozoful Emil
Cioran susţinea într-un articol din 1933: ”Născute aproape numai pentru
iubire, ele îşi epuizează întreg conţinutul fiinţei lor în avântul erotic.
Femeile iubesc mai mult decât bărbaţii şi sufăr mai mult decât ei. Dar pe
când bărbatul din experienţa iubirii sau dintr-o mare suferinţă dezvoltă
un gând sau un sens de universalitate, pentru femeie, ele rămân strict
individuale, fără o protecţie, sau o adâncire în esenţial şi etern”.
Personajele feminine, în afara unor excepţii notabile, precum Olguţa
din La Medeleni sau Carmen Anta din Ciuta, continuă să se sinucidă
aproape exclusiv din dragoste, parcă într-o expunere demonstrativă a
teoriei lui Julius Evola conform căreia “în timp ce masculinului pur îi
este propriu să-şi aibă în sine propriul principiu, femininului pur îi este îi
este propriu să-şi aibă în altcineva propriul principiu”.
Trăsătura comună a acestor personaje este căutarea fericirii prin
intermediul celuilalt, al partenerului de cuplu, chinul şi tribulaţiile iubirii
pasionale, dependenţa, abandonul, dezamăgirea, proiecţiile romantice,
sensibilitatea maladivă, accentele naturaliste sau extazul mistic
constituind, invariabil, coordonatele definitorii ale actului suicidar.
Eroinele lui Rebreanu (Ana, Liana, Saveta, doamna Zapa) par
ineluctabil stăpânite de o forţă elementară, de trăiri instinctuale, fiindcă
tendinţa lor firească este aceea de a absolutiza o finitudine, bărbatul, iar
viaţa le este lipsită de o valoare proprie. Chiar şi Liana, personajul din Jar,
crescută în mediul citadin, mult mai aproape de profilul femeii moderne,
se sinucide după ce este sedusă de un bărbat oportunist. Noutatea constă
în analiza minuţioasă, verosimilă, în descrierea exactă a sindromului
presuicidar, Rebreanu punând într-o strânsă interdependenţă contextul
concret social cu structura psihologică a individului.
Irina, personajul din O moarte care nu dovedeşte nimic de Anton
Holban, este e femeie depersonalizată şi anti-cerebrală care intră de
bunăvoie în jocul crud iniţiat de bărbatul orgolios şi analitic. Moartea
ei, aflată sub semnul ambiguitaţii- fiindcă s-a sinucis sau a lunecat pe
munte- nu aduce certitudine eroului şi-l eliberează de povara remuşcării.
În teatrul lui Alexandru Kiriţescu, sinuciderea femeii este o
hotărâre bruscă, un adevărat raptus generat de disperare. Margareta,
din piesa Gaiţele, este soţia înşelată, bolnavă şi gravidă, o fiinţă prea
puţin înzestrată cu voinţa de a depăşi vicisitudinile existenţei şi în acelaşi
timp captivă în mediul său natal. Se sinucide cu laudanum, când îşi dă
seama că relaţia ei cu Mircea, singura împlinire a vieţii, este iremediabil
compromisă. Florentina, din piesa omonimă, măritată şi cu două fete,
încearcă să-şi depăşească propria condiţie prin aventuri sentimentale.
Asemenea Emmei Bovary, sustrage bani din casă pe care-i dă amantului,
sperând că astfel vor putea fugi împreună în lume. Înşelată în aşteptări,
primeşte o lecţie de moralitate de la propria fiică şi se aruncă de la balcon,
cuprinsă de remuşcare. În cadrul exotic oriental al insulei dunărene,
din romanul scris de Romulus Dianu, Nopţi la Ada-Kaleh, personajul
feminin, Cristina Cojocea, trăieşte şi ea drama singurătăţii conjugale.
Suflet bovaric, a cărui floare preferată este “buchetul de nuntă”, Cristina
visează la “un bărbat cuviincios şi inteligent, care să povestească frumos”,
dar se mărită cu un bărbat infidel şi incapabil s-o înţeleagă, inginerul
Mihu Cojocea. Femeia, dezamăgită, se sinucide prin înec. Igena Floru
imaginează în piesa Fără reazăm, pe care George Călinescu o consideră
“remarcabilă prin delicatul ei patetism feminin”, povestea Lolei, care,
fără un sprijin afectiv autentic, înşelată atât de soţ cât şi de amant,
alege şi ea să-şi pună capăt zilelor. Un personaj aparte, care se sinucide
printr-o modalitate ce poate fi considerată avangardistă, creează Sanda
Movilă în romanul Desfiguraţii- îndrăgostită de un olandez mult mai în
vârstă, directorul unei societăţi petrolifere, dar însurat şi cu cinci copii (
dezvăluire tardivă ), Millya, desfigurată de maladia tragică a iubirii, este
găsită moartă într-o cameră mizeră de hotel din Belgrad, având lângă
picioare ultimele fiole de morfină sparte şi seringa desfăcută.
 POEZIE
Suspini apoi şi pleci ca o părere...
adelina fleva gherbaluñã n. gabriel Atunci când scriu te văd atât aproape
Şi ochii tăi se uită adânc în mine,
nu stiu de ce mic dejun in De-aceea niciodată nu te încape
purgatoriu Versul cel de astăzi şi de mâine.
din ultima Biserica in
care am intrat la masa asta servesc Ştiu ce-ţi face gândul, nu te mint,
am iesit cu Dumnezeu doar îngerii Tot caută prin preajma lui un altul,
in carca ! îmbrăcaţi impecabil cu Nu ţi-am spus? de mă citeşti, eu simt
mergeam impleticindu- fracurile lor negre Cum se înfioară-n mine tot înaltul...
ma precum... şi lustruite până dau
andrelele bunicii. în ros CINE ŞTIE...
doua pe fata si doua pe de atâta periat
dos ... strigau ar fi trebuit să stăm noi la ea Descopăr mereu
picioarele mele si dedesuptul lor se casca dar în ultima clipă ce au acoperit alţii
iadul ne-au aşezat la alta dinaintea mea.
mai mare decat o gura de taran amarat să ne bubuie muzica-n cap Cine ştie...
venind de la coasa ! cum dimineaţa pe întuneric boxele Câteodată îmi vine să spun:
si o ploaie cu piatra venind dinspre mine ăluia de sub mine poezia aceasta,
spre cerul albastru de se îmbracă numai în dungi parcă
cozonacul mamei ce mi-a umplut de cînd s-a întors din “vacanţa” lui de doi am mai citit-o undeva,
pumnisorii ani muzica aceasta,
in copilarie andrelele bunicii care mi-au tot într-un fel de colivie suntem şi noi am mai ascultat-o cândva
crosetat intaia iubire iar, dar nu recunoaştem şi frumuseţea ta
mai presus de ele Dumnezeu in carca mea doar cuvântul asta mi-e atât de cunoscută
umbland hai-hui ce ne mai ţine vii şi uite, şi de ciudată!
ca si cum s-ar fi intors acasa de la pescuit şi la asta se aduc obiecţii cu nemiluita Nici sufletul acesta
fluierand a toamna , mai ales dinspre un stat cu mult soare în care locuiesc
nu stiu de ce te-am rapit Doamne ! cu recomandarea şoptită acum
mi-a rasarit in tampla dreapta un dor să ne mai băgăm minţile-n cap nu e străin
napraznic de Tine şi să lăsăm dom’le visarea asta de mine!
si.. de cozonacul mamei invelit in stergare Cine ştie...
curate
de doua maini semanand cu doua pagini
din Biblie ! Nicolae NICOARã-HORIA Dumitru Ichim
nu stiu de ce te-am rapit Doamne !
FRUMOASĂ... AȘA CA DIN SENIN...

Florea Lina Frumoasă eşti, precum

erai,
Așa ca din senin...
Ce mult senin era în
Prayer Icoană ruptă dintr-un rai
senin!
De cine şi de când nu
  Călătoresc, aproape zilnic,cu o linie low ştiu, De unde apărură
cost Când mă priveşti parcă-s scorușii
  (Prayer vueling)... mai viu și sturzul cântând
  Puține lucruri mă pot împiedica să o fac! peste văi de luceafăr
  La destinație, mă așteaptă Dumnezeu! Şi mai poet în tot ce și iarăși înapoi?
  Stăm la un pahar de vorbă... spun,
  (mă cinstește cu câte o gură de Privirii tale mă supun Așa ca din senin:
răbdare...) Cum se supune gândul meu Dă-mi cântecul în palmă să-l țin!
  Povestim de peste zi: cum a decurs totul, În faţa unui curcubeu Ce mult senin se făcuse-n senin!
  facem bilanțuri... Liniile palmelor noastre
  adică face, că El e seful! eu dau Şi alţii te privesc din jur se îmbătau cărărilor
explicații... Şi aerul parcă-i mai pur ghicindu-se una din alta,
  Totul merge din ce în ce mai prost:  Când trec agale paşii tăi- sorbind
  A ajuns criza în slava cerească... Lumină arsă în văpăi... Cântarea Cântărilor.
  “Nu mai acord credit oricui!” mă
avertizează. Mi-e dor de tine nu-ştiu-cum
Așa ca din senin,
  “Nu reușesc să-mi recuperez investițiile! De parcă te-aş opri din drum,
Dar mă cuprinde-un fel de milă, năpraznic senin, cumplit de senin!
  Cu linia asta low cost,voi da faliment...
  nu mai călătorește lumea ca altă dată! Tu mergi în pacea ta copilă! ...sturzul
  Cinci minute,e un preț prea mare și-a atârnat de luceafăr verzui
  și au altele mai importante de făcut! Frumoasă eşti, precum erai, cântecul
  A primit , fiecare,bucata lui de timp, Icoană ruptă dintr-un rai, precum un râu albastru pe hartă.
  dar nu dă (niciunul) nimic la schimb...” Din Raiul nostru cel dintâi, Scorușul,
  Las capul în pământ rușinat... Frumoasă pururi să rămâi... cu ochi de viezure, cum e argintul viu,
  îi mulțumesc , și plec  îngândurat: ne pândea printre frunzele lui
 sper să mă țină combustibilul ăsta numit CÂND MĂ CITEŞTI... urcușul
credință intrării spre povestea
  până la sfârșitul călătoriei... Degeaba te ascunzi, ştiu cine eşti, cu heruvim la poartă.
  Și pe El , rabdarea! Cu sufletul ce freamătă-n tăcere
  Să am , măcar, de unde-mi face plinul! Te-aud cum vii tiptil şi mă citeşti,
www.oglindaliterara.ro 10601
 Debussy  (dar cert este că Debussy nu cunoştea ce scrie în secret Satie). În 1902
Debussy realizează un mare succes cu opera sa “Pelleas şi Melisande”, dar

Eric Satie (1866-1925) problema rămâne ne-elucidată, câţiva ani mai târziu se va dezbate cui aparţine
întâietatea ideilor muzicale reformatoare, Maurice Ravel fiind şi el implicat în
polemică. 
dadaistul muzicii excentrice Din 1905 Satie urmează Şcoala de Canto a Parisului, acolo se ocupă
de contrapunct deşi continua munca sa la cabaret. După cinci ani la Schola
Cantorum, Satie apare ca un student respectat şi capătă o diplomă de merit în
1908. Un sumar- compilaţie a muncii sale la Schola este publicat în  anul 1911
cu numele: “Trei piese în formă de pară” .
La numai 6 ani Erik Satie îşi El respinge forma Wagneriană romantică, idea de dezvoltarea muzicală
pierde mama şi este trimis de la Paris la care împletea temele într-o formă de sonată. Ca un rezultat piesele sale
bunici, la Honfleur, să înveţe muzică la contrapunctate apar a fi scurte, fiind de fapt Fugi care expun o singură temă
un organist local. La 12 ani,  când bunica fără să o extindă. El practica acel credo prin care se interzice compozitorului
sa moare (în 1878) Erik revine la Paris să risipească timpul publicului mai mult decât este strict necesar. Detesta şi
sub tutela tatălui său care se căsătorise genul melodramei în care cineva vorbeşte pe un fond muzical. Crează o muzică
cu o profesoară de pian. În 1879 urmează distinct absurdă   “Capcana Meduzei “ (1913) în care demonstreză atributele
cursurile Conservatorului Parizian, va genului. 
căpăta repede eticheta de “netalentat”. După 1912 numeroase miniaturi pentru pian (unele comice) îi aduc
Profesorul de pian Mathias descrie succes şi multe sunt publicate apoi reluate
tehnicile elevului ca fiind neînsemnate, de diverşi pianişti. Dar aceştia îşi fac un rău
laborioase, fără valoare. Alţii îl catalogau obicei, să citească în public instrucţiunile
“cel mai leneş elev al Conservatorului”. şi observaţiile scrise de Satie pe marginae
Dar tot Mathias va insista că lui Satie i se notelor. Câţiva ani mai târziu, iritat de aceste
potriveşte compoziţia.  proceduri, Satie interzice cu vehemenţă
E trimis acasă, apoi reprimit la citirea lor în public. Dar succesul acestori ani
Adrian Grauenfels Conservator, la vârsta de 19 ani. Impresie nu vine de la piesele noi produse, ci de Ravel,
nu face nici de această dată aşa că tânărul care fără voie promovează stilul muzicii lui
se înrolează în armată. Nici aici nu face Satie. 
purici, câteva bronşite suspectate a fi autoinduse determină eliberarea sa din Propulsat de mişcăriile culturale ale
serviciul militar.  vremii, de efervescenţa intelectuală, Parisul
Satie se mută cu chirie în Montmartre, era anul 1887. Pe atunci artiştii este declarat capitală culturală a lumii. Prin
frecventau celebrul local din cartier, 1910  o mişcare numită “Tinerii Raveliţi”
Chat Noir, unde îşi publică şi prezintă grupaţi în jurul lui Ravel, proclamă că Satie
Gymnnopediile. Vor urma celebrele ar fi precedat pe impresionistului Debussy,
compoziţii “Ogive, Gnossienne”, tot datorită muncii lui Satie la Schola. Dacă la Erik Satie desenat de
acolo devine amic cu Claude Debussy. început Satie este plăcut surprins de atenţia Santiago Rusiñol, 1891
Compune câteva piese pentru Crucea publică, curând el va realiza că operele sale
Roşie Catolică , unele fiind cântate în recent lansate sunt ignorate sau refuzate. Nu
salonul instituţiei Rose +Croix .  şi de dramaturgul Jean Cocteau sau Roland-Manuel care descoperă calităţile
teatrale, meditative ale muzicii lui Satie, potrivite cu teatrul absurd, experimental
Minimalismul muzical  pe atunci. 
Din contactul cu Roland-Manuel vor rezulta noi publicaţii ale ideilor
De la mijlocul anului 1982 Satie lui Satie, unele ironice sau cinice: Memoires d’un Amnesique, Cahiers d’un
scrie piese într-un sistem inventat de el Mammifere. Împreună cu Cocteau va scrie muzică pentru un balet în coregrafia
din care cea mai cunoscută este piesa lui Daghilev “ Parade” cu decoruri şi costume desenate de Pablo Picasso. Prin
“ Două preludii Nazareene” şi anunţă intermediul lui Picasso Satie va cunoaşte şi pe alţi cubişti ca de exemplu Georges
munca la o operă  anti-Wagneriană Braque, cu care va încerca finisarea unor proiecte cubiste, iniţial abandonate. 
numită “Ticălosul de Tristan” care Satie, împreună cu Auric, Honegger,
de fapt nu a fost compusă niciodată. Louis Durey fondează grupul ” Noii Tineri”
Cu amici de la Chat Noir şi pictorul la care se alătură ulterior Francis Poulenc,
Utrillo scoate o broşură promoţională Darius Milhaud. Va participa la grup până
pe care o descrie a fiind “un pamflet în septembrie 1918, apoi se retrage. Cocteau
pentru o sectă esoterică nouă”. Pe tânărul Maurice Ravel îl va întâlni în 1893. preia conducerea şi formează cu cei rămaşi
Ravel va îmbraţişa stilul lui Satie care apare puternic simţit în compoziţiile sale “Grupul celor 6”. 
timpurii.    
Satie cunoaşte pe artista Suzanne Valadon în 1893 şi imediat o cere în  Dada
căsătorie. Vladon nu se va mărita cu Satie dar se mută într-un apartament vecin,
chiar în casa în care locuia Satie. Acesta devine obsedat de femeie scriindu-i În schimb, în 1919,Satie intră în
note pasionante despre  “Biqui, fiinţa sa cu ochii frumoşi, mâinile delicate şi legătură cu fondatorul DADA- ismului,
picioarele micuţe”. Satie compune “Dansuri Groteşti”, un fel de rugăciune care românul Tristan Tzara. Prin intermediul
să-i calmeze mintea iar Valadon face în ulei un portret al lui Satie, pe care il acestuia va cunoaşte pe Francis Picabia,
dă cadou. După 6 luni pictoriţa se va muta, lăsându-l pe Satie cu inima frântă. Andre Derain, Marcel Duchamp, Jean Hugo
Despre această perioada Satie scrie: “am fost părăsit într-o singurătate glacială şi Man Ray. Chiar la prima întâlnire cu Man
care îmi umple capul şi inima cu tristeţe “.  Ray, cei doi produc primul lor “ready-made”
Bustul lui Satie, desenat de : piesa The Gift. 
Zile grele  Satie, 1913 Satie va continua cu articole pentru
publicaţia Dadaistă» 391». În primăvara
Academa Franceză, prezidată de Camille Saint-Sans îl refuză de două lui 1922 este prins în mijlocul unei fierbinţi
ori, fundaţia culturală îl respinge pe Satie şi îi distruge reputaţia. Motivul? Era dispute care avea loc între Tzara şi Andre Breton despre adevărata natură a artei
sărac şi prost îmbrăcat.  de avangardă, cearta fiind alimentată de recentul eşec la “ Congresul Parizian”.  
Situaţia se înrăutăţeşte aşa că prin 1897 Satie se mută la Arcueil, o Satie trece de partea lui Tzara, fără să se dezică de Breton sau de alţi
suburbie a Parisului cu locuinţe mai ieftine. Acolo scrie “Pieces Froides “ şi participanţi la mişcare. Cu Picabia compune un balet improvizat cu numele
corespondează intens cu fratele sau Conrad în subiecte financiare practice. Tot “ Relache” . Pentru filmul lui Rene Clair “Entr’acte”, Satie scrie o muzică
atunci se sting şi sentimentele sale pentru religie. Din scrisori reiese că Erik suparealistă în concordanţă cu spiritul filmului. 
Satie abandonase total credinţa, religia.  De ani Satie era băutor de absint, care îi va ataca ficatul fară milă.
Prin 1899, anul naşterii lui Picasso, Satie îşi caştiga existenţa cântând Satie a murit la 1 Iulie 1925 de ciroză. A fost înmormântat în cimitirul din
la pian prin baruri, adaptând circa 100 de cântece populare la o muzică cultă, Arcueil. Locuinţa sa nu fusese vizitată de nimeni în timpul vieţii. După decesul
rafinată pentru pian şi voce, la care adaugă şi piese proprii. Unele devin celebre compozitorului prietenii săi au descoperit un apartament plin de boarfe şi de
şi au fost mult interpretate, altele s-au pierdut definitiv.  haos.  Erau acolo multe umbrele cât şi 2 pianuri unul peste altul, cel de sus
O piesă deosebită s-a păstrat. Este vorba de “Jack în the Box”, muzică folosind ca sertar pentru scrisori şi pachete.  Diverse partituri zăceau aruncate
pentru o Pantomimă de Jules Depaquit, botezată de Satie “Clovnerie” . Se pe podea sau în buzunarele pardesiurilor sale. Prin grija amicilor multe piese
mai ştie de o operă comică scurtă “Genevieve de Brabant” pe libretul lui Lord (Gnossiennes, Pièces froides, Enfantines, etc) au fost postum publicate .
Cheminot. Cele două piese au elemente comparative cu muzica lui Claude

10602 www.oglindaliterara.ro
 Lina Codreanu – Proza modernă,
realistă, obiectivă şi poetică
Scriitoarea Lina Codreanu ne
bucură spiritul, efectiv și afectiv, cu
cea de-a treia izbândă a scrisului
Domniei Sale, volumul de nuvele
Poștalionul (Editura „Junimea”,
Iași, 2014).
Autoarea a debutat
editorial cu monumentala operă
intitulată Theodor Codreanu –
Bibliografie critică (Biblioteca „B.
P. Hasdeu”, Chișinău, 2012). Ampla
lucrare, care a necesitat mulți ani
de trudă a condeiului, cuprinde opt
Petruş Andrei capitole, un Argument și câteva
File de album. Impresionează
creația scriitorului Theodor Codreanu, unul dintre cei mai de seamă
eminescologi contemporani, dar și munca de Sisif a doamnei
profesoare Lina Codreanu care, cu acribia unui cercetător, a
adunat, în cele aproape 600 de pagini, „cu perseverență informații
documentariste”, dezvăluind diversele aspecte ale efortului de
creator, în ipostazele de critic și istoric literar, eseist, prozator,
analist social-politic, moralist, gânditor aforistic ș.a. contribuind la
o mai bună cunoaștere a personalității lui Theodor Codreanu.
Romanul care a urmat: Viața ca o poveste,
lagărul – un coșmar (Editura „Axis libri”, 2013)
propune „un om pentru eternitate”. Avem de-a face
cu o cronică de familie, un roman existențial, un
jurnal de război, o confesiune care are în prim plan
pe mândreșteanul Panaite T. Ionică, un adevărat
„om între oameni”, un erou al celui de-al doilea
război mondial, un supraviețuitor al lagărelor
sovietice.
Volumul de nuvele Poștalionul beneficiază
de o prefață intitulată Proza cu ape tulburi și cu
scriitură ageră semnată de Constantin Trandafir.
„Neîndoielnic, afirmă criticul, Lina Codreanu are
imaginație epică, între care vocația identificării
structurilor singuratice și bizare, a lipsei de orizont
afectiv, a înstrăinării și ratării” (p. 9).
În cronica sa, criticul George Bodea trage
următoarea concluzie: „Scrise cu dezinvoltura
celui pe deplin stăpân pe tainele artei sale de a
convinge prin apelul la cuvântul rostit în preajma
marilor modele din literatura clasică și modernă
română, din care nu pot lipsi Sadoveanu și Mircea Eliade,
narațiunile prozatoarei Lina Codreanu propun între altele și o
meditație despre rostul artei, al literaturii îndeosebi, într-o lume
tot mai amenințată să-și piardă reperele fundamentale” (Provincia
văzută prin Ocheanul lui Dominic, „Crai nou” / 20 mai 2014).
În cronica sa, Mihaela Grădinariu apreciază că volumul
de nuvele Poștalionul reprezintă pentru Lina Codreanu „o certă
reușită, o rupere a unor zăgazuri, care demonstrează, în șase texte,
o coerență a scriiturii și un repertoriu al strategiilor discursive de
invidiat” (Povestea ca ochean, „Cronica veche”, nr. 10/2014).
Proza Linei Codreanu este una modernă, realistă, obiectivă
și poetică iar cititorul avizat este captivat de talentul autoarei în
zugrăvirea unor fapte și întâmplări diurne și nocturne. Literatura
face parte din contextul vieții spirituale a unei societăți. Ea
oglindește modalitățile vieții contemporane, se explică prin acestea
și contribuie în mare măsură la explicarea acestora. Surprinzătoare
în nuvelele sale este cantitatea de adevăr, fiindcă, după cum afirma
Jules Renard (Jurnal), „în literatură, adevărul se deosebește de
www.oglindaliterara.ro
neadevăr întocmai ca florile naturale de cele artificiale: printr-un fel
de mireasmă inimitabilă”.
În cronica Poezia prozei apărută în revista „Lohanul” (nr.
29/2014), observam, la rândul meu, că nuvelele „de dimensiuni
aproximativ egale înfățișează oameni obișnuiți, cu aspirațiile,
speranțele și idealurile lor, cu universul lor, cu lumea lor de gânduri
și simțiri (…). Dialogurile, descrierile-peisaje sau portretele –
fac dovada artei cu care autoarea evocă întâmplări și creionează
destine. Dar marele talent al scriitoarei Lina Codreanu constă în
poezia prozei, poezie cu atât mai surprinzătoare cu cât n-o întâlnim
azi în avalanșa de cărți cu poezii”.
Dacă anterior, insistam asupra poeziei textelor, acum adaug
alte calități ale scrisului Linei Codreanu, stilul metaforic, de
pildă. Petrișor din nuvela Catedrala de sare are „spice de grâu în
loc de păr și petice de cer în loc de ochi, ager ca o zvârlugă și
tare curios” (p. 33). Chiar titlul nuvelei Poștalionul este un soi de
metonimie prin care înlocuiește funcția celui angajat la poștă cu
mijlocul de locomoție, rezultând astfel porecla pe care i-a dat-o o
fetișoară „după ce trecuse razant pe lângă ea, speriind-o cu fâșâitul
cauciucurilor furișate pe asfalt” (p. 47).
Prozatoare Lina Codreanu folosește epitete, comparații și
personificări caracterizate prin inedit și care țin mult de stilul poetic,
contribuind astfel la potențarea ideilor exprimate și a frumosului
artistic. Venirea ploii este sugerată de „balauri
de nouri”, apoi de „un foșnet iute” pe „frunza
colbuită”, deşi „soarele încă zâmbea sfidător. De
când așteptau mulți plânsul îngerilor. Ploaia nu
contenește. Se-nviorează verdele pădurii și al
ierbii” (pp. 45-46).
O altă exemplificare o aflăm în introspecția
poștașului îndrăgostit: „Ce lăsase între pereții
crâșmei, ce urme brăzdase în sufletul lui privirile
întunecate, cum de-l buimăcise surâsul fetei,
toate acestea erau neștiutul de sub coaja oului.
Fire nevăzute păreau că-l învăluie și-l prind ca
pe-un vierme de mătase când îi vine vremea a fi
cocon, ascunzându-l de lume. De toată lumea. O
buimăceală ademenitoare, un amestec de spaimă
și plăcere nu-i dădeau pace” (pp. 52-53).
Întâlnim în acest volum o proză superioară,
dovadă tablourile din natură demne de penelul
lui Grigorescu sau de pana lui Hogaș, Bogza ori
Sadoveanu.
Văzând câteva Semne de primăvară, doi
îndrăgostiți ies la plimbare: „Pe vârful dealului s-au oprit și au
admirat întinderea văii albe spintecate de șiragul sârmelor întinse
pe spalierele viței de vie sau stropite din loc în loc cu petice largi
de pământ ori chiar cu smocuri verzi de iarbă gata să ia cu asalt
noul circuit al vieții. Ici-acolo, de câte un pâlc de măceși. Un
vânticel rece, șturlubatic, șuiera subțire peste vârfurile țepoase.
Pădurea încă mohorâtă se-ntindea pe partea vestică, acoperind
dealul până-n marginea orășelului Mandra, vuind într-un fundal de
început de lume. Pe vale, șerpuia râul Gredu, lărgindu-și malurile
înspre sud. Erau la capăt de lume pe zariștea dealului, profilați
între cer și pământ ca două uriașe semne ale mirării, sub vârtejul
unor sentimente năvalnice întărite de aerul primenit al primăverii,
încât îmbrățișarea și săruturile celor doi nu erau decât încununarea
acestei stări de fericire” (p. 159).
Aceste câteva argumente vin să susțină adevărul că avem în
persoana Linei Codreanu un prozator remarcabil care, cu fiecare
volum, își dezvăluie forța talentului său.
Alegeţi!
10603

LA PORCUL LAUDAT...
Gabriela Căluţiu Sonnenberg
În urmă cu nu chiar aşa de mulţi ani, porcul de casă se sacrifica în
ogradă. „Am ocis”, dădea bunica de veste prin sat, în ton sec. Aborda o
mină severă, căci tăierea porcului era o treabă nu tocmai amuzantă. Tragică
şi brutală cum era, nu puteai să renunţi la sacrificarea grăsanului dacă vroiai
să supravieţuieşti cu demnitate anul, cu provizii solide de cârnaţi, şoric,
slănină, caltaboşi, jumeri, tobă, carne la borcan şi untură.
Specialitatea familiei era moagăna, un fel de tobă supradimensionată,
fiartă în varză murată, după o reţetă păstrată şi transmisă cu sfinţenie din
tată-n fiu. Nimeni din familie nu va uita vreodată catastrofa din anul în care
un unchi neglijent şi-a permis să improvizeze un pic, incluzând şi usturoiul
printre ingrediente. A fost un dezastru! Era, oricum, unchiul pe care unii
dintre noi nu-l prea aveau la inimă.
Delicioasa moagănă poate crea dependenţă. Îmi amintesc că unul
dintre copiii din vecini, stabilit la oraş, când venea acasă de Sărbători
începea să strige încă din capul satului, din toţi rărunchii: „Mumă, îi gata
moagăna? Moagănă, tulai mumă, ado-ncoace!”.
Am întrebat peste tot, dar numai în satul bunicilor dinspre partea
tatălui există acest fel de mâncare. Abia târziu i-am dat de cap misterului:
e o reţetă preluată de la saşi, o specialitate cunoscută doar într-o zonă
restrânsă din sudul Germaniei, Saumagen ̶ din germanul Magen, stomac
şi Sau, scroafă, compoziţie îndesată şi cusută în stomacul bine curăţat al
porcinei. A fost mâncarea preferată a lui Helmut Kohl, deţinând capul de
afiş la multe mese oficiale. Cancelarul avea mania de a-şi omeni oaspeţii
cu acest gustos dar controversat amestec cu aspect nu tocmai elegant. Pe
cine să mai mire faptul că numele de familie al carismaticului politician se
traduce prin... varză (în germană Kohl)?
În germană, expresia consacrată pentru „a avea noroc” se traduce
de fapt prin „a avea porc”. Nu toţi românii aveau posibilitatea de a ţine
porci la vremea aceea, aşa că se poate spune că familia noastră a avut...
noroc. În comuna noastră mai toţi vecinii ţineau porci, cei săraci câte unul
mai sfrijit, cei înstăriţi uneori chiar doi, mai ţapeni în spinare. „Băi vere
Ioane”, îl tachina bunicul pe unul mai nevoiaş, „de când ne-or băgat pe toţi
în colectivă, s-aude şi din curtea ta groau-groau prin preajma Ignatului, nu
numa´ guiţ ca mai antârţ”. Era o trimitere subtilă la situaţia de după reforma
agrară, care pentru noi fusese o afacere păguboasă, dar pe vecinul Ion îl
ajutase să intre şi el în rând cu lumea.
Tata avea metoda lui proprie de a imprima sângeroasei întreprinderi
o tentă mai amuzantă. Vara cumpăra o pereche de purcei, mascul şi femelă,
pe care-i boteza invariabil Nicolae şi Elena. Apoi îi creştea şi-i îngrăşa cu
mare grijă până-n iarnă, având obiceiul să-i alerge şi să-i apostrofeze cât de
des putea, rostindu-e numele sonore cât mai apăsat: „Mama ta de scroafă,
Eleno, da tare puturoasă mai eşti”, sau „Băi Nicule, tu tot cretin ai rămas!”,
se-auzea la răstimpuri din coteţul din spatele casei.
Abia aştepta apoi să vină sorocul, pentru a-şi chema entuziasmat
porcinele, în timp ce-şi ascuţea meticulos cuţitul de-njungheat: „Hai,
Nicule, hai, Eleno, care vrei să te sacrifici primul?” Mama sărea la el,
apostrofându-l plină de obidă: „Taci mă că te-aude vecina, primăriţa! Parcă
văd că mâine opreşte duba la poartă şi te duce de-ţi scoate toţi gărgăunii din
cap!” „Dar, ce-am făcut?”, se prefăcea tata, inocent.
În pivniţă, butoiul cu varză la murat, tot specialitatea lui era. Cobora
des la el şi pritocea de zor, suflând aer printr-un furtun, dar insista mereu
să ne amintească că el nu se duce acolo ca să încerce gustul ţuicii de prin
damigene, aşa cum făceau alţii, pe care prea bine-i cunoşteam.
În privinţa asta, până şi mama recunoştea că tata nu exagera cu
alcoolul decât atunci când avea musafiri. Şi numai înainte de mâncare!
Oricum, mama se grăbea cât putea de tare să pună rapid mâncarea pe masă,
ca să nu apuce el să guste prea multă ţuică tare, din cea întoarsă. Tot ea mai
avea un truc: i-o turna în paharul cu pereţii groşi, în care încăpea mai puţin.
Iar tata se făcea că nu observă...
Legat de muratul verzei, tata avea metoda lui infailibilă de a doza
sarea, ca să nu iasă nici moarea prea sărată, dar nici să nu se strice varza.
Aşa nimerea concentraţia optimă: scobea cotorul fiecărei căpăţâni atâta cât
permitea grosimea lui iar căuşul îl umplea ochi cu sare grunjoasă. Apoi
aşeza verzele în butoi, turna apa şi aşeza deasupra un capac de lemn, pe
care plasa doi bolovani grei, ca să le ţină sub apă. Pojghiţa albicioasă care
se forma desupra plutea ca o pătură protectoare, străpunsă doar de furtunul
de cauciuc prin care sufla din când în când aer, făcând apa să bolborosească.
Gradul de aciditate cel mai potrivit pentru consum se atingea destul de
exact în preajma Crăciunului. Era bucuria mamei, care pregătea tot felul de
mâncăruri cu varza acră.
După chiolhanurile grele, zeama de varză ne dregea stomacurile mai
bine decât ciudatele pastile de triferment, pe care le aducea sora mea mai
10604 www.oglindaliterara.ro
mare, studentă de la oraş. Moarea o mai beam şi ca acompaniament pe
lângă cartofii copţi în coajă, la cuptor.
Tot la cuptor se mai coceau ca desert şi felii de dujleac, cu carnea de
un portocaliu intens, sub pieliţa maronie, caramelizată de dogoarea focului
din vatră. Apoi veneau lichiiele, cozonacii, prăjitura cu nucă, cornuleţele de
vanilie, işlerele, covrigeii, romburile cu glazură de lămâie şi multe altele.
În Ajun cântam colinde; mai întâi acasă, lângă brad, apoi pe la
neamuri şi prieteni. Asta cu condiţia să nu se fi stricat iarăşi tocmai în Ajun,
cum se întâmplase în câţiva ani la rând, pompa hidrofoare. Era motivul
pentru care tata nu era deloc în dispoziţie de Sărbătoare, după ce petrecea
ore-ntregi cu o cheie franceză ruginită în mâni, încercând zadarnic să...
facă minuni. Erau momentele în care declama maiestuos ode la adresa
cumpenei de la fântâna casei sale părinteşti, care, nefiind electrică, nu se
strica niciodată. Ca profesor de limbă şi literatură, nu avea deloc talent la
tefnică. Cum lua o unealtă-n mână, cum îi şi dădea sângele iar mama sărea
cu leucoplastul, să-i panseze cele două mâini... stângi.
Dacă venea Moşul în persoană, şi nu doar ca o fantomă care
lăsa cadourile sub pom, noi, copilele, trebuia să recităm câte-o poezie.
Ruşinoase cum eram, nu ştiam cum să ne ascundem de el mai bine, dar tot
noi străluceam ca vestita rază după ce scăpam cu bine, primind aplauze,
laude şi pupături grămadă. Mai apoi ne îndopam din mers cu dulciuri,
hârjonindu-ne printre picioarele adulţilor, fugind şi chiuind prin casă sau
ascunzându-ne pe sub mese, la adăpostul faldurilor bogate, cu ornamente
de Sărbători.
Cândva, prin anii şaizeci, verişoara mea s-a făcut de pomină cu
încercarea de a-i recita unui Moş Crăciun morocănos o poezie festivă.
Îmbujorată şi cu glas pierit, mogâldeaţa şi-a început recitalul cu titlul
pompos: „Partidul”. „Ce e aia, Partidul?!”, a repezit-o cu glas tunător
Moşul, care nu accepta deloc să fie strigat Gerilă, scârbit de amestecul
politicii în treburile noastre interne. Curajoasa şoimiţă a patriei s-a fâstâcit
doar pentru o clipă iar apoi, adunându-şi puterile, i-a strigat înapoi „O casă
mare!”. Era imaginea care îi ţâşnise spontan în minte, reprezentând o clădire
impozantă, pe lângă care trecea în fiecare zi pe drumul spre grădiniţă, un
edificiu gigantic pentru ochii ei de pitic. Era locul la care adulţii făceau
referire uzând numele generic de „Partid”. „HOHOHO!” a bufnit atunci
Moşul în hohote clocotitoare de râs amestecat cu plâns, ţinându-şi mâinile
bandajate cu leucoplast în faţa ochilor, ca să nu fie recunoscut. Episodul
acela antologic a intrat în analele familiei noastre, demonstrând totala
rupere de realitate în care ne aflam de fapt în general, nu doar aşa, din An
în Paşte.
După Anul Nou, flăcăii de prin satele învecinate de la poalele
Munţilor Cibinului ieşeau pocnind din bice, călare pe cai împodobiţi cu
pături cu ciucuri multicolori. Cu apa rece, scoasă de prin copcile pe care le
spărgeau în râul îngheţat se stropeau unii pe alţii, „botezându-se”. Pe seama
lor, tata se amuza teribil imitând glasul fonfănit cu care îşi dădeau ghes,
repetând la infinit obsedantul refren „Sfântul Sol Văsâi, Sfântul Sol Văsâi,
şi-o cupă cu viiiinuu!”. Supărată, mama, care tot din zona aceea se trăgea,
îl corecta mereu, insistând că refrenul acela nu s-a cântat niciodată la ei, pe
partea dinspre Ţara Făgăraşului.
Carnea de la borcan, bine conservată în untură supravieţuia ca
printr-o minune până în vară. Mai mare dragul când plecam în iulie
la Mamaia, realmente cu căţel şi ... purcel la bagaj. Conform mottoului
colindei, ”Luând fiecare/ Bucurie mare,/ Care bucurie/ Şi la voi să fie”, nu
doar noi, ci şi gazdele noastre de la Constanţa ne lingeam degetele după
dărabele acelea de carne macră şi fragedă. La rândul lor, ele ne răsfăţau
la schimb cu cantităţi considerabile de peşte proaspăt. Finalul vacanţei de
vară dădea semnalul epuizării complete a rezervelor noastre de produse de
porc. Venea vremea unei noi generaţii de Nicolai şi Elene, pe post de soli
prozaici ai unui alt Ignat promiţător.

ale Duhului Sfânt
Dacă priveşti mult în abis, abisul va privi in tine
Nietzsche1
În lumina celor cinci arcuri reflexe cunoscute de iniţiaţii acestei lumi, ştiind
că cele trei clasice, scolastice şi acceptate pentru înalta educaţie a oamenilor
obişnuiţi (profani) sunt arhicunoscute, bămuiesc, cu o certitudine intuitiv-
profetică, existenţa a încă două care să împlinească perfecţiunea, nu numai
a universului nostru, ci a celui incomensurabil ca spaţiu şi timp, abisul
neantic. De aceea mă întorc la simbolul gematriei numărului şapte.
Şapte aparţine întregului (nu trei, nu cinci, nici zece ori doisprezece) şi aşa
acesta este desăvârşit în arta regală a cunoaşterii. M’am referit adeseori în
prelegerile mele la lumea temporală şi spaţială în care ne ducem traiul şi
care abundă în simbolismul numărului 7. Urmărind (a câta oară?) tainele
catehismului prin studiile aprofundate de fiica mea, Elleny, mi-a apărut din
nou referirea la cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, cu trimitere directă la
pasajul biblic Isaia 11:2-3. Traducerea acestui paragraf din Biblia ortodoxă
in limba română este: „Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul
înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei
şi al bunei-credinţe. Şi’L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu.”
traducere care nu dezvăluie întrutotul conţinutul acestui paragraf.
În ebraică (varianta masoretică - citită de la dreapta la stânga)2 textul este:
‫הָחָנְו‬  ‫ויָלָע‬  ‫ַחּור‬  ‫הָוהְי‬ ‫ַחּור‬  ‫הָמְכָח‬  ‫הָניִבּו‬  ‫ַחּור‬  ‫הָצֵע‬  ‫הָרּובְגּו‬  ‫ַחּור‬  ‫ תַעַּד‬ ‫ תַאְרִיְו‬ ‫הָוהְי‬.
adică de la stânga la dreapta: Şi odihni deasupra Ruach IHVH Ruach
Chokmah si Binah Ruach Atzah şi Geburah Ruach Daath şi Yirah IHVH.
Deci traducerea (literală şi aproximativă, la rândul ei) devine : „Şi [Vau -
litera ce indică coloana vertebrală] Spiritul lui Dumnezeu [Ruach IHVH]
se va odihni/ sprijini pe Spiritul [Ruach] lui Chokmah [înţelepciune],
Spiritul lui Binah [inţelegerii], Spiritul [Ruach] lui Atzah [sau Chesed sau
Gedulah, Intimul], Spiritul [Ruach] Geburah [Buddhi, Sufletul Spiritual],
Spiritul [Ruach] Daath [Cunoaşterea ocultă, Sefirotul ascuns] şi [Vav]
Yirah [reverenţa/ fervoarea/ frica] IHVH. Şi [Vav] (-l va face in) Spiritul
[Ruach] Yirah [reverenţei/fervorii/fricii] IHVH şi nu va judeca după
vederea ochilor si nu va decide/respinge dupe cele auzite de ureche”, unde
Ruach este unul din cele cinci feluri de suflet/ spirit/ mod de manifestare,
Chokmah (inţelepciune), Binah (inteligenţă/intelegere), Chesed (milă/
iubire), Geburah (rigoare/severitate) şi Daath (cunoastere) sunt cinci
dintre sefiroţii Kabalei Ebraice, IHVH este Numele celui nenumit - Iod-
He-Vau-He - cum poate fi indicat in unele contexte Trinitatea impreună
cu Absolutul, iar Yirah este un termen ce ne indică respectul şi iubirea,
teama şi fervoarea cu care trebuie să respectăm Legea lui Dumnezeu (ca
şi Pehad  de pe pentagramă) dar numeşte şi partea inferioară a coloanei
vertebrale, sacrumul, baza coloanei şi ne trimite astfel la stricteţea
referitoare la energia creatoare, Yesod. De fapt rădăcina cuvântului are şi
sensul de curgere, a unei ape, râu sau ploaie. În Proverbe 9: 10 găsim
explicaţia: «Inceputul inţelepciunii (Chokmah) este frica de Dumnezeu (
IHVH).» Oricum pentru a pătrunde sensul profund al textului avem nevoie
de Kabbala. Aceleaşi cuvinte - numele Sephiroţilor- le găsim pretutindeni
in Biblie şi, necunoscându-le, se pierd hermeneutic tâlcurile învăţămintelor
protoistorice. Din păcate traducerea Bibliei in limba romană face de
nerecunoscut chiar şi înţelesul superficial al originalului.
Preiau dintr’un studiu extins doar exemplul din Proverbe 8:12-15: Eu [sunt]
Înţelepciunea (Chokmah), locuiesc împreună cu prevederea şi stăpânesc
ştiinţa (Daath) şi buna chibzuială. Frica (Yirah) de Domnul este urârea
rãului; trufia şi mândria, purtarea rea şi gura mincinoasã, iatã ce urãsc eu.
Al meu este sfatul (Atzah - Hesed) şi buna chibzuială, eu sunt priceperea
(Binah), a mea este puterea (Geburah). Tot astfel din 1Cronici 29:1: A
Ta este, Doamne (YHVH), mãrirea (Gedulah -Hesed), puterea (Geburah)
şi mãreţia (Tipheret), vecinicia (Netzach) şi slava (Hod), cãci tot ce este
în cer şi pe pãmânt este al Tãu; a Ta, Doamne, este domnia (Malkuth),
cãci Tu Te înalţi ca un stãpân mai presus de orice. Şi sunt mulâi aceia
care insistă că lestul pe care îl cărăm zilnic nu aparţine trupului ci umbrei3
sinelui nostru care oscilează între incertitudini şi neîncredere, dereglând
sensul logic al drumului nostru prin labirint, în spirala care ne duce printre
uşi succesive, alegem uneori clanţele greşite în care lumina, călăuzitoarea,
se simte copleşită de întuneric.
Revelarea darurilor Duhului Sfânt îşi are rădăcina în profeţia lui Isaia despre
venirea lui Mesia: “O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din
www.oglindaliterara.ro
rădăcinile lui va da. Şi se va odihni
peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul
înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul
sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei
şi al bunei-credinţe. Şi-l va umple
pe El duhul temerii de Dumnezeu”
(11,1-3). În timp ce profeţia lui Isaia
se referă la Mesia, Tradiţia Bisericii
spune că aceste daruri sunt extinse
la toţi credincioşii prin Sacramentele
Botezului şi în special al Mirului
(Catehismul Bisericii Catolice).
Sfântul Paul învaţă: “Căci pe cei pe
care i-a cunoscut mai înainte, mai
înainte i-a şi hotărât să fie asemenea Liviu Pendefunda
chipului Fiului Său” (Romani 8,29),
indicând aici că prin harul acestor
Sacramente o persoană dobândeşte o identitate cu Cristos şi împărtăşeşte
acele daruri specifice rolului Său de Mesia (cel puţin acelea care ne pot fi
transmise).
Confirmând această credinţă, Sf. Ambrozie învăţa în “De mysteriis”:
“Amintiţi-vă că voi aţi primit sigiliul spiritual, duhul înţelepciunii şi
înţelegerii, duhul dreptei judecăţi şi al curajului, duhul cunoaşterii şi
evlaviei, duhul sfintei frici în prezenţa lui Dumnezeu. Păziţi ceea ce aţi
primit. Dumnezeu Tatăl v’a marcat cu semnul Său; Cristos Domnul v’a
întărit şi a pus chezăşia Sa, Duhul, în inimile voastre” (7,42). Credincioşilor
li se aminteşte despre aceste daruri în liturghie. La Liturghia de Rusalii, când
ne amintim de coborârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor, credincioşii se
roagă la Secvenţă spunând “Celor care au credinţă şi cred în tine, dă-le
cele şapte daruri sfinte”.
Conştienţi de harul care ne locuieşte, ne scuturăm de umbre şi-atunci primim
cheia. Sunt dintre noi care ştiu poarta, alţii au primit câte o cheie. Dar, deşi
vedem lumina care e chiar lângă noi şi ne însoţeşte îmbălsămându-ne’n
Cuvânt, ne încăpăţinăm să primim cele şapte daruri cu braţele deschise
pentru a ieşi din labirint şi să păşim în Lumină.
Sfatul suprem este că nu ar trebui să ne fie teamă. Umbra aceasta, la fel
cu cea dată de trup, este un dat necesar, ca să nu uităm că din întuneric,
din chaos, s’a născut vibraţia numită lumina albă însumând nenumăratele
culori care ne binecuvântează. Întreaga spiritualitate este capabilă să se
desprindă de lumina neagră, dar nu eliminând-o ci prin iubire. Marea
nu poate stinge dragostea, nici râurile s’o potolească; de-ar da cineva
pentru iubire toate comorile casei sale, cu dispreţ ar fi respins acela4.N’am
ştiut niciodată dacă textele găsite în biblioteca din labirint au fost scrise în
timpurile noastre, în viitor sau trecut. Dar, cu siguranţă ele coexistă akashic
în memoria noetică.
În mod tradiţional cele şapte daruri sunt considerate următoarele:
înţelepciunea; înţelegerea; sfatul; puterea; ştiinţa; evlavia; frica de
Dumnezeu. Să remarcăm că textul evreiesc de la Isaia enumeră doar şase
daruri, teama de Domnul fiind repetată de două ori; traducerea greacă şi
latină însă enumeră şapte, adăugând “evlavia” şi eliminând repetarea “fricii
de Domnul”. Ca să mergem mai departe în primul rând trebuie clarificat
termenul de “daruri”. Ele sunt în mod corect numite “daruri ale Duhului
Sfânt”, deoarece Duhul Sfânt este cel care le acordă. De aceea ele sunt
daruri supranaturale care operează într’un mod supranatural. Acestea nu
sunt daruri pe care cineva să le invoce în situaţii de urgenţă; în schimb ele
sunt prezente în credincios atâta timp cât el rămâne în starea harului.
Aceste daruri ajută o persoană să atingă sfinţenia şi duc la perfecţiune
virtuţile, atât virtuţile teologice (credinţa, speranţa şi iubirea) cât şi
virtuţile infuzate (prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea). Ideea aici este
că aceste daruri ajută o persoană să ia parte la însăşi viaţa şi natura lui
Dumnezeu, acum în această viaţă şi în viaţa veşnică. În acest sens, după
cum susţinea Sf. Toma de Aquino, ele sunt în adevăratul sens “obiceiuri”,
din latinescul  habitus, semnificând prezenţa şi operarea constantă a lor.
Catehismul subliniază ideea: “Viaţa morală a creştinilor este susţinută de
darurile Duhului Sfânt. Acestea sunt dispoziţii permanente care îl fac pe
om ascultător în a urma impulsurile Duhului Sfânt.”
_______________
1 Friedrich Wilhelm Nietzsche (15 octombrie 1844 – 25 august 1900),
psiholog, filosof, critic, poet şi compositor german 
2 Michael Laitman,  Basic Concepts in Kabbalah:. Edition: Paper-
back, 2006
3 vezi prelegerea despre umbră în Luminătorii timpului.
4 Cântarea Cântărilor 8.7
10605
 Scriitorii şi Unirea
Steaua Dunarii constituia un luminos si tonifiant
indrumator al constiintei neamului. Evocind zilele
Din timpurile Unirii, in volumul Pagini razlete,

Principatelor Române
aparut in 1901, N. Gane isi amintea ca Steaua
Dunarii, scris „cu foc si o putere de argumentare
cum nu mai fusese jurnal romanesc scris pina
atun-cea, era Evanghelia care ne inspira in toate
Dupa Revolutia din 1848, scriitorii romani proscrisi la Paris au exercitat o binefacatoare inriurire zilele si intretinea caldura entuziasmului nostru”.
asupra tinerilor munteni si moldoveni aflati la studii aici, stimu-lindu-le si intarindu-le sentimentele Dintre publicatiile unioniste cu larg ecou
patriotice, mobili-zindu-i in lupta comuna pentru binele patriei, insufle-tindu-i in eforturile de a in epoca merita sa amintim Zimbrul si Vulturul,
pregati si infaptui unitatea nationala. Sub propensiunea propriilor lor sentimente si cu sprijinul .simbolizind, in titlu, unirea stemelor celor doua
revolutionarilor proscrisi, tinerii romani aflati la Paris editeaza, in mai 1851, revista Junimea romana, Principate Romane. Aparuta la 1 noiembrie 1858,
sub responsabilitatea poetului George Creteanu. In articolul-program Scopul nostru, se declarau sub conducerea lui V. A. Urechia, gazeta se declara
deschis ca militanti pentru unitatea nationala : „Simtimentul datoriei ne face a lua pana in mina. o expresie a vointei nationale, a unei aspiratii care
Soldati necunoscuti, dar entuziasmati de amorul patriei, ne propunem a propaga, cu tot zelul unpr inimi a insotit permanent istoria romanilor : „Unirea
infocate, ideea unirii nationale. Juni noi insine, ne adresam mai cu deosebire la junimea romana din ne este astazi indoit scumpa : ca simtire naturala
toate provinciile ; facem chemare la toate simtimentele nobile, la toate inimile generoase ; indemnam innascuta in inima fiecarui roman si ca vot legal
pe toti a ne aduna impregiurul stindardului pe care e scrisa deviza : Unirea romanilor”. Tinerii romani, si unanim al ambelor tari surori. Unirea este o
printre care se numara si Alexandru Odobescu, isi propuneau „a convinge pe toti ca nu e deosibire intre vointa nationala, un adevar scris cu litere nesterse
un roman de dincolo sau de dincoaci de Carpati ; vom spune celor ce vor voi sa ne auda ca suntem datori in istoria noastra, si care va tinea in inimile
nu numai a ne iubi ca frati, ci inca a ne da mina spre a ne ridica ca un singur om cind ziua asteptata romanilor cit va tinea si existenta lor ca natiune !
va sosi”. Pentru ca stradania lor sa fie, intr-adevar, eficienta, tinerii munteni si moldoveni faceau un Unirea este credinta noastra nestramutata, ea este
calduros apel la tinerii din celelalte provincii romanesti, spre a propaga ideile expuse in Junimea romana stindardul nostru politic !”
si a stabili relatii de colaborare cu redactia revistei. Pe ultima ei pagina se publica acest apel : „Rugam pe Dupa incheierea Tratatului de la Paris,
fratii nostri care vor primi aceasta foaie sa copieze articolele ce vor socoti de cuviinta si sa le imprastie la 30 martie 1856, in urma razboiului Crimeii,
in popor. Deocamdata foaia nu e redijata decit de studenti munteni si moldoveni. Asadar pentru ca sa Principatele Romane intra intr-o noua faza de
fie un adevarat organ al republicii romanilor, invitam pe junii democrati din Transilvania, Bucovina si dezvoltare. Iesind de sub protectoratul tarist, ramin
Banat a se pune in relatii cu noi.” numai sub suzeranitatea Portii Otomane, asigurate
In conditiile exilului la care au fost supusi dupa inabusirea Revolutiei de la 1848, scriitorii romani de garantia marilor puteri europene. In fiecare
au ramas credinciosi acelorasi idealuri patriotice, afirmin-du-si convingerea ca libertatea si dreptatea principat urma sa se convoace cite un Divan ad-
sociala, unitatea si independenta nationala nu puteau fi dobin-dite decit prin crearea unei republici hoc, cu reprezentanti din toate clasele sociale,
democratice. in 1851, aflindu-se la Paris, Cezar Bolliac si C. A. Rosetti editeaza, in luna noiembrie, un iar dorintele exprimate in aceste Divanuri aveau
prim numar al revistei Republica romana, in al carei articol-program se sublinia : sa fie examinate de marile puteri si consemnate
„Voim ca romanul sa se stabilizeze in insisi ochii sai, ca om si sa se introneze intru toate drepturile intr-o Conventie, ce se va incheia tot la Paris, la
sale, ca sa poata trai dupa legile naturei sale, dezvoltindu-se, perfectionindu-se si implinindu-si misia sa 7/19 august . Pina la semnarea Conventiei, tarile
in societate, cu toata gloria si virtutea de care este capabil. romanesti erau conduse de cite un caimacam
Voim sa aiba o patrie independenta si libera ; o patrie cu zece milioane de romani, cari sa aiba toti (loctiitor de domn). Problema fundamentala pusa
aceleasi drepturi si aceleasi datorii ; o parte intreaga si deopotriva la suveranitatea nationala.” dupa Tratatul de la Paris era Unirea Principatelor
intr-un amplu articol din primul numar, Cezar Bolliac trecea in revista diferitele legiuiri Romane. Lupta pentru unitatea nationala capata
din trecutul tarii noastre, argumentind, in final, ca singura forma de organizare statala care garanta in aceasta perioada o larga amploare, o sporita
drepturile si libertatile legitime ale poporului roman trebuia sa fie republica democratica, bazata pe intensitate, dinamizind toate fortele patriotice,
unitatea nationala. Avind speranta ca „patrusprezece milioane de romani, ai Daciilor si ai Misiilor, vor stimulind energiile creatoare. Este o perioada
trai intr-o singura republica democratica, solidara cu toate republicile natiilor Europei”, Cezar Bolliac de adevarata regenerare nationala, luminata de
era constient ca o astfel de republica putea fi creata numai printr-o legatura indestructibila cu poporul nobilul ideal al unitatii tuturor romanilor, de
roman, printr-o identificare deplina cu viata, sufletul si aspiratiile sale, intr-o unitate nationala, lansind ridicare pe noi trepte de civilizatie.
apelul : „in popor, fratilor ! Acolo este mintuirea, puterea, onoarea si gloria noastra ! D-acolo numai vom În perioada de pregatire a Unirii
putea implini misia noastra a muntenilor. Sa luam initiativa la pactul national, la unitatea romanilor !” Principatelor Romane, in atmosfera involburata
Cel de-al doilea numar al revistei Republica noastra a aparut in 1853, la Bruxelles. Aici, Cezar a luptelor politico-ideologice, scriitorii nostri au
Bolliac publica articolul Unitatea Romaniei, sustinind ca la temelia statului roman trebuie sa stea mentinut un neintrerupt climat favorabil partidei
unitatea nationala, ideal nestramutat al poporului roman, transmis din vechime : „Unirea Romaniei intr- unioniste, relevind necesitatea si insemnatatea
un singur stat nu este o idee numai in capetele citorva romani prea inaintati ; nu este o idee iesita din istorica a infaptuirii unitatii nationale. Mijlocul
dezbaterile de la 48 incoace ; ea a fost simtimentul national in toate partile Romaniei, de cind istoria a cel mai eficient prin care au actionat a fost,
inceput a ne spune cite ceva despre Dacia”. bineinteles, poezia, careia i-au imprimat un viu
In perioada premergatoare Unirii Principatelor Romane, publicatiile cu caracter literar si politic caracter de manifest, mobilizator. Ideea Unirii
scoase de scriitorii nostri reprezentativi au continuat si au amplificat programul Daciei literare si al incepe sa fie proclamata deschis inca din . in acest
Propasirii, in spiritul crearii unei literaturi nationale unitare si al sprijinirii active a miscarii unioniste. an, George Cre-teanu scrie Oda la patrie, inclusa
O contributie esentiala in aceasta directie a adus revista Romania literara, editata de Vasile Alecsandri in volumul Melodii Ultime, in care indemna:
in 1855, in prospectul careia se lansa chemarea „tuturor literatorilor romani” sa colaboreze in paginile Va dati cu toti mina, frati d-acelasi singr,
ei, pentru ca sa fie „cimpul de intilnire frateasca a tuturor talentelor din tarile noastre.” Revista a fost, Si spre-o viata noua cu totii pasiti ;
intr-adevar, un factor unificator al scriitorilor din toate tinuturile romanesti, in paginile ei in-tilnindu-se Numai prin unire vom merge departe,
Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi, Mi-hail Kogalniceanu, Costache Negri, Alecu Russo, Dimitrie Vom culege floarea cea de libertate
Bolintineanu, Alexandru Odobescu, Grigore Alexan-drescu, George.Sion, D. Dascalescu, George Si in sinul tarii vom fi fericiti.
Creteanu si altii.
Idealul unionist a fost sustinut cu un admirabil dinamism patriotic, atit inainte cit si dupa Unirea Consecvent militant unionist, George
Principatelor Romane, de doua importante publicatii ale vremii, Steaua Dunarii, scoasa de Mihail Creteanu adresa acelasi inflacarat indemn prin
Kogalniceanu, la Iasi, la 1 octombrie 1855, al carei titlu initial trebuia sa fie Unirea, dar n-a fost aprobat poezia La romani, publicata in 1856, in Steaua
de ocirmuirea din acea vreme, si Dimbovita, infiintata de Dimitrie Bolintineanu, in Bucuresti, la 11 Dunarii, aratind contemporanilor sai ce datorie
octombrie 1858, asupra careia vom reveni intr-un capitol urmator. aveau in imprejurarile specifice ale vremii lor :
Scopul urmarit de Mihail Kogalniceanu prin Steaua Dunarii, declarat in primul numar si pus Azi patria nu cere sa-i dam al nostru singe ;
apoi in aplicare cu consecventa si fermitate, pe tot parcursul existentei ei, era de a continua, in noile Ci vrea s-avem caracter, curagi cetatenesc
imprejurari istorice, traditia indelungata a idealului de unitate nationala si de a-l concretiza in fapta, ca Spre-a proclama Unirea, cu toti spre a ne
singura cale de a asigura demnitatea si propasirea natiunii romane : „Unirea Principatelor a fost visul stringe
de aur, telul ispravilor a marilor barbati ai Romaniei, a lui Iancu Huniad, ca si a lui Stefan cel Mare, Sub steagul romanesc.
ca si a lui Mihai Viteazul, a lui Vasile-Voda, ca si a lui Matei Basarab Unirea Principatelor este dar
dorinta vie si logica a marii majoritati a romanilor. Steaua Dunarii este jurnalul Unirei. Prin aceasta ea Tot in 1856, George Sion scrie poezia La
î

nu urmeaza unei utopii ; ea apara numai interesul vital al patriei. Unirea Principatelor este singurul mod Unire, jus-tificind legitimitatea si necesitatea
in stare de a consolida nationalitatea romanilor, de a le da demnitate, putere si mijloace pentru a implini istorica a unirii tuturor romanilor intr-o singura
misia lor pe pamintul ce de catra Cel de sus li s-a dat spre mostenire”. Pentru toti cei ce aveau simtirea patrie :
romaneasca a unitatii nationale, in clocotul evenimentelor care prevesteau si pregateau Unirea, gazeta Noi stim cum ca moldovenii

10606 www.oglindaliterara.ro
 De cind lumea pe pamint
Tot a’e-o lege cu muntenii
Si de-o limba cu toti sint.
De ce dara sa nu fie
Un popor tot la un loc
S-o frumoasa Romanie
Tot c-un suflet s-un noroc ?
Haideti dar la mintuire
Toti cu totii s-alergam
„La Unire ! la Unire I”
Toti un viers sa radicam.
In 1856, la unison cu ceilalti confrati, Cezar
Bolliac isi exprima dorinta, in poezia La Romania,
„Fie una Romania si tot fiul ei roman !” Aceeasi
dorinta o exprima si in poezia Tara Romaneasca
catre Moldova, publicata in . in viziunea poetilor,
Unirea avea menirea sa alunge suferintele
romanilor, sa zideasca o patrie puternica.
Elocventa este poezia La patrie de N. Nicoleanu,
aparuta in 1857 :
Romani ! cauza e mare si Europa ne
protege.
Al unirei s-al puterei geniu plana peste noi.
De la noi atirna totul, de la noi sta a alege
Ori o patrie marita, ori rusine si nevoi.
Sa strigam dar toti Unire ! Unirea face
puterea ;
Fara dinsa orice popul este slab si sovaind.
Sa dam patriei amorul, ca sa aiba mingiierea
Pentru rele-atit de crude ce-am vazut-o
suferind.
Cind se constituie, in Iasi, la 25 si 30 mai
1856, Comitetul Unirii, Vasile Alecsandri scrie
acest viguros Juramint:
Sub acest maret castan
Noi juram toti in fratie.
Ca de azi sa nu mai fie
Nici valah, nici moldovan ;
Ci sa fim numai romani
Intr-un gind, intr-o unire
Si sa ne dam mini cu mini
Pentru-a tarei fericire.
La foarte scurt timp, in Steaua Dunarii, nr.
31 din 9 iunie 1856, publica nemuritoarea sa Hora
Unirii, pe care o cintam si astazi cu tulburatoare
emotie :
Hai sa dam mina cu mina
Cei cu inima romana,
Sa-nvirtim hora fratiei
Pe pamantul Romaniei.
Demna de mentionat este replica
munteneasca, datorata lui Cezar Bolliac,
prin poezia Rasunet la „Hora Unirii” de d. V.
Alecsandri, publicata in ziarul Buciumul, nr. 2 din
1857 :
Sintem gemeni, mai firtate,
Din parinti intr-o dreptate,
Ca doi ochi la semanare,
Ca doi brazi la inaltare.
O Hora Unirii scrie si C. D. Aricescu, in
1858, exclamind :
Bravi copii ai Romaniei
Alergati la joc
Si cu toti hora fratiei
Invirtiti de foc
N-am noi aceeasi soarte
S-aceleasi nevoi ?
Un corp dara pin’ la moarte
Sa fim amandoi.
C. D. Aricescu a celebrat Unirea si in poezia
cu acest titlu, publicata tot in 1858 :
Cinci Mihai Viteazul si cind
Stefan cel Mare Luara drept deviza
Unirea tuturor,
Atunci patria noastra era libera, tare,
Si respectat de lume
slindardu-i tricolor !
Traiasca, frati. Unirea !
Unirea e puterea ;
Puterea o marirea; marirea, propasirea,
Unirea e viata, lumina si averea ;
Unirea e libertatea, unirea e fericirea !
Uneori versurile se tipareau si se raspindeau
pe foi volante, ca manifeste mobilizatoare. Asa s-a
procedat, de pilda, cu poezia Moldova in 1857 de
Vasile Alecsandri, cu o viziune profund optimista
asupra viitorului tarilor romanesti unite :
In zadar raii vreu in orbire
Cereasca lege a-mpotrivi.
Cerul voieste a ta marire
Si tu, Moldova, mare vei fi !
In zadar cearca ei sa ridice
Un zid pe Milcov, despartitor.
Cadea-va zidul si tu, ferice.
Vei fi unita cu a ta sor’.
Caci tot se afla in
Romanie Inimi aprinse de-un sacru dor,
Ce vreau romanul ca sa re-nvie
Mare puternic de dorul lor !
E scrisa-n ceruri sfinta
Unire ‚ E scrisa-n inimi cu foc ceresc!
Aproape ca n-a existat poet al timpului care
sa nu-si instrune coardele lirei pentru a da expresie
telurilor scumpe tuturor romanilor. In poezia
Unirea Principatelor, dedicata „viitorilor deputati
ai Romaniei”, publicata in ziarul Concordia din
30 martie 1857, Grigore Alexan-drescu arata ca
romanii din Muntenia si Moldova, „fii ai Romei
cei eterne, acesti popoli au fost frati” si ca :
La raul ce-i apasa nu pot s-afle lecuire,
Deeit numai in unirea catre care sint
chemati.
Ilomani ! Dulce e unirea !
Ascultati glasu-i rasuna
De Ia fiii Romaniei cere patrie comuna.
Interesant de semnalat este faptul ca,
in perioada de pregatire a Unirii, propagarea
idealului unitatii nationale s-a realizat nu numai
prin intermediul poeziei, ci si prin proza, chiar
prin roman, desi aceasta specie se afla, la noi, in
faza incipienta. E vorba de romanul Bucur, istoria
fundarii Bucurestilor de Alexandru Pelimon,
aparut in 1858, deci in ajunul Unirii. Evccind, in
prima parte, un sir de momente din istoria comuna
a tarilor romanesti, Alexandru Pelimon se oprea
cu insistenta asupra episodului din 1506, cind
Radu cel Mar’i si Bogdan, fiul lui Stefan cel Mare,
s-au inteles „ca niste frati, facind incetare de arme
intre dinsii si uitind cu desavirsire vrajmasia cea
trecuta dintre ei si parintii lor !” Aceasta unitate
romaneasca a avut un ecou profund in rindurile
maselor populare din ambele tari, noteaza autorul
: „Niciodata sarbatoare mai mare nu rasuna tarmii
Milcovului, niciodata veselie mai patrunzatoare
n-a coprins inimile muntenilor s-ale moldovenilor
!” Actiunea propriu-zisa a romanului este
subordonata aceleiasi tendinte unioniste, istorisind
sirul de fapte si intimplari care duc la casatoria lui
Bucur, fiul lui Laiota-Voda, domnul Munteniei, cu
Iliana, fiica lui Bogdan-Voda, domnul Moldovei,
tinara pereche fondind orasul Bucuresti.
Reinvierea acestor momente din istoria
tarilor romanesti ii prilejuia lui Alexandru Pelimon
o entuziasta pledoarie pentru Unire : „Iata aurora
iese splendida despre un viitor ferice ce incepu
www.oglindaliterara.ro
a se arata la orizontul romanilor ! Soarele maret
si aurora tinara suridea la urarile acestui popol
insetat de amor si de glorie ! Umbrele eroilor
iesira din morminte ca sa priveasca la hotarele lor
pe Moldova si pe Romania dantind hora fratiii s-a
unirei intre dinsele O ! zile nesterse din inimile
cele adevarat romane ‚ Fie ca, cit mai indata
aceste doua surori sa-si dea mina pentru eternitate,
aste doua tari sa formeze una !” Alexandru
Pelimon isi exprima dorinta ca „aceste doua tari,
ca doua surori, a se uni s-a se iubi intre dinsele,
a se marita s-a se lega ca sa fie una, sa fie tari in
contra nenorocirei s-a tot felul de amenintari de
dinafara ! A se face una si avind un cap amindoua,
sa-l aiba incoronat prin caldura si amorul fiilor ei,
a purta pe stema sa gloria bravurilor repurtate in
vechime si in viitor, a se numi mare si puternica,
sa fie aleasa si respectata, a fi iubita si cautata, sa
poarte numele cel demn de antica ei mama, sa
dante in hora cu fratii si surorile sale”. in perioada
premergatoare Unirii, propagarea inaltului
deziderat national s-a realizat si prin intermediul
teatrului, prin reprezentarea unor scenete si
vodeviluri cu finalitate precisa, fie combatind
atitudinile retrograde, ostile Unirii, fie punind clar
in lumina necesitatea si insemnatatea patriotica
a infaptuirii acestui deziderat. Un rol activ, si in
aceasta directie, a indeplinit Vasile Alecsandri.
in primavara anului 1856 a scris sceneta Picala
si Tindala, subintitulata „dialog politic”, pe care
o publica in Steaua Dunarii, nr. 34 din 16 iunie .
Reprezentarea ei pe scena Teatrului National din
Iasi a avut loc in stagiunea 1857—. Sustinator al
idealului unionist, Picala il combate pe Tindala,
plasat pe o pozitie retrograda, temin-du-se ca isi
va periclita interesele personale :
Si de ce, supus orbirei unui mirsav interes.
Sa nu vrei a intelege lucru lesne de-nteles :
Ca-n Unire sta puterea! Ca la oricare nevoi,
Decit a fi unul singur, e mai bine de-a fi doi
!
Ca piraiele-adunate se prefac in riuri mari,
Ca cei slabi, cind se-mpreuna, cumpanesc
pe cei mai tari.
Caci. precum zicea odata l-ai sai fii un biet
mosneag :
E mai lesne-a rupe-o varga decit un intreg
toiag !
In cele din urma, Picala in convinge pe
Tindala, care exclama :
Adu mina, mai Picala ; mina vreau cu tme-a
da.
Sa traiasca Romania si Unirea-ntre romani !
Hai sa tragem, mai, o hora in ciuda celor
pagini.
Sceneta se incheie cu Hora Unirii a lui
Vasile Alecsandri.
Propagarea ideii de Unire a fost facuta de
poet si printr-o „comedie cu cintece” intr-un act,
Cinel-Cinel, reprezentata in 1857, pe muzica de
Flechtenmacher. Peripetiile vesele pe care le
infatiseaza conduc la casatoria a doi tineri tarani,
Graur din Moldova cu Florica din Muntenia, in
final cintindu-se, in stil popular :
Lelita de la munteni,
lelito, lelito, fa !
Treci cole, la moldoveni,
Lelito, lelito, fa !
Sa ne prindem sotiori,
Lelito, lelito, fa !
Si sa fim ca doi bujori,
Lelito, lelito, fa !
Peara dracul dintre noi,
î
Lelito, lelito, fa 1
Sa fim una amindoi,
Lelito, lelito, fa i
Tot un trup s-un sufletel,
10607
 Lelito, lelito, fa !
Uniti ca Cinel-Cinel,
Lelito, lelito, fa !
Un subiect asemanator cu sceneta Picala si
Tindala a lui Vasile Alecsandri are piesa Trimbita
Unirii de C. D. Aricescu, reprezentata prima data
in iulie 1857 pe scena teatrului din Cimpulung,
infiintat de poet si de fratii Rucareanu, care au fost
si actori amatori. in piesa, tinarul Petre Ochiescu,
interpretat chiar de C. D. Aricescu, il lamureste pe
Nae Maldareanu despre insemnatatea si foloasele
Unirii :
Pina azi au fost romanii intre dinsii neuniti
Si pentru aceea fura d-atitea natii striviti,
Incit nu mai erau siguri de stramoseasca lor
stare ;
Dar uniti, nu mai cuteaza sa-i mai calce
fiecare
De la noi atirna, frate, a fi tara neatirnata ;
Cum s-o asterne romanul, uite, asa va
dormi;
D-o pierde prilejul asta, anevoie-l va gasi,
Ce e-n raina nu-i minciuna. Ori acum sau
niciodata.
De la noi azi nu se cere decit inima curata.
Numai c-o singura vorba, am bagat tara-n
mormint;
Si in cer am ridicat-o iarasi c-un singur
cuvint.
Si nu pentru noi atita cit pentru ai nostri fii.
Sa nu mai guste si dinsii ale noastre dureri
vii.
Caci destul noi si parintii am trait
nenorociti!
Traiasca incai copiii si nepotii fericiti !
Decit sa lasam lor iarasi robia in mostenire,
Si ei sa ne multumeasca cu blestemuri
meritate,
Mai bine, urniti cu totii, sa le-asiguram
Unire,
De unde naste puterea, si dm puteie
dreptate.
Idealul unionist a fost transpus si in
trilogia in versuri Viitorul Romaniei de Mihail
Pascaly, reprezentata la Galati, in vara anului .
Personajul principal al piesei este poetul Vasilc
Car)ova, care prevesteste Unirea. Dupa cum am
mai aratat, personalitatea lui Mihai Viteazul, ca
primul fauritor al unitatii nationale, a fost evocata
de Petru Gradisteanu in piesa O noapte pe ruinele
Tirgovistei sau Umbra lui Mihai Viteazul, tiparita
in 1857.
Scriitorii romani n-au aderat formal si
conjunctural la ideea de Unire, ci au crescut in
aceasta idee, s-au format moral si spiritual in
lumina acestei idei, au crezut cu sinceritate in ea
si s-au daruit cu entuziasm infaptuirii ei. Venita
din vechime, transmisa din generatie in generatie,
ideea de Unire devenise vitala pentru orice inima
si constiinta romaneasca. in Amintiri din copilarie,
Radu Ro-setti nota : „Cuvintul Unire este unul
din cele dintii cuvinte care au rasunat in urechile
mele ; tata, mama, bunica, mosii, matusile, rudele,
prietenii, chiar cele mai multe din slugile casei
erau trup si suflet pentru Unire. Si acest cuvint era
rostit cu dor, cu evlavie, cu inflacarata insufletire.
L-am auzit rostit cu mult inainte sa-i fi priceput
intelesul. Dupa cele povestite de acei care tineau
minte de mult, gindul Unirii nu fusese strain nici
de batrinii lor, din care mai multi decit s-a putea
crede visase chiar o Unire si mai mare”.
Pentru cei tineri, idealul Unirii devenise
telul suprem al vietii lor, slujindu-l cu abnegatie,
capabili de orice sacrificiu pentru biruinta lui.
Edificatoare sint amintirile lui N. Gane Din
timpurile Unirii: „Toti eram gata sa facem
orice jertfe cu averea si persoana noastra pentru
10608
realizarea acestui ideal care ni se infatisa ca un
soare luminos pe ceriul patriei noastre. Ce sus
erau atunci inimile tuturor ! Cu ce foc, cu ce curaj,
cu ce abnegatiune lucra fiecare pentru marele scop
de regenerare a neamului romanesc !”
Infaptuirea Unirii, simbolizata in dubla
alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie
1859, ca unic domnitor al tarilor romanesti,
a constituit un eveniment de ho-taritoare
insemnatate istorica, punind temelia statului
roman modern, cu profunde ecouri in literatura
noastra. Dintre numeroasele poezii scrise sub
impresia imediata a acestui moment de inaltator
patriotism, amintim Hora lui Cuza-Vada si Cuza
Voda de Vasile Alecsandri, Mariii sale Domnului
Alexandru Ioan I. Anul . Pentru ziua intrarii sale
in Bucuresti de Grigore Alexandrescu, 24 Ianuarie
1859 de C. D. Aricescu, Tarisoara de George Ba-
ronzi, La Cuza-Voda, de Dimitrie Bolintineanu,
Imn la 24 Ianuarie de George Creteanu, 24
Ianuarie 1859 de I. C. Fundescu, Lui Alexandru
Ioan I, si 24 Ianuarie de Grigore H. Grandea, 24
Ianuarie de George Ranetti, Urare Principelui
Alexandru Ioan I de Gh. Tautu etc. Iata, de pilda,
cum glorifica Grigore H. Grandea actul istoric din
24 Ianuarie :
O, zi de-atitia secoli cu lacrimi asteptata.
Zi sfinta, salvatoare romanului popor,
Tu care ne dai astazi o patrie-adorata
Cum trebuie sa fie, ia-ti gloriosul zbor.
Si zbori la nemurire, caci dreapta istorie.
Cu litere de aur, d-acum a insemnat
Ca mindra Romei fiica, frumoasa
Romanie-Ca fenixul din flacari din nou s-a
ridicat
Va desteptati acuma din vechile morminte,
Voi, umbrelor strabune, nemuritori eroi.
Caci sufletul ne arde d-al tarei dor fierbinte.
Pe ale voastre urme pasi-vom d-azi si noi.
Actul maret al Unirii a fost impartasit si
sustinut cu un ardent patriotism si cu o superioara
constiinta civica de catre toti oamenii luminati ai
epocii, in primele rinduri ale acestora aflindu-se
scriitorii. Evocind momentul de neuitat, la care
a participat, al alegerii lui Alexandru loan Cuza
ca domnitor al Moldovei si apoi ca domnitor
al Munteniei, precum si clocotul de bucurie si
mindrie nationala manifestat de intreaga populatie
a lasului, N. Gane marturisea in Amintiri din
timpurile Unirii: „Cind Kogalni-ceanu isi ispravi
discursul, toata lumea plingea in tribune, caci
bucuria mare ca si durerea mare tot prin lacrimi
se exprima. Afara vazduhul clocotea de sunetul
clopotelor tuturor bisericilor din oras si de
bubuitul a 101 lovituri de tun Eu unul marturisesc
ca niciodata n-am avut o mai puternica stringere
de inima ca in fata acestui mare act care era prima
piatra asezata la temelia statului roman. In acel
moment am simtit individualitatea mea de roman
sporita, neamul meu inaltat ; am vazut dintre
negurile trecutului rasarind un soare nou care avea
sa ne incalzeasca si sa ne lumineze calea spre un
viitor si mai frumos. Si intr-adevar, dupa 19 zile se
implini in Bucuresti un act si mai maret, alegerea
lui Cuza-Voda de domn Tarii Romanesti. Astfel
ca dorinta cea mai vie, cea mai aprinsa, cea mai
generala a natiunii romane, Unirea tarilor surori,
era acum indeplinita”.
Marturii despre vointa comuna a
deputatilor si a maselor populare din Bucuresti de
a-l alege domnitor si al Munteniei pe Alexandru
loan Cuza, ne-a lasat indeosebi N. T. Orasanu, in
ampla sa evocare O pagina a vietii mele sau 22,
23 si 24Januarie 1859, publicata intr-o brosura
aparte, in . in dimineata zilei de 24 ianuarie, „care
va ramine adinc sapata in inimile romanilor si
www.oglindaliterara.ro
pe paginile istoriei patriei noastre”, cum spune
N. T. Orasanu, el a primit insarcinarea din
partea deputatilor intruniti pe dealul Mitropoliei
sa pregateasca, la nevoie, actiunea energica a
bucurestenilor in sprijinul alegerii lui Cuza. Iata
cum descrie N. T. Orasanu momentele de neuitat
ale alegerii lui Alexandru loan Cuza ca domnitor
al Munteniei, entuziasmul patriotic al deputatilor
si al maselor populare :
„Votarea sa terminase, si acum incepuse a
scoate unul cite unul biletele din urna : Alexandru
loan I, Alexandru Cuza, Alexandru Domnul
Moldovei, Alecu Cuza, colonelul Cuza si alte multe
aseminea denumiri, cu care deputatii exprimasera
numele inaltimii sale domnitorului nostru, urmate
unele de urari, precum : spre marirea patriei,
spre fericirea romanilor, Dumnezeu sa-i ajute,
cerul sa-i fie de ajutor. Acestea fura singurele
voturi ce se trasera din urna. Numarai cu inima
indoita pina la treizeci si cinci voturi, numarul ce
reprezinta majoritatea absoluta a alegatorilor, si
d-aici inainte, inima-mi incepu a bate cu putere in
pieptu-mi, lacrami de bucurie si fericire incepura
a-mi curge pe obraji, si intoreindu-ma la multimea
care se gramadise la fereastra si care ma intreba
cum merg lucrurile :
— Am triumfat, fratilor, le zisei.
— Sa strigam ura ? ma intrebara ei, cu
simplicitatea si inocenta ce caracterizeaza pe
oamenii poporului nostru.
— Nu inca ; mai asteptati, le zisei Va spun
eu cind sa strigati.
În fine cel din urma bilet fu scos din urna,
si biroul proclama pe Alexandru loan, domnitorul
Moldovei, domn al Principatelor Unite.
Toata sala rasuna de aplaude si de strigate
de ura, la care raspunse cu frenezie, repetind de
mii de ori acele strigate, multimea din curtea
Mitropoliei, care se intindea nu numai pe aleele
catedralei, dar inca chiar si pe ulitele dimprejur.”
În ziua de 24 ianuarie 1859 s-a aflat la
Bucuresti si George Baritiu, traind cu intensa
emotie biruinta Unirii, spre care nazuiau si
inimile transilvanenilor. intors la Brasov, publica
in Foaie pentru minte, inima si literatura, nr.
7 din 25 februarie 1859, o entuziasta marturie
de solidaritate nationala, relatind cele traite la
Bucuresti : „Pe strazile Bucurestilor se auzeau
numai aclamatii : «Alexandru loan Cuza Unire
Unire.» Faptul este atit de mare, bucuria atit de
mare, incit pana tremura in mina mea”.
Din deputatia Munteniei care a mers
la Iasi si i-a inminat lui Alexandru loan Cuza
actul oficial al alegerii sale pe tronul lui Mihai
Viteazul, a facut parte si C. A. Ro-setti. In cadrul
festivitatii solemne care a avut loc la 29 ianuarie
1859, scriitorul declara in fata domnitorului
Principatelor Romane Unite : „Suntem mindri si
fericiti ca Adunarea electiva din Bucuresti ne-a
onorat cu marea si frumoasa misie de a depune
coroana lui Mihai Viteazul in miinile Mariei Tale,
caruia fratii nostri de aici au incredintat coroana
lui Stefan. Ceea ce insa inalta misia noastra si
face sa tresalte de fericire inima Mariei Tale,
este ca romanii munteni au coronat in Maria Ta,
nu un individ, ci marele principiu de viata al
nationalitatii noastre.
Primeste, deci, alesule al Romaniei, pe linga
coroana Principatului de peste Milcov, ce suntem
trimisi a-ti aduce, si inimile a doua milioane si
jumatate de romaniv care ne-au insarcinat a ti le
inchina cu onor si respect, si a te asigura, ca pe cit
vei tine cu tarie stindardul Unirii, al nationalitatii,
al dreptatii si al libertatii, romanii de peste Milcov,
ca si cei de aici, te vor urma ca un singur om si
strigind cu un singur viers : Traiasca Romania !
Traiasca domnitorul Alexandru Ioan I.”
 DESPRE GÂLCEAVA DINTRE INCHIZITIE ŞI GALILEO GALILEI
(urmare din numărul anterior)
Să ne reamintim că Papa a admis
ca posibilă cunoaşterea unor adevăruri
de raţiune, prin forţele ei proprii,
afirmaţie care nu are nici o acoperire.
Singura cale ce se deschide în faţa
minţii omeneşti pentru cunoaşterea
Adevărului Absolut, este Revelaţia
Divină!! Dar care este Adevărul
Absolut, în această chestiune ??
Când Copernic citează pe
Plutarh, pe Hiketas, etc.etc.şi pe alţi
antici, unii fiind chiar presocratici!,
Costache Ariton atribuindu-le acestora una şi aceeaşi
credinţă cu a sa , şi anume că pământul
se mişcă , are perfectă dreptate :
pământul se mişcă , numai că mişcarea pământului nu are nimic geometric
în ea…nu se efectuează pe un cerc..
Adevărul Absolut privitor la forma pământului , la natura Luminii
şi la mişcarea pământului în Lumină, este ascuns minţii omeneşti ! Nici
un om normal nu poate bănui forma pământului, cu „forţele proprii ale
raţiunii”cum s-a exprimat Papa!! De asemenea, mintea omenească nu
poate cunoaşte „cu forţe proprii”natura Luminii, uriaşa taină a Soarelui!!
Şi, aceeaşi minte omenească nu poate cunoaşte „cu forţe proprii „mişcarea
pământului în Lumină!!
Ce este greşit în atitudinea Papei implicit a Comisiei Poupard??
1 . Nu recunosc că se află în faţa unei taine dumnezeeşti, implicit, nu
recunosc incapacitatea funciară a minţii omeneşti de a înţelege aceste taine.
Farmecul cu care se însoţeşte Răsăritul şi Apusul Soarelui, precum
şi drumul Soarelui pe cer, de-a lungul zilei, constituie, ce-i drept ! , un
mister diurn, dar tot mister!Oricât de greu vă va veni, cel ce scrie aceste
rânduri, vă obligă să vă cercetaţi cu francheţe şi să recunoaşteţi că nu ştiţi
ce aveţi deasupra capului. Că nu ştiţi şi că, mai ales, nu puteţi bănui nici
cum, modul de taină în care , zilnic, se luminează cerul de ziuă…În aceeaşi
ordine de idei, pâmăntul , cel de sub picioarele dumneavoastră, oricât v-aţi
strădui , oricât v-aţi da interesul, nu ştiţi ce formă are ! Şi, mai ales, nu veţi
putea nici cum să ştiţi aceasta ! Vă rog să uitaţi minciuna cu sfera şi cu
rotitul în jurul unui presupus soare-stea…
2 . Transformă problema Galilei într-o chestiune raţională, pe
măsura capului nostru, o chestiune în care mintea omenească este chemată
să arbitreze , să aleagă între o soluţie sau alta, ambele soluţii fiind raţionale,
ceea ce , evident, reprezintă o denaturare a chestiunii şi , implicit, o
supraevaluare a posibilităţilor minţii omeneşti.
3. Lasă să se înţeleagă că , până la Copernic oamenii credeau
că Soarele se învârte în jurul Pământului, ca, hop !, deodată, să îşi dea
seama că lucrurile stau , exact , pe dos!!…Ne este greu să înţelegem cum
Sanctitatea Sa crede că Bunul Dumnezeu a ţinut omenirea într-o crasă
ignoranţă, că civilizaţii întregi şi religii întregi habar n-au avut că, auzi
poznă ! , pământul se învârte ca un titirez în jurul unui soare-felinar ce
atârnă în tinda lumii…
Aşa cum v-am promis se cuvine să evidenţiem ce este greşit şi în
poziţia Inchiziţiei :
1. Nu consideră, ca reprezentanţi ai Dogmei, că vorbind despre
Pământ şi despre Soare vorbesc despre Taine, despre opere ale lui
Dumnezeu, care depăşesc posibilităţile de înţelegere ale minţii omeneşti.
2. Nu sesizează greşelile lui Ptolomeu şi Copernic , când, amândoi
afirmă, minţind cu neruşinare, că pământul este sferic şi că ochiul omenesc
poate sesiza curbura pământului …
3. Prezintă teoria lui Aristotel drept adevăr absolut, deşi acesta
nu fusese elaborat conform Dogmei. Evident, vinovat de toată această
atitudine se face Sf.Toma şi tomismul ce domină Biserica Catolică, tomism
de sorginte profund aristotelică…
4. Nici măcar nu bănuie Adevărul Absolut, care se află, totuşi, în
sânul Bisericii.
„ Mitul „ Galilei, cum s-a exprimat Sanctitatea Sa, se însoţeşte cu
un „folclor ştiinţific”născut prin vreme, şi care , graţie unei campanii fără
precedent în istorie , a ajuns să fie ...un adevăr ştiinţific, să reprezinte, nici
mai mult nici mai puţin, decât…ŞTIINŢA!! Acelaş „mit” consideră poziţia
Inchiziţiei ca fiind nici mai mult nici mai puţin decât poziţia pe care s-ar
situa …credinţa, evident, credinţa catolică, implicit Biserica Catolică.
Având în vedere că Galilei personalizează ştiinţa , gândirea,
progresul, lesne de înţeles că Inchiziţia ar reprezenta, obscurantismul, ar fi
duşmanca progresului , implicit inamicul ştiinţei, iar Biserica Catolică ar
www.oglindaliterara.ro
fi o frână în calea progresului omenirii!! Acesta este „folclorul ştiinţific”de
care, din păcate Papa s-a lăsat uşor cuprins , de unde şi ardoarea cu care s-a
grăbit să treacă , chipurile , în tabăra ştiinţei!!
Comisia Poupard a dat vina pe judecătorii Inchiziţiei , găsind că
au greşit considerând că revoluţia lui Copernic ar dăuna catolicismului…
depăşiţi fiind de vremuri , partizani ai unei „cosmologii seculare” etc.
cerându-i Sfântului Părinte să recunoască cu francheţe greşeala comisă de
Biserica Catolică.
Chiar dacă Sanctitatea Sa a înclinat balanţa în favoarea lui Galilei,
bazându-se pe raţionamente de bun simţ, se cuvine să subliniem şi anumite
reţineri din discursul său . Se impune să evidenţiem extraordinara intuiţie
a Papei Ioan-Paul al II-lea atunci când atrage atenţia asupra fragilităţii
ambelor poziţii, atât cea a Inchiziţiei cât şi cea a lui Galilei. Situându-se
, din nou, pe presupuse progrese ale gândirii omeneşti, şi vorbind despre
carenţele gândirii din vremea lui Galilei, Sanctitatea Sa afirmă că în zilele
noastre, poziţiile contrastante ale Inchiziţiei şi ale lui Galilei sunt depăşite .
În lumina cosmologiei contemporane, astăzi există o percepţie mai largă a
fenomenelor, care include ambele poziţii, ridicându-se peste ele, deasupra
lor!! Am îndrăzni să afirmăm că aici Sanctitatea Sa a anunţat punctul nostru
de vedere , evident, ca o simplă şi pură speculaţie raţională, care însă, iată
, în cazul nostru se dovedeşte adevărată!!!
Din păcate toate aceste simple divagaţii ale unui spirit superior şi
care oarecum justifică poziţia Inchiziţiei, nu au fost fundamentate . Papa
Ioan Paul al II-lea şi-a însuşit gândirea Cardinalului Poupard care , vorbind
despre decizia judecătorilor Inchiziţei, afirmă : „Aceste greşeli trebuie
recunoscute cu francheţe, aşa cum dvs., Sfinte Părinte , ne-aţi cerut-o.”
Concludem că Sanctitatea Sa, în mod absolut greşit, a înclinat
balanţa în favoarea lui Galilei, fără să gândească nici o clipă la consecinţele
nefaste ale acestei poziţii . Un Univers în care, Pământul, evident material,
se învârte în jurul unui Soare-stea, evident material, Duhul Sfânt, îngerii,
sfinţii etc.şi întreaga lume cerească nu mai are nici un loc unde să se
manifeste..
Faţă de această viziune asupra Cerului, nu ne miră faptul că Papa
Benedict al XVI-lea, vorbind despre cer, ţine să precizeze că vorbeşte „ nu
de cerul geografic ci de cerul din inimă… etc.etc”
Este absolut de neînţeles larga aprobare şi preţuire de care s-a bucurat
Einstein în gândirea Papei Ioan-Paul al II-lea. Afirmaţiile lui Einstein, citate
de Sanctitatea Sa, conform cărora „Ceea ce este absolut incomprehensibil
despre lume , este că lumea este comprehensibilă”, nu se susţin cu nimic
din activitatea lui.
Cerul de deasupra capului nostru este unul şi acelaşi , atât filozofic cât
şi ştiinţific şi religios , astronomic şi geografic etc.etc. numai că percepţia
lui este funcţie de ceea ce are în cap cel ce îşi ridică ochii către cer…
Intenţiile Papei Ioan-Paul al II-lea au fost pline de iertare creştină,
numai că gestul are o conotaţie profund ignorantă, atribuind Bisericii
Catolice o poziţie ce nu i-a aparţinut niciodată!!!
Aşa cum am mai afirmat, poziţia pe care se situează atât Papa cât şi
Comisia Poupard, reprezintă dobânda ce o plăteşte Biserica Catolică pentru
anii de prigonire a „gnosticilor”în ale căror învăţături , în poziţie centrală ,
se află…lumina!!!
Comisia Poupard nu a înfăţişat poziţia omului pe pământ, poziţie de
la care se impunea să îşi înceapă cercetările ci „ a exploarat cazul Galilei
din patru arii de studiu:exegetic, cultural, ştiinţific şi epistemologic şi (pe
deasupra- n.n.)istoric şi juridic.” Câtă trudă!! Dar despre Soarele de pe cer,
cel ce în zilele de vară parcurge drumul pe bolta cerească în 16 ore iar iarna,
parcurge , exact acelaşi drum , în numai 8 ore, nu ni se spune nici o vorbă…
După ştiinţa lui Galilei : la Solstiţiu cum se petrec lucrurile ? Deoarece ,
după ştiinţa cu pricina, Soarele fiind fix, avem Solstiţiu în fiecare zi! Nu
cumva s-au moştenit nişte noţiuni al căror sens nu este înţeles?? Nu cumva
altul este înţelesul noţiunii de Solstiţiu?
De ce procopernicienii nu vorbesc de Aristarc din Samos de
„nedreptatea”seculară ce i s-a făcut?De ce nu vorbesc despre Copernic,
direct, care POSTULEAZA teoria lui în mod absolut nepermis, cum se
exprimă marele astronom Herschel, ”nejustificat” ? De ce vorbesc despre
Galileo Galilei, care nici măcar nu s-a sinchisit de faptul că Copernic a
postulat absolut ” nejustificat „?? Pentru că Galilei s-a certat cu Inchiziţia,
ergo cu Biserica Catolică, iar noi cei ce urâm de moarte Biserica şi pe
Domnul Iisus Hristos, îi luăm partea lui Galilei , măcar că n-are nici un
pic de dreptate!! Acesta este un adevăr pe care Sanctitatea Sa a uitat să
îl evidenţieze . De 350 de ani se bate darabana pe o minciună! Numai
minciuna lui Darwin s-a bucurat de un tratament asemănător. Iată că a sosit
clipa când alături de Darwin , în coşul de gunoi al istoriei, se va rostogoli şi
Galileo Galilei cu Copernic în braţe!!
(continuare în nr. viitor)
10609
 POEZIE
Din mireasma lui voia să scape
Ion Pena Şi exilul cu mirare începuse.
Mircea Bostan
Falsul echinox era ca luna.
Mâna mea râdea, sbura în jur.
Epilog destul
Se lărgeau mirarea şi laguna,
Lăsaţi licuriciul să vie Infinitul apărea mai pur.
cu pofta unui Cronos
la pasărea din colivie
să i-aducă lumină sacră Anii treceau, în flanc, îmbătrâniţi. mânca-te-ar
în colivia acră. Genii coborau de pe statui, sănătatea
Falsul echinox, cu sateliţi, şi survola-te-ar
Pasăre sunt şi eu Rătăcea mereu al nimănui. fericirea
în colivia lui Dumnezeu cât eternitatea
dar sărăcia şi migrenele - Pelerin nebun, mi te opreşte!
Zis-a infinitul la o vreme. să te învăluie iubirea
mi-au escamotat penele. şi cer albstru şi senin
L-a ucis cu dreapta, voiniceşte
C-o schiloadă mână Şi-a tâşnit o salbă de poeme. să-ţi lumineze-n fiecare zi privirea
stau rezemat de ţărână. să fii cu sufletul curat
şi niciodată supărat
C-o slabă cutremurare
holbez ochii a mirare. Ioan BUTE să te inunde bogăţia
şi în acelaşi timp
Licuriciul meu e mort. să dăruieşti din suflet
Să ne începem . . .
Nu-mi mai aduce steluţe în cort, cu toată bucuria
nu mai râde, nu mai luminează
ceasul ca o amiază. Cândva şi nescobit interior
vom fi murit de remuşcare
Fuga din cotidian demult. să poţi ierta cu detaşare
De demult, căci...
Prostii. Se ‚nvârteşte pământul? de demult, într-o lume-n care
Nu e smeu pocit vântul? de mii de ani,
tăcere...
e desuet şi marele Vivaldi
Nu strănută noaptea, nu rîd blonzii nori? iar de vestitul Verdi
Ah, camarade, să râzi şi să mori. O umbră,
un vis uitat, nici Scala din Milano nu mai ştie
Ce ‚ndrugă lunganul acela? un abur, când...
Doar e tatăl domnişoarei Manuela o părere, struţii se dedau la carne
Îl ştiam normal şi om de lume! os iar Eminescu este ignorat
De când face asemenea glume! putrezit şi ne pătrund
sub pământ negru manelele-n urechi şi-n cap
Iată basme călări pe cocostârci în beznă. când lupii asistaţi de fraţii lor şacalii
Demoni înjugaţi cu năpârci ... Praf.
La carul osândei – îngeri apoi
îşi întocmesc în tihnă
Măturând paradisul doi câte doi. Cu acel praf acte de privatizare
să ne începem când kitsch-ul vine peste noi
Şi câte mai sunt. Cavaleri, cosânzene, tot ca un tsunami
Miracole, greeri, petale, migrene, gândul. iar Rapsodia lui Enescu
Mere de aur, parcuri de aur nu mai are căutare
Crunt străjuite în jur de balaur. Valoarea obştei când judecă şi vulpile
Golănească
prin tribunale
O, dar tăcerea nu este nicidecum iar Blaga şi Nichita
un deşert încremenit
Să bem, prieteni, mult şi anonim, sunt scoşi din manuale
din a cărui temniţă nu-ţi mai zâmbeşte
hârdaie cu vin roşu ne adastă, nimic! când viermii
la urma urmei tot ne poticnim nu mai mişună printre gunoaie
şi ni se culcă greerii în ţastă. şi-au locuri rezervate
Cum mai adâncesc greierii
liniştea de argint a nopţii în parlamente naţionale
Acelaşi basm urât e împrejur
cu aripa de plumb şi coiful rupt,
sub cupola-nstelată când şerpii fără de picioare
deasupra cerul pus în abajur de Aghia Sofia în nesfârşire! prin falsuri grosolane
şi îngerii ce visele ne-au supt. Cum îşi mai scapără scânteile au dobândit
În ăst peisaj călătorim mereu în constelaţii de imne statut de miriapode internaţionale
dealung de ani şi veştede tristeţi, mlădiate de-o boare când...
halucinaţi cătăm un empireu în fagurii din auz!
Oare nu i-ar invidia şi albinele
pentru unii
ce nu se mai iveşte-n dimineţi. bunătatea doare...
pentru devoţiunea
Zădărnicia stă cu noi la cot din schimbul de noapte, ce-ţi pot ura
şi-n suflete ne urlă când şi când. dacă şi ele-ar avea ureche muzicală? în timpuri mărunţite şi uşoare
Măcar să bem cotnarul lumii tot mai mult...decât atât...
învinşi, nemângâiaţi şi fluierând. Pe-o singură gâză nu dai doi bani, cu pofta unui Cronos
dar ai fi crezut mânca-te-ar sănătatea
Halucinaţie că o obşte de gâze şi survola-te-ar fericirea
poate să-ţi îndulcească într-atât cât eternitatea.
Falsul echinox tălăzuia pe ape. simţurile?
Ochiul meu abil îl percepuse,

10610 www.oglindaliterara.ro
 UN MAGICIAN ŞI MĂŞTILE SALE- GHEORGHE ANDREI NEAGU
Gheorghe Andrei Neagu demonstrează, pentru a câta oară în
literatura română, cât de inutilă e „sfâşierea” (termen heraldic!- însemnând
„tăiat” şi „despicat”) scriitorilor în poeţi, prozatori, dramaturgi, critici,
eseişti etc. Există, pentru fiecare scriitor, un gen predilect desigur, dar
restul operei rămâne la fel de valoros şi nu întotdeauna complementar cu
acel gen. Cazul Camil Petrescu e poate cel mai ilustrativ: prozator canonic,
dramaturg celebru (poate cel mai bun dramaturg român după Caragiale),
Camil Petrescu este şi un poet important şi un eseist de primă mână.
Gheorghe Andrei Neagu este, cu certitudine, un prozator important,
de primă mână, pur sânge. Te-ai aştepta ca poetul să fie într-un fel tributar
prozatorului, poate printr-o desfăşurare epică a textului, printr-o atitudine
neutrală, ca voce de alter ego (despre asta vorbea implicat şi inspirat T. S.
Eliot), prin parcimonia cu care foloseşte figurile de stil, prin enjambamente,
prin impersonalizarea discursului liric. Nu e deloc aşa: Poetul Gheorghe
Andrei Neagu îl cunoaşte vag pe Prozatorul Gheorghe Andrei Neagu, se
salută între ei, dar nu-şi vorbesc, aşa cum se spune că proceda Voltaire cu
moartea. Aşa încât aştept momentul când poetul Gheorghe Andrei Neagu
va face o rocadă de prenume (rocada mică) sau, mai sănătos, îşi va alege
un pseudonim. Mai mult, poetul Gheorghe Andrei Neagu e urmărit în
ultimul timp şi de un critic cu acelaşi nume, ce comentează cărţi, inspirat
şi aforistic, în revista Domniei Sale, numita OGLINDA LITERARĂ. Dar,
până când lucrurile se vor lămuri, noi să-l comentăm pe poetul Gheorghe
Neagu, căci aşa îşi semnează Arşiţa din ploi Opera Omnia, apărută la
TipoMoldova în 2011.
Despărţindu-mă deci de prozatorul drag inimii mele, să-l privesc
atent pe poet, pentru că merită.
Ca orice poet autentic, Neagu poartă câteva măşti, dintre care prima
ar fi cea mioritică, de nuntire a poetului cu universul: De-atâta lumină,
stelele mor/surprinse de spaime, de spaţii. /De-atâta întristare visele dor/în
ochii ce ard constelaţii. (Lumină cernită) Expresia poate deveni criptică, de
chimilitură, masca e la fel de misterioasă şi la fel de cosmică: Cine zboară /
Să-ţi alunge grijile,/ c-o aripă în spinare / Şi alta la picioare. /Cine aleargă
/ Să-ţi sărute urmele,/C-o buză în rai / Şi alta în iad? (Nimeni) A treia
mască e cea a Îngânduratului, pe ţărmul unei mări ciudate: Din care parte,
marea ce mă minte/va naşte valuri de cuvinte? (Marea de cuvinte) O altă
mască cere, prin personificare, un transfer de personalitate şi chiar de regn:
Te rog vino să vezi/cum îşi adoarme toamna copacii/ Câmpiile verzi/ Şi
buzele roşii ca macii..//E toamnă iubito şi sunt/ Copacul cu verdele-n bernă.
(Ruga de toamnă) Răceala este bacoviană, poetul nostru împrumutându-i
masca tragică: Dar vântul suflă rece-n încăpere/ Prin crăpături căscate an
de an,/ Gemând stingher printre unghere,/ Prelins sinistru pe sub geam.
Dar Neagu poate fi şi Eminescu, printr-un joc al antitezelor: Ne-am întâlnit
din nou. /Tu, noaptea înstelată, /Eu, cerul plumburiu…/Şi-n ochii tăi de
fată/ M-am prăbuşit de viu. Din când în când, Gheorghe Andrei Neagu
poartă o mască cinică, pentru a nu fi surprins în ipostază romantică: Când
noaptea-începea să miroasă a zori,/m-am trezit cu pantofii în mână. (Noi)
Masca îl portă şi spre menuet, printr-o Italie renascentistă sau barocă: Mai
port în pleoape/ploile nopţilor albe şi reci./ Te sărut,/te simt iar aproape,/
şi iar ai să pleci./ la geamul meu/rămân buchete de flori,/ofranda celei
plecate/alungată de lumina/din zori. (Lacrima) Privirea e întotdeauna
proaspătă, detaliile sunt surprinse cu ochi de… romancier (altă mască!):
Din tufe, mari cupe de soc/Privesc către noi vegetal./ Şi ninge cu boabe de
foc/ şi ninge banal/ În bozii, mai zace senină/ Întreaga lumină./Ne dăruim,
secunde de vină/şi ninge cu irişi de soc./Din cer o lună pierită/ se uită la
noi pe furiş / Apoi se-ascunde grăbită…/ Murind în tufiş. (Vină)
O mască poetică de succes e cea de lăutar trubadur, poetul cântându-
şi versurile la spart de pahare, dimineaţa: Zdrăngănind din şine şi obezi/
trec ţiganii veşnic treji./ Au sub coviltir de stele/Puradei pudraţi cu rele/Şi
ţigănci cu salbe multe/Şi ghiocuri prefăcute./ Plâng din nopţi şi din copite/
Ziua cântă pe şoptite / Soarta de nomazi./Sub mătăsuri înflorate/Coapse
goale lustruite/ Fură gânduri rătăcite/Pulbere-şi adună-n sân/ Cumpără
ţiganii vântul/ Aur greu plătind descântul/ Şi blestemul şi mormântul /
Vieţii de nomad. (Şatra) Gheorghe Neagu poate purta şi o mască argheziană,
unele versuri având eleganţă, subtilitatea şi consistenţa unui Creion: Tu
pleci iubita mea în soare/În piept, străfulgerarea lină/Ţi-a mai croit poteci
stelare/Dar nimeni nu-i de vină. (Despărţire).
O mască interesantă poate fi şi una contrastantă, contradictorie: textul
pleacă spre liric, spre delicat, şi eşuează dramatic, neaşteptat, iubirea fiind
înlocuită de contrariul ei, care nu e totuşi ură: Dacă mai trăieşte cineva în
câmpie /Sub paşii mei sub paşii tăi,/E timpul să tresalte, să învie/ Să îl ferim
de ploi./De grindina iubirii dintre noi. (Roua iubirii). Lui Gheorghe Andrei
Neagu îi plac versurile în surdină, cântate la o flaşnetă aproape discretă, pe
o stradă cu sens unic: Mai plânge şi-acum în grădină /O urmă din tot ce-
am sădit /În toamna ce cântă-n surdină / marşul funebru, cu glas răguşit.//
www.oglindaliterara.ro
Lumina din geamul deschis altădată
/E moartă ca luna pe cer/ Cu nori în
urechi, ca o vată/Domneşte tăcerea de
ger.// Pustiul pe stradă stăpân absolut
/ Pătrunde în inima mea./E toamnă
iubit-o şi-ai vrut/ Întreagă povestea de
nea. (Poveste de nea) Sunt convins că
după ce a scris această bacoviană, ca
un autentic sentimental ce este, poetul
şi-a şters pe furiş o lacrimă rebelă. O
mască dificilă e cea care dezvăluie o
generozitate neobişnuită, remarcată de
altfel de toţi prietenii şi comentatorii
operei sale. Din mine aminteşte de
Prinţul fericit al lui Oscar Wilde:
Din carnea mea/s-au scos cuvinte/ce
Lucian Strochi
s-au încins pe jar; /s-au redeschis
morminte./ Din ochii mei/s-au scurs
idei/de raze moarte./Din mâna mea/au răsărit statui.
Sensibilitatea exacerbată a poetului îi permite o lirică de transfer,
semiobiectivă. Pastelul propus se vădeşte până la urmă a fi o metaforă
inedită după ce a înghiţit un oximoron: Au roşit toţi copacii/de rodul
înfloririi./Cu scoarţe în flăcări/bătrânii stejari/ascund în fructe uscate/ mii
de păcate./Ard caişii de miere./iar prunii somnoroşi / arome-şi împart în
vâlcele./Iubeşte-mă. Livada visărilor mele. (Rod) Un mit al iubirii, turnat
în bronz şi enigmă, într-un triunghi din care nu poate lipsi Leda, dar care
se transformă, printr-o logică paradoxală a paralelogramului, incluzându-l
şi pe poet sub masca martorului, dar şi a iubitului este Lebăda: O lebădă
ucisă-mi pari/în bronzul răsturnat;/ Nici o lumină nu mai curge /din zborul
tău turnat…/ Sub aripi, picături de sânge/din trup au îngheţat./Aşa cum
stai, metalizată,/ Te vor custozii la muzeu./ Dar tot ce-ai fost, /Voi şti doar
eu. O mască de poeta vates poartă Neagu într-o poezie formidabilă, pe
care şi-ar fi dorit să o scrie şi Păunescu şi Nichita:Ţi-a respirat vreodată
ceru-n braţe?/Pe tâmple luna te-a mai sărutat?/Călcăm pe sentimente/ Şi ai
un gust ciudat. /Terorizaţi de reci cuvinte/Pe-altarul unei raţiuni/Ne credem
infiniţi şi buni,/ Ne amăgim chemarea sfântă/ Cu jurăminte şi dureri./
Ne rătăcim în iarna cruntă / Uitând atâtea primăveri. /Şi-apoi cu cerul
mut în braţe/ne pierdem, reci şi solitari,/ Cu stele picurând pe faţă/Doar
suntem micii oameni mari. (Respiraţii). O mască a hibridului, cu tonalităţi
şi propuneri atât din Magda Isanos, cât şi din Topârceanu sunt versurile
următoare: În lumina albă, crudă/ răsuciţi şi asudaţi/ Obosiţi ca după nuntă/
Iar ciorapii aruncaţi.//Iar pe scaune, himeric/Pantalonii puşi la dungă/Zac
cu ochi de întuneric/ După fusta ta prea lungă.//Năpădind covorul moale,/
Tolăniţi, pantofii trişti/Mă privesc ca nişte cale/Goi, da parcă nu exişti.//
Nicio umbră nu mai vine /Soarele, sătul de ploaie,/A intrat buluc la mine,/
Unde-i noaptea din odaie? (După nuntă) o mască a candorii, de copil
care rosteşte lucruri teribile găsim în Început: Într-o zi am descoperit,/ Că
mi-a explodat sufletul într-o floare/petalele s-au grăbit să moară/ Iar ploaia
a căzut năucă/ Peste cimitirul de culori/Cu care am încercat să cuprind
lumea./ Iată? Aceasta-i începutul iubirilor tale! O mască, pe jumătate
stoică, pe jumătate cinică o găsim purtată de poet în versuri ca acestea:
Oare-şi mai aduce-aminte vinul/Cum arăta floarea viţei de vie?/Oare-şi
mai aduce aminte pâinea / De măreţia spicului?/Iată de ce nu-mi vine să
cred /C-am să mai fiu vreodată prezent /În amintirile celor ce beau vinul/
Cu pâinea coaptă pe plită/ Între multe şi multe istorii. (Istorii) o mască
metamorfoză, de timp invers, dinamică, ne propune o voluţie (evoluţie,
involuţie). Plonjarea în analepse e impresionantă:Brusc, fumul îşi aduse
aminte/Îşi revăzu lemnul/Copilăria, frunza/Şi floarea ce-i dăduse cândva/
Sămânţa din care-şi/Răsădise trupul/Destinat anume/Să-ţi îmblânzească/
cerul// şi-atunci / Se risipi până-n ceruri/pregătit să se adune / Într-un sân
de zeiţă. (Amintiri)
Spaima cea mare a poetului e aceea de a nu fi cumva (cândva,
undeva) surprins, cuprins de emoţie, să pară un sentimental adică şi atunci
se răţoieşte la toţi, duios de neconvingător: Nu mai ştiu de câtă vreme/ Îmi
ciuguleşti din palmă/ Gata! De-ajuns!/ Ştiu că odată ce-ţi vei lua zborul/
Şi-mi vei păta reverul hainei/ Cu găinaţul tău. (Porumbelul).
Gheorghe Andrei Neagu este, după cum am văzut, un poet important,
imprevizibil, imposibil de clasificat. Dincolo de unele „înscenări”, de
propuneri narative, poetul nu datorează nimic prozatorului. Dimpotrivă, mi
se pare că proza sa a câştigat din urma contactului nemijlocit cu poezia:
cuvintele au o aură inconfundabilă, proza are un ritm interior remarcabil
şi se refugiază în câteva figuri de stil cu efect controlat: personificarea,
sinecdoca, oximoronul, alegoria.
10611
 Un volum de ținută despre viaţa şi opera
lui Nichifor Crainic
O ediţie speciala a Salonului
literar Axis Libri al Bibliotecii „V.
A. Urechia” a adus recent lansarea
unei cărţi dedicată figurii teologului,
ziaristului şi omului politic controversat,
ministrului, victimă a închisorilor
comuniste, Nichifor Crainic. Este
vorba despre cartea ”Nichifor Crainic -
Lumini şi umbre: O biografie”, semnată
de părintele Stelian Spînu, profesor
la Seminarul Teologic ”Sf. Andrei”
din Galaţi, volum apărut la Editura
Saeculum Vizual, Bucureşti, 2013, de
fapt teza de doctorat a acestuia. Sarcini
Pompiliu Comșa profesionale m-au făcut să fiu prezent la
Iași în aceeași seară, dar prin bunăvoința
autorului, am primit volumul cu pricina
pe care l-am devorat cu pasiune. Știu că la lansare printre cei care au
apreciat oferta de carte, directoarea adjunctă a Bibliotecii, Letiţia Buruiană,
observa, făcând comparaţie cu opera unui cărturar gălăţean dispărut,
istoricul Paul Păltănea, că dacă înaintaşul a combinat rigoarea
ştiinţifică şi talentul scriitoricesc, autorul de faţă probează
mai întâi harul literar. Pornind de la amintirile teologului
dispărut, notate de acesta „cu o uimitoare forţă de seducţie
a cititorului”, după cum observa autorul volumului de faţă, a
fost nevoie de şase ani de muncă „într-o cercetare lipsită de
părtinire - într-un periplu lucid pentru conturarea elementelor
reale care i-au însoţit existenţa. Pe lângă cunoaşterea vieţii
sale particulare, am făcut lungi incursiuni în opera sa literară şi
teologică, care scoate în evidenţă o personalitate complexă, cu
rol determinant în cultura română din perioada interbelică.” O
adevărată aventură existenţială a unui gânditor, filosof (creator
al curentului gândirist), arestat şi în timpul dictaturii carliste,
condamnat de comunişti, în contumancie, în timpul procesului
aşa-numitului lot al „ziariştilor fascişti”, alături de Radu Gyr,
Pamfil Şeicaru şi alţii, ascuns sub nume fals, alegând apoi să se
predea şi îndurând peste un deceniu de detenţie.
Detalii
Este vorba despre cel mai mare poet român creştin şi unul
dintre cei mai mari poeţi creştini ai lumii. A fost Profesor universitar,
academician şi ziarist. Opera sa poetică este completată de opera eseistică
şi mistică. Prelegerile sale universitare îi înălţau pe auditori la ceruri.
Este reprezentantul tradiţionalismului şi orientării spre Bizanţ. Filiaţia
bizantină ca trăsătură spirituală a neamului românesc este structurală
şi nimeni nu o poate contesta. Nici orientarea spre cultura franceză, nici
aplecarea spre nemţi ori ruşi nu egalează forţa cu care substanţa noastră
spirituală se simte ortodox - bizantină. Acest aspect l-a susţinut Nichifor
Crainic în întreaga sa operă, contribuind în plus la reabilitarea Bizanţului,
atât de nedrept calomniat în Occidentul de după Revoluţia franceză. El era
de altfel ortodox convins şi adversar al catolicismului. Pentru ideile sale,
Nichifor Crainic a suferit o îndelungată detenţie, în timpul căreia a compus
în memorie numeroase poezii. Acestea au ajuns şi afară, unde au circulat
ilegal. Acest om de o remarcabilă sensibilitate era dublat de un senzorial
nestăpânit. Datorită respectului pentru opera sa şi pentru suferinţa îndurată
nu vom vorbi despre slăbiciunile lui omeneşti.
Trecându-i în revistă biografia menționăm că marele teolog și filozof
s-a născut pe 22 decembrie 1889, anul morții Luceafărului poeziei românești
- Mihai Eminescu, în Bulbucata, județul Vlașca (unitate administrativă din
perioada regatului României având ca vecinătăți Teleormanul, Argeșul,
Dâmbovița și Bulgaria) sau Giurgiul de astăzi cu aproximație, într-o
familie de oameni simpli. O nouă perspectivă i se deschide tânărului Ion
Dobre odată cu accederea la seminarul teologic central din București, pas
făcut la determinarea imuabilă a tatălui său, unde spera să se împlinească
și să înțeleagă ”comportamentul omului religios” al lui Mircea Eliade.
În sprijinul părintelui trudit, la îndemnul lui Constantin Vuiescu, D.
Theodorescu și I. Popescu-Pasărea, Nichifor Crainic devine unul din
litografii seminarului, ducând la bun sfârșit și monografia satului său natal,
ori petrecea vacanțele de vară ca agent fiscal, încercând din răsputeri să-
și învingă soarta de om sărac și să ușureze povara de pe umerii tatălui
10612 www.oglindaliterara.ro
său. După terminarea seminarului în 1912, cu media generală 8.0015, se
înscrie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, unde spera să-
și clarifice și să-și fundamenteze concepția teologică a dogmelor însușite,
dar care în nenumărate rânduri i-au produs adevărate ”crize dogmatice”,
după cum singur mărturisește. Perioada studiilor de la Viena reprezintă un
moment de răscruce pentru gânditorul nostru, pe de o parte devine leac
pierderilor recent suferite, anume moartea martirului său tată și divorțul
de prima lui soție, pe de altă parte devine un imbold puternic, alimentat de
prietenia cu oamenii de cultură ai vremii, dar în special cu Lucian Blaga
și Alexandru Busuioceanu, care îi vor alimenta geniul creator în poezie,
proză, teologie, filosofie, artă, publicistică, fiind unul din cei mai prolifici
autori interbelici. Scriitor cu înclinații sămănătoriste, exprimând legile
nescrise ale satului în care s-a născut, Nichifor Crainic trece ulterior spre
un alt nivel al înțelepciunii culturale prin gândirism, realizând o măreață
unire dintre românismul sămănătorist și spiritul legii gândiriste, pornind
de la zămislire la împlinire, de la gând la faptă, realizând o pătrundere în
tainele profunde ale culturii românești cum numai el singur a știut-o. Prin
înzestrarea lui specială, avea să producă mutații nu doar în literatură, artă,
poezie sau publicistica vremii, ci avea să dea naștere unei noi configurații
ideologice în universal teologiei și misticii creștine cu care intrase în
conflict de interese încă de pe băncile Seminarului Teologic
Central din București. Prin specificitatea întregii sale opere
brazdate de teologie și mistică ca de un fir roșu impregnat de
Mesianitate și teandrie, Nichifor Crainic rămâne un fenomen
cultural național singular, un tezaur cu vădite efervescențe
tradițional-creștine, a cărui valoare, dacă va fi pe deplin
studiată, va dăinui să lumineze orizonturile întregii societăți
românești. Formula de succes a lui Nichifor Crainic este
formula de succes a creștinismului primar, care a reușit
să cucerească lumea prin mesajul său divin, înlăturând
monopolul pe care uneori l-au impus unii capi ai Bisericii
în ce privește Persoana lui Hristos și dăruindu-l ca Ideal
tuturor românilor ortodocși. Opera teologică a lui Nichifor
Crainic se dovedește a fi o enciclopedie hermeneutică nu
doar pentru teologia românească interbelică, de altfel firavă
fără personalitatea gânditorului nostru ci și pentru teologia
românească ulterioară cât și pentru teologia modernă
în sânul căreia aduce idei de o forță nemaiîntâlnită până
la el având valențe deosebite cu teologia rusă, teologia greacă și teologia
mistică germană. Dragostea și devotamentul pentru studiul filosofiei, al
teologiei și al misticii ca principale trăsături ale operei marelui gânditor au
făcut din autorul nostru un compendiu de urmat pentru întreaga pleiadă pe
care a precedat-o, începând cu Nicolae Mladin, Ioan Gh. Savin, Dumitru
Stăniloae, Andrei Scrima până la Ioan I. Ică junior, care îi și dedică o
remarcabilă reeditare a cursurilor de mistică.
Nichifor Crainic a fost, în cele din urmă, un gânditor creștin ortodox.
Dar a fost nu numai un gânditor al ortodoxiei, ci și un trăitor al ei. Gândirea
și simțirea lui creștina poartă o pecete românească, ceea ce face din scrisul
lui Crainic o mărturie a spiritualității românești, care e o sinteză între
credința ortodoxă tradițională și calitățile specifice ale poporului nostru,
determinate de originea, de spațiul și de istoria lui. Poezia lui Crainic nu
e nici ea o poezie a unor simțiri general umane, și în acest sens, o poezie
„abstractă”, ci o poezie care exprimă viața spirituală concretă a poporului
român. Poezia lui poate fi considerată, de aceea, ca expresia spiritualității
concrete a acestui popor. Însuși titlul unuia din eseurile sale, tipărit în
”Gândirea” exprimă această calitate a poeziei sale: Iisus în țara mea. S-ar
putea spune că Nichifor Crainic este poetul nostru creștin prin excelență,
cum este Paul Claudel poetul creștin francez prin excelență, sau Rainer
Maria Rilke poetul creștin german prin excelență. Cum putem spune, aspect
remarcat cu justețe și de Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAIE, că poezia
de cea mai profundă spiritualitate românească s-a născut în închisoare și
credem că și alte opere importante au fost fructul meditației din această
perioadă de grele suferințe a multor spirite alese ale poporului român.
Născut ca un necunoscut, venit parcă din negura istoriei, cenzurat
înainte de a se stinge, ignorat dar indispensabil culturii și teologiei
î
românești, Nichifor Crainic își așteaptă încă o imparțială judecare,
contribuția sa la fenomenul neopatristic ce lua naștere în sânul revistei
”Gândirea” și strălucea prin elocvența teologică a părintelui Stăniloae,
fiind distinctă de acesta, proprie și inegalabilă. Un teolog deplin, deși

Sebastian
Sebastian deschide ochii,
simţind că pe piele îi umblă zeci
de insecte lipicioase, ba le simte
umblându-i prin urechi, prin nări,
Elena Stroe-Otavă
prin gură. Încearcă să se ridice şi
să le alunge, dar nu reuşeşte să facă
nici o mişcare. Mâna nu răspunde
la comanda creierului. Vrea să
strige, dar nici un sunet nu iese din gura deschisă şi plină de insecte.
„Unde sunt? Ce se întâmplă cu mine?”, reuşi să formuleze în gând.
Devenind conştient de propria fiinţă, deschide ochii în
întuneric. „Deci este noapte. Sunt la mine în cameră. Dar ce s-o fi
întâmplat de nu pot să mă mişc? Nu cumva…?”
Auzi nişte voci dincolo de uşă, unde observă, prin fereastra
de plastic, o lumină slabă. „Ei sunt pe hol. Cu televizorul deschis.
Deci, chiar dacă strig, nu mă aud, cum sunt ei cufundaţi în ceea ce văd
şi aud acolo.”
Încercă din nou să se mişte, să se ridice. Nu reuşi nici de data
asta. Vru să strige ceva. Nu putu. „Sigur am avut un atac vascular, am
paralizat şi nici nu pot vorbi. Oare ei când vor observa că lipsesc, că
nu ies din cameră? Nici nu dau pe la mine, de când a plecat maică-sa.
Mi-au şi spus: „N-o să-ţi deschidem uşa să vedem ce faci. Aşa că poţi
să şi crăpi, dacă ai lăsat-o să plece”. „Dar aţi fost şi voi de acord. Pentru
voi a plecat, să muncească şi să vă trimită vouă bani, ca să aveţi cu ce
plăti ratele la casă şi să vă luaţi mobilă, să vă mutaţi la voi.” „Adevărat,
dar i-am zis să nu ne lase cu cotonogul pe cap.” „Dar pe capul cui aţi
fi vrut să rămân? Unde să mă duc de la casa mea?” „La mă-ta, acolo să
te duci. Să aibă ea grijă de tine.” „Cum să mă duc la mama? E bătrână
şi bolnavă. Şi cum să mă descurc eu la ţară?” „Nu mă interesează. Să
pleci de pe capul nostru…”
Asta îşi amintea, mereu aceleaşi cuvinte, spuse de fie-sa,
care l-au săgetat direct în inimă!...
Sebastian dusese o viaţă grea. Imediat după căsătorie,
amăgindu-se că o făcuse din dragoste, descoperise că nevastă-sa avea
o autoritate ce semăna izbitor cu a maică-sii. În cei aproape doi ani,
cât o curtase şi o vizitase acasă, la părinţi, observase câte ceva, deşi ei
încercau să ascundă adevăratele relaţii de familie. Ce-i drept, socru-său
era un om blând şi acceptase de bunăvoie autoritatea şi aerele nevestei
sale. Se considera superioară lui şi povestea oricărui vizitator din ce
neam mare de învăţători provine ea, fiică şi soră de învăţători. De ce nu
învăţase şi ea ca să devină învăţătoare, nu spunea. Se măritase cu acest
om bun şi-i făcuse şapte copii, cu educarea cărora nu prea se ocupase.
Crescuseră după capul lor, fără modele, fără să înveţe prea multă carte.
Dida, fiind mai mică, era însă influenţată de maică-sa şi, ce văzuse la
ea, aplicase şi în familia ei. Devenise imediat aspră, poruncitoare şi-l
anunţase pe Sebastian că ea va conduce în familia lor, deoarece el, ca
profesor de limba română, nu are simţ practic, nu se pricepe la nimic.
Numai că Sebastian nu era un om delăsător, ca socrul său. Era la fel
de iute şi de aprig, ca şi Dida şi, în curând, începu calvarul vieţii lui, la
care nici nu visase înainte de căsătorie…
fără doctorat ca și Vladimir Lossky, cel refugiat la Paris, Nichifor Crainic
merită o mai multă atenție din partea culturii românești dar și a teologiei
de pretutindeni, ortodoxe sau nu, întemeietorul Gândirii fiind un fenomen
al teologiei patristice și filocalice ce prinde mai apoi un sublim contur la
părintele Dumitru Stăniloae. Prin volumul la care facem referire, Stelian
SPÎNU tocmai asta a făcut, opinia public trebuind a-i fii recunoascătoare.
În final se cuvin spuse câteva cuvinte și despre prozatorul I.
OPRIȘAN, cel care semnează un scurt, dar cuprinzător text, pe coperta
4 a volumului recenzat, mai ales că dintre cercetătorii literați puțin
comentați, dacă nu ocultați, niciunul nu desfășoară, din câte știu, o atât
de prodigioasă și complexă activitate ca Ionel OPRIȘAN. Istoric literar
cu dublă vocație, de exeget și de scotocitor de documente, autor de
monografii (Sadoveanu, Hașdeu) și micromonografii („Cariatide literare“)
și întreprinzător de anchete (Blaga și Călinescu în rememorări ale unor
contemporani), propunător al unei „istorii a literaturii române în evocări“
și semnalator de relații și asemănări între periodice românești și germane
din secolul al XIX-lea, întocmitor de felurite ediții, cu prefețe, postfețe
sau ample studii introductive (Hașdeu, M. Sadoveanu, I. M. Sadoveanu,
G. Călinescu, Pamfil Șeicaru, Ovidiu Papadima, Theodor T. Burada ș. a.),
el nu s-a cantonat doar în teritoriul literaturii culte, nici numai în cel al
www.oglindaliterara.ro
O istorie
subiectiv/
anecdotică și
necronologică
a teatrului
românesc Bogdan Ulmu
De două ori, Timișoara...
2000. Eram la Timișoara și montam o savuroasă comedie de Ray Clooney
(ba chiar, am senzația că aici dețin un insignifiant record: am semnat, probabil,
regia ultimei montări a mileniului – premiera a fost pe ...31 decembrie 2000. Și
Revelionul s-a sărbătorit – ce frumos! - în teatru!).
Dar nu despre festivisme este vorba; ci despre un aspect mai puțin plăcut,
deși nu lipsit de haz. Înaintea mea, montase acolo un celebru regizor o piesă greoaie,
de Brecht. Ideea lui și-a scenografei era că în decor se vor monta și 20 de plăci de
tablă mari, de 1m. pe 2m. În fine, vine premiera și după aceea, scandalul: directoarea,
care juca și rolul principal, este hărțuită de procuratură pe motiv că decorul a costat
cam mult și, în plus, a fost executat în atelierul scenografei, ceea ce-nseamnă că
a fost o mînărie la mijloc. În fine, între managerul destituit și cuplul regizor/
scenograf a intervenit o ruptură. Directoarea a leșinat, regizorul a pășit, cinic, peste
ea. Spectacolul a fost scos de pe afiș și era evident că, sub viitoarea direcție, nu se
va mai relua.
Peste cîteva zile, într-o mică berărie de lîngă teatru, mașinistul-șef al
teatrului își lipăia în tihnă, berea. Se așează la masă, întîmplător (?) un amic. Din
vorbă-n vorbă, amicul aduce vorba de cele 20 de plăci de tablă. Se face o înțelegere:
pentru fiecare două table, mașinistul primește o sticlă de votcă. Tîrgul pare avantajos
pentru ambele părți. Afacerea se face noaptea, departe de ochii portarului instituției.
Totul pare ok.
Dar....după doar un an, se schimbă situația: se reia spectacolul!
Mașinistul...să facă infarct.
Interesant este că că doi directori ai teatrelor din Capitala Banatului, cu
ani în urmă, au avut necazuri deoarece au dus mobilă stil acasă la ei, sub motiv că e
casată. Și-atunci, bietul mașinist, n-a avut de la cine Învăța?!...
2003. Eram profesor la Universitatea din Timișoara. Conduceam o
clasă de actorie. Au fost studenții pe care i-am iubit cel mai mult, din întreaga mea
carieră universitară. Aveam niște relații minunate: unul nu lipsea, la repetiții; după,
mergeam cu toții la unul/una din ei, găteam, savuram un pahar, dansam și, mai ales,
seminarizam eficient teme teatrale. Mi-e dor de vremurile acelea!
Să trec însă, la subiect: într-una din zile, mă duc la facultate, să repet. Dau
să intru-n clasă, dar unul dintre învățăcei, mustăcind, mă avertizează să nu intru.
După ce stau pe gînduri vreo 5 secunde, îl întreb: „De ce?”. „E cineva obosit, acolo!”
Curios, intru: pe canapeaua din sală, prăvălit într-o poziție post-bahică,
discipolul meu preferat, Claudiu, sforăia suportabil. Aflu că fusese ziua lui și, deci, o
sărbătorise cu asupra de măsură.
Dau să-l scol: grea operațiune! În fine, după vreo două minute, face ochi:
cam tulburi. Privește debusolat în jur și scoate onomatopee indescifrabile. Îl rog să
ne lase. Pleacă scîrbit, bombănind.
M-au cuprins remușcările: chiar, o fi etic să trezești un artist care
visează?!...
culturii scrise; și l-a apropriat și pe cel al literaturii populare, cu etnologie
și etnografie cu tot. Activitatea lui scriptică e dublată de una de promovare
și stimulare a culturii, materializată îndeosebi într-o susținuta producție
editorial de ținută. Cele trei edituri ale sale, „Saeculum I. O“, „Vestala“ și
„Saeculum vizual“ (n.a. la aceasta apărând excepționalul volum semnat de
Stelian SPÎNU, ”Nichifor Crainic-lumini și umbre. O biografie”) lansează
constant cărți diverse de profil umanistic, de la dicționare la memorialistică,
de la sinteze la bibliografii. Norocul cititorului este că aceste două spirite
s-au întâlnit dând naștere unei prime ”imagini complexe a personalității
lui CRAINIC, în contextual epocii, îmbiind la o nouă rejudecare a întregii
sale contribuții literare, publicistice, politice și teologice”.
În concluzie, ceea ce dă valoare inestimabilă acestui volum este
unicitatea sa, fapt remarcat și de un Dumitru MICU, Stancu ILIN și
Pavel ȚUGUI, referenții tezei de doctorat. Mai există o monografie
CRAINIC a profesoarei Geta PÂRVĂNESCU din Oradea, care
repovestește însă ceea ce CRAINIC a povestit deja în amintiri.
Prof. univ. Asoc. Pompiliu COMȘA,
Universitatea ”Apollonia” Iași
10613
 muştruluiască şi să-i critice în articole uneori
chiar vehemente. Totuşi acest fapt nu rupe sau
fisurează relaţiile dintre cele trei genii, deseori
dândui-se dreptate chiar de cei în cauză.
După o perioadă de şedere pe meleagurile
copilăriei, la Sibiu, îl găsim încercând să-şi facă
un nume, la Bucureşti, iar mai apoi prin 1933, la
Berlin, student la universitate. După doi ani se
intoarce din nou la „Antipodul său – Ardealul”,
apoi iar la Bucureşti, până în 1937, când pleacă
la Paris, unde se va stabili pentru restul vietii.
Acolo va încerca să se integreze în viaţa literară
schimbându-şi limba de comunicare, dar nu şi
Literatura exilului românesc se integrează într-o literatură obiceiurile, modul de a gândi sau năravul.
fără graniţe sau separatisme. Toţi cei care au scris şi publicat în Tot filosof, tot gânditor, tot critic, greu de
afara graniţelor ţării au fost marcaţi profund de experienţa exilului, rumegat, nesociabil, singuratic, este „aprochat”
la fel cum cei rămaşi acasă au fost influenţaţi de problemele de alţi români importanţi care îi trec cu vederea
politice care afectau societatea din care făceau parte. înstrăinarea şi ciudăţeniile şi caută să îl atragă în
Consider că Emil Cioran a fost singurul, sau printre puţinii, domeniul creaţiei literare colective de acolo. Îl
care nu a fost clintit de evenimente, schimbări politice, geografice, găsim, pentru o scurtă perioadă, alături de Mircea
lingvistice sau sociale. Trăind însingurat, atât în ţară cât şi în Eliade, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu,
străinătate, şi-a creat acel „univers cioranian”, în care uşile se Virgil Ierunca şi alţii în coloanele revistei
deschideau numai pentru cititorii sau consumatorii producţiilor „Luceafărul” şi la cenaclul literar românesc de
sale, autorul autosechestrându-se în bine cunoscuta-i izolare. la cafeneaua „Korona”, “…acolo fiind pentru
Scriitorul Nicolae Breban în volumul Confesiuni violente ultima oară când mai apare în public printre
(Dialoguri cu Constantin Iftimie) (Editura Du Style, Bucureşti, români”. (Cioran Emil, Razne, Cuvânt înainte
1994, pg. 322) ne spune urmatoarele: „…exilul lui Cioran în ’36, de Monica Lovinescu, Editura Jurnal literar,
când a ajuns la Paris, era un exil de tip estetic, de tip individual… Bucureşti, 1995).
George Roca era o fugă individuală. El nu fugea de România sau de vre-un Uneori negativist până în măduva
sistem politic din România… nu ştiu dacă spune undeva de ce-a oaselor, sau rupt total de realitatea materială
fugit. Nu ştiu dacă el ştie de ce-a fugit.” Autorul „confesiunilor” care îl înconjoară, dar cu microscopul gândirii
îl cunoştea bine pe marele gânditor, vizitându-l de mai multe ori la Paris, în celebra sa mansardă de la metafizice veşnic pregătit, observă analitic,
etajul şapte, de pe rue de l’Odeon. utopic, sau chiar cinic, realitatea spirituală care
Mulţi l-au considerat, şi-l mai consideară încă, un rebel, un oportunist, un mare ascet sau îl înconjoară.
un neînţeles. Cornel Ungureanu, în cartea sa Mircea Eliade şi literatura exilului (Editura Viitorul În postfaţa aceloraşi „Razne”, Nicolae
Românesc, Bucureşti, 1995, pg.7) afirmă despre exil că este o dezrădăcinare şi o înfrângere, iar despre Florescu spune: „…Adolescent întârziat până
Cioran, un om care a pierdut războiul… Consider că autorul este informat greşit, permiţându-mi să-l aproape de vârsta patriarhilor, Cioran şi-a
contrazic deoarece, Cioran, a fost tot atât de neflexibil şi ciudat chiar şi în perioada când era în ţară. repetat la nesfârşit chipul, iniţial fixat pe
Românii plecaţi, cu precădere exilaţii, nu au fost niciodată dezrădăcinaţi, fiind legati de ţara, prin coordonatele limită şi în culori de doliu, ca în
naştere, strămoşi, rude, prieteni, limbă, sentimente, etc. Deci şi Cioran ar trebui să se supuna acestei metafora mitica a şarpelui ouroboros, crescând
reguli, însă referitor la înfrângere, putem spune că acesta, chiar prin neflexibilitatea sa, a avut cea mai din sine, hrănindu-se cu sine”. Ouroborosul
dreaptă coloană vertebrală dintre toţi. (sau uroboros), animatorul universal, este
Rebel cu limba ascuţită, mândru şi de-neînduplecat! Desigur experienţele triste pe care i le-a reprezentat printr-un şarpe, străvechi simbol al
oferit viaţa, combinate cu felul lui de a reacţiona la tot ce se întâmplă şi îl înconjoară l-au făcut să unui zeu indian, gravat pe marginea primelor
devină sceptic, un lup singuratic şi chiar să afirme că „de mult nu mai aparţin nimănui!”(Pe culmile reprezentări ale lumii, fiind promotorul vieţii,
disperării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990). Dar oare trebuie crezut? Scrierile sale nu erau un cel care creează timpul, face să se rotească
contact permanent cu cititorii săi? Nu aparţinea oare acestora? Nu aceştia, erau oare, prietenii săi astrele, constituind fară îndoială o divinitate
care îl iubeau şi preţuiau? Chiar credeţi că în (super) inteligenţa sa, el nu ştia acest lucru? Atunci? cosmografică şi geografică unde el se încolăceşte
Poate brava, sau poate acesta era paradoxul său organic pe care îşi construise universul! Cât despre in jurul oceanelor primordiale care la rândul lor
scepticismul acestuia, Petre Ţuţea, un alt mare filosof român, cu care, Cioran a avut o corespondenţă înlănţuiesc pătratul pământului.
bogată, spune: „În ceea ce îl priveşte pe Cioran, îmi permit să-l înfăţisez în aceşti termeni: …sceptic Ca şi Janus, zeul ambivalent cu două feţe,
de serviciu al unei lumi în declin” (Ţuţea Petre, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia, Cioran se desparte în două, o parte rămânâd
Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992, pg.54). însingurată şi rebelă, alta comunicativă şi
Monica Lovinescu ne povesteşte despre talentata poetă Ivonne Rossignon, o româncă stabilită domestică, devenind odată cu trecerea timpului
de mulţi ani în Italia, care devenise mistică si se confesa unui preot de la Vatican. Acesta i-a interzis „zeul” tranziţiilor şi schimbărilor, marcând
să mai publice versuri, deoarece sunt lucrătura diavolului. Însingurată spiritual, şi-a asumat riscul şi evoluţia trecutului spre viitor, de la o viziune la
şi-a deschis mintea şi sufletul în continuare păcatului… Credeţi că omul Cioran, ar fi rezistat unei alta, de la o stare la alta şi de la un univers la
asemenea ispite? Bineînţeles că nu! Ne-o demonstrează pe tot parcursul vieţii sale, prin faptele şi altul.
conduita sa. Atunci dece să se rupă de cei care îl admirau, îl apreciau, îi citeau cu nesaţ scrierile ? Mai Aceasta ambivalenţă se remarcă, în
ales că acest fapt nu constituia nici un păcat! Oare chiar trebuie crezut în tot ceea ce zice? special, în corespondenţa purtată de acesta,
Întradevăr, până în 1989, literatura exilului era prea puţin cunoscută în România, având acces la în perioada 1933-1946. Volumul Mărturii
public numai pe căi ascunse sau uneori, chiar prin transmitere orală. Aceste producţii fiind declarate ne este „martor” în această privinţă. Acesta
prohibite de comunişti, literatura scrisă era trecută cu mari riscuri peste graniţa naţională. Poate, însumează o parte din scrisorile sale, adresate
Cornel Ungureanu, să nu ştie că izolarea eseistului a devenit şi mai profundă atunci când a aflat de unor personalităţi româneşti, oameni de litere,
arestarea, după reintoarcera din Franţa, a regizoarei Sorana Coroamă, care îndrăznise să introducă în prieteni sau cunoştinţe ca Lucian Blaga, Lucian
ţară o carte de-a sa. Boz, Mircea Eliade, Ion Chinezu, Octav Şuluţiu,
Creaţia cioraniană, din perioada exilului, ar fi ramas practic necunoscută pentru cititorii români Ecaterina Săndulescu, Arşavir şi Jeni Acterian,
aflaţi între hotarele perimetrului naţional, dacă postul de radio Europa Libera nu ar fi făcut eforturi să Bucur Tincu, George Bălan şîi alţii, având o tentă
ne-o prezinte şi să ne-o facă cunoscută. aforistică, confesivă, unele scrisori conţinând
Desigur, celebrul gânditor a produs literatură şi înainte de a părăsi România. Cunoscutele sale chiar date biografice.
eseuri din publicaţiile autohtone, „Rampa” şi „Vremea”, au făcut să strălucească geniul acestuia Lucian Boz, considerat de mine ultimul
pe firmamentul literaturii româneşti interbelice. Cărţile, studiile, cugetările, memoriile şi scrisorile astru al universului cioranian (greşesc oare?)
sale întregesc opera autorului, oferindu-i un loc de seamă între personalităţile literaturii universale. mi-a povestit adeseori despre prietenia sa cu
Scriind în limba franceză, tot atat de bine ca şi limba română, se face cunoscut unei mase mai mari Emil Cioran şi despre ajutorul pe care acesta i l-a
de cititori, fiind tradus şi comentat în mai multe limbi de circulaţie internaţională. Bineînţeles că după oferit în timpul celui de al doilea război mondial,
1989, opera acestuia a devenit mult mai tangibilă în România. mai ales în perioada când soţia sa, Carola era
Însingurat şi în vremea tinereţii, când încă mai trăia in Romania, Emil Cioran refuză într-o inchisă în lagărul de la Drancy din Paris. Merită
oarecare măsură să se integreze şi să colaboreze cu literaţii din aceeaşi generaţie, construindu-şi cu să ne reîmprospătăm memoria cu amintiri despre
acest om excepţional. Iată ce scriam pe data de
î

migală şi insistenţă acel binecunoscut clopot al izolării. Nici măcar, consăteanul său, Octavian Goga,
nu a putut să se apropie de el. Singurul, Mircea Eliade, îl va implica într-o seamă de evenimente şi 8 august 2006, într-un articol din revista Agero
aventuri comune. Mai târziu, îl va accepta şi pe Constantin Noica, făcând împreună cu acesta şi cu (Stuttgart, Germania), purtând titlul „Boz,
Eliade acel cunoscut, invidiat, dar totuşi admirat „triunghi magic”. Bineinţeles nici aceştia nu au ultimul astru”: „[...] În timpul celui de al doilea
putut scăpa de radicalismul lui Cioran, care nu-şi ierta nici măcar prietenii apropiaţi, ajungând să-i razboi mondial, Lucian Boz, împreună cu soţia

10614 www.oglindaliterara.ro
sa, Carola, fac parte din Rezistenţa Franceză, fapt pentru care sunt arestaţi
de Gestapo şi încarceraţi până în 1944 în lagărul «La Cité de la Muette»
(sau „Sammellager” în germană) de la Drancy, o suburbie din nord-estul
Parisului situată în apropierea gării Austerlitz. Am aflat de la doamna
Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că deţinuţii
mureau pe capete de inaniţie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de
lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, nici unul, dintre prietenii rămaşi în
libertate, nu îşi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a
făcut un sacrificiu pentru cei doi, a fost Emil Cioran, care le-a adus toate
merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucăţele de pâine şi de brânză
drămuite şi economisite cu greu. Sunt salvaţi de la deportare în Germania
şi eliberaţi din detenţie datorită intervenţiei Legaţiei române de la Paris.
Plecarea urgentă din Franţa, a soţilor Boz, a fost de asemenea
plină de peripeţii. Singura ieşire din teritoriul ocupat, trecea pe la Vichy,
oraş situat nu departe de Paris, loc unde îşi stabilise capitala guvernul
pro-german al generalului francez Henri Philippe Pètain. Cu toate că
autorităţile române le obţinuseră aprobarea de plecare din Franţa ocupată
şi repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou reţinută de
către poliţia locală urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Şi de
data aceasta au fost ajutati de prietenul Cioran, care deţinând funcţia de
ataşat de presă al Germaniei în Franţa, a plecat de urgenţă la Vichy să-şi
ajute prietenii. Având o oarecare putere în faţa autorităţilor germane şi
franceze, a făcut toate intervenţiile necesare pentru ca trecerea acestora
spre «lumea liberă» să fie posibilă. I-a însoţit personal pe cei doi până la
frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea şi alte surprize
neplăcute.”
* Corneliu Vasile
După 1946, porţile de comunicare cu cei dragi din ţară, fiind
închise, din cauza sistemului totalitar, gânditorul se retrage în carapacea sa
„franţuzească” izolându-se şi mai mult de compatrioţi. Asta nu înseamnă
că se va desprinde total de limbă şi obiceiurile strămoşeşti. Deseori va
sări în picioare, parcă vrând să anunţe că el tot român a rămas în gândire
şi obicei.
Ion Ianoşi, în lucrarea sa Idei inoportune, (Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1995, pg.120-122) îl acuză pe Emil Cioran în
mod eronat şi tendenţios că s-a rupt de limba română pentru a-şi şterge
urmele şi a da uitării creaţiile sale „extrem de violente” scrise până aproape
de sfârşitul perioadei mai sus-amintite. Ştiindu-şi valoarea, el singur
putea să-şi modifice sau să-şi rectifice unele greşeli, în ediţiile următoare
ale publicaţiilor sale, nefiind nevoie să-şi sacrifice românismul pentru
aceasta. Un exemplu reiese din interviul dat de Petru Dimitriu lui George
Pruteanu, în care acesta declară că Cioran l-ar fi admonestat verbal şi în
scrieri, făcând afirmaţii tendenţioase despre originea sa etnică: „…dar în
ediţia de după 1989 a carţii ‚Schimbarea la faţă’, acesta a scos pasajele
violente de tinereţe” (Pruteanu George, Pactul cu diavolul, şase zile cu
Petru Dumitriu, Editura Albatros şi Editura Universal DALSI, România,
1995, pg.117).
Filozoful şi scriitorul Virgil Ierunca, stabilit la Paris în 1946, a fost
unul care l-a cunoscut bine pe “marele singuratic”, cei doi colaborând la
„revista scriitorilor români din exil”, „Luceafărul”, în scurta existenţa pe
care aceasta a avut-o. Mai târziu, împreună cu Monica Lovinescu, l-au
promovat şi făcut cunoscut pe calea undelor, la postul de radio Europa
Liberă. În cartea sa Subiect şi predicat (Editura Humanitas, Bucureşti,
1993) acesta ne comunică în mai multe pagini, relaţiile pe care le-a avut
Emil Cioran cu diferite personalităţi ale literaturii române aflate în exil.
Gabriel Liiceanu, este cel care prin interviuri separate - luate lui
Cioran la Paris şi lui Constantin Noica la Păltiniş - reface şi mai mult
legăturile spirituale ale acestora. Motivul răcirii relaţiilor dintre cei doi
gânditori, a fost o scrisoare pe care Cioran i-a adresat-o lui Noica şi în
care enumără o serie de intelectuali cunoscuţi, aflaţi în România la acea
vreme, care apoi, datorită acestui fapt, au fost pedepsiţi şi condamnaţi la
ani grei de închisoare. Poate de aici i-se trag multe critici şi izolarea cu care
a fost înconjurat mai târziu, sau poate cauza la „…urmare a paginii dure
la adresa poporului român, din La tentation d’exister Camil Mureşanu, Un
joc al întâmplării..., „Apostrof”, revista a uniunii scriitorilor (anul VI, nr.9,
Cluj, 1995, pg.5). În aceeaşi revistă, la pagina 6, scriitorul Ion Vartic, într-
un interviu dat reporterei Dora Pavel, ne relatează: „Tipicul întâlnirilor cu
Cioran era, altadată, foarte strict: nu trebuia să faci gafa de a i te adresa
în română, căci refuza să vorbească româneşte. De ce refuza a spus-o şi de
data asta: ca să ajungi să te poţi exprima într-un mod satisfăcător într-o
altă limbă trebuie să treci printr-un fel de asceză... sau să înveţi să scrii
într-o altă limbă trebuie să povoci o ruptură cu trecutul tău”. Ni se pare
totuşi, aberant faptul, că Cioran nu a uitat nici o clipă să vorbească sau să
scrie în limba română, fapt confirmat de cei care iau luat interviuri după
1989.
Emil Cioran, la fel ca şi admiratul său prieten, Mircea Eliade, va
alimenta în continuare o serie de enigme, neinţelegeri şi dispute din parte
celor care le citesc operele şi ii analizează. Este posibil, ca atunci când
se vor stinge din viaţa toţi cei care l-au cunoscut, va dispare şi imaginea
sa controversată. Poate atunci, rămânând pentru posteritate doar opera sa
literară nudă, autorul va fi iertat şi înţeles, şi poate atunci va fi aşezat, acolo
unde i-se cuvine, pe unul din locurile de frunte ale culturii româneşti şi
universale.
www.oglindaliterara.ro
Impresii de la
Târgul internațional de
carte Gaudeamus
La Centrul Expozițional
Romexpo din București s-a încheiat
ediția a XXI- a a târgului, cel
mai mare din România, care se
mai organizează, la alte date, și în
principalele orașe. Am mai avut ocazia
să văd astfel de manifestări literare la
Craiova, în localul Teatrului Național
„Marin Sorescu”, desigur cu mai puțini
expozanți, unii participând la toate
târgurile din țară.
Deschiderea, miercuri, 19
noiembrie 2014, a avut o afluență
foarte mare de cititori, care au primit
autografe de la recent alesul președinte
Klaus Werner Iohannis, curiozitatea
multora fiind determinată și de puținele
date biografice despre acesta din campania electorală. Astfel, cartea cu
copertă albastră și cu portretul noului președinte, s-a vândut într-un număr
record de exemplare, a doua zi nemaifiind de găsit, ceea ce a determinat
Editura Curtea Veche să tipărească un nou tiraj, aflat la târg începând de joi.
O sumedenie de edituri, publicații,biblioteci, librării, instituții de
învățământ superior, organizații eclesiastice, firme, tipografii din București
și din Sibiu, Timișoara, Cluj, Craiova, Iași, Brașov au avut standuri și au
organizat concursuri, lansări, mese rotunde sau conferințe. Menționez
Radio România (organizator), Universitatea din București, British Council,
Institutul Francez, Academia de Stiințe Economice, Liga Albanezilor,
Mitropolia Bucovinei și Sucevei, revista și editura Amurg sentimental,
revista Litere și Editura Bibliotheca, revista Curtea de Argeș, editurile
Paralela 45, Singur, Eikon, C.H.Beck, Tracus Arte, Herg Benet, Cununi
de stele, Universitaria, Niculescu, Corint, standurile instituțiilor francofone
din România, standurile cu scriitorii Rusiei, invitatul de onoare al acestei
ediții, altădată invitații au fost Walonia, Franța și alte zone europene de
primă importanță ale literaturii și culturii, Automobile Dacia (sponsor),
plus mai multe instituții de cultură ca parteneri.
Fiind prezent patru din cele cinci zile ale târgului la fața locului, din
mulțimea de evenimente amintesc doar pe cele trecute în revistă de cei mai
mulți vizitatori, precum și pe cele la care am zăbovit mai mult.
Multă asistență au avut lansările de carte și întâlnirile cu scriitorii,
criticii și universitarii de importanță și influență notorie, dintre care unii mi-
au fost profesori, alții s-au afirmat în ultimul sfert de secol, alții colegi de
facultate: Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Varujan Vosganian, Florentin
Popescu, Horia Gârbea, Daniel Cristea Enache, Dan Mircea Cipariu, Alex
Ștefănescu, Passionaria Stoicescu, Gabriel Coșoveanu, Emil Lungeanu,
Andrei Marga, Zoe Petre, Emil Constantinescu, Mihai Stan, George
Arion, Cassian Maria Spiridon, Ion Bogdan Lefter, Dan C.Mihăilescu,
George Coandă, Liviu Antonesei, Eugen Negrici, Mircea Cărtărescu, Ioana
Pârvulescu, Bedros Horasangian,Ion Machidon, Constantin Marafet și
mulți alți scriitori, dar și filozofi, economiști, analiști sau jurnaliști. Au fost
și foarte multe traduceri din literatura universală.
Am avut ocazia de a prezenta un prozator lansat de Editura Singur
din Târgoviște, Constantin T.Ciubotaru, romanul „Zarva –larva…”, am
asistat la lansarea revistei „Curtea de Argeș”, despre care numai auzisem, și
la lansarea romanului „Vrăjmaș” de Liviu Ioan Stoiciu, care a fost prezentat
de trei critici en vogue de la Universitatea din București și de la „România
literară”, după care romancierul ne-a acordat autografe.
Editura Trei a primit premiul de excelență al târgului, apoi editurile
Humanitas, RAO și Polirom, cea mai vândută carte fiind „Viermele de
mătase” de J.K.Rowling, care semnează cu pseudonim. Cea mai râvnită
carte: „Pas cu pas” de Klaus Iohannis. Premiul pentru educație: ASE
București. Premiul traducătorilor: Antoaneta Ralian (premiu de excelență)
și Virgil Stanciu.
Concursul național de lectură „Mircea Nedelciu” și proiectul „Cărțile
se întorc acasă” au încununat activitățile acestei reușite ediții a târgului,
într-un context de stagnare a producției editoriale și a interesului pentru
carte, pentru cultură, contracarat de tabloide, muzică incultă, publicații de
senzație ieftină și posturi de televiziune de joasă calitate.
10615

Paul Verlaine
Nu este aşa?...
Nu este aşa că-n ciuda acelor proşti şi
răi
Ce vor privi cu pizmă a noastră bucurie,
Vom fi arare mândri şi buni în veci cu ei?
Nu este aşa că-n tihnă şi plini de voioşie
Vom merge calea dreaptă ce steaua
ne-o arată,
Nepăsători de cine ne vede ori ne ştie?
Răznite ca-ntr-o neagră pădure
fermecată
A noastre două inimi cânta-vor în iubire,
Cum cântă seara două privighetori
deodată.
Iar lumea, de-o fi bună cu noi, ori cu-
ndârjire,
Puţin o să ne pese. De-ar fi să ne sfâşie,
Nici dragoste nici ură, nimic n-o să ne
mire.
Legaţi de cea mai scumpă şi trainică
frăţie,
Ca într-0 za vrăjită, noi vom păşi-n
lumină,
Iar teamă de nimic atunci n-o să ne fie.
Ci fără nicio grijă de valul ce-o să vină
Eu mâna mea voi pune-o duios în mâna
ta,
Şi-om merge aşa înainte, cu inima
senină
A celor ce s-adoră de-o parte, nu-i aşa?
Albastră-i zarea…
Albastră-i zarea peste streşini
Şi-aşa senină,,
Un arbor fruntea peste streşini
Încet se-nclină.
Şi clopotul în turn acolo
Lin adie,
O pasăre, pe ram acolo
Se tânguieşte.
O Doamne, dulce-i viaţa asta
Şi-aşa-i de bine
Şi dinspre târg prigoana asta
Ce paşnic vine…
Tu care plângi mereu acum,
Ce-ai făcut oare,
O spune-mi unde şi-s acum
Anii în floare?...
(traducere preluată din revista
Convorbiri literare, Bucureşti, 1
ianuarie 1902 de D. Anghel şi Şt.
O. Iosif: poezii Paul Verlaine,)
10616
POEZII
Elisabeta DrAghici
Povestea de la numărul 77
La numărul 77 am văzut o hârtie
Tremura sub un fir de vânt
Și își legăna cuvintele mânjite în praf
Mi-au fugit ochii spre ea
Cu acea sete de viață
Suptă prin scrisul tremurat.
Îți scriu…tăcere… nu mi-a dat…
Am așteptat… te rog…
Cuvinte ale unei povești uitate de
destinatar,
Zburate dintr-o pubelă de bloc.
Au mai trecut două zile
Am trecut seara pe lângă numărul 77.
Erau frunze uscate îngrămădite în ușă
Și-o coajă de banană aproape uscată
Un pisic miorlăia cerșind o intrare.
Am trecut mai departe
Azi dimineață
M-a atras iarăși numărul 77.
Era curat la poartă
Și nici o poveste.
Două cesti
Ceștile noastre de cafea
Ne-au sorbit cuvintele de pe buze.
Tăcute, dure și albe
Și-au căutat sprijinul pe farfurii.
Au păstrat pe tortițe
Amprentele tale și ale mele
În urma pașilor noștri
La despărțire.
Mâine am să-ți spun taina mea.
Un fel de a iubi
Iubitul meu, ți-aș plânge-n palmă
Cuvinte revărsând iubire
Cuvinte calde, înverșunate
Să țină-n loc dragostea ta.
Ti-aș da și ochii și speranțe
Și tot ce viața mea mi-e scris
Aș ridica un zid prin care
Să ținem lumea mai departe.
Iubirea mea, eu sunt prea simplă
Prea efemeră în lumea asta
Mi-s aripile frânte în slăbiciunea mea
Doar lasă-mă să stau plecată
În urma ta.
Și alte taine
Când își strigă noaptea însingurările rând
pe rând
Și visurile tale se rostesc până în inimă
Stârnind dureri mirosind a înfrângere,
Când soarele zilei îți spune în taină și cu
zâmbetul larg
Că mai sunt drumuri de străbătut
Atunci să știi
Că în toate zilele netrăite se ascund noi
taine.
www.oglindaliterara.ro
MARIAN HOTCA
poem murat
stăteam ca murăturile
expirate în oțetul clipei
mai așteptam parcă o
fărâmă de sare gemă
să ne îmbrățișeze
singurătatea gri
și ne încolțeau
unghiile
la fiecare răsărit de
soare
încât credeam pur și
simplu
că suntem tufișurile heliocentrice
în care se ascund seara
fluviile gange și brahmaputra
învață-mă să fiu o acritură existențială
să-mi iubesc oțetul ce mă înghite în aureola
lui
și să cred că doar el e cea mai dulce miere
ce-ți apără mai ceva ca un scut
visele oarbe, spectrale
de orice pată insalubră
ce izvorăște din sânul
realității atât de crud
dulceață de gutui
ploaia asta rece și virtuală
doar ea îmi mai lipește cuvântul de hârtie
apa se scurge printre gândurile eterice
să-mi netezească clipele
înmărmurite în mine
era toamnă
și miroseam amurgul discontinuu
ca o gutuie așteptând să mă coc
în rușinea brumei zaharisite
mă lipeam cu obrajii de zare
să trăiesc cu adevărat
dulceața luminii
psalmodiind
poem cadaveric
iubita mea, ținută în formol,
cu mațe sparte de mâncare
mă uit la tine cu stomacul gol
și-mi vine să slobod o vărsare
atât de putredă în foale
te spintecau codați și larve
din cap până la oase goale
cutreierau în tine teniile concave
episcopi îți țineau o liturghie
de te pupau pe craci și nuri
slăvindu-te-n bucătărie
te prohodeau cu sfintele lături
în cârje îmi țineam privirea
să nu mi-o scap în putrejune
că-mi vei închide-o-n mănăstirea
plină de moaște și de lângejune
 Amintiri provocate sau Domnul Nicky,
vlăguitul amorez bătrân şi dizident
(urmare din numărul anterior)
Academicianul D.R. Popescu:
“Teatrul Mic a fost ani la rând în
Bucureşti Teatrul cel Mare. În Bucureşti
– şi în ţară!”…”Capul directorului
Teatrului Mic, Dinu Săraru, a fost dat pe
răzătoare”…”Nu trebuie să ne mirăm!
Elitele înalte, pietroase, intransigente,
carpatice şi elitele fluide, melodioase,
dâmboviţene s-au înfrăţit în corul
martirilor”…”Ce să ne mai ascundem
după plop. Dinu Săraru le închisese
acestor martiri ai artei drumurile spre
Dinu Săraru piscuri! Demnitatea a fost calea regală
ce i-a mânat pe ei în luptă. Sigur, când
bate frunza-n dungă, precum în vremile
cetăţilor asediate de altădată, cetăţenii cu şira spinării intactă au rezistat
prin cultură, prin dezbateri profunde legate de Dumnezeu şi de sexul
îngerilor. Astfel, ei ştiu întotdeauna să aleagă fericirea din gaura făcută în
steag! “…”Poate de aici a început pocinogul!... Nişte oameni de bine s-au
gândit că nu e modru ca un asemenea spectacol – e vorba de Scrisoarea
Pierdută – să pună lumea pe gânduri şi să râdă în hohote!... La premieră, a
fost ceva incredibil! În picioare, cetăţenii au apaludat minute în şir, chiar şi
ministreasa de resort aplauda din răsputeri. Aşa că vigilenţa artistică a unor
binevoitori trebuia să intre în alertă! Şi a intrat până în plăsele! Nu o să dau
azi nici un nume, nu e treaba mea! De peste 20 de ani n-am spus nimic din
ce  - slavă Bogului – am apucat să mai ştiu, aşa că voi relata doar o scenă
petrecută într-o dimineaţă-creaţă! Pe o stradă dosnică, mai jos de Telefoane,
în apropierea Teatrului Mic, m-am întâlnit cu Dinu Săraru … Aflasem ce i
se pregătea sub iepângea!  I-am dat telefon … Că vreau să-l întâlnesc … Ei,
culmea prostiei, a fost că i-am dat un telefon – obişnuit! – chiar din sediul
Uniunii Scriitorilor! “ Mă, vreau să te văd…” O nimica toată!
Ne-am întâlnit! Şi am început să-i povestesc ce i se pusese la cale…
Vreau să precizez ceva foarte important – ce nu i-am spus atunci, ca să
nu-l bag în sperieţi! De fapt, observaţiile – ca să le spun astfel – aduse
spectacolului nu vizau doar martelarea interpretării, scenografiei, regiei etc.  liderul ţărănist căzut în Războiul de Reîntregire a ţării, la Tiraspol, la 15
Se voia, pur şi simplu, capul lui Săraru! De ce să tot fie el – moţ –   cel mai
bun director de teatru?! «…»Dacă Scrisoarea pierdută, jucată la Teatrul
Mic, ar fi capotat, ziarele!... Da, ziarele de azi ar fi făcut din Dinu Săraru un
erou…Dacă atunci ar fi scăpat!...
Îmi cer scuze, domnule Dinu Săraru, că n-ai ajuns un erou al zilelor
noastre! Sunt sigur, însă, că o să mă ierţi! Mersi! “
♦ primare. Vă daţi seama că şi această amintire a fost provocată de răvaşul
În timpul anchetei ce a urmat premierei cu Scrisoarea Pierdută la
care au participat generalul Bucurescu, prim-adjunct al Şefului Securităţii
Statului, colonelul Goran, şeful Securităţii Municipiului Bucureşti,
procurorul general Nicolae Popovici, procurorul-şef al Capitalei, gen.
Diaconescu, şi o întreagă “armată de specialişti” de stat şi de securitate,
au fost  alături de Teatrul Mic şi de directorul Teatrului, care nu era şi n-a
fost dizident şi nu s-a bucurat de răsplata jertfei patriotice, academicianul
Răzvan Theodorescu, academicianul Dumitru Radu Popescu, scriitorul
Alexandru Paleologu, redacţia revistei Teatru, condusă de Ion Cristoiu.
Dar dl. N. Manolescu, ca orice domn în vârstă şi, mai ales, dizident, nu-
şi aminteşte evenimentele petrecute acum două decenii. Este exact timpul
când se opacizează memoria septuagenarilor.  În orice caz pot să-l asigur
că directorul Teatrului Mic a fost dat afară imediat de la Teatrul Mic,
spectacolele, cu excepţia comediei Pluralul englezesc, scoase de pe afiş
şi decorurile şi costumele distruse, ca să nu existe nici un argument, altfel
recunoscut de sute de mii de spectatori, al rezistenţei româneşti în spaţiul
cultural.  Dizidenţa la Putere a adus, a doua zi după darea afară a directorului
şi distrugerea decorurilor şi costumelor spectacolelor incendiare,  un preot,
scriitoraş amator de pe la Tulcea, care a fost pus să facă o sfeştanie şi să
dea cu aghiazmă şi cu busuioc prin tot teatrul, pe culoare, prin cabine,
prin sală,  pe sub scenă ca să piară duhul necuratului, cum s-a consemnat
într-o gazetă a vremii. Bineînţeles că necuratul eram eu, nu era dl. N.
Manolescu, domnia sa era curat, luminat, de Maica Domnului lăudat şi,
mai ales, admirat ca dizident. Sunt bucuros să adaug  că necuratului i-au
fost, totuşi,  recunoscute, spre norocul lui, cât era încă în viaţă, meritele în
www.oglindaliterara.ro
public, în gazete, la radio şi la televiziune, de către toţi actorii pe care i-a dus
la glorie, atunci.  Dar pe dl. N. Manolescu nu-l interesează; aşa cum nu m-a
citit, şi nu mă plâng, tot aşa nici nu m-a văzut când îl primeam la Teatrul
Mic sau la Teatrul Foarte Mic.
Şi spectacolele Teatrului Mic, domnule N. Manolescu,  fac parte din
pornografia mea politică şi sunt, deopotrivă,  pornografice politic?
Nu vi se pare că aţi sărit peste cal, stimate septuagenar, Robespierre
filfizon? Tot pornografie politică a fost şi Teatrul naţional de televiziune,
tot pornografie politică, deopotrivă, au fost cele cinci romane ale mele,
după care s-au făcut filme şi piese de teatru, acestea văzute de sute de mii
de spectatori, care le-au aplaudat în picioare, cu ochii în lacrimi? Şi zilele
petrecute în vara anului 1953 pe albia canalului Dunăre - Marea Neagră,
în coloniile de muncă (lagăre) de la Medgidia, Mila 21 şi Columbia de la
Cernavodă, unde am fost trimis, evident forţat, drept consecinţă a faptului
că eram nepotul unui boiernaş oltean conservator, altfel erou al Războiului
de Neatârnare, Constantin Săraru şi fiu  al liderului ţărănist, tot erou de
război,  Constantin Săraru.
            N-am vorbit din decenţă despre povestea aceasta până acum,
când adaug că lagărul descris în Clipa era lagărul în care am fost eu întâi,  la
Medgidia, Mila 21. Decorurile din filmul Clipa au fost desenate, pentru
regizorul şi scenograful filmului, de mine, cum îmi aminteam  după 20 de
ani, pentru că lagărul fusese ras de pe faţa pământului în 1980.  Eu sunt
Dumitru Dumitru din acel roman, spun iar acum pentru prima dată. Iată
de ce mi-e foarte greu să asist la alintările dumneavoastră  de robespierre
răsfăţat şi încă n-am terminat să vă dau replica pentru că ea va continua
în Jurnalul unui personaj controversat, provocat de Vartan Arachelian,
carte care e gata să intre la tipar
Tot în răvaşul cu pricina, dl. N. Manolescu spune că îmi petrec
bătrâneţile în casa în faţa căreia  am arborat, după 1989, steagul naţional.
Steagul naţional  l-am arborat, domnule N. Manolescu, ştie o lume, în anul
1974, toamna, când a apărut romanul Nişte Ţărani, în care denunţam acum
40 de ani,  dacă l-aţi fi citit, aţi fi descoperit, tragedia schingiuirii ţăranilor
de către Securitate ca să se înscrie în gospodăriile colective. Acum 40 de
ani, când eu denunţam pomenitele atrocităţi, dumneavoastră poate nici
măcar nu visaţi să ajungeţi dizident ori visaţi şi eu n-am băgat de seamă!
La Slătioara se află casa tatălui meu, învăţătorul Constantin Săraru,
august 1941(chiar astăzi se împlinesc 74 ani de atunci).
De casa aceasta se leagă însă şi se va lega, cât voi trăi, şi amintirea
când, cu un an înaintea morţii tatălui meu pe front, legionarii vâlceni
ne-au înconjurat o săptămână întreagă cu vâlvătăile unor ruguri aprinse,
ziua şi noaptea, obligându-ne să ne baricadăm şi să stăm ascunşi pentru
că îşi propuseseră să-l spânzure pe tatăl meu de bradul din curtea şcolii
dumneavoastră! Nu-mi petrec în această casă bătrâneţile, cum ziceţi
dumeavoastră, suntem amândoi cetăţeni ai Bucureştiului (eu şi de două ori
cetăţean de onoare al acestui oraş) şi în Bucureşti fac Revista Clipa, căreia
Academia Română i-a acordat anul trecut, în 2013,  Distincţia culturală
pentru pentru “ţinuta revistei, activitatea desfăşurată şi colaborarea
statornică cu membri ai Academiei Române”!
Ca să vedeţi!, vorba dumneavoastră, domnule N. Manolescu!
♦
Să închei, totuşi, mai luminos. Aşadar, am să vă spun că atunci când
am primit, la Slătioara, copia răvaşului cu pricina tocmai isprăvisem de
zugrăvit în pagina romanului Carnavalul nebunilor, care încheie Trilogia
Ciocoilor, portretul unui filfizon bătrânel, vlăguit de atâtea amante şi neveste
mult mai tinere, penultima trimiţându-l generoasă să plimbe rodul iubirii lor
târzii, pentru bătrânel, desigur, pe trotuarele Parisului, unde-i toca răsplata
jertfei patriotice, admirat de privirile trecătorilor grăbiţi care se bucurau
sincer să-i aprecieze devotamentul, trăgând cu coada ochiului şi la copilul
din căruciorul ca o trăsurică, ferit de soare de un coş transparent, galben-
verzui. Bătrânelul  începuse să meargă de la o vreme şi niţel cocoşat, uscat
ca o scovergă, şi era însoţit necontenit de un prieten de aceeaşi vârstă, dacă
nu chiar mai bătrân, care se ambiţiona să-l zgândăre ironic în fiecare zi:
  - Ţine-te tare, fii băţos, dragă Nicky! Şi eu am trecut, ştii bine,
prin povestea asta acum câţiva ani, înainte de, sper, ultimul divorţ, dar
Dumnezeu m-a ajutat să am umor şi să mă prezint singur drept străbunicul
propriului meu copil!
10617
 Piatra
(fragment)
Constanţa Cornilă
Băiatul nu numai că voia să-şi spună
necazul ci pentru un moment , credea că
eu sunt o hologramă sau ceva venit din
altă parte a lumii, cu alt chip , dar cu
aceeaşi duioşie a mamei pe care o pierduse.
Ţinînd în mână piatra,ar fi dorit dorit
sa vorbească cu cineva despre rolul ei în
această poveste care se petrecuse cu un an
în urmă. Privind-o cu atenţie , observă intr-
un colţ al conturului său un fir de păr lipit
strâns de piatră . Din acel moment, mâna
de pe piatră rămase de veghe , parcă sa n-o
piardă în timp ce cu mâna stângă căuta o
batistă în care a împăturit-o ocrotind-o ca
pe o fiinţă. Ce accident, mama lui fusese
lovită de o piatră în dreptul tâmplei în
mod voit de cineva care apoi trecuse cu
maşina peste trupul ei fărănici o remuşcare
. mama lui lucrase la un laborator de analize
medicale şi făcea naveta zilnic la oraş .
deseori îi ţinea lecţii de cum trebuia să
se ferească de virusul hiv. O asigurase că
prietena lui cristina era o fată cuminte şi că
nu-şi începuse viaţa sexuală.mâinile ei parul
,ochii păreau toate un dar al naturii virgine...
cristina visa deseori că moare şi călătoreşte
peste dealuri şi păduri cu multe ceruri,,,
iubirea lor era una matură uneori serafică
. mama lui descoperise că fiul unui mare
mahăr făcuse multe victime . un individ
cu o spoială de cultură care gândea că
banii erau suficienţi încât să nu aibă nevoie
de o haină spirituală.soţul meu lucra la
criminalistică, deseori îl surprindeam vorbind
prin casă,refăcând fragmente din discuţiile
avute la serviciu ,ridicând sprâncenele
,într-un contur al mirării excesive . ......
......................................... .......Afară era o
vreme schimbătoare vântul sufla a toamnă
târzie ....frunzele răscoleau cu palmele lor
vegetale dealurile pădurile ,păreau nişte
fiinţe obosite care in cugetarea lor căutau
serile melancoliei de septembrie la vârsta
anotimpului odihnitor....aş fi vrut să vorbesc
cu băiatul rămas în staţie dar cum.....la un
moment dat ,sună telefonul pe fix .Era o
colegă de serviciu
-te-am sunat de multe ori pe mobil şi
nu mi-ai răspuns,ştiam că eşti plecată din
localitate atâta tot.....am căutat telefonul în
geantă ,în sacoşa pe care o purtamm după
mine ca pe o fiinţă care îmi ţine de urât
...dar nu l-am găsit ....
10618
UN EROU GREC DE LA ÎNCEPUTURILE
SCRIERII ISTORIEI: THEMISTOKLES
(urmare din numărul trecut)
Fără îndoială, Themistokles a constituit un model
de urmat peste vremuri. De pildă, istoricul și omul politic
german Maximilian Wolfgang Duncker (1811-1886) publică
o Geschichte des Alterthums, Berlin, 4 Bde., 1852-1857.
Duncker vede în Atena un stat puternic și el însuși a recunoscut
că figura cancelarului german Otto von Bismarck a înrâurit
asupra caracterizării lui Themistokles, ca „întemeietor al
puterii attice“, cel mai energic dintre toți grecii. Un alt
istoric german Karl Julius Beloch (1854-1929), autorul unei
Griechische Geschichte, 3 Aufl., Bd. I – IV, Berlin, 1912-
1927, îl prețuiește mult pe Themistokles, văzând în el un
creator al statului atenian. Cătălin Mocanu
Devenit cetățean probabil în urma reformelor lui
Kleisthenes, cum spuneam, Themistokles, prin întreaga
sa carieră politică, se impune ca un conducător al democraților radicali, promotor neobosit al
transformării Atenei într-o mare putere maritimă. După ce sprijină, în anul 493 a. Chr., reprezentarea
tragediei lui Phrynichos, Căderea Miletului, în calitate de arhonte eponim, Themistokles ia
primele măsuri care transformă Pireul într-un port militar inexpugnabil. La Marathon, în 490 a.
Chr., luptă în calitate de strateg. Ascensiunea sa politică are loc după dispariția marelui Miltiades
(c. 550-c. 489 a. Chr.). Reușind să-și elimine, prin mecanismul ostracismului, principalii adversari
politici – fruntașii taberei conservatoare a proprietarilor funciari – Xanthippos, Aristeides ș.a.,
Themistokles impune, în fața iminenței pericolului persan, construcția unei flote de război de 200
de trireme, folosind veniturile minelor de argint de la Laurion. Anul hotărârii luate cu privire la
construcția puternicei flote de război este 493-492 sau 483-482 a. Chr., în funcție de cum se admite
data arhontatului lui Themistokles. Episodul este relatat de către Herodotos din Halikarnassos, în
lucrarea Istorii: „Și o altă părere a lui Themistokles se dovedise la vremea ei potrivită, atunci
când în tezaurul public al Atenei curgeau banii din veniturile scoase din minele de la Laurion și se
făceau pregătiri ca să se împartă de cap de locuitor câte zece drahme. Cu acel prilej, Themistoklesîi
convinsese pe atenieni să se lipsească de prisosul ce le revenea și, din acei bani, să construiască 200
de corăbii pentru război, gândindu-se la războiul împotriva egineților.“1 Amănunte despre victoria
politică câștigată de Themistokles pot fi găsite în lucrarea lui lui Aristotel (384-322 a. Chr.),
Constituția atenienilor (XXII). Cât despre afirmația lui Herodotos că Themistokles se gândea la
războiul împotriva egineților, trebuie spus că, pe de o parte, neînțelegerile între cetăți erau adesea
urmate de războaie locale, dar, pe de altă parte, cu siguranță că viziunea lui Themistokles depășea
cu mult neînțelegerea locală cu egina și ținteau apropiata invazie persană, despre care Atena era
precis informată.
În preajma marii expediții a regelui persan Xerxes I (486-465 a. Chr.) împotriva Helladei,
Themistokles devine creierul și motorul rezistenței antipersane. În anul 481 a. Chr., Themistokles
reușește închegarea coaliției helene, iar după începutul invaziei persane preia, în calitate de
strateg, comanda flotei ateniene care lupta la Capul Artemision. Marele istoric grec Thoukydides,
în Războiul peloponesiac, scrie că atenienii, pentru a câștiga victoria de la Salamina, l-au adus
comandant pe Themistokles, „care a contribuit în cea mai largă măsură la bătălia navală dată în
strâmtoare, fapt care, în chip foarte clar, a salvat situația.“2
Victoria strălucită în bătălia navală de la Salamina (28-29 sept. 480 a. Chr.), care salvează
independența Helladei, este în principal opera lui. Merită, deci, a fi prezentată, făcând apel la
relatarea lui Herodotos: „După ce alese printre corăbiile ateniene pe cele mai bine construite,
Themistokles se îndreptă spre apele de băut [Histiaiotida din Eubeea – n. n.] și săpă în piatră slove
pe care ionienii sosiți în ziua următoare la Artemision putură să le citească [Themistokles intuia
corect că, dacă detașamentele ionienilor și carienilor ar fi putut fi atrase din tabăra persană, helenii
ar fi putut înfrânge oștile persane – n. n.]. Slovele grăiau așa: «Bărbați ionieni, nu vă purtați cu
dreptate luptând împotriva părinților voștri, încercând să vă înrobiți Hellada...». Acestea le-a scris
Themistokles, gândindu-se la două lucruri: dacă aceste cuvinte ar fi rămas necunoscute regelui,
ele puteau hotărî pe ionieni să-i părăsească pe perși și să treacă de partea helenilor, sau, dacă ar
fi fost aduse la cunoștința lui Xerxes, însoțite de vorbe răuvoitoare, acesta urma să nu mai aibă
încredere în ionieni și să-i trimită departe de luptele navale. Acestea au fost deci cele scrise de
Themistokles“.3
Pe de altă parte, dând dovadă de o remarcabilă tactică militară și cunoscând strategia
regilor perși, Themistokles încercă o stratagemă extrem de ingenioasă, pe care o aflăm tot de la
„părintele istoriei și geografiei“: „Atunci, Themistokles (...) ieși pe ascuns din adunare și trimise
cu o barcă în tabăra mezilor un om de încredere al cărui nume era Sikinnos, învățându-l ce trebuia
î
să spună. Acesta, ajungând pe corabia lui, grăi astfel către comandanții barbarilor: «Sunt trimis
de comandantul atenienilor în ascuns de ceilalți heleni (se întâmplă că dorește bine regelui și vrea
mai degrabă izbânda de partea voastră decât a helenilor). El vă previne că helenii, înspăimântați,
se sfătuiesc s-o ia la goană și că acum aveți prilejul să înfăptuiți cea mai frumoasă ispravă din câte
www.oglindaliterara.ro
 Daruri de Crăciun de la românii din Micherechi
(Ungaria) pentru fraţii lor din România
Românii din Ungaria. Noi am uitat
de ei, Ei nu ne-au uitat!
În perioada Postului Crăciunului, potrivit
unei tradiţii care durează de mai bine de 7 ani,
un grup de tineri şi credincioşi din Micherechi,
coordonaţi de unul dintre ei pe nume Robert Ruja
şi având binecuvântarea Preasfinţitului Părinte
Siluan, Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române
din Ungaria, au strâns tot felul de ajutoare (sub
formă de produse alimentare, îmbrăcăminte
pentru copii şi adulţi, jucării şi dulciuri pentru
copii, sucuri, piese de mobilier, etc), iar în data de
13 decembrie 2014 au efectuat o amplă acţiune
caritativ-socială de împărţire a acestor produse la
familii sărace din România, după cum informează
Biroul de Presă al Episcopiei Ortodoxe Române
din Ungaria.
Ajutoarele au fost transportate cu două
autocamioane, însumând în total 11 tone, de
către un grup de 28 de persoane, majoritatea din
Micherechi, iar 4 din localitatea învecinată Şărcad
(Sarkad), care au fost însoţiţi de Preasfinţitul
Părinte Episcop Siluan, Părintele Secretar
Eparhial Visarion Tuderici şi Diaconul Emanuel,
de la Catedrala Episcopală din Giula, dar şi de
reprezentanţi ai Primăriei din Micherechi, care au
sprijinit foarte mult acest proiect. Ajutoarele au
fost destinate, de data aceasta, mai multor Parohii
din judeţele Arad (Covăsânţ şi Cuvin) şi Bihor
(Gurbediu şi Tulca).
Ion Coja
Dis-de-dimineaţă, micherechenii s-au
întâlnit în faţa Casei de Cultură „Gheorghe
Dulău”, din Micherechi, cu Preasfinţitul Părinte
Siluan şi ceilalţi clerici, fiind făcută de către
Ierarh o rugăciune de mulţumire către Bunul
Dumnezeu pentru tot ajutorul acordat în cursul
acestei iniţiative filantropice de colectare a
produselor şi o rugăciune de călătorie.
La Parohia Covăsânţ, românii din
Micherechi au fost întâmpinaţi de Părintele Paroh
Mihai Blaj, care este şi Consilier Economic al
Arhiepiscopiei Aradului, dar şi de Consilieri
locali din cadrul Primăriei, care se ocupă cu
asistenţa socială şi au împărţit aceste ajutoare la
aproximativ 20 de familii, având în jur de 50 de
copii, câte 3 sau 4 copii la fiecare familie, care
s-au bucurat foarte mult de toate darurile primite
şi au simţit şi ei, în felul acesta, că se apropie
Crăciunul. La finalul primei părţi a acestei
acţiuni, oaspeţii din Micherechi au fost primiţi,
la rândul lor, de către Părintele Mihai Blaj, cu
multă dragoste creştinească, la casa parohială şi
biserica din Covăsânţ, unde au fost poftiţi şi la
o agapă frăţească, în semn de mulţumire pentru
efortul făcut şi darurile acordate.
Micherechenii, însoţiţi de Ierarh şi de
clericii de la Centrul Eparhial din Giula, au
împărţit astfel de daruri şi la familii nevoiaşe din
Parohia învecinată Cuvin, păstorită de Părintele
Petru Jula, care i-a condus la familiile respective
şi le-a vorbit despre problemele pe care le
întâmpină acestea.
Ajutoare au fost împărţite de românii
din Micherechi şi la alte familii sărace, dintre
care unele cunoscute deja de mai mulţi ani, din
localităţile Gurbediu şi Tulca, din judeţul Bihor.
În timpul acestei activităţi misionar-
caritative, unul dintre membrii grupului, îmbrăcat
într-un costum special de Moş Crăciun, a
întâmpinat pe copiii de la fiecare familie vizitată
cu acest prilej şi le-a oferit dulciuri şi jucării,
fiind primit de aceştia cu multă emoţie şi bucurie.
Acţiunea social-caritativă a
micherechenilor, începută în zorii zilei, s-a
încheiat târziu, către miezul nopţii, când s-au
întors la casele lor, din Micherechi şi Şărcad, din
Ungaria.
Această activitate, devenită tradiţie, care
are loc anual, la iniţiativa tinerilor ortodocşi
din Micherechi, cu binecuvântarea şi de foarte
multe ori şi cu participarea Preasfinţitului Părinte
Siluan, este o acţiune de suflet, întreprinsă cu
multă dăruire şi generozitate de către această
comunitate importantă a Episcopiei Ortodoxe
Române din Ungaria, ce face cinste românilor
din Ungaria şi le dă prilejul de a-şi manifesta
dragostea frăţească şi solidaritatea faţă de fraţii
lor din România şi să îndeplinească, totodată şi o
datorie creştinească foarte importantă, şi anume
pe aceea de a purta de grijă şi a-i ajuta pe cei
săraci..
sursa: Romanian Global News

au fost, dacă nu le veți trece cu vederea fuga. Nici între ei nu se înțeleg și
nici nu veți avea vreo împotrivire din partea lor»“.4
Tactica de luptă superioară a helenilor și rolul de conducător
asumat de Themistokles în lupta de la Salamina au triumfat. În acele
dramatice timpuri, Themistokles a avut meritul de a fi întrezărit că
salvarea Helladei putea veni numai de pe urma unei bătălii navale, a
intuit că bătălia trebuia purtată în strâmtoarea Salaminei, unde triremele
grecești aveau să facă minuni de vitejie în fața masivelor corăbii persane
și, în sfârșit, a ales clipa când condițiile de luptă pe mare erau cele mai
prielnice. Celelalte bătălii care au urmat după Salamina - și anume,
Plateea (aug. 479 a. Chr.), în Boeotia, împotriva trupelor terestre persane
conduse de generalul Mardonios, la Mykale (vara anului 479 a. Chr.) și
la Sestos (primăvara anului 478 a. Chr.) – n-ar fi putut fi câștigate fără
strălucita premisă de la Salamina.
Om politic de o remarcabilă luciditate și viziune, Themistokles
intuiește, după retragerea persană, viitoarele conflicte care vor opune
Atena și Sparta, impunând, în ciuda opoziției lacedemoniene, înconjurarea
Atenei cu puternice ziduri (479-478 a. Chr.). După această dată, rolul lui
politic începe să scadă; adversarii săi reveniseră din exil, se ridicau noi
forțe politice. Ostracizat în anii 474-473 ori 471 a. Chr., Themistokles
părăsește Atena și, din Argos, unde se refugiase, începe să instige cetățile
din Pelopones la rezistență în fața hegemoniei spartane. Acuzat în anul
469 a. Chr. de către Sparta de relații trădătoare cu perșii, este condamnat
la moartede Atena și obligat să se refugieze în Asia Mică, unde primește,
la Magnesia, din partea suveranului achemenid un mic domeniu. Aici,
probabil în anul 459 a. Chr., își va încheia zbuciumata sa viață.
În lucrarea Războiul peloponesiac, Thoukydides conchide:
„(1) Regele [regele persan Artaxerxes I (464-424 a. Chr.) – n. n.], după
cât se spune, s-a minunat de inteligența lui Themistokles și l-a îndemnat
să facă așa. Themistokles, cât a stat acolo, a învățat limba persană și
obiceiurile țării atât cât a putut. (2) Apoi, prezentându-se după un an
la rege, Themistokles ajunge să fie foarte prețuit de rege, așa cum nu
mai fusese niciun helen, atât datorită prestigiului dobândit anterior, cât
și pentru că-l făcea să spere că-i va supune lumea helenă și, mai ales,
pentru că dădeea dovezi de inteligență. (3) Themistokles își arăta, într-
adevăr, cu foarte multă energie, puterea firii sale și se vedea că mai ales
în această privințăera vrednic de admirație mai mult decât altul. Într-
adevăr, dispunând de o inteligență înnăscută,fără să învețe de la alții
ceva mai înainte de intrarea în viața politică, nici după aceea, el intuia
foarte repede, după o foarte scurtă deliberare, atât situația de moment,
cât și cu privire la viitor, de asemenea își dădea seama de ceea ce avea
să se întâmple pe o largă perioadă de timp. Treburile pe care le avea în
mână, era în stare să le dirijeze; pe cele în care nu era în exercițiu, nu
era incapabil să le judece. Adesea prevedea lămurit, când situația era
încă neclară, ceea ce era bine și rău. Într-un cuvânt, atât prin forța sa
spirituală, cât și prin buna pregătire, era în stare să ia în grabă măsurile
necesare. (4) Îmbolnăvindu-se, Themistokles își dă sfârșitul. Unii spun
că și-a pus capăt vieții, otrăvindu-se, deoarece își dăduse seama că îi era
cu neputință să îndeplinească promisiunile pe care le făcuse regelui. (5)
Mormântul lui se află în Magnesia din Asia Micăși agora. El stăpânea acel
ținut, căci regele îi dăduse Magnesia pentru pâine, Lampsacosul pentru
vin, iar Myns pentru carne. (6) Se spune că, după cum dispusese chiar el,
oasele le-au adus în patrie rudele și le-au îngropat, pe ascuns de atenieni,
în Attica, căci nu era îngăduit să-l îngroape, deoarece fusese exilatpentru
trădare. Așa s-au sfârșit Pausanias Spartanul și Themistokles Atenianul,
care au fost cei mai străluciți heleni de pe vremea lor.“5
Note bibliografice
1. HERODOT, Istorii, II, 7, CXLIV, București, 1964.
2. THUKYDIDES, Războiul peloponesiac, I, 74, București, 1976.
3. HERODOT, op. cit., II, 8, XXII.
4. Ibidem, II, 8, LXXV.
5. THUKYDIDES, op. cit., I, 138.

www.oglindaliterara.ro 10619
 Iaşii în 1840
Tălmăciri de M. Sadoveanu
(Bucureşti 1915)
(text preluat din Piatra Teiului şi Iaşii în 1840 de Al.
Russo; tălmăciri de M. Sadoveanu, Bucureşti, 1915;
normele ortografice conform Dicţionarului limbii
române actuale).
Iaşii şi locuitorii lui în 1840
Iaşii se întinde domol pe spinarea uşor înclinată a unei coline lungi,
îşi cufundă brâul în râuşorul Bahluiului, mâlos în cursul lui ca şi izvor
şi se întinde până în mahalaua zisă a Tătăraşilor, unde oraşul se opreşte
deodată, lângă o râpă adâncă străbătută de o aţă de apă gălbuie şi murdară,
deseori secată. Nimic mai pitoresc primăvara decât priveliştea pe care o
înfăţişează de departe acest Tătăraş, faimos între toate mahalalele oraşului,
din pricini pe care nu-i nevoie să le mai înşirăm aici. Grămezi de căsuţe
albe şi cochete stau împrăştiate ici şi acolo înconjurate de pajişti verzi, de
grădini, de arbori, câteva biserici contrastând cu micimea căsuţelor, înalţă
cruci argintii; şi deasupra crestei, dimpotrivă un tufiş de copaci pe verdele
câmpului stăpâneşte totul. Dacă ar fi o punte de sârmă peste râpă, ar fi
Friburgul din partea de miază-noapte, fără sălbatica şi limpedea Sarină.
Orice iluzie însă încetează pe dată ce încerci a intra în dedalul acelor aşa
zise străzi.
Iaşii însuşi este un monstruos amestec de
clădiri masive ori elegante, de palate şi de magherniţe
împrejmuite de ogrăzi nemăsurate; pe uliţele lui furnică
lucruri de la ţară, lux îmbelşugat, echipagii repezi,
livrele, toalete pariziene ori vieneze, zdrenţe franco-
moldove, fizionomii vesele, aspre, originale, felurit
îmbrăcate, ca pentru un bal mascat. Populaţia lui de
60.000 de suflete e tot aşa de felurită ca şi costumele şi
un observator de moravuri, stând la fereastră o jumătate
de ceas, ar avea de observat destul, ca să poată face
cunoştinţă cu zece popoare şi să călătorească totodată în
Franţa, în Germania şi în Orient.
Aici deosebeşti pe ovreiul cu antereul negru
dintr-o stofă căruia poporul îi zice pielea – dracului,
lipit pe trup, cu cuşma blănită de osebite forme, cu cei
doi zulufi indispensabili coborând în lungul tâmplelor
şi încurcându-se de obicei într-o barbă soioasă pe care
niciodată n-o rade. Pantalonii de nanchin legaţi la
genunchi cu nişte şuşăniţe care atârnă; colţuni şi papuci
care au fost odată albi completează pe ovreu, afară de
şarlataniile, şiretlicurile şi înşelăciunile lui, care par a-i alcătui caracterul
naţional. Totuşi, ovreiul, această fiinţă degradată şi rătăcitoare alungată
de pretutindeni, vârându-se şi plictisind, fiinţa aceasta pe care societatea
a pus-o la index şi totuşi nu se poate lipsi de ea (la noi, se-nţelege), îţi
insuflă milă: ovreiul e bătut şi batjocorit de mulţime, josnicia lui târâtoare
stă în faţa netoleranţei şi a prejudecăţilor sălbatice ale norodului; el n-are
demnitatea amară a raselor decăzute; frica lui a ajuns proverbială. Ovreicele
sunt cunoscute în toată creştinătatea pentru frumuseţea lor, numai trebuie
să ai grijă să le speli, să le fereduieşti şi să le parfumezi; altfel e zadarnică
orice iluzie.
Acolo stă armeanul, adevărat copil al leneşului Orient, grav şi tăcut
ca un turc, cu picioarele încrucişate pe tarabă; în îmbrăcămintea lui mai
păstrează nepreţuiţii şalvari, în care la nevoie s-ar putea ascunde zece
parizieni de-ai noştri, giubeaua largă şi anteriul elegant şi uşor. Dacă
nivelarea înnoirilor a pătruns în magazia lui, stă lungit pe divan, cu un aer
stângaci, fumând şi vânzând paşnic tutun turcesc care aici se fumează în
cantităţi uriaşe.
Aici vezi pe lipoveni, vechi sectari pribegiţi din Rusia. O ramură a lor
numeroasă, fugită, sub numele de rusnaci, a populat Galiţia. Sunt oameni
nalţi, sălbatici la înfăţişare; şi-au păstrat îmbrăcămintea, adică o bluză în
cadriluri coborând peste nişte pantaloni largi, zişi „pantaloni căzăceşti” şi
poartă barba „mujicilor”; sunt birjari, grădinari, zidari şi beau foarte mult,
precum arată şi o zicătoare moldovenească.
Uite, dincolo neamţul, liniştit şi meşter, lucrând conştiincios la
perechea de ghete şi care neavând bere de Ratisbona, îi place totuşi să
tragă planuri de război pe masa umedă şi judecă campaniile lui Napoleon
10620 www.oglindaliterara.ro
deşertându-şi paharul de vin moldovenesc. Pentru dânsul toţi muşterii sunt
măria-ta, înălţimea-voastră, ori domnul conte şi domnul baron; are mare
dragoste pentru conţi şi baroni, măcar că la noi nu se află aşa ceva.
Pe ici – acolo sunt semănaţi mii de indivizi: greci, sârbi, bulgari,
neamuri corcite, care sunt băcani, pitari, hangii ori mai curând crâşmari-
bucătari, mijlocitori, în luptă de moarte cu ovreii care se amestecă în orice
meşteşug, în haine bizare, împrumutând de la un popor comanacul , de la
altul surtucul, de ici antereul pe pantaloni cu chingi.
În sfârşit vin copiii faraonilor, enigmaticii egipteni, ori bohemieni,
cum le zic franţuzii, gitanos, zingari în spanioleşte, ţigani pe moldoveneşte,
care au dat gata pe un tinerel fruntaş al literaturii naţionale; amestecaţi cu
sângele indigen ori cu alte rase curate, cu feţele arse şi întunecate, vorbind
pe nas, cu pieptul descoperit, nepurtând alt veştmânt decât ceea ce trebuie
pentru a nu călca cele dintâi principii ale bunei cuviinţe, cu femeile lor
neruşinate şi înspăimântător de murdare, popor ciudat cu care vieţuim
de veacuri fără să-l cunoaştem încă, nenorocit şi gol trăind totuşi vesel
şi fără grijă sub cortul nomad, furând, cântând din scripcă prin crâşme,
necunoscând altă religie şi altă patrie decât şatra şi cerul.
Deşi reduşi la o robie adesea mai mult închipuită decât reală. Ţiganii
rătăcitori, adevăraţi beduini ai deşerturilor, sunt mai puţin dispreţuiţi decât
ovreii, pe care-i dispreţuiesc. Porecla umilitoare de ţigani, care avea în ea
tot ceea ce închipuirea castelor mândre voia să arate mai josnic, nu mai este
în zilele noastre aşa de temută. Ţiganii se apropie pe nesimţite de localnici;
cea mai mare parte din cei care locuiesc în oraş sunt potcovari, bucătari,
slugi în casele stăpânilor lor şi lăutari minunaţi; dacă ar fi să credem ceea
ce spune d. G., apoi sunt mai buni muzicanţi decât Couna, Schultzer, Verner
şi alţii, care deslătează Iaşii. Ţiganii aceştia aşezaţi şi-au uitat limba lor.
Cu căciula pe o ureche, nalt şi voinic,cu vorba deschisă, pitorească
şi energică, vine daco-romanul care a păstrat de la părinţii lui daci
îmbrăcămintea şi de la romani graiul. Odihna oraşului,
belşugul prăvăliei el le dispreţuieşte; lui îi trebuie aer;
copil al lui Cincinatus, lui îi trebuie stuhul satului,
îi trebuie boi, vaci, oi, turme mugitoare şi plugul
hrănitor. O pădure de păr lung, castaniu, ras, ori scurt
tăiat deasupra unei frunţi de mărime mijlocie, un
cap expresiv, pe un gât mic însă cu muşchi puternici,
împlântat şi el pe un bust potrivit… În mişcări e domol;
e liniştit, însă fără milă, brutal şi sălbatic ca un puhoi
revărsat când se răscoală pentru dreptul lui; ca un miel
când ştii cum să-l iei; ignorant, nu din vina lui, ci din
pricina unui lanţ lung de împrejurări, păstrând totuşi în
ignoranţa lui un bun simţ preţios şi o judecată dreaptă;
adesea filozof, cu atât mai surprinzător cu cât mai puţin
te aştepţi la aşa ceva; ascunzând sub învelişul acesta,
care pare gros la prima vedere, simţământul sorţii lui
nedrepte; de altfel slobod în critica lui, îşi strigă cu
glas tare târguirile. Să dăm cârmuirii de azi dreptul ei:
pe cunoştinţa caracterului şi simţămintelor poporului
moldovenesc a aşezat orânduielile dintre proprietari şi
vecini şi cum la noi ţăranul nu e proprietate şi poate să
se mute unde-i place, proprietarul care-şi înţelege interesele are totdeauna
grijă să se poarte bine cu muncitorul de pământ. Îmbrăcămintea daco-
romanului e simplă ca şi moravurile-i pastorale; o cămaşă lungă cu mâneci
slobode i se scoboară până deasupra genunchiului, acoperind vara izmene
largi şi iarna iţari încreţiţi pe picior şi peste acestea un chimir lat de piele
de căprioară, împodobită cu felurite alămuri, după gusturi; un cuţit lung
face parte numaidecât din îmbrăcămintea lui; mai adaogă la asta o lulea
scurtă şi o pungă cu băieri; şi cele dintâi încălţări pe care le-au născocit
ciubotarii pământeşti, opincile străvechi, îi apără picioarele. Pe ploaie şi
vreme rea el aruncă în voie pe umăr un suman scurt, strâmt, dintr-o stofă de
lână impermeabil, pe care o fabrică el singur; iarna, ca şi ţăranii ruşi poartă
cojocul, care e o blană de oaie, cusută şi înflorită cu roş şi galben.
Alături de daco-roman, umblă femeia lui; după o datină moştenită
fără îndoială de la vrednicele matroane romane, poartă capul împodobit cu
un ştergar lung, pe care biserica îl impune în clipa solemnă a cununiei şi care
totuşi nu ascunde totdeauna amatorilor o faţă albă, fragedă,obraji rumeori,
smalţul curat al dinţilor şi zâmbetul ruşinos şi cochet al ţărancelor. Fetele
umblă cu capul gol, drept pe care abia aşteaptă să-l piardă. Îmbrăcămintea
şi-a unora şi-a altora se alcătuieşte dintr-o cămaşă foarte curată, lungă până
la glezne; un bârneţ le încinge mijlocul scoţând şi rotunjind sâni elastici şi
prinzând o catrinţă închisă la culoare, aşezând cu meşteşug şi aşa de strânsă
î
pe şolduri încât le zugrăveşte foarte bine toate formele bogate. Un picior
când micuţ, când mare, după capriciul naturii, de obicei gol, intră într-un
papuc. Cercei, şiraguri de hurmuz, amestecate cu salbe,fac parte din găteala
lor. Vă încredinţez că sunt unele mândruţe de acestea strânse în catrinţe,
care te pot face să-ţi pară rău că în Moldova, unde sunt destule obiceiuri
şi frumoase privilegii, poporul n-a vrut niciodată să recunoască gingaşul
 Piatra
Când a ajuns acasă era frânt
de oboseală, trist și dezamăgit. La
școala unde era profesor de istorie de
trei ani avusese o zi proastă. Tocmai
încheiase una din inspecțiile care i-ar
fi permis să se înscrie la examenul de
definitivat. Se așteptase la mai mult
din partea elevilor pe care se străduia
să-i facă să iubească și să înțeleagă
Nina Plopeanu trecutul omenirii așa cum el învățase
de la mama sa care-i fusese și dascăl.
De când aceasta se stinsese, se mutase
din satul natal în orașul din apropiere
sperând că așa va trece mai ușor peste drama pe care o trăise. Întâlnirea
din stația de autobuz îi redeschisese rănile vechi pe care le considera
aproape vindecate. S-a așezat în fotoliul din hol, singurul obiect pe care
îl păstrase din casa părintească, și a închis ochii. A deschis palma stângă,
care începuse să-l ardă. De la căldura mâinii sale piatra se făcuse sidefie.
La poalele unui munte, într-un defileu lung și îngust în care, pe
alocuri, pereții se îmbrățișau, se întindea orașul roșiatic trandafiriu. Pe
peretele din stânga câteva sculpturi înfățișând animale și oameni făceau
ca drumul să pară mai ușor. Două artere principale se intersectau în locul
în care un amfiteatru domina toate celelalte construcții din piatră. În partea
de sus a fațadei imense patru vulturi cu aripile desfăcute apărau un soare
cu douăsprezece raze. Spre dreapta un colos tăiat în piatră, construit de
sus în jos, părea a fi un mausoleu, care răspândea în jur nuanțe cărămizii
cu tușe de portocaliu intens. Tânărul s-a oprit și a încercat să identifice
locul în care se afla. A intrat printre coloanele simple dar elegante ale
templului din fața sa. În cea de-a doua încăpere, nouă statui ale unor zei
necunoscuți i-au oprit cu autoritate trecerea. A revenit în partea centrală
lângă conductele șanțuri. „ Sela”, și-a spus, privind bazinele cisternă din
piatră în care locuitorii își păstrau proviziile de apă, amintindu-și pasajul
din enciclopedia în care citise că zona aridă era traversată de scurte rafale
de ploaie. „Ce poate să caute, mama, aici?” s-a întrebat în timp ce urca,
printre piramidele inversate, cele câteva trepte ale sanctuarului care
duceau spre locul de sacrificiu. Când simțea nevoia să-i vorbească, era
suficient să se gândească intens la ea că spațiul și timpul se comprimau și
nu rămâneau decât ei doi.
— Te miri că mă găsești aici?
— Oarecum. Deși, după câte mi-aduc aminte, adorai trandafirii roz
și minunile mai noi sau mai vechi ale lumii pe care n-ai putut să le vezi
niciodată de aproape. Ne făcusem planuri mărețe să mergem împreună să
le vizităm. N-am mai apucat. Te-ai stins precum lumânarea din sfetnicul
uitat în pragul ușii.
— Să nu-mi ții, din nou, predici. Știu că ți-a fost greu. Așa trebuia
să se întâmple. Am colindat mult de când ne-am despărțit. Am vrut să
cunosc și mai ales să știu. Am fost la piramide încercând să aflu un nume.
Numele celui care a ordonat executarea mea.
— Despre ce vorbești? Nu înțeleg.
— Ai răbdare. Din Valea Regilor am plecat spre Colosseum și
apoi spre templele de pe Acropolă. În cele din urmă am ajuns aici. Ar
fi fost mult mai trist să cobor dincolo fără să văd minunățiile acestea și
fără să ți le arăt și ție. Acum tu o să mă lași să plec, iar eu n-o să mai
privesc în urmă. O să te las pe mâini bune. Se numește Cristina și este la
granița dintre pământ și cer. Este tânără, frumoasă, inteligentă și cel mai
important: piatra din mâna ta te va ajuta să o găsești.
— Stai, a rugat-o fiul încercând s-o apuce de faldurile rochiei de
fum. Ai vorbit ceva despre o execuție. Cine a fost?
— I se spunea Piticul a adăugat umbra înainte să dispară după
Templul leului cu aripi.
„drept al seniorului”.
Neamurile acestea amestecate vorbesc fiecare în limba lor; ruseşte,
nemţeşte, greceşte, leşeşte şi-n alte idiomuri stâlcite şi barbare ale tuturor
limbilor şi ale tuturor timpurilor; peste toate stăpâneşte româneasca, limba
limbilor pentru popor. Boierii cei mai de sus au dat limbii franţuzeşti
stăpânire în saloane şi în corespondenţele intime; de graiul moldovenesc
se slujesc la tribunale şi cu oamenii lor; iar greceasca o vorbesc numai acei
care nu pricep nici franţuzeşte, nici moldoveneşte. După pilda damelor
elegante şi fashionabile boierimea de a doua mână nu vorbeşte decât de
Balzac şi Soulié, de Lamartine şi Hugo, de Kock şi Dumas; mai ales pe
Paul de Kock, îl adora! Păşind pe urmele boierimii de al doilea rang, boierii
de treapta a treia, a patra, a cincea, etc. (căci nu ştiu bine câte spiţe sunt
la scara boierimii), n-au ajuns decât la clasici, aşa încât o să auzi în Iaşi
pe toată lumea vorbind franţuzeşte fără să-nţelegi un cuvânt. Cei cărora le
plac echivocurile au de lucru în Iaşi. Gramaticii găsesc o limbă minunată
www.oglindaliterara.ro
Pretext
Lume nouă, lume veche, totul e
într-o ureche... numai realitatea își punea
povestea-n cui, privind-o din perspectiva
unui cui bont.Am obosit de atâtea
ace înfipte în astăzi, îndepărtându-l
pe mâine, până ce Omida-Vestală va
rosti un vers din Cântarea Cântărilor
pentru viitorime.Câtă Geneză să înghită
povestea-n cui?Toată lumea dă din
umeri, aruncându-și priviri vipernicoase,
crezând că limbile de foc s-au împleticit
-aievea- în Cornul lui ‚’Gură- Cască’’
, la Ceasu’ Rău. Povestașul ținea de
limba lui, că și așa era cochet pentru o
epocă subculturală.
Miriapodul citadin plonja Dana Țolea
în absolutul inconștienței, țesând
idei pe marginea cronicii actuale.
Impresiile codașe rămâneau în stare de
adormire milenară, iar filozofiile de carton puneau paie pe focul indecențelor
la fel de gureșe, ca și suma tuturor indecențelor la un loc.Exersând șpagate
pseudo-intelectuale, ev-ul trecea într-o fază nouă a involuției, desigur la
limita subzistenței, pentru ca lumea să stagneze undeva la mijloc, când un
emițător ursuz se adresează receptorului cu urechile înfundate.Nu-i nimic,rosti
Pălărierul,molfăindu-și expirațiunile pe minut, izbucnind într-un râs isteric.
Dacă VIAȚA era o infuzie alegorică, decupându-și formele și sensurile,
atunci realitatea va fi fost percepută ca un colaj în sine, ori un rău necesar fără
de care am eșuat, transfuzionând cu alte sfere.
Cuvintele păreau trase cu praștia, iar discursul se transfigura în ‚’de-a
v-ați ascuselea’’ cu iz inspirațional.Monologul Nimicniciei se poticnește într-un
proces al inconsecvențelor, iar miriapodul își deversează ofuscarea, purtându-și
obsesiile-i plurivalente în lipsa unui circuit motivațional.Realitatea reprezenta
un flux de convenții, prefigurându-se ca-ntr-o gravură a normalității. Vom
reuși să admitem că mai sunt si unii dintre noi care încearca să întrezărească
limanul narativ printr-un text ,în pofida învălmașelii contemporane?
Structura panoramică a unei povești își croiește sensurile urmărind un tipar al
incertitudinilor.
Ai scrie dacă?..... Iată o motivațiune veridică pentru a decoda înțelesurile
într-un Ficțio-Decalog.
1.Cerberașul croșetează labirintic propriul itinerariu, utilizând porta
vocea.Despre ființele bipede se spun multe, dar practica ne contrazice pe toți.
2.Genomul ficțional se naște dintr-un muc de lumânare, lăsând amprente
cerate pe pana inspirațiunii.
3.Avant-premiera va rula pe bucăți de realitate, extirpând orice
reminiscență in-validă.
4. Pantomima este sportul imaginației.
5.Ev-ul din mainstream se decantează prin intermediul limbajului,
printre ele găsindu-și lăcaș -păcatele lingvistice.
6.Părerile devin profeții ale prezentului, în lipsa unui viitor opac.
Adevăratele profeții au murit înainte de a fi aplicate.
7.Apasă pe butonul șterge dacă nu ești de acord cu poveștile vii.
8.Căspește non-sensurile și caută să nu te abandonezi la primul eșec.
Succesul e valetul de treflă al corectitudinii.
9. Votează pro- ori contra-?!Amintește-ți de giumbușlucurile în roșu și
albastru, dar nu uita că ștampila va avea mereu aceeași culoare.
10.Existența prin cuvânt este viață, mai mult capătă valențe inestimabile
prin aplicabilitatea unui limbaj iscusit.
O poveste vie își prevalează firul epic cu fiecare bătaie pe minut a
cuvintelor.A vorbi despre cuvinte, iar ARTA  se  va rezuma la a scoate din
obscuritate elixirul vieții.
cu inversiuni poetice,cu construcţii îndrăzneţe, neauzite,amestecată cu
nemţeşte, greceşte, ruseşte şi moldoveneşte. În general noi suntem vrăjmaşii
purismului. Accentul grotesc şi schimonosirea de cuvinte a nemţilor şi mai
cu seamă a ţiganilor şi ovreilor sunt puse zilnic la bir şi de ele se leagă cu
vorbe vesele şi cu două înţelesuri, o mulţime de anecdote locale, expresive,
dar cu neputinţă de tradus. Avem şi noi englezii noştri.
Între toţi oamenii aceştia se amestecă, care sus, care jos, o mulţime
de profesori şi de artişti de tot felul din toate ţările, aducând şi ei figurile şi
costumele lor între aceste costume şi figuri heteroclite. Dintre ei prea puţini
se întorc la penaţii lor, pentru că pe nesimţite iau şi ei înfăţişarea ţării şi
caracterul pământean. În sfârşit, peste toate, înconjurată de toate prestigiile
aristocraţiei de naştere, de bogăţie, de demnităţi, de slujbe, pluteşte rasa
nobilă, rasă cu deosebire amfibie care îşi petrece jumătate de vreme în
droşcă şi cealaltă parte alene pe un divan moale.
(continuare în nr. viitor)
10621
 Un poet aproape uitat:
Alexandru Sihleanu
„În acele timpuri posomorâte,
când politica (şi ce politică!)
absoarbe totul, a vorbi poezie, este
mai a comite un anacronism; a
publica o operă poetică este a avea
un mare curaj“.
George Crețeanu, în prefața ediției
din 1871 a Armoniilor intime
Viitorul talent al poeziei
Retuţa Dascăl românești, Alexandru Sihleanu, s-a
născut la București, la 6 ianuarie
1834, fiind fiul paharnicului Zamfirache Sihleanu din mahalaua
Gorgani. Criticul G. Călinescu, în a sa Istorie a literaturii române
de la origini până în prezent, afirmă că data nașterii ar fi 6 iunie
1834, iar locul nașterii este dat ca probabil Sihlea sau Sihlile, jud.
Buzău (astăzi Vrancea)1. Cercetătorul B. C. Dogaru, într-o lucrare
recentă, arată că „în epoca renașterii naționale s-au remarcat pe
scena luptei pentru unire și independență două personaje din urbea
de pe Milcov, prea puțin cunoscute opiniei publice de astăzi față de
importanța acțiunilor lor. Este vorba despre frații Sihleanu. Și așa,
aflați în penumbră, cei doi actori sunt deseori confundați, datorită
coincidenței de nume, cu alte persoane cu care aceștia se aflau în
relații de rudenie“.2 Cei doi protagoniști au fost Alecu Sihleanu (sau
Alexandru Sihleanu, fiul căminarului Iancu Sihleanu din Focșani,
fără a se confunda cu vărul său, poetul Alexandru Sihleanu),
respectiv, Ștefan Sihleanu.
Studiază la Colegiul „Sf. Sava“ din București, apoi la
Pensionul Monty, după care pleacă la Paris, unde își finalizează
studiile la Liceul „Louis le Grand“.
Șansa de a crea i-a fost curmată de nemiloasa moarte. În 14
martie1857, la vârsta de 23 de ani, Alexandru Sihleanu se stinge din
viață, fiind infectat cu anthrax. Este înmormântat inițial în București,
la Biserica Icoanei, iar după 20 de ani a fost reînhumat la Sihlea.
Al. Odobescu, unul dintre prietenii săi, spunea că poetul avusese „o
inteligență deșteaptă, un spirit glumeț și sarcastic, o imaginațiune
aprinsă și o producțiune lesnicioasă, care se ascundeau toate sub o
aparență de adâncă lenevire, de zburdalnică nepăsare, zugrăvite pe
fața-i oacheșă și palidă, dar fină și placută“.3
Poeziile sale au apărut într-un singur volum, Armonii intime,
editat prima dată în 1857, urmat de alte patru ediții, ultima in 1909.
Manuscrisul a fost donat Academiei Române în 1940. Volumul este
un buchet de trăiri, sentimente, gânduri, dând naștere unor inedite
poezii ale căror surse de inspirație sunt chiar locurile pe unde poetul
a copilărit, dar și dorinta acestuia de a trăi o iubire dincolo de
limitele vieții palpabile, o iubire trăită în vis.
În monumentala sa Istorie a literaturii române de la origini
până în prezent, G. Călinescu îl încadrează pe Al. Sihleanu la „Poeți
minori – în momentul V. Alecsandri“, scriind despre opera lui: „În
singura culegere de versuri cu titlu lamartinian a lui Al. Sihleanu,
Armonii intime (1857), sunt poezii de meditație romantică, de
dragoste, de mulțumire rustică, de înflăcărare patriotică, vreo câteva
balade și o satiră.“4
Poemul La Sofia dezvăluie suferințele poetului în urma unei
iubiri care-i apare ca o umbră în vis. Poetul adulmecă sentimentul
de iubire, îl simte, lăsându-se învins:
10622 www.oglindaliterara.ro
„Tu nu știi câte valuri de lacrime de sange / Vărsat-am în
tăcere și încă voi vărsa, / Văzând că pe vecie eu sunt menit a plânge,
/ Cereasca ta iubire ce nu pot câștiga”.
Poetul se lasă prins între ghearele durerii și acceptă pe deplin
suferința, alinarea lui fiind binele iubitei:
„Dar tu, o mult duioasă și dulce suvenire, / Viază ca o taină în
pieptu-mi călduros, / Căci tu ești pentru mine cu blânda ta zâmbire /
Ca steaua care luce pe cerul furtunos“.
Prin motive și temperament, nota dominantă a poemelor
lui Sihleanu este pur romantică. Pasional, vulcanic, poetul îl
imită pe Byron, văzându-se sub zodia unui destin tragic. Mânat
de o chemare nelămurită, ar vrea să zboare spre alte tărâmuri, iar
sufletul îi arde, avid de „senzații/de-acele ce doboară“, de priveliști
„sângeroase“. Vijelia, spaima, duhul celui rău stăpânesc lumea
(Strofe și Sonetul III). Baladele Strigoiul și Logodnicii morții sunt
nocturne și fantastice, urmând motivele byroniene din Oscar of Aha
și Vampirul. Autentic este fiorul în fața sălbaticelor pustietăți din
descrierile carpatine.
Poemul Vegherea, reprezentativ pentru talentul lui Alexandru
Sihleanu, exprimă beatitudinea extatică a cunoașterii văzute ca
asumare tragică, semn al înzestrării poeziei (încă) preeminesciene
pentru transfigurări esențiale. Simboluri precum cel ascensional
al vulturului preced poetica eminesciana din Povestea magului.
În Sonetele elogiate de succesori (I. Negruzzi, Al. Macedonski),
sufletul poetului are același elan perihelic spre Idee, „cer pe care nu
știu să-l numesc“. Vocația suferinței și retorica romantică a acestui
motiv se află în același ciclu, poetul savurându-și „neagra [sa]
mâhnire” și declarând iarăși preeminescian: „Iubesc a mele chinuri
și voi a suferi“. Imaginarul său preferă furtunile în spațiul montan
cu „piscuri singurate“, „vifor și ninsori”, „voci lugubre“, „gemete,
plânsori“. Iubind „zgomotul orgiei“, dar și un Eros ideal, Alexandru
Sihleanu își declara vocația de amant damnat și satanic: „soarta
blestemată / A vrut să simt iubirea cum nimeni n-a simțit“.
Sihleanu nu a putut da o expresie definită înclinației sale
pentru poezie, dar limba lui limpede atinge, pe alocuri, sonoritățile
de „liră de argint“ întrevăzute, mai târziu, de Eminescu.
Același G. Călinescu îi face un portret memorabil: „Între
lirismul de iatac al lui Alecsandri și nemișcarea lunatică a lui
Eminescu, Sihleanu ar fi adus, de trăia mai mult, un temperament
sangvin, furtunos, de fiu de boier cult, trăind între salon și sălbăticia
de la moșie, biciuit de turburea ereditate pe jumătate aristocratică,
pe jumătate câmpenească. Complexitatea bărbatului rafinat și barbar
totdeodată, pe care se va încerca s-o înfăptuiască Macedonski mai
târziu, o găsim la Sihleanu nefabricată. Instinctul războinic, literar
la romantici, la el născut în tradiția unui trecut frământat și crunt,
este autentic“.5
Note bibliografice
1. G. CĂLINESCU, Istoria literaturii române de la origini
până în prezent, București, 1985, p. 323.
2. B. C. DOGARU, Focșanii și mișcarea de renaștere
națională în context european. Francmasoni și conspiratori, f. a., p.
54.
3. G. CĂLINESCU, op. cit., p. 323.
4. Ibidem, p. 321.
5. Ibidem, p. 322.
 PROGRES ? REGRES ? STAGNARE ?
– o scurtă incursiune în istoria culturală a ultimelor secole
În secolul al XV-lea, în plin Ev
mediu, omenirea a început să-şi îndrepte
privirea spre trecut, redescoperind uimită
valorile culturale ale Antichităţii. Aristotel
a fost şters de praf şi aşezat la lumină,
Afrodita a fost înviată, gândirea precreştină
a fost reactivată. După schisma din 1054, în
Biserica Catolică îşi făcuse apariţia moda
stilului arhitectural gotic, care combina
inovaţia culturală cu gustul pentru fast,
exprimând o interpretare marcat seculară
a arhitecturii monahale. În Italia, filosofia,
literatura, ştiinţele şi artele cunosc o
schimbare considerabilă : umanismul,
caracterizat printr-o nouă viziune asupra
Florin T. Roman lumii, căreia îi corespunde şi o nouă viziune
asupra omului. Dante, Petrarca, Boccacio
făcuseră deja introducerea. ( Termenul
„umanism” provine din latina medievală,
în care „humanista” însemna instruit, cultivat. ) Această vastă mişcare s-a întins
cu repeziciune în întreaga Europă. A apărut studia humanitatis. Este secolul lui
Erasmus de Rotterdam, Jan van Eyck, Hieronimus Bosch, al familiilor Sforza
şi de Medici, al lui Ghiberti, Brunelleschi, Masaccio, Donatello, Fra Angelico,
L.B.Alberti, Verrocchio, Botticelli, Carpaccio. Leonardo da Vinci pictează Cina
cea de taină, Michelangelo sculptează Pieta. Guttemberg inventează tiparul, care
va permite o mai bună transmitere a ideilor. La modă ajunsese omul. El era acum
„măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras) şi „modelul Universului” (Leonardo da
Vinci).
Spre sfârşitul veacului Columb descoperă Indiile americane (1492).
A urmat apoi secolul de vârf al Renaşterii, secolul lui da Vinci,
Michelangelo, Rafael, Bramante, Bronzino, Palladio, Vasari, Tizian, Tintoretto,
Veronese, El Greco, Cosimo I de Medici-duce de Florenţa.
În acelaşi timp însă Europa cunoaşte profunde transformări pe plan religios.
La 31 octombrie 1517 Luther îşi afişează cele 95 de teze pe poarta bisericii din
Wittenberg, denunţând scandalul din sânul Bisericii Catolice, moment ce constituie
punctul de pornire a Reformei şi actul de naştere al protestantismului. Câţiva ani
mai târziu, la Geneva, Calvin preia principalele puncte ale doctinei luterane şi
elaborează doctrina predestinării, iar în Scoţia John Knox, discipol al lui Calvin,
fondează Biserica presbiteriană. În aceeaşi perioadă, în Anglia, Henric al VIII-lea
iniţiază reforma anglicană. Contrareforma nu întârzie să apară : în 1540 Ignaţiu
de Loyola fondează Ordinul iezuit; în 1543 papa Paul al III-lea reorganizează
Inchiziţia, organism destinat să reprime ereziile (în special luteranismul, calvinismul
şi anglicanismul) şi vrăjitoria; la iniţiativa aceluiaşi papă, între 1545 – 1563 are loc
Conciliul de la Trente, care reafirmă dogmele catolice şi stabileşte reguli pentru
reorganizarea învăţământului teologic şi pentru întărirea disciplinei; în 1571 papa
Paul al IV-lea crează congregaţia Indexului, însărcinată cu identificarea cărţilor
periculoase pentru doctrina catolică şi arderea lor. Totodată, răspândirea Reformei şi
riposta Contrareformei antrenează războaie religioase în Europa. Episodul cel mai
cunoscut este masacrarea protestanţilor din Paris, în ziua Sfântului Bartolomeu (24
august 1572), la ordinul regentei Caterina de Medicis. Cu toate acestea, prin Pacea
de la Augsburg (1555), Carol Quintul acceptă existenţa în imperiul său a celor două
religii : catolică şi protestantă, iar prin Edictul de la Nantes (1598) Henric al IV-
lea acordă toleranţă protestanţilor francezi.
Continuă să fie la modă artele plastice. Pictorii şi sculptorii, desprinzându-
se treptat de temele creştine, situează omul în rolul principal şi abordează tot mai
des subiecte extrase din mitologia greco-romană. Apare şi se dezvoltă manierismul
– exagerarea trăsăturilor umane, a intensităţii culorilor, pentru a crea tensiune şi
dramă. În acest secol putem face jaloane printre picturi celebre (Capela Sixtină,
Gioconda, Şcoala de la Atena, Portretul lui Paul al III-lea) , sculpturi (David,
Moise- de Michelangelo, Perseu- de Cellini, Fântâna lui Neptun- de Ammannati,
Plazza Campidoglio din Roma) sau decoruri arhitecturale (San Pietro din Roma,
Palazzo degli Uffizi din Florenţa, Villa Rotonda din Vicenza, San Giorgio Maggiore
din Veneţia, Curtea pătrată şi Cariatidele Luvrului, Fontainebleau, Escorialul din
Madrid). Se manifestă o strânsă simbioză între artă şi Biserica de Apus, reprezentată
mai ales prin papa Iulius al II-lea, dar şi prin papa Paul al III-lea. Moda Renaşterii
italiene a fost ulterior „importată” atât în Franţa, de către Francisc I şi în Sfântul
Imperiu Roman, de către Carol al V-lea, cât şi în Spania, de către Filip al II-lea,
acesta din urmă fiind considerat cel mai mare mecena al secolului al XVI-lea.
Bunăoară, în această perioadă se construiesc în Franţa renumitele castele de pe
Valea Loarei : Château de Blois, Château de Chenonceaux, Chateau de Chambord,
Château de Fontainebleau, precum şi faţada de vest a Curţii pătrate a Luvrului
parizian. În cultura franceză se remarcă arhitectul Pierre Lescot şi sculptorii Jean
Goujon şi Germain Pilon. Alături de papi şi împăraţi, rolul de mecena îl joacă şi
cardinalii, mănăstirile, negustorii, bancherii. Din banii lor se ridică biserici, palate
şi vile magnific decorate cu fresce, sculpturi şi mobilă, se amenajează grădini
admirabile. Pasionaţi de Antichitate, mulţi dintre ei devin colecţionari de obiecte de
artă greco-romane (în special statui).
Acesta este şi secolul lui Shakespeare şi Cervantes.
www.oglindaliterara.ro
Thomas Morus publică în 1516 „Utopia”, termen pe care îl inventează şi
care literar semnifică „ţara de niciunde”.
Spania, Franţa şi Olanda cunosc o dezvoltare economică însemnată,
datorită bogăţiilor naturale transportate pe mare din Indiile americane (descoperite
de Columb la sfârşitul secolului trecut), din India şi din celelalte teritorii recent
descoperite.
Odată cu Renaşterea şi Reforma, filosofia apuseană se debarasează treptat de
supremaţia scolasticii şi a filosofiei tomiste şi inaugurează o nouă epocă de înflorire
: epoca modernă, cea mai bogată în figuri şi sisteme filosofice, unele prietene, altele
ostile religiei ; unele care apar pentru prima oară, altele care le continuă pe cele
greceşti. Secolul lui Giordano Bruno, Machiavelli, scepticul Montaigne şi bunul
său prieten La Boetie.
Umanismul şi Renaşterea marcheză aşadar punctul istoric din care gândirea
şi spiritul umanităţii au început treptat să se desprindă de ideile religios-creştine,
care formaseră de la naşterea Bisericii (Rusaliile) şi până atunci esenţa spirituală a
Europei.
Secolul al XVII-lea debutează cu războiul de 30 de ani, dintre catolici şi
protestanţi.
În artă îşi face apariţia un nou stil : barocul (care se va răspândi şi în
coloniile americane ale spaniolilor). Conform criticilor de artă, arta şi arhitectura
barocă, în teatralitatea lor văzută ca o reacţie la clasicism, datorează mult, în
realitate, modelelor de opulenţă ale anticei Rome imperiale, unde bogăţia şi puterea
se exprimau prin fast şi lux. Se remarcă acum Caravaggio, Bernini, Rembrandt,
Rubens, Velazquez, Murillo, Poussin. Pe rând, Richelieu (care a fondat în 1635
Academia Franceză), Mazarin şi Ludovic al XIV-lea joacă rolul de mari mecena.
Creşte şi mecenatul burghez. Se construiesc Palatul Versailles, Palatul Hampton
Court, Royal Naval Hospital în Greenwich, Sorbona, Domul Invalizilor, Piazza San
Pietro, Palazzo Barberini, Oratoriul de la San Filippo Neri, Primăria din Amsterdam,
se finalizează lucrările la Bazilica San Pietro (incluzând şi Baldachinul lui Bernini),
se reconstruieşte catedrala de la Londra. Este epoca de aur a picturii olandeze.
În filosofie apar noi curente : utilitarismul, sistemul valorificării practice a
ştiinţei, cu Fr. Bacon; raţionalismul, cu R. Descartes, „profetul filosofiei moderne”;
panteismul modern, cu Malebranche şi mai ales cu evreul Spinoza, care afirmă că
totul este Dumnezeu (Deus sive natura). Se remarcă, totodată, Hobbes şi Pascal.
Galileo Galilei , primul reprezentant al ştiinţei fizice moderne, formulează
legea căderii corpurilor, perfecţionează principiul de funcţionare a lunetei
astronomice, devine partizanul notoriu al teoriei heliocentriste a lui Copernic,
intrând în polemică cu Biserica Catolică. În acelaşi timp, Isaac Newton formulează
legea gravitaţiei universale, introduce în fizică conceptul de masă şi demonstrează
cu claritate imposibilitatea geocentrismului.
Secolul al XVIII-lea este denumit secolul raţionalismului sau al
iluminismului, datorită marilor cuceriri din domeniul gândirii şi al politicii.
În artă, stilul baroc din secolul precedent este înlocuit de frivolitatea şi
ostentaţia noului stil la modă : rococo-ul (răspândit mai ales în elita aristocratică
din Franţa şi Spania). Apare şi moda porţelanurilor, lacurilor şi mătăsurilor de
provenienţă orientală (cu precădere chinezească). Creşte în mod excepţional
interesul pentru Antichitatea clasică, se înfiinţează noi muzee, se restructurează
sistematic cele existente. Se publică mari opere enciclopedice şi tratate despre
Antichitate. În această perioadă îşi face apariţia, totodată, neoclasicismul. Se
dezvoltă, la început în Italia şi în Anglia, un nou gen artistic : caricatura şi satira
politică. În pictură se remarcă acum portretistica engleză. Pictori ai vremii : Watteau,
Boucher, Goya, David, Tiepolo, Reynolds, Hogarth. Se construiesc Vila Chiwick
la Londra, Queen’s Square la Bath, Palatul de la Wurzburg, Poarta Brandenburg
la Berlin, Ermitajul şi Galeria Palatului de Iarnă la Sankt Petersburg. Oraşul Bath
(Anglia) se remarcă prin restructurări urbanistice revoluţionare. Muzeele primesc
o funcţie fundamentală : sunt fondate British Museum la Londra, Galeria Kassel
şi Kaiser Frederick Museum din Berlin (Germania), Luvru la Paris, este radical
reamenajată Galeria Ufizzi din Florenţa.
Publicaţia cotidiană, apărută la sfârşitul secolului al XVII-lea, devine un
mijloc de informare răspândit nu numai în Europa, ci şi în coloniile americane.
În 1759 naturalistul suedez Linne publică clasificarea sistematică a
lumii vegetale. Apar „Enciclopedia” lui Diderot şi D’Alembert (1751-1772),
„Encyclopedia Britannica” (1771), „Istoria artei în Antichitate” a lui Winckelmann
(1764) şi „Istoria decadenţei şi căderii Imperiului Roman” a lui Gibbon (1776 –
1788).
La sfârşitul secolului are loc sângeroasa Revoluţie Franceză (1789 -1793),
cu decapitatea Regelui şi a multor aristocraţi şi burghezi bogaţi. Noua republică
a naţionalizat averile ecleziastice şi a abolit privilegiile Bisericii Catolice. A fost
înlăturat şi calendarul gregorian, lunile tradiţionale fiind înlocuite cu douăsprezece
luni a câte treizeci de zile, fără duminici ! Credinţa în Dumnezeu şi în valorile
spirituale a fost substituită de către revoluţionari cu apoteoza raţiunii, iar Catedrala
Notre Dame din Paris a fost rebotezată „Templul Raţiunii”. Biserica Sainte-
Genevieve a fost transformată în Panteon, după ce s-au eliminat clopotniţa şi
sacristiile. În locul Academiei a fost fondată Comuna Artelor.
î
Noi sisteme filosofice : idealismul transcendental al lui Kant, cu centrul de
greutate aflat în „Critica raţiunii pure” (1781); empirismul lui John Locke (încă din
secolul trecut), G. Berkeley şi D.Hume; spiritualismul, cu Leibnitz; sensualismul,
cu Condillac; egoismul, cu Helvetius; materialismul atomistic, cu Diderot, D’
10623
Holbach. Montesquieu scrie „Spiritul legilor”(1748). Voltaire, Rousseau şi alţi
filosofi iluminişti au pus în discuţie instituţiile deţinătoare, prin tradiţie, ale puterii,
adică Biserica şi statul, contribuind în mod determinant la evenimentele Revoluţiei
Franceze.
Secolul al XIX-lea, denumit secolul pozitivismului, debutează cu
ascensiunea rapidă a lui Napoleon.
În filozofie şi în artă romantismul produce o ruptură cu lumea culturală
legată de studiul clasicităţii. Se dezvoltă peisagismul englez. În 1874 are loc prima
expoziţie impresionistă. În paralel se prefigurează realismul. Arta japoneză, în
mare vogă, influenţează pictura europeană. În 1889 – Expoziţia Universală de
la Paris. Spre sfârşitul secolului apar postimpresionismul, neoimpresionismul,
simbolismul. Pictori ai vremii sunt Goya, Constable, Turner, Delacroix, Courbet,
Daumier, Gericault, Ingres, Manet, Monet, Renoir, Pissaro, Degas, Cezanne,
Toulouse-Lautrec, Boudin, Van Gogh, Gogain. În sculptură se remarcă Rodin. În
arhitectură : Centrul Londrei este restructurat (inclusiv Palatul Parlamentului). Are
loc resistematizarea urbană a Parisului. Se construiesc Arcul de Triumf şi Turnul
Eiffel la Paris, Monumentul lui Victor Emanuel al II-lea la Roma, se amplasează
Statuia Libertăţii la New-York. În 1892 se descoperă betonul armat. Revoluţia
industrială s-a exprimat la nivel vizual prin apariţia unor tehnologii arhitectonice
noi : fabricile, depozitele, birourile comerciale şi gările au devenit simbolurile cele
mai marcante ale epocii industriale. Peste Ocean, datorită mai ales arhitectului Luis
Henry Sullivan, zgârie-norii devin simbolul vizual prin excelenţă al supremaţiei
economice americane.
În Anglia ia naştere mişcarea Arts and Crafts, caracterizată prin promovarea
artizanatului de calitate, care refuza grandoarea eclectismului istorist dominant
la acea vreme şi care a avut o influenţă însemnată asupra arhitecturii germane
de la începutul secolului XX şi asupra apariţiei mişcării moderne. În paralel, la
Paris se naşte curentul Art Nouveau, caracterizat printr-o îndepărtare abruptă de
tradiţie. Bizar şi foarte decorativ, noul curent a atins apogeul în arhitectură şi în
artele aplicate, răspândindu-se cu o extraordinară rapiditate în Europa şi America
(1890 – 1910), unde a fost adoptat de marile magazine, devenind astfel un simbol
al succesului şi al puterii comerciale.
În 1851 se desfăşoară Expoziţia Universală de la Londra. În literatură :
Zola, Baudelaire, Dickens. „Olimpya” lui Manet, litografiile cu prostituate ale lui
Toulouse-Lautrec , „Doamna Bovary” a lui Flaubert şi cele şase „poezii osândite”
ale lui Baudelaire şochează puternic critica oficială şi atrag chiar pedepse penale,
cum este cazul lui Flaubert şi Baudelaire.
La început de secol, gândirea filosofică este revoluţionată de idealismul
absolut al lui Hegel şi de ideile idealist-subiective ale lui Fichte. În 1848 Marx
şi Engels lansează „Manifestul Partidului Comunist”. Odată cu ideile lui Marx şi
Engels apare ideologia socialistă. În 1859 Darwin publică „Originea speciilor”.
(Acesta constituie momentul consacrării teoriei evoluţioniste). În a doua jumătate
a secolului individualistul voluntarist Fr. Nietzsche, filosoful supraomului,
revoluţionează şi el gândirea speculativă, răsturnând scara valorilor consacrate,
călcând în picioare mila şi iubirea (pe care le numeşte morala robilor) şi tinde să
realizeze astfel o cultură nouă, a forţei, a violenţei, anticreştină şi antidemocratică.
Exprimând chintesenţa filosofiei sale, Nietzsche strigă, spre sfârşitul secolului, prin
glasul unui personaj al său : „Dumnezeu a murit !” A.Schopenhauer reactivează
acum în istoria ideilor gândirea de tip pesimist, contrară şi ea în esenţă teologiei
creştine. Cu Kierkegaard, existenţialismul prinde contur din ce în ce mai mult.
Prin sistemul său pozitivist, A.Comte pune bazele aşa numitei religii a umanităţii şi
filosofiei, care va ţine cont numai de datele pozitive ale ştiinţei.
La sfârşitul secolului istorismul a avut o importanţă capitală, declanşând
reacţia împotriva academismului şi impulsionând mişcarea modernă.
În secolul al XX-lea gândirea filosofică se întrepătrunde tot mai mult cu
datele ştiinţifice, veacul debutând sub semnul existenţialiştilor Heidegger şi Jaspers.
Jean-Paul Sartre realizează o simbioză forţată şi nefericită între existenţialism şi
ideile unui „marxism deschis”, aflate la modă în aproape întreg secolulul. În
1920 Max Weber scrie „Etica protestantă şi spiritul capitalismului”, în 1921 L.
Wittgenstein scrie „Tractatus logico-philosophicus”, iar Camus publică în 1951
„Omul revoltat”, în care analizează evoluţia umanităţii prin prisma revoltelor
şi a revoluţiilor. Noi sisteme în filosofie: fenomenologismul, cu Ed. Husserl;
intuiţionismul, cu H. Bergson; sociologismul, cu E. Durkheim. În 1923 se
întemeiază Şcoala de la Fankfurt, iar în anul următor ia fiinţă Cercul de la Viena.
Totodată, împreună cu Marx, Darwin şi Nietzsche, însă de pe poziţiile medicinei,
Sigmund Freud contribuie decisiv la răsturnarea perspectivelor tradiţionale asupra
valorilor consacrate ale umanităţii. El consideră arta ca fiind, printre altele, un
mijloc de satisfacere în imaginar a ceea ce ne refuză realul, iar religia o înţelege
ca pe o iluzie care vizează reproducerea la scară socială a relaţiilor dintre copil şi
autoritatea parentală.
Fluviul sistemelor filosofice din ultimele cinci secole a curs în paralel cu
şuvoiul de secte creştine, ambele izvorând dintr-o Reformă (1517) care nu se mai
mulţumea cu gândirea scolastică medievală (în cadrul căreia credinţa şi filosofia
se împleteau armonios, rolul predominant constituindu-l credinţa). Ieşită de sub
autoritatea inimii, raţiunea s-a văzut, treptat, tot mai autonomă şi – nefiind satisfăcută
de ea însăşi – a început să caute, cu succes dar şi cu orice preţ, originalitatea. Privind
retrospectiv, rătăcirea raţiunii se poate vedea cu ochiul liber (şi) în multitudinea de
sisteme filosofice distincte, aşa cum ieşirea credinţei de sub autoritatea Bisericii
a dus la apariţia nenumăratelor secte creştine de azi. „Există atâtea filosofii, câţi
filosofi”, constata Husserl în Meditations cartesiennes. În căutarea unor idei noi,
destinate să „spargă” piaţa culturii tradiţionale, dintr-un orgoliu exacerbat, filosofi
precum Marx, Nietzsche, Freud au iniţiat şi propagat ideologii periculoase care au
10624 www.oglindaliterara.ro
răvăşit omenirea secolului al XX-lea: naţional-socialismul, fascismul, rasismul,
feminismul, sexualismul, comunismul.
Christian Ruby: „Marile sisteme filosofice sunt făcute astăzi răspunzătoare
de sinistrele succesive ale timpului: Auschwitz, gulaguri, imperialismul – model
cinic de relaţii internaţionale… O perioadă de deziluzie masivă se deschide
în faţa filosofiei… de disperare câteodată. Cum să organizezi viaţa comună a
cetăţenilor, cum să guvernezi în absenţa unor repere, în obsesia absenţei unei Ordini
transcendente şi absolute ca sursă de inspiraţie ?”
În domeniul artei, noul secol debutează, pe urmele precedentelor experimente
din pictura de avangardă, sub semnul unei aventuri pasionante : ruptura cu valorile
tradiţionale ale frumuseţii, ale culorii, ale formei şi ale spaţiului. Odată cu această
ruptură categorică, începe aventura căutării unor soluţii cu totul noi care să poată
exprima vizual spiritul modernităţii. „În istoria artei, cei nouă ani dintre 1905 şi
1914 sunt o perioadă de fertilitate excepţională, astfel încât este aproape imposibil
să încadrăm într-o categorie definitivă varietatea extraordinară a tendinţelor şi
stilurilor. Foarte conştienţi de faptul că au intrat într-un nou secol, artiştii din această
perioadă încearcă, mai presus de orice, să fie moderni şi originali. Schimbarea
devine adevărata forţă motrice; inovaţia, scopul fundamental. Câţiva artişti ajung
până la a-şi antedata lucrările pentru a le face să pară mai originale”, susţine criticul
Mary Hollingsworth. Parisul devine punctul principal de referinţă, unde se întâlnesc
artişti de diferite naţionalităţi. Se nasc primele experienţe cubiste, deja anunţate
zgomotos de o pictură a lui Picasso considerată scandaloasă : „Domnişoarele din
Avignon”. Culorile sunt agresive, violente. Câţiva artişti (ca Matisse şi Derain) sunt
numiţi semnificativ fovi, adică sălbatici. Arta primitivă (în special cea a indigenilor
din Africa şi Oceania) atrage atenţia prin trăsăturile sale de sinteză şi exotism şi sunt
fascinaţi de ea, printre alţii, Picasso şi Matisse, ca şi Modigliani. Din principiile
cubismului se dezvoltă treptat aşa-numita „artă abstractă”, ai cărei exponenţi
principali devin Wassily Kandinsky şi Kazimir Malevici. În primul „Manifest al
futurismului” (1909), Filippo Tommaso Marinetti proclamă faptul că emoţia pe
care i-o trezeşte un automobil în viteză o depăşeşte cu mult pe cea pe care o poate
trăi în faţa unei sculpturi clasice. Sfidarea noii ere se manifestă şi în arhitectură care,
încă de la sfârşitul secolului precedent, realizase primii zgârie-nori îndrăzneţi, cele
dintîi construcţii cu materiale industriale ca fierul şi sticla şi mai apoi şi betonul
armat. Revoluţiile şi războaiele care implică acum eşichierul mondial nu întrerup
succesiunea de excepţie a experienţelor şi căutărilor numeroaselor mişcări artistice
şi culturale. În Olanda ia fiinţă Grupul De Stijl, iar în Elveţia apare Mişcarea Dada.
Aceasta din urmă condamna totul, manifestându-se chiar şi împotriva sa. Normele
Dada nu aveau nici un sens. Scriitorul Tristan Tzara puncta cu urlete şi sughiţuri
cântecele sale de neînţeles. Duchamp a pus sub semnul întrebării semnificaţia însăşi
a operei de artă, atribuind ironic demnitatea de sculpturi unor simple obiecte de
uz casnic, cum ar fi, de pildă, un urinar. De asemenea, poetul Dada scria poezii
decupând cuvintele dintr-un articol de ziar, amestecându-le şi extrăgându-le
din grămadă unul cîte unul. Şi Hans Arp se lăsa în voia întâmplării în montarea
sculpturilor sale, aşa-zisele „Tăieturi”. Ceva mai târziu, din Grupul Dada de la Paris
(influenţat de ideile lui Andre Breton) s-a desprins curentul suprarealist. Mottoul
suprarealiştilor era următoarea frază, scrisă în secolul XIX de contele de Lautremont
: „Frumos ca întâlnirea întâmplătoare a unei maşini de cusut şi o umbrelă pe masa
de anatomie”. Arta suprarealistă cultivă fantasticul, aspiră să contopească visul cu
realitatea şi în acest scop recurge intenţionat la imagini tulburătoare, supărătoare sau
chiar oripilante. La expoziţia suprarealistă din 1936, vizitatorii erau întâmpinaţi de
înregistrări cu râsete isterice ale pacienţilor unui ospiciu. În tablourile lui Salvador
Dali sunt foarte frecvente imagini de tip sexual, de la masturbare la orgasm, sau figuri
aluzive precum călugăriţa, o specie de insecte a cărei femelă devorează masculul în
timpul împerechierii. În sfârşit, după cel de-al doilea război mondial, arta reflectă,
prin multe aspecte, îndoielile şi contradicţiile civilizaţiei moderne. Artiştii fugiţi
din Europa hitleristă în America, dau naştere expresionismului abstract, o nouă
abordare revoluţionară al cărei vârf de lance devine Pollock. Către sfârşitul anilor
1950, în contextul opulentei societăţi de consum americane, apare mişcarea Pop
Art, cu rădăcini în mişcarea Dada. Pop Art răstoarnă conceptele tradiţionale de
bun şi prost-gust, traducând în imagini lumea urbană, nivelată şi impersonală, a
publicităţii, a cinematografului şi mai ales a televiziunii. Cutiile de ciorbă Campbell
şi sticlele de Coca-Cola (acestea din urmă fiind simbolul prin excelenţă al Americii
contemporane) se disting în lucrări „artistice” Pop Art. Dacă arta putea fi folosită
în scopuri publicitare, atunci şi publicitatea putea să devină artă. În anii 1960 apar
arta minimală şi arta conceptuală. O „expoziţie” pariziană a artistului francez
Yves Klein consta pur şi simplu dintr-o galerie goală, pictată în alb. Andre dispune
pe podea cărămizi simple. Unica exigenţă : originalitatea. În pictură se remarcă
Picasso, Matisse, Braque, Salvator Dali, Klee, Mondrian, Kandinsky, Pollock; în
sculptură : Brâncuşi; în arhitectură : Gaudi, Frank Lloyd Wright, Walter Gropius
şi Institutul Bauhaus, Ludwig Mies van der Rohe, Le Corbusier, Renzo Piano. Se
construiesc Empire State Building, cele două zgârie-nori ale World Trade Center la
New-York, Piramida de sticlă a lui Pei de la Luvru şi Centrul Pompidou la Paris.
Teatrul se modernizează şi se „originalizează” şi el. Apare şi se dezvoltă cea
de-a şaptea artă: cinematografia.
Există critici de artă care susţin că artişti precum Pablo Picasso au constituit
o modă culturală, care nu s-a remarcat atât prin valoare artistică, cât mai ales
prin originalitate. Ca şi în filozofie, în artă se căuta, cu orice preţ, originalitatea.
Datorită unui complex de împrejurări favorabil (noutate absolută, şocare,
publicitate, teribilism, snobism) Picasso şi alţi reprezentanţi ai unor curente precum
suprarealismul, dadaismul, expresionismul, cubismul ori Pop Art au devenit
celebri. Operele lor „artistice” se vând şi astăzi la preţuri exorbitante. Picasso însuşi
a recunoscut, la un moment dat, într-o exclamaţie care a cam fost uitată: „I-am
păcălit pe toţi şi m-am ales cu o mulţime de bani !”
Îl rugăm pe cititor să răspundă la întrebările din titlu.
 POEZIE

Iuliu V. Geza Iulia Maria Iosif KIS

KANAIMA : Dezamăgire ALBASTRU
Întâia Înţelepciune
Nu ninge, Risipa de nori
Ascultă acele glasuri
răcnindu-ne în inimi, în urma mea rămân O pană de pasăre
fără sunet şi obârşii ştiute. brazi nescuturaţi, a căzut într-un cuib
fiindcă şi l-a spart
Ele vizitează în inima nu au de ce să se prin el se vedea
nopţii, continuându-se scuture ochiul cerului
în ecouri purtate de şi-mi vine să-i acopăr cum pândeşte să treacă
trunchiuri de copaci, seninul albastru rumegând
de stâncă şi pânză de păianjen. cu părul meu, risipa de nori şi de cuiburi.
cu nişte corzi de vioară,
Ca un duh al nopţii, ce îşi potriveşte vigoarea dar mă amăgesc, nu mi-ar ajunge nici Între două răsărituri
după loviturile noastre de secure în carne părul meu,
de om, ele se arată pentru a stârni frica nici toată orchestra Cerul şi-a deschis o fereastră
şi şovăiala în noi, fiii jaguarului, prin ea se vede
ignoranţi la toate acestea odinioară.
pentru Primăvara lui Vivaldi.
cum soarele strânge de beregată norii
şi ȋntre două răsărituri
Oasele lor, cei separaţi de trupuri, de către De ce nu sunt mai multe concerte? aşează un scaun
noi, cocoţat pe o amintire.
reverberează un cântec lăuntric, Nu e lumină,
inseparabil şi nestins în noi, — un cântec în urma mea rămân brazi aprinşi Printre degete
ce doare
fără durere, — ce, fără durere, e moartea fiindcă
Obrajii caselor se şterg de lacrimi
întruchipată. nu se poate să lumineze oamenii cu mâinile pe ziduri
n-ar mai exista atunci printre degete
— Un cântec moştenire nicio stradă întunecoasă, fiecare ar plouă cu melancolii
tuturor învingătorilor din partea celor învinşi, vedea o bătrână toamnă
în tonalitate de întâie înţelepciune. pe unde calcă ȋşi leagă şireturile
şi s-ar mira câtă lumină este şi ţine de mână copacii
WHITEWASH să nu le scape vreo frunză
pe drum, pe mâini, pe chipuri. să orbească poeţii.
Suflări de vânt profunde
zoresc spaima si mânia din hăuri De ce nu se ard brazii? Dezbrăcați de cuvinte
neîngereşti
gândind decesul miezului clar-limpede din Nu vii, E încă zi și încă se mai poate bea
clipe. câte o picătură dintr-o lacrimă
Prelungi ecouri se întrupează din deşartele în urma mea rămân brazi nevăzuţi m-am întrebat de ce numai mâinile
chemări fiindcă ne pot trimite semne
de nume date unor zei în fapt obscuri. ar trebui să treci pe lângă ei și pot trezi copacii
În ruină treci: te surpi şi nici atunci să se ridice din genunchi
în maldăre de glorie apusă, desăvârşiri nu cred că i-aş vedea și să țipe
uitate, destrămări de farmec din cauza zăpezii nescuturate strigătul poate înlocui
în negrul dominând destine — vocea unora dezbrăcați de cuvinte
din care te recompui. de pe crengi. e încă zi și se mai pot trezi din beție
Eşti fund de mare sprijinind epave — o fețele triste care au înghițit deja mirarea.
negrăită multitudine. De ce nu ninge?
Captiv În cealaltă parte a orașului
pe mal de albe râuri îţi plângi Iarnă disilabică
uitatele reflexe În ploaia măruntă de primăvară
rostirile de mut truncând voita exprimare berzele se scutură de praf și de plictiseală
dar renăscând Al patrulea anotimp, le lipsește un picior
nimic stăruitor concert de Vivaldi. să prindă pisica de pe acoperiș
dacă nu aversiune cu rădăcini de iederă. Poate mâine dimineaţă, iar ochiul clar al norilor
Greu de trecut acele valuri înspăimântând va fi chiciură deosebește frumosul de negativ
ilogic pe arcuşuri şi ace de brad, în cealaltă parte a orașului
cu ceaţă înfuriată porumbeii se îmbată cu apa chioară
în tăcerea purgativă substituind iar
și strecoară în buzunare
spurcatele parfumuri ale lumii, scrisori și lipici pentru fluturi.
spălând săruturi Înserare devreme,
de lut lucrat în flăcări ale Crimei, Viciului, prea acută vioara. O singură ploaie
Scandalului La finalul unui cântec de leagăn,
(dar topindu-se, exonerat, de râuri albe). mama În livada cu ploi
Sumbre azururi anunţă, toate lacrimile sunt numărate și împărțite
purtând neadorat pe buze, un friguros adio. continuă să dezmierde chipul ludic al
la un număr par de ochi
Tu, logodit cu lumea acestui mal nostalgic copilului, ploile se strâng primăvara
de vremea a venit Din casă, valsul lui Shostakovich după cum cresc lacrimile dulci sau amare
— uită-ţi inelul sumbru reîncepe după cum ochilor le trebuie bețe
zidind minciuna unui întrezărit exil. «na, na, na» să rămână deschiși
Dansând dincolo de rădăcini
dincolo incert, spumos în albul unor valuri doar o singură ploaie
e doar geografia imensă stârnind avânturi ca un cântec de leagăn. poate aduce
noi. primul zâmbet impenetrabil .

www.oglindaliterara.ro 10625
Dumitru Anghel
UNDUIREA TIMPULUI
de Maria COGĂLNICEANU
Volumul de versuri „Unduirea timpului”, Editura
Limes, Cluj-Napoca, 2007, 138 de pagini, este o carte de
poezie ca un contrapunct melodic al unei toccate de J.S.
Bach, pe structura polifonică a preocupărilor, a deschiderilor
elevate, arborescente ori a derivărilor adiacente, de-o
diversitate şi-o anvergură derutante ale scriitoarei Maria
Cogălniceanu: exeget al operei şi al personalităţii lui Panait
Istrati, „haiducul” literaturii de la mal de Dunăre, din
Baldovineşti şi Comorofca, într-o perioadă de interdicţie
şi „tabu”-uri suspecte ale unei ideologii compromise; cu
călătorii până la Paris pentru a milita apoi întru recunoaşterea
talentului şi a geniului creator al acestuia şi cu speranţa de
a-i asigura un binemeritat loc în Istoria Literaturii Române
şi în manualele şcolare; cu preocupări incitante de filosofie,
materializate într-un dialog epistolar inedit cu marele şi
inegalabilul Constantin Noica.
Doamna Maria Cogălniceanu este şi un cercetător al
fenomenului cultural, în general, şi literar, mai ales, cum se
poate vedea din volumul „Reîntoarceri. Semnături celebre
pe documente de arhivă”, Editura Zeit, Brăila, 2010, o
excelentă carte de arhivă culturală, cea de-a opta carte a sa,
după debutul editorial cu volumul „Panait Istrati. Maxime”,
Editura Porto-Franco, Galaţi, 1995, urmat apoi de alte cărţi publicate
la prestigioasa Editură Limes din Cluj-Napoca, oraşul studenţiei sale:
„Întâlniri irepetabile”, 2004; „Constantin Noica. Scrisori inedite”, 2005;
„Istrati după Istrati. Documente inedite”, ediţie bilingvă, româno-franceză,
2006; „Unduirea timpului”, poeme, 2007; „Panait Istrati. Sentinţe şi fraze
memorabile”, tot ediţie bilingvă, 2009.
Cartea de lirică „Unduirea timpului” are o structură tematică
disciplinată, cu nouă capitole, însumând 116 poeme, şi încă două, de sine
stătătoare, ca o introducere lămuritoare, ca o uvertură ritualică reprezentând,
probabil, tot atâtea opţiuni vocaţionale, intelectuale, lumea miraculoasă a
culturii literare, fascinaţia pentru universul acaparator al cărţii: „Fantastic
alunec / spre cărţile / care mă aşteaptă” („Cărţile”, pag. 7), şi impactul
sentimental, ca un existenţialism magic, alternativ: „dragostea, moartea şi
viaţa / Totul” („Totul”, pag. 8).
Primul capitol „Candori” este de-o… candoare angelică, pe un
portativ suav, imagini frumoase şi lirism cristalizat, o senzualitate dominată
de impresii casnice, prima zi de şcoală pentru „bobocul meu / cu ghiozdanul
mai greu ca apa grea, / care are pe umeri muguri de aripi / în zbor. / E prima
zi a zborului / ziua lui ABC” („Început”, pag. 9).
Poezia doamnei profesoare de literatura română, mamă cu apetenţe
de educator-profesionist, se identifică, simbol al muzei Euterpe, cu matricea
unei vocaţii şi a unui ideal artistic pe strunele unei Stradivarius: „Iar tu,
băieţel cu obrazul prea palid / plimbi năzdrăvanul arcuş / pe inima mea”
(„Degetele tale”, pag. 10). Un univers ludic, cercul-metaforă, „…după care
alergam în copilărie / … / hora de fluturi neprinşi”, ca o joacă ancestrală a
unei genetici a evoluţiei fiinţei umane, după regulile roţii, genială invenţie,
care a propulsat civilizaţia şi a produs ieşirea din… peşterile „copilăriei”
omului: „Cercul se rostogoleşte / peste rădăcini / mereu ca-n copilăria
omenirii / Cu suflarea neoprită / alergăm după cercuri” („Cerc”, pag. 10-11).
Un orizont ludic în sensul primar al ierarhiei familiale, o copilărie
ocrotită de bunica, femeia aflată la a doua maternitate, uşor mai potolită
biologic dar motivată sentimental, cu acute şi bemoli mai febrili, ca o nevoie
disperată de supravieţuire, anxioasă, cu o notă abia stăpânită de tensiune
lăuntrică: „Când stele-mi lunec-aproape, / Joc nebunesc pe sub pleoape
/ prinde-a zbura / Dar unde-s bunica, / prescura şi descântecul meu?”
(„Bunica”, pag. 14).
Capitolul II, „Eros şi Agapé”, cel mai cuprinzător, 40 de poeme, dar
şi mai vulnerabil în planul definirii poeziei doamnei Maria Cogălniceanu;
o încrâncenată şi spectaculoasă ipostază lirică, în gamă majoră, cu un
larghetto discontinuu, în prag de… infarct emoţional, deoarece poeta, de
altfel un tip echilibrat, sobru, disciplinat şi… “cu capul în nori” doar până la
limita “semnalului de alarmă” (!), trece prin tot felul de încercări sufleteşti,
care-i marchează, îi definesc personalitatea artistică. Şi, pentru ca să nu
mai existe niciun dubiu asupra profilului ideatic al acestui capitol, concret,
precis, lapidar, un poem-Dialog (pag. 23), de două versuri, de-o banalitate…
imperială: “- Iubito, tu vei mai iubi / - Niciodată cât pe tine-ntr-o zi”, iar
punctul de vedere al poetei modernă, lucidă, neiertătoare este tranşant:
“Cântecul meu se credea etern; / zbura pe sub tei, scânteia-n ochii tăi /
se-mbrăca în mătăsuri şi catifele...”, dar şi ironică, persiflantă, uşor ostilă:
“Într-o zi / se îmbolnăvi şi / nu i-am găsit nici un leac”…; ca o brambureală
de toată frumuseţea, ca în toate poveştile de iubire din toate timpurile şi de
pe toate coclaurile: “E ca în dragostea mare: desfiinţare, des-fiinţatoare, /
nefiinţare” (“Părelnic”, pag. 25).
10626 www.oglindaliterara.ro
Există în poezia erotică din volumul “Unduirea
timpului”, cam în afara… “regulilor jocului”, un încrâncenat
dezacord, o impardonabilă lipsă de comunicare, de parcă
tocmai intensitatea, spontaneitatea şi surplusul de vitalitate
anulează dialogul şi apropierea dintre îndrăgostiţi: “Între
noi doi, / septentrionul şi fierbintele vânt din Sahara /
între noi doi, o mare de timp / prelinsă încet, unduind,
spre tăcere / şi-o corabie goală-n derivă” (“Cumpănă”,
pag. 29). Dar modifică “registrul” declaraţiei de dragoste,
când sentimentul este mistuitor, patetic şi capricios până
la limita… umilinţei din prea multă iubire: “Anii cu tine
sunt ani cu noroc / bogaţi în arome, în fine răgazuri / iubire
în ceasuri astrale; / sunt muzică, joc, / ca marea-n nebune
talazuri” (“Ca marea”, pag. 31), şi-şi pliază intensitatea
sentimentului pe clapele acordate cantabil la “clavecinul”
regretelor, ca un reproş fără ţintă, cu detaşarea emoţională
a amintirii: “Dezbrac, din privire, câmpia / de unduirile ei
verzi / în care numai tu te pierzi / ca o nălucă-n amintire”
(“Gavotă”, pag. 36).
Există în poezia doamnei Maria Cogălniceanu
un permanent refugiu în universul sunetelor celeste,
pe portative de Ave Maria, ca un adagio sentimental şi
nostalgii din vremuri fericite: “E noapte. Cad din ceruri stele / şi e frig / peste
cantata dragostei de Grieg” (“Muzică”, pag. 51); şi mai există până la urmă
o împăcare cu sine, o împăcare cu lumea, un început de dialog cu eternitatea
şi cu toată, necontenita noastră viaţă, şi moarte, şi nemurire…: “ai răsărit tu,
/ Iubirea mea, Îngerul meu. / Ai venit de sus, cerească presimţire / ca raza
răsturnată-n candeli” (“Scriere în trup”, pag. 57).
Capitolul III, “Ritmuri vechi”, cuprinde doar cinci poeme, inegale ca
formulă poetică şi sub aspectul structurii prozodice, dar de-o tulburătoare
neaderenţă la un click sentimental (ca o pasageră incursiune într-o altă
formulă literară, între baladesc, mioritic, doinire), spectacol al iubirii rănite:
“Iarba moale, iarba rea / învelindu-mă râdea / şi în braţe mă strângea / ca
iubirea de-undeva” (“Iarba vicleană”, pag. 64), cu pondere şi zăboviri pe un
remember tradiţional de balade şi legende, cu dangăt de clopot şi trimiteri
spre mitologia filosofică a mentorului spiritual al poetei, Constantin Noica.
Ca să treacă abrupt, imprevizibil şi cu o încrâncenată nonadeziune la
un concept estetic, poetic pe alocuri, mai mult de paradă decât subiectiv, în
capitolul IV, “Ars Poetica”, de doar patru poeme, încât parcă mai degrabă
s-ar juca de-a teoria “frumosului artistic”, adjudecându-şi un punct de vedere:
“Port într-un rucsac / … / cuvintele uitate / abandonate / îmbrâncite, / zvârlite
/ înjurate ca-n bâlci” (“Înger suind”, pag. 72); şi l-ar direcţiona, diplomatic,
spre un har divin, de care nu este nici străină şi nici prea încântată: “Gândul
bun / vine de Sus / neliniştit, strigat / tăcut, şoptit” (“Ars poetica”, pag. 74).
Îşi face şi un orgolios, patetic, romantic autoportret liric, de-o
nevinovăţie angelică, cu cea mai frumoasă, elegantă şi naivă părere despre
sine: “Sunt o pană de înger / smulsă / şi sânger când scriu / despre mine /
despre tine, despre noi” (“Foc sacru”, pag. 75).
Capitolul V, “Pasteluri”, lung şi acesta, de douăsprezece poeme,
cu un titlu în două ipostaze semantice; pastelul, specie a genului liric
cult, care exprimă… “idei şi sentimente despre natură…”, ca la şcoală, la
ora de teorie literară şi poezie de formă fixă; ori îşi adaptează cromatica
lirică la peisagistica vegetală, cu “Bobocii albi şi roz de trandafir” (“Pastel
interogativ”, pag. 76) şi “Gingaşa campanilă” (“Strop albastru-violet”, pag.
77), cu care poetesa de secol XXI “îşi colorează” existenţa, conştiinţa, stările
sufleteşti pasagere, pe acest laitmotiv poetico-cromatic, de la beatitudine
fără limite la constrângeri de amvon: “În anotimpul cu potop cromatic, / la
Nifon, la Răteşti şi la Văratec”, pe fondul unei patologii sentimentale: “Mi-
e ochiul beat, pândit de suferinţe / în tragicul convoi al neputinţei”, pentru
ca să anuleze tot disconfortul sufletesc în impas: “de mâna toamnei ce-a
venit spre mine / benefică, impudică” (Sentiment”, pag. 78). În ciuda unei
preferinţe insistente şi contradictorii pe alb în poemele “Început de iarnă”
(pag. 79), “Iluzii de iarnă” (pag. 80), sau “Duh alb” (pag. 81) când “Azi
noapte-a dat zăpada peste tot / iar peste frunze – pere coapte / începe să se
facă noapte”.
Capitolul VI, “Evlavii”, de douăsprezece poeme, este compartimentul
liric vulnerabil al poetei Maria Cogălniceanu, salvat de o originală şi
inteligentă atitudine de compromis între bigotismul penibil şi manifest al
“spectacolului” praznicelor şi al adorării moaştelor “sfinte”, urmat de bătaia
pentru sarmale şi fasole cu ciolan, şi o spirituală vocaţie a dumnezeirii din
î
sferele înalte ale culturii religioase, ca un Crez şi o rugăciune spusă cu
patosul, ingenuitatea şi curăţenia sufletească a unui copil înainte de culcare:
“Albă mânăstire rezemată-n ceruri / vin spre tine iară: câmp încins de soare /
mugur de lumină şi de dezmierdări” (“Clopot la Văratec”, pag. 96).
O poezie ca o spovedanie şi ca un… acatist pentru promisiuni celeste
 INFERNUL PRIN CARE AU TRECUT
FEMEILE-MARTIR ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE
Închisorile comuniste din
timpul lui Dej și Ceaușescu au fost
adevărate acte de barbarie nu numai
pentru bărbați, ci și pentru femei.
Peste două milioane de oameni,
bărbați și femei, dintr-un total de
18 milioane din care era alcătuită
populația țării, au trecut prin
chinurile de nedescris ale iadului
închisorilor comuniste.
Aproximativ zece mii de
femei cu vârste cuprinse între
12—90 de ani au fost smulse din
Ion Ionescu-Bucovu sânul familiilor, înjosite, bătute și
aruncate în închisori sub diferite
motive puierile. Singura lor crimă era de a-și apăra soții, tații, frații,
ideile și credința în Dumnezeu. Din exces de zel, justiția comunistă
le-a tratat la fel de inuman ca și pe bărbați, de multe ori chiar mai
rău. În afara închisorilor mixte, au existat închisori numai pentru
femei cum erau cele de la Mislea, Mărgineni, Miercurea –Ciuc,
Dumbrăveni sau Aiud. Aici nu aveau voie să facă nimic, să știe
nimic, decât să stea în insalubrele încăperi, fără pat sau încălzire.
Mâncare primeau o dată la trei zile, erau bătute, violate, înjosite.
Aș cita câteva nume de femei intelectuale ca pictorița Maria
Brateș Pillat, Cella Delavrancea, care fusese doamna de companie
a reginei, pianista de succes și un mare cronicar muzical al vremii,
Alice Voinescu, Michaela Ghițescu, Marietta Sadova, scriitoare,
Simina Mezincescu, muziciană, alături de alte sute de profesoare
retrogradate și anchetate.
Nici călugărițele nu au făcut excepție de la acest calvar. Citez
numai câteva precum Sora Clara Catrina Laslau, sora Tereza sau
Mater Anuntiata care au îndurat ani grei de închisoare, alături de
alte femei de religie baptistă, penticostală, adventistă de ziua a
șaptea, martorele lui Iehova etc.
şi garanţia unui duhovnic: “Îngere, / toarnă-mi pace şi somn în ureche, /
alungă haitele de câini lătrătoare; / învăluie hipnotic trupul meu / şi dă-i
linişte verde” (“Pavăză”, pag. 97), sau ca o “Ave Maria”, în implorările
baritonale ale unui cântăreţ ilustru de la “Scala” din Milano: “Tu nu eşti de-
aici / Eşti lumină din ceruri / pogorâtă prin lunci / de fior şi misteruri” (“Imn
Fecioarei Maria”, veşnică frumuseţe”, pag. 98), şi un poem ca o predică
de Duminica Floriilor, cu o simbolistică a cuvântului Cuvânt: “Cuvintele
vin din Cuvânt / numai cuvintele bune / cele semănate de Duhul Sfânt”
(“Cuvintele tale”, pag. 107), ca un foc mistuitor al imaginaţiei religioase şi
un lirism grav şi extatic.
Capitolul VII, “Timp”, cu nouă poeme, sugerează o obsesie a timpului
în variantă astronomică, neutră, astrală, de la Big Bang încoace, pe care
poeta şi-l adjudecă într-un perimetru geografic, intim, biografic, “Dunărea
gri poartă gheţuri - / insule albe sub care / undele lunecă greu / spre Ghecet
şi spre mare”, dar şi pe coordonate romantice şi de nostalgii onirice: “- Unde
eşti, pierdută primăvară / adormită-n gheţuri şi cleşti / de languste, / prin
pogoane de nuferi? / Unde eşti? / Unde-nnoptezi, primăvara mea?” (“Lângă
malul pustiu”, pag. 108).
Timpul, neutru, nedrept şi rece, impersonal şi în afara oricăror reguli,
are propriul ceasornic, într-o “Înşelătoare şi puţină frumuseţe” (“Frumuseţe
puţină”, pag. 110), ca un sindrom al unei disperate nonsincronizări a
timpului care curge impasibil, în afara oricăror perturbări, dar cu consecinţe
imprevizibile pentru secunda biologică a omului pe pământ: “Noapte şi zi
treier nisipul clepsidrei”, dar “Un înger în veşminte negre / trage clopotul
nopţii vestind / sfârşitul poveştii” (“Insomnie”, pag. 112). Cu o poezie şi o…
cernită dedicaţie şi un doliu sufletesc dintr-un univers familial cu impact
emoţional: “Voalul negru al tristeţii / mă sugrumă, / mă împarte / şi desparte;
/ mă adună / între viaţă / şi-ntre moarte…” (“Adio”, pag. 114).
Dar şi un Timp în afara oricărei teorii, dincolo de biografii seculare,
un timp al eternităţii, fără hotare şi fără început şi sfârşit, în care concretul
peren al vârstei Omului este depăşit de nepieritoarea, eterna artă “din pictura
lui Chagall / şi caii din vis, / infocaţii fără zăbale / alergând printre castele
din Transilvania” (“Timpul înlănţuit”, pag. 119), ca o eretică răzvrătire
împotriva nedreptei vieţuiri pe planeta Pământ a neajutoratei fiinţe, omul,
www.oglindaliterara.ro
Deportarea sau domiciliul forțat au fost alte variante ale
detenției. E cazul Martei Vasiliu, aflată în vacanță la bunicii ei din
Basarabia, în anul 1944, care a fost trimisă în Siberia, la vârsta de
16 ani, cu o pedeapsă de 5 ani de domiciliu forțat. În 1955 când s-a
întors acasă, și-a găsit mama moartă, ea fiind marcată pe viață și
bolnavă.
În aceste închisori indiferența a transformat nașterile în tragice
evenimente. Lipsite de asistență medicală, deținutele nășteau
cu ajutor dintre ele, rupând ombilicul fătului cu dinții. În aceste
condiții ori copilul ori mama mureau. Exemplu unei deținute Coca
este de notorietate. Nevoită să suporte două zile contracțiile nașterii
în duba securității transferată de la o închisoare la alta, i-ai scos
un copilaș de 4 kg. în bucăți. (Ana-Maria Marin, Prin poarte cea
strâmtă). Când nașterile decurgeau normal, copiii le erau luați de la
pieptul mamelor și duși la orfelinate. Este și cazul notoriu al Ioanei
Raluca Voicu-Arnăuțoiu, fiica lui Toma Arnăuțoiu și a Mariei Pop,
al cărei tată a fost executat la Jilava, care a reușit de abia în 1990
să-și cunoască mama.
Cele mai grele abuzuri erau abuzurile sexuale, ca modalități
de represiune. Pe lângă paznicii care le batjocoreau, condamnatele
politice erau lăsate pe mâna unor brute care își băteau joc de ele.
În afara violului, femeile care făceau greva foamei erau
hrănite cu furtunul, ca în cazul doamnei Brătianu, care pe motiv
că făcea des greva foamei, „îi erau deschise maxilarele cu forța și-i
turnai lături pe gât. Gura îi era o rană.”
Îmbătrânite prematur, cu părul albit, și cu privirile rătăcite de
spaimă și nesiguranța dobândită în anii de detenție, erau marcate de
terorile suportate, cât și de pierderea celor dragi. Boli precum icterul,
tuberculoza, ulcerul, pelagra, scorbutul, cancerul, depersonalizarea
erau doar câteva din ele.
Acestor suflete- martir le aducem un pios omagiu de 8 martie,
întrebându-ne ca Cioran: „Sunt lacrimi care sfredelesc pământul și
răsar ca aștrii pe alte cercuri”. Dar puteau să fie sori care ne-ar fi
luminat văzduhul.
creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa.
Capitolul VIII, “Caleidoscopice”, cu şapte poeme mici, foarte mici,
ca un “pizzicato” sentimental, paradoxale arpegii, pe un contrapunct anxios,
în “catedrala” izbăvirii şi a speranţei, în acordurile grave ale “Clavecinului
bine temperat”: Mă vindec de o moarte, cu Bach; / mă vindec de-aşteptări
şi de plecări / şi chiar de-o amintire. / … / Mă vindec de o moarte, cu Bach
/ şi cresc înspre iubire / şi trec întru iubire” (“Muzică celestă”, pag. 125),
ca apoi… să plângă, să suspine, în tonuri de gri şi de neoanacreontic târziu:
“Văluriri de lună, voaluri de abis / - Pasăre nebună, anii unde mi-s?” (“Mic
poem”, pag. 126).
Capitolul IX, cu nouă poeme, uşor pedant, cu învăluiri elegante de
lecturi izvorâte din benefice zăboviri în bibliotecă, cu acorduri de muzică
preclasică; acest ultim capitol, “Livreşti”, din volumul “Unduirea timpului”
adaugă o aură de intelectualism şi de… “poezie” a lecturii, dintr-un univers
livresc, o reverberaţie a deliciilor cititului şi a admiraţiei pentru modele,
fie din zona personajelor celebre, fie din arealul scriitoricesc, pe un reper
cultural, surprinzător şi convingător, cu o tandră risipire admirativă,
într-o devălmăşie onomastică: humuleşteanul Ion Creangă, teluricul
Taras Bulba, romanticul Serghei Esenin, poetul nepereche Eminescu,
brăilenii Mihail Sebastian, Panait Istrati, Chira Chiralina, Mater Dolorosa,
Corot, Michelangello, Bach, Notre Dame d’Avignon, Dunărea, Someşul,
Dâmboviţa şi Marea cea mare de la Pontul Euxin, cu cea mai lungă frază
de argument critic, pe care mi-o permit: “Capul lui Creangă pe un pat / de
nori alburii, / o Venus planturoasă / … / O mustaţă à la Taras Bulba / …
/ şi, deodată «Începutul lumii» de Corot” (“Norii la Calvini”, pag. 127);
când “Ţipă-n sobă mestecenii poetului Esenin” (“Mestecenii sub fierăstrău”,
pag. 120); pe un “Trup tatuat de sărutări / al Chirei fata nefecioară”
(“Retroviziune”, pag. 130) etc. etc.
“Unduirea timpului”, un volum de poeme pe canonul unui remember
sentimental, idilic pe alocuri, patetic şi dramatic, uneori, într-un “joc de-a
viaţa şi de-a trecerea timpului”, cu pulsaţii lirice adunate în vers şi “poezie”,
ca o soluţie a echilibrului şi a împăcării, dintr-o perspectivă multiplă şi
inteligentă.
10627
 Destăinuirea cu ecou
Dacă cititorul de scrieri intime este
un curios, autorul acestora poate fi
considerat, în acelaşi context general,
un curajos. Cu atât mai îndreptăţită
este catalogarea aceasta, cu cât
publicarea unui jurnal se face în timpul
vieţii personajelor care îl populează.
Un astfel de curaj (fără a lua în calcul
alte intenţii) credem că a manifestat
poeta Constanţa Buzea în 2009, când
a publicat la editura Humanitas notaţii
din jurnalul propriu, ţinut în perioada
Ana-Maria Ticu 1969 – 1971, dându-le titlul incitant de
Creştetul Gheţarului. Perioada aflată
sub lupă este cea în care, în calitate
de poetă, soţie şi mamă mai întâi a unui copil, apoi născându-i-se cel
de-al doilea, Constanţa Buzea jonglează cu sentimente contradictorii şi
escaladează un mare şi rece zid al plângerii propriului destin. Cauza nu
este evitatată sau doar sugerată, este prezentată punctual şi descrisă în
amănunt: viaţa alături de poetul Adrian Păunescu. Astfel, constatăm că
perspectiva este una dublă, jurnalul nu construieşte doar profilul autoarei,
o poetă ultrasensibilă, dezamăgită ca soţie, dar împlinită
ca mamă, ci conturează şi portretul ascuns al unui
scriitor pe care societatea l-a perceput doar în oglinda
talentului său uriaş. Avem încă o dovadă a faptului că
„slova de foc” vine la pachet cu poveri ce cântăresc
adesea mai mult decât poate duce balanţa firescului.
Jurnalul apare ca un demers lirico-memorialistic, o fişă
de autoevaluare psihologică şi o colecţie de evenimente
subiectivate cu lejeritate maximă, fără menajamente
sau sfieli cauzate de un orgoliu ce ar fi putut diminua
intensitatea trăirilor. Uimeşte firescul relatărilor: „fără
să-i pese de efect, mi se spovedeşte cu orgoliu că este
tată şi la altă casă. Că o nebună îndrăgostită de el, o
femeie măritată, i-ar fi născut gemene.” Totuşi, absenţa
soţului şi a tatălui Adrian Păunescu este şi mângâiere
şi cauză în degringolada conjugală. Conştientizarea
adulterului repetat şi recunoscut cu nonşalanţă face
din autoare o victimă ce preferă (dacă putem forţa
nota) singurătatea în doi, umilinţei în trei. Vârsta de
aproximativ treizeci de ani poate fi o explicaţie a hipersensibilităţii cu
efect cathartic şi generator de poezie. De fapt, Constanţa Buzea notează
şi faptul că Adrian Păunescu şi-a scris operele cu suferinţă, agonie şi
nervozitate. El îşi calibra interiorul în context adulterin, defulând în
accese de violenţă domestică, eufemizate liric, se pare, de ambii soţi.
Totuşi, Adrian pare a nu înţelege versul Constanţei, plin de resemnare:
„A fi a doua, a rămâne prima.”
Influenţa masculină cvasinegativă este anihilată de sentimentele inerente
maternităţii. Copiii sunt un refugiu spiritual, panaceu pentru eşecul
conjugal resimţit metafizic. Detalii haioase şi delicioase, vorbe stâlcite
şi desene stângace, gesturi spontane şi replici interpretate cu dragoste,
construiesc o lume în lume, rama copilăriei fiind lumea mai obscură, mai
matură, mai urâtă. Ioana şi Andrei sunt depozitarii tuturor frumuseţilor
vieţii, notarea detaliilor din evoluţia lor dând veridicitate scrierii:
„Andrei doarme cu mânuţele pe stomac”, „Ioana e tunsă scurt, blond-
cenuşiu, Andrei are breton, şaten. Amândoi dorm frumos. Cresc în somn.
Li se rotunjeşte capul. Au gene lungi, gură roşie, pielea strălucitoare şi
moale. Andrei e ca un desen în peniţă. Ioana e un fruct bine mirositor.”
Asemenea fragmente care punctează descriptiv relatarea şi amprenta
stilistică ce transcede stadiul poetic al creaţiei Constanţei Buzea pot
justifica valoarea jurnalului ca proză.
Călătoria pe care cuplul o face în America pentru o lungă perioadă de timp
este uşor reconciliatoare, dar episodul în care soţia este lăsată singură
10628 www.oglindaliterara.ro
în mijlocul Parisului şi urmărită cu sadism de la distanţă, refuzurile şi
indiferenţa manifestată în public şi ignorarea totală în intimitate justifică
aparenţa remedierii relaţiilor. Notaţiile din ţară sunt centrate pe suferinţa
conjugală, iar pentru cele câteva luni petrecute în America şi în vizita
la Paris, fundamental este dorul de copii, dar şi de părinţi şi prieteni, de
la care aşteaptă scrisori, pe care le devorează spre estomparea trăirilor
negative. Apogeul vizitei în Statele Unite este, fără îndoială, întâlnirea cu
Mircea Eliade, cei doi soţi cunoscându-l atât în intimitatea familiei sale,
unde Christinel, devotata lui soţie, îi primeşte cu prietenie, cât şi în sala
de curs, descoperind un mentor adorat, dar deschis, modern în abordări.
Dacă Adrian îl convinge cu greu să-i dea un interviu care va fi publicat în
ţară, Constanţea profită de biblioteca maestrului citind, notând, asimilând
informaţii valoroase. Contrastul social şi material constatat între ţara de
origine şi cea în care au bursa, nu-i împiedică pe cei doi poeţi şi pe cei din
grupul lor să-şi îndeplinească apostolatul cultural, susţinând recitaluri de
poezie, compunând, dedicând lucrări, dar în acelaşi timp, ţinând legătura
cu lumea literară din ţară, unde continuau să publice.
De fapt, în Jurnal se face şi o radiografie a vieţii literare bucureştene, fără
însă a se insista pe detalii semnificative, păstrându-se o anumită distanţă
faţă de interesele ascunse ale anumitor persoane. Sunt menţionate mai
multe nume importante ale literaturii din acea perioadă: Ana Blandiana,
Nicolae Breban, Nichita Stănescu, Marin Sorescu,
Marin Preda, Eugen Simion, Ştefan Bănulescu, dar şi
Miron Radu Paraschivescu, de a cărui familie îi leagă
relaţii mai apropiate, după moartea acestuia soţia
Lena şi copilul Mitică fiind lăsaţi în grija lui Adrian.
Constanţa chiar merge împreună cu copiii la Vălenii de
Munte, unde, în vacanţe, împreună cu Lena, încearcă să
pună ordine în manuscrisele lui Miron.
În plan literar, Constanţa Buzea îşi recunoaşte
inferioritatea creatoare faţă de soţul său, ale cărui merite
şi talent le admiră, în jurnal notând succesele sale, chiar
ea bătându-i la maşină poeziile şi notele. Acest aspect,
însă, nu luminează crochiul grobian şi vulcanic al
caracterului său, nu diminuează efectele violenţei sale,
dovadă stând şi uşoara sa depersonalizare, adesea fiind
numit rece El şi nu Adrian. Spre final, autoarea notează
cu o disperare împreunată cu resemnarea şi oboseala
fiinţială: „Să nu putem scăpa unul de oboseala celuilalt
niciodată. Doi în aceeaşi măsură ca unul, ceartă pe
acelaşi sac cu aur – cenuşă – nisip – osuar.” Poate că rănile din palma
scrijelită de peretele colţuros s-au vindecat, dar cicatricile afective sunt
reminiscenţe ce pot, la o adică, justifica decizia publicării notelor de
jurnal. A fost acuzată, însă, după apariţie, că nu ar fi trebuit să facă publice
trăirile care ştirbesc oarecum aura nu neapărat pură, dar strălucitoare a
marelui poet, lezând psiho-afectiv şi confortul filial al Ioanei şi al lui
Andrei. Poate acesta este unul din motivele pentru care Daniel Cristea-
Enache vorbeşte despre sentimentul desprins din jurnal ca despre „marea
amărăciune”, iar Dan C. Mihăilescu îl numeşte „o carte delicată”. Totuşi,
suferinţa, odată trăită, poate fi trecută la capitolul experienţă, construind
nu o persoană, ci un adevărat personaj, jurnalul putând fi considerat un
bildungsroman. Efectele sunt asumate şi cosmetizate artistic: „amintirile
suntem noi.”
În calitate de cititori, putem interpreta abia în final simbolul din titlu,
gheţarul putând fi imaginea poetului Adrian Păunescu, accesibil doar
în mică măsură, doar vârful de seducţie şi jovialitate fiind cunoscut
publicului, profunzimea răcelii şi durităţii sale dezvăluindu-se la o
analiză profundă; o altă explicaţie ar putea fi aceea că vedem în aceste
însemnări subiective doar o parte a răului, a durerii, urmând probabil să
apară şi alte dezvăluiri, în alte volume ale jurnalului. Ne afirmăm în acest
sens curiozitatea şi nerăbdarea, aşteptând curajul urmaşilor de a publica
alte pagini.
 Gravitaţia tăcerii
Zăbovirea asupra cărţii lui Lewis
Caroll Alice în Ţara minunilor reprezintă
un exerciţiu util împiedicării degenerării
sentimentelor. Acest „du-te-vino” prin
lumea copilăriei permite regresia sau
progresia vârstei. Propriile energii
capătă o flexibilitate mai mare odată
cu intrarea în camera cu mai multe uşi
închise; fără a neglija perindarea prin
geografia spaţiului sugerată, se impune
o atenţie firească asupra tăcerii. Pe masa
din cameră se află o sticluţă pe care
scrie „Bea-mă!”, micşorând-o pe Alice,
urmată de prăjiturica „Mănâncă-mă!”,
imperativ ce o aduce la starea iniţială.
Steluţa Bătrînu Decupajul textului se poate realiza prin
secvenţe care exprimă spaţiul şi dinamica
lui; tăcerea devine astfel o caracteristică
pentru funcţionarea lecturării: „De vreo
două-trei ori îşi aruncase privirea în cartea pe care o citea sora ei, dar n-avea
poze sau dialoguri în ea, şi la ce foloseşte o carte fără poze şi dialoguri? se gândi
Alice”. Din acest moment se poate vorbi de inducerea unei lecturi, deoarece
tăcerea, deschide uşa călătoriei şi a plimbării.
Căderea simbolică a fetiţei într-un puţ („... părea să fie foarte adânc”),
tăcerea deplină care se instală („fiindcă nu avea pe nimeni să o audă”) şi
instalarea catafaziei („...fetiţei începuse să-i fie cam somn, şi-şi repetă întruna,
aproape ca într-un vis, «Mănâncă pisicile lilieci?», «Mănâncă pisicile lilieci?»,
«Mănâncă pisicile lilieci?») se înglobează în nuvela fantastică La ţigănci.
Protagonistul se caracterizează printr-o vorbire incoerentă şi abundentă, o
modalitate de a se apuca de o lume comună. În prezenţa ţigăncilor, după ce bea
cafeaua, Gavrilescu îşi reaminteşte de momentele sacre ale istoriei personale:
„În acea clipă se simţi deodată fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr şi toată
lumea ar fi fost a lui Hildegard, ar fi fost de asemeni a lui”. Pe măsură ce
vorbeşte şi îşi aminteşte, Gavrilescu îşi re-în-fiinţează trecutul. Poate că tocmai
datorită vorbelor sale, prin intermediul Logosului al Verbului care întrupează,
Hildegard va reapărea în viaţa lui Gavrilescu cu un aspect ideal şi pururi tânăr,
aşa cum el însuşi o lăsase.
În operele eliadeşti desfăşurarea acţiunii se face odată cu descoperirea
şi exploatarea spaţiului/geografiei tăcerii. „A se plimba”, „a intra”, „a înainta”
exprimă, în acest moment, progresarea povestirii. Alice, de asemenea, este
tot timpul în mişcare, mişcarea fiind o condiţie sine qua non a refacerii iluziei
realului: „...cădea, dar era prea întuneric ca să poată vedea ceva; apoi se uită la
marginile puţului şi observă că erau pline de rafturi cu cărţi şi de dulapuri; ici şi
colo zărea hărţi şi poze atârnate de cuiere. Luă, în trecere, un borcan de pe unul
din rafturi; scria pe el MARMELADĂ DE PORTOCALE, dar-spre marea ei
dezamăgire-era gol”.
O schimbare a decorului atrage de la sine un alt personaj, o altă operă.
Dincolo de substratul religios al temei, romanul lui Sorin Titel Femeie,
iată fiul tău prezintă tăcerea drept un mesager al increatului, al iubirii şi al
credinţei. Tăcerea urcă până la nivelul sufletului şi al spiritului; în esenţă, se
înfăptuieşte o purificare interioară: cuvântul rostit lasă loc tăcerii grăitoare.
Visele premonitoare ale Sofiei o împing la o atitudine precaută, tace pentru
a păstra nealterat tristul adevăr. Într-o economie de cuvinte, ea îşi cântăreşte,
în voie, sufletul; tăcerea în faţa sinelui, dar şi a lumii, nu este o fugă în faţa
vieţii, ci o condiţie fundamentală ca sufletul să se reîntoarcă în viaţa oamenilor.
Protagonista romanului se confruntă cu această dificultate, când, după trei vise
a căror esenţă nu o descifrează, rămâne singură cu sine. Dialogul cu tăcerea
este necesar pentru a da ascultare „Cuvântului lăuntric” din Sinele ei: „Apoi
femeia necunoscută, al cărui chip era aidoma cu al ei, şi-a ridicat privirea şi
s-a uitat la Sofia fără să-i spună nimic...A dat să strige de durere. Din gură nu-i
ieşea niciun fel de sunet, şi de spaima de care a fost cuprinsă s-a trezit”. Desele
momente introspective ale Sofiei au acelaşi înveliş/impact moral: „ Mult mai
înţelept e să păstrezi totul zăvorât bine în inima ta; mult mai bine e să-ţi pui lacăt
la gură, să taci mâlc”. Ea tânjeşte după o tăcere benefică, potrivită reculegerii şi
concentrării, pe care la început o sfidează, refuzând-o chiar: „Taci, striga atunci,
nu mai da atâta din gură, că m-ai ameţit de cap! Nu-s eu proasta aia, să stau
să te ascult şi pe deasupra să te şi cred!”. Numai că tăcerea, se strecoară în
lumea silenţioasă a viselor: „...toate încăperile erau pustii. Casa părea părăsită
de vreme îndelungată, lăsată cu bună ştire în paragină, o casă a nimănui!”.
Tăcerea este primul pas către suflet, către Sinele din centrul Fiinţei; fondul
psihanalitic al acestei lumi inedite induce, în subconştient, adevărul travestit de
care Sofia fuge în viaţa reală. Starea de somn şi „vorbirea” cu limbajul taciturn
al somnului reprezintă universul particular al „elementelor care vorbesc”: visul
devine vehiculul către lumea problematică a realităţii femeii, iar pustietatea-un
simbol al certitudinii hăului.
Întreg procesul lecturării devine o stare de veghe, iar cititorul „umblă
singur prin lume” căutând şi el, asemenea protagonistei, un moment de tăcere
pentru o revizuire a propriei identităţi. Cititorul-călăuză păşeşte pe urmele
anevoiase ale Sofiei, ştiind de la bun început că omniprezenta pâclă deasă,
aruncă transparenţe pe alocuri, şi are ca scop experimentarea schimbării asupra
www.oglindaliterara.ro
propriei persoane, dar şi a altora.
Tăcerea o conduce pe Sofia la respectarea secretului personal. Al patrulea
copil vine cu totul pe neaşteptate la o perioadă de zece ani după căsătorie. Ceea
ce la început e o presupunere, ulterior devine o certitudine. Din iubire, femeia
tace pentru a proteja viaţa din pântecele ei, căci iubirea, după cum spune Sf.
Pavel „...toate le acoperă...toate le îndură” (1 Cor. 13,7): „Când Sofia înţelese că
e însărcinată, se ruşină foarte tare: avea de-acum copii mari, nici aşa de tânără
nu mai era, şi când colo ea e iarăşi cu burta la gură! Nu suflă o vorbă nimănui”.
Tăcerea cuprinde de asemenea copilăria şi tinereţea Sofiei. Niciodată nu iese
din cuvântul soţului, se supune sarcinilor celor trei soacre şi îi place să împartă
cu fiii mai mari „de-a ascunsa”, jocul ei preferat: „Se ruga de ei s-o ridice de jos
şi s-o dezlege la ochi. Ea dibuia tot felul de cotloane de-ale casei, neştiute de ei.
Se ascundea în podul grajdului, sau în cămară, în dosul lăzilor mari de făină...,
cu obrazul arzând ca o flacără, sta pitită în ascunzătoare şi tăcea mâlc”. Mama-
copil se transformă, se coace pe neaşteptate odată cu „însămânţarea” celei de-a
patra fiinţe, cea care o smulge din întunecimea neliniştii personale: „Cu totul pe
neaşteptate, însă, jocurile lor copilăreşti încetară s-o mai atragă”.
Mama-femeie primeşte vestea cea mare într-un cadru deschis, luminos
amintind de episodul biblic al Fecioarei Maria, sustrasă tăcerii doar prin salutul
îngerului care îi aduce vestea planului divin al maternităţii. Spre deosebire de
Maria, Sofia nu va cădea în aceeaşi stare a „non-cuvântului”, ci, dimpotrivă,
se produce o dezmorţire verbală şi afectivă, trezindu-i spiritul matern aţipit:
„Cu totul pe neaşteptate începu să se intereseze de copii”. Abia acum femeia
beneficiază de acea „dezlegare” din lumea mistică a tăcerii pe care încerca s-o
decripteze: „Nu vrem! Dezleagă-te singură! îi răspundeau copiii cu nepăsare”.
Sofia parcurge un drum al răbdării care o călăuzeşte spre unele răspunsuri
capabile să-i reveleze o bogăţie considerabilă de trăiri prin închiderea într-un
anumit spaţiu (cameră), prin nevorbire (tăcerea cuvântului), închiderea minţii
(negândire), închiderea inimii (tăcere a spiritului) şi prin vis (subconştient).
Aceste trepte ale tăcerii pot fi închipuite asemenea celor trei mari categorii de
rugăciuni (a gurii, a minţii şi a inimii), aşadar o tăcere a gurii-minţii-inimii,
o triadă cu ajutorul căreia se ating diferite profunzimi ale liniştii. „Realitatea
lăuntrică” a femeii o conduce către o cale a „fiinţării” care îi asigură împlinirea
supremă. Cel ce o înştiinţează de sarcină este, în mod surprinzător, tot o
persoană tăcută, mutu lui Milan, servind-o insistent cu seminţe de floarea-
soarelui: „Ia, ia!...Sunt bune. Sunt tare bune. Spune din nou mutu lui Milan,
cu glasul lui fonfăit şi foarte gros, apoi cu un gest grăbit şi cât se poate de
neaşteptat, atât de neaşteptat încât Sofia nici nu avu măcar timp să se ferească,
să se dea în lături, îşi pune mâna lui mare, cu degete groase şi lungi, pe burta
Sofiei. Scăpă din mâna seminţele şi acestea se risipiră pe jos”.
În Moara cu noroc, Lică Sămădăul, conştient de superioritatea sa morală,
se înfăţişează cârciumarului în plină zi, într-o zi de luni, pentru a nu-i fi ştirbită
puterea. „Acest om aspru şi neîndurat” care străbate „toate înfundăturile”
simbolizează întunericul în imensitatea luminii, preferând oamenii „buni şi
mai ales pe cei răi”. În economia detaliilor ce îi conturează portretul un atribut
însumează poate pe cele cheie: „...dar sămădăul e mai presus de toate, om
tăcut”. Moara cu noroc „aşezată în vale” îmrejurată de locuri rele este hărăzită
nenorocului şi pustietăţii, al maleficului îndeobşte, renăscut odată cu acest
„spiritus loci”. Tăcerea răspândită de împrejurimi se transformă într-un strigăt
surd; privirea cititorului este împovărată de un spaţiu lipsit de vlagă, animat pe
alocuri de croncănitul corbilor.
În studiile sale S. Freud se întreba deseori „De unde provine neliniştitoarea
stranietate pe care o emană tăcerea, singurătatea, întunericul?”. Tocmai în
acest spaţiu clar delimitat „acolo, în vale, între pripor şi locurile cele rele”, în
fundul văii, o tăcere grea a semnificaţiilor coboară, asemenea unui giulgi de
plumb. Date fiind îmrejurările, manifestarea tăcerii îl face pe cârciumar să se
înfioare, îl introduce într-o angoasă, trezită şi menţinută de strivitoarea prezenţă
a Sămădăului. „Vorba rostită” a şefului porcilor este întârziată de un schimb
de priviri făţişe care nu suspendă bănuiala neliniştii deja percepute; atmosfera
paşnică devine un strigăt reţinut: „...el aruncă o privire la Ana, apoi alta la
bătrâna, trase cu ochii o raită prin prejur, apoi întrebă unde-i cârciumarul”. Lică
Sămădăul, un ego supradimensionat, cufundă în tăcere toposul hanului. În cazul
său dictatura sfarmă cuvântul şi impune tăcerea ca vid existenţial. Ulterior acest
individ distruge armonia socială, prin violenţă, aspect impus şi prin stereotipia
verbală: „M-ai înţeles?...de la mine nimeni nu cutează să fure, ba să-l ferească
Dumnezeu pe acela pe care aş crede că-l pot bănui. M-ai înţeles?! Eu voiesc
să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine
ce face, şi voiesc ca nimeni afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles?”.
Multiplicitatea semnificaţiilor tăcerii o transformă într-un mesager al
binelui sau al răului, sugestive rămânând aici pasajele romanelor lui Dostoievski
sau Th. Mann ai căror protagoniştii suferă de „însingurare şi tăcere”. Adrian
Leverkühn îşi începe însemnările secrete, aflate în posesia naratorului-confesor,
printr-o tăcere bolnăvicioasă aflată deasupra înţelepciunii şi a muzicii, din a
căror plămadă apare „creaţia”. Tăcerea personajului mannian apare la început
ca un mod de auto-conservare, o fortăreaţă faţă de restul lumii în care geniul
muzician nu se MAI regăseşte: „Şi de ştii ceva, taci. Tăcea-voi, de bună-seamă,
dacă nu de alta, măcar de ruşine, şi ca să-i cruţ pe oameni, da, voi tăcea din
consideraţiuni sociale”.
Zgomotul cuvântului ameninţă tăcerea...e înăuntru.
10629
 In memoriam RADU G.TEPOSU
(n. 19 aprilie 1954 la Sirnea, Jud.Brasov – d. 05 noiembrie 1999)
Interviu realizat de Angela BACIU
     Marturisesc faptul ca scriind
aceste randuri (asa cum o fac de multi
ani incoace in lunile aprilie si noiembrie)
ma incearca de fiecare data noi emotii,
ganduri, amintiri si sentimente. Ma
gandesc la un mare OM, scriitor, critic
literar, eseist, director de reviste, tata,
familist.
Pe 5 noiembrie 1999, pleca la
ingeri in urma unui tragic accident de
masina.
Radu G.Teposu, caci despre el
este vorba, este unul dintre cei mai mari
critici literari si eseisti pe care i-a avut
Angela Baciu literatura romana.
Reprezentant al generatiei
optzeciste, al gruparii clujene de la “Echinox”, membru fondator al
ASPRO, si, fireste membru in Uniunea Scriitorilor din Romania.
A infiintat, alaturi de Ioan Buduca, Ioan Grosan, George Tara si
Lucian Perta grupul “Ars Amatoria”.
Asa cum se stie, a facut si gazetarie, jurnalism cultural, social,
politic, publicand peste 2.500 de articole.
A debutat publicistic in revista «Echinox» (1975) cu un articol
despre L. Blaga. Dupa colaborarea la Scriitori romani. Mic dictionar (Ed.
Stiintifica si Enciclopedica, 1978), volum coordonat de Mircea Zaciu,
debuteaza editorial cu eseul Viata si opiniile personajelor (Ed. Cartea
Romaneasca, 1983). Colaboreaza cu articole critice si eseuri la: «Echinox»,
«Steaua», «Tribuna», «Familia», «Amfiteatru», «Romania literara»,
«Luceafarul», «Viata Romaneasca», «Caiete critice» (supliment al «Vietii
Romanesti»), «Contemporanul», «Orizont», «Ramuri», «Convorbiri
literare», «Astra», «Tomis», «Flacara», «Viata studenteasca», «Tribuna
Romaniei», «Curierul romanesc», «Cuvintul», «Nouveaux Cahiers de
l›Est» (Franta) s.a.
Dupa debut, a publicat cartile: “Viata si opiniile personajelor”
(1983), “Istoria tragica si grotesca a intunecatului deceniu literar noua”
(1993), “Suferintele tanarului Blecher” (1996).
A fost redactor la Revista “Amfiteatru”, “Flacara”, “Viata
Studenteasca” (pana in 1990).
La scurt timp, a fondat revista “Cuvantul”, devenind ulterior
directorul Grupului de Presa “Cuvantul” ce includea revistele “VIP”,
“Lumea misterelor”, s.a.
A fost distins cu urmatoarele premii: premiul revistei
«Contemporanul» (1993), premiul revistei «Poesis» (Satu Mare, 1993),
premiul «Paula» pentru critica si istorie literara (Brasov, 1993).
Referinte critice asupra cartilor autorului: Gheorghe Grigurcu
-»Viata si opiniile personajelor» de Radu G. Teposu («Familia», 1984);
Nicolae Manolescu - Emanciparea personajului («Romania literara»,
nr. 2/1984); Mircea Iorgulescu - Metacritica («Flacara», 1984); Val
Condurache - Viata din carti («Convorbiri literare», 1984); Adrian Marino
- Procedee critice si literare («Tribuna», 1985); Ion Bogdan Lefter - Analiza
sau sinteza? («Amfiteatru», nr. 9/1986); Mircea Mihaies - Discretia
freneziei («Orizont», 1987); Al. Cistelecan («Cuvintul», 1993); Marcel
Pop Cornis -Rom an ia n Post mo dernism: the Politics of Poetics (in
volum Postmo-dernism. An International History, editori Dowe Fokkema
& Hans Bertens, 1994); Laurentiu Ulici - Un «stop-cadru» cit un film
(«Romania literara», 1994); Ion Simut (in volum Critica de tranzitie, Ed.
Dacia, 1996); Stefan Borbely (in volum Xenograme, Ed. Cogito, 1996);
Gabriel Dimisianu -Critica si confesiune («Romania literara», 1997);
Oana Caftangioglu - Un debut recuperat («Paralela45», nr. 1/1997) s.a.
        Aveam doar 17 ani cand l-am cunoscut. Mi-l amintesc in
redactia de la “Amfiteatru”, cu cate emotii urcam straduta dinspre Gara de
Nord, intram intr-un hol, apoi in redactie. Un loc plin de carti, manuscrise
asezate peste tot (pe birou,  masa, rafturi, pereti) ce asteptau sa fie citite de
maestru. Avea rabdare cu oamenii, nu se grabea niciodata. Avea un fel de
intelepciune a unui om ce parca nu a trait o viata, ci mai multe. Era tipul
de  profesor gata sa te invete tainele scrisului. Parca vad masa de scris din
redactie. Hartii, dosare, biletele. Mi-a ramas in minte agenda de lucru,
mereu incarcata, tot timpul scria ceva acolo si multitudinea de creioane
colorate, pixuri, stilouri. Era personalizat locul. Un fel de calm, de liniste
interioara te cuprindea cand erai in redactie. Se facea, parca, cea mai buna
cafea din cate bausem. Nu aveai teama sa fii in fata lui atunci cand iti
citea textele. Nu te certa, nu ridica glasul. Nu era un critic rau. Iti explica
10630 www.oglindaliterara.ro
metodic, lua fiecare vers si il intorcea pe toate fetele. Asa am invatat sa
“vad” poezia, s-o simt, s-o pipai.
L-am vazut si cu alte ocazii, la lansari de carte, festivaluri, targuri,
imi placea sa il ascult citind. Nu te temeai in preajma sa,  nu te incerca
“frica”, asa cum era in preajma altor critici literari. Asa cum am spus
avea un fel de energie, o fascinatie pe care ti-o transmitea atunci cand iti
vorbea. Parca il vad in redactie, la targuri de carte in Bucuresti, la Casa
Pogor la Iasi (alaturi de alti oameni minunati  regretatii Cezar Ivanescu,
Emil Iordache…), la Slobozia ascultand fascinata haik-uuri (alaturi de
Mircea Petean si Serban Codrin) …cate amintiri…
Sau la Muzeul Literaturii Romane din Bucuresti cand am lansat
cartea “Maci in noiembrie” (publicata la editura “Dacia”) cand a vorbit
despre cartea mea alaturi de poetul Dan Silviu Boerescu. L-am ascultat
la cenaclu, l-am vazut in nenumarate emisiuni si am realizat, poate, unul
dintre cele mai frumoase interviuri.
De ce? O sa ma intrebati… Pentru ca m-a invatat ce inseamna sa fii
om, sa iti pastrezi demnitatea, verticalitatea, sa inveti in fiecare zi de la
cei din jur, sa iubesti poezia mai presus de tine, sa deschid ochii mari si
sa pretuiesc ce vad in jur. Prin Domnia Sa am descoperit arta interviului,
avand sansa sa cunosc in atatia ani mari personalitati, am adunat in arhiva
personala interviuri, discutii, fotografii, corespondente scrise. Intr-un
cuvant: istoria literara. Nu poti uita oamenii care te-au invatat, ti-au aratat
drumul si te-au calauzit.
 
Pentru mine, Radu G. Teposu va ramane mereu omul   fascinant,
criticul rafinat si poetul melancolic. Ne e dor de Radu, de Tepi cum ii
spuneau prietenii!
Dumnezeu sa-l odihneasca!
Angela Baciu
(05 noiembrie 2014)
 
 
                                                       ***
«Radu G. Teposu este unul dintre criticii cei mai promitatori
ai generatiei tinere. Viata si opiniile personajelor se citeste pe
nerasuflate. Autorul realizeaza o combinatie eficienta de analiza si
teorie, folosind bine si achizitiile recente ale naratologiei si staruind
cit e necesar (uneori ceva mai putin) pe caracterizarea personajelor.”
(Nicolae Manolescu, „Romania literara”, 1984)
„Amanuntul ca Radu G. Teposu este () la prima lui carte ()
are o importanta strict administrativa si pur formala. Criticul nu
este un debutant. El stapineste mai ales un mod propriu, temeinic
articulat, de a gindi literatura si de a scrie critica, nu doar o
metodologie si un limbaj specifice indeletnicirii (care pot fi, si sint
adesea, insusite mecanic si exterior). Are, cu alte cuvinte, talent critic,
insusire rara, mult mai rara decit talentul asa-zicind «literar».”
(Mircea Iorgulescu, „Flacara”, 1984)
„Foiletonistica lui R.G. Teposu, foarte bogata, a decantat calitatile
sale de prim ordin: vocatia analizei concentrate (), iar in plan stilistic
atractia similara pentru judecata scurta, prin formule definitorii de
tip «artist», la calea jumatate intre eleganta preciziei lovinesciene si
gratuitatea jongleriei cali-nesciene. in ipostaza de cronicar, Teposu
si-a clarificat - in genere -inzestrarea de pragmatician, dedicindu-i-se.
Scriind mult si despre carti de tot felul (), si-a accentuat si inclinatia
ironica, subtila, in varianta unei subtextuale «mizantropii» critice, utile in
articolele despre autori subtirei si despre carti contestabile, dar cu efecte
oscilante in comentarea scriitorilor valorosi, in legatura cu care rosteste
riscante propozitii cu doua taisuri (). Punind laolalta dalele oferite de Viata
si opiniile personajelor si de articolele lui Radu G. Teposu, il vad capabil
de spectaculoase panorame obtinute prin juxtapunere de analize, conform
modelului calinescian, fata de care si-a marturisit adeziunea intr-un text
() intitulat pe masura actualei sale viziuni ironice (daca mi se permite:
«tepoase»!) asupra obiectului profesiunii sale: Comedia literaturii!”
(Ion Bogdan Lefter, „Amfiteatru”, nr. 9/1986)
 
***
î
Interviu cu Radu G. Teposu
 
A.B.- D-le Radu G.TEPOSU, cât de actual este conflictul între
generaţii, ţinând cont de mediul ideologic şi cultural postdecembrist de
la noi?
R.G.T.- D-na Angela Baciu, conflictele între generaţii nu sunt

apanajul unei anumite epoci. Chiar dacă ele capătă o acuitate mai mare
în unele momente istorice, adversităţile de mentalitate vor rămâne
întotdeauna fierbinţi.
Sigur, când conflictele s-au grefat pe mari schimbări de paradigmă
culturală, de cotitură spirituală, ele au rămas celebre în istorie. Azi,
sunt celebre polemicile dintre clasici şi moderni, dintre tradiţionaliştii
picturii şi impresionismul lui Manet, dintre pudicii şi autenticiştii noştri
interbelici. Asemenea dispute au marcat nu doar simple răfuieli între
generaţii, ci veritabile confruntări între două feluri de a vedea lumea.
Conflictul înseamnă în aceste cazuri un Zeipunkt, cum spun nemţii,
o răsucire spirituală. Aşa încât a pretinde azi că ciocnirile între generaţii
ar fi inactuale e o stupizenie care dovedeşte neînţelegerea firii adevărate
a lucrurilor. Întotdeauna va fi o schimbare şi întotdeauna vârstnicii vor
rămâne cu un pas în urma celor tineri. Nu din refuz al sincronizării, ci
din neputinţa înţelegerii. Taine avea dreptate, deşi determinismul nu mai
e la modă. Omul e, totuşi, un produs al mediului, care înseamnă cultură,
educaţie, regim politic, mai pe scurt, spirit al vremii.
A.B.- Care credeţi că este soarta criticii de direcţie?  Există un
pluton de critici cu autoritate specializaţi în a impune valori reale?
R.G.T.- Critica de direcţie nu mai are, în clipa de faţă, gloria şi
entuziasmul de dinainte de 1989. Puţini anahoreţi au rămas în jilţul lor cu
spetezele roase, încăpăţânându-se să citească metodic şi să dea verdicte
corecte.
Toţi fruntaşii acestei critici s-au risipit în diverse alte activităţi, dar
eu nu cunosc o altă publicaţie, în afară de „Cuvântul”, care să-şi fi propus
– şi să facă realmente – o critică de direcţie. În jurul acestei publicaţii
există un pluton – poate numai o grupă, ca să folosim termeni cazoni –
care cred că poate oferi mari garanţii literaturii în mişcare. Al. Cistelecan,
Ioan Buduca, Mircea Mihăieş, Tudorel Urian şi, cu voia dumneavoastră,
ultimul pe listă, Radu G. Ţeposu. Daţi-mi un alt exemplu care să rivalizeze
cu această echipă şi mă înclin. Fireşte, nu vreau să spun că în ţara asta
nu mai sunt critici admirabili, că revistele noastre sunt scrise doar de
pompieri, dar nicăieri nu se mai exercită o echipă cu asemenea anvergură
şi cu un program foarte limpede.
A.B.- În calitate de critic şi istoric literar, aţi practicat critica de
întâmpinare şi susţinere. O veţi continua, rămânându-i credincios, sau o
veţi abandona?
R.G.T.- Da, am practicat-o timp de douăzeci de ani, dar am cam
obosit. Nu mai am entuziasm.  De altfel, am mai spus-o, comentariul
literar la zi, cronica literară mă ispiteşte tot mai puţin. E o risipă superbă
pentru care nu prea mai am energie. Mă mulţumesc numai să girez, în
„Cuvântul”, o pagină dedicată debutanţilor, lucru nu tocmai simplu, căci
am de citit vrafuri de manuscrise. Însă fac acest lucru nu cu sentimentul
gratuităţii, ci cu convingerea că, în orice mirişte uscată, poţi da peste o
floare exuberantă.
A.B.- Cum ar trebui să sune, în opinia Dumneavoastră, crezul unui
critic literar în zilele noastre?
R.G.T.
 Tatăl nostru care ne citeşti,
Învaţă-ne să-i judecăm drept pe cei
care scriu
şi nu ne duce în ispita laudelor deşarte,
nici în cea a hulei nemeritate,
ci ajută-ne să vedem în fiecare carte
adevărul estetic, dâra de existenţă,
freamătul fiinţei, iluminarea lăuntrică
şi ne iartă erorile noastre de judecată
şi fă-ne culţi, că suntem mulţi!
 
A.B.- Vă consideraţi un critic stăpân pe un anumit sector al
literaturii? Preferaţi poezia, proza, teatrul?
R.G.T.- N-am avut niciodată prejudecata specializării. Scriu cu
egală plăcere despre orice gen literar.  Totuşi, din întâmplare şi graţie
crizei pe care a înregistrat-o genul în vremea lui Ceauşescu, mi-a fost
dat să scriu destul de puţin despre teatru. Asta nu vrea să însemne nimic.
Simplă chestiune de cantitate.  cum îi plăcea lui Lovinescu să spună. Am să fiu însă onest şi-am să spun
De altfel, eu am debutat editorial cu o introducere în teatrul lui
Horia Lovinescu, o carte de un anumit didacticism, care respecta profilul
colecţiei în care a apărut.
Nu mă consider, aşadar, un critic specializat şi-mi face egală
plăcere să mă scald în efluviile lirice ale poeziei, ori să despic în patru
firul teoretic al conceptelor critice. Dacă stau şi mă gândesc bine, cred că
sunt un amestec ciudat de ironie şi patetism, de sensibilitate plastică şi
lirism, de predispoziţie teoretizantă şi explozie imaginativă. Sau poate că
nu sunt decât un om confuz, vorba domnului Cehov.
www.oglindaliterara.ro
A.B.- Din experienţa Dumneavoastră, în decursul activităţii sale,
un critic literar are posibilitatea să „desfiinţeze” un scriitor? Aţi fost pus
în situaţia de a „executa” anumiţi autori, iar verdictul să vă fie infirmat?
R.G.T.- Criticul literar nu are în nici un caz posibilitatea de a
desfiinţa un scriitor. Oricât prestigiu ar pune la bătaie, oricâtă persuasiune
ar scoate din tolba lui critică, oricât trafic de influenţă ar face, un scriitor
veritabil nu va sucomba niciodată sub presiunile criticii. Sigur, un critic
cu mare autoritate poate marginaliza, o vreme, un autor, îl poate scoate din
atenţia publică, îi poate reteza şansele de a obţine premii, de a promova
în ierarhia literaturii şi, mai devreme sau mai târziu, nedreptăţitul îşi va
recâştiga locul pe care îl merită. La fel de valabil e şi reversul medaliei.
Un critic influent poate impune, temporar, un scriitor mediocru, îl
poate mediatiza cu dibăcie, aşa încât să treacă drept un autor onorabil, îl
poate sprijini să câştige onoruri, dar nu-l poate fixa, ca-ntr-un insectar, în
tabloul valorilor adevărate.
Au făcut astfel de concesii mulţi critici, unii dintre ei cu totul
respectabili. Elena Farago, bunăoară, a trecut drept o poetă stimabilă
graţie susţinerii lui Lovinescu, care obişnuia să mai calce pe alături
cu pana, dar în absolut n-a putut face mare lucru, fiindcă din şuviţele
ei rebele n-a mai rămas azi decât o dulce amintire. Ea nu înseamnă în
literatură mai mult decât înseamnă Maria Cunţan, cu care a şi fost, de
altfel, colegă de generaţie.
A.B.- Poeţii tineri care au debutat în ultima vreme au vreo şansă de
a deveni nume de prestigiu pentru viitor? În anii ’60, poeţii debutau cu o
susţinere puternică din partea criticii literare şi a presei literare. Acum,
poeţii debutează în anonimat, ignoraţi şi de critică şi de presă. Credeţi că
este normal ce se întâmplă?
R.G.T.- Poate o să te surprindă, dar vreau să spun că anormal a fost
ce s-a întâmplat până în 1989. E semn de libertate precară şi de confuzie
ideologică să faci din susţinerea programatică a unui scriitor un act de
virtute, de frondă ori de solidaritate politică.
În societăţile normale, în care libertatea nu e administrată cu pipeta,
fiecare scriitor îşi este propriul său manager, propriul său agent publicitar.
Fiecare face pe dracul în patru ca să iasă la suprafaţă, să se impună. Să ştii
că în celelalte ţări critica e destul de indiferentă faţă de cărţile care apar.
Există, bineînţeles, coterii literare, sfere de influenţă, grupuri de interese
care fac politica susţinerii scriitorilor şi care, de cele mai multe ori, ţin
cont de criterii extraliterare.
Eu nu zic că nu e bine ce se întâmplă acolo, dar trebuie să ne
dezmeticim odată şi să nu mai privim viaţa literară ca pe un paradis în
care îngerii se coalizează împotriva diavolului, ci ca pe un amestec de
interese şi idealuri din care răzbeşte cel mai talentat şi mai bine plasat pe
lângă criticii influenţi.
Modelul de comparaţie cel mai potrivit e lumea filmului de la
Hollywood. Ştiţi ce sfori se trag acolo, ce bani se aruncă în joc, ce pasiuni
se mistuie pentru câştigarea statutului de vedetă? Asta nu vrea să spună
că au câştig de cauză doar mediocrităţile cu picioare lungi, homosexualii,
francmasonii, ori gangsterii cu teşchereaua plină cu bani. Câştigă, foarte
des, şi valorile, dar şi artiştii mai modeşti care se bucură de protecţie.
Mai pe scurt, cred că debutantul, scriitorul în genere, trebuie să se
dezbare de mentalitatea de fiinţă asistată şi să-şi facă loc în viaţa publică
prin propriile eforturi. Consacrarea vine ea singură.
A.B.- V-aţi contrazis vreodată?
R.G.T.- (rade) O, sigur că da. Ştii ce spunea Iorga? Că numai boul
e consecvent! Trebuie să precizez însă că nu m-am contrazis în privinţa
diagnosticului unei cărţi sau a unui autor. În acest sens, îmi place să cred
că am un nas bun, deşi e mereu înfundat. 
M-am contrazis în chestiuni teoretice, cum ar fi, de pildă,
postmodernismul. În urmă cu vreo 15 ani, când am scris prima dată despre
acest contradictoriu fenomen, eram convins că neomodernismul e o
diferenţă specifică a modernismului. La momentul redactării ultimei mele
cărţi mi-am dat seama, însă, că avem de-a face cu o paradigmă culturală
care schimbă radical viziunea asupra culturii. 
Dacă aş vrea să folosesc un eufemism, aş spune că m-am revizuit,
că m-am contrazis.
A.B.- Faceţi portretul criticului literar născut în zodia Berbecului,
să vedem cum arată.
R.G.T.- Criticul literar născut în zodia Berbecului scrie bine, are
cultul expresiei, are instinct artistic, e funciarmente un liric, face din
literatură un spectacol al existenţei, alternează ironia cu patetismul,
maliţia cu melancolia, are sensibilitate filozofică, e tenace, dar are şi dese
accese de dezabuzare, iubeşte cărţile ca pe nişte fiinţe vii, este – cum zice
la zodie – mai degrabă talentat decât deştept…”
10631
 Genetica
viziunilor
”Ai observat vreodată ce
forme iau picăturile de ploaie
pe asfalt? În lumina străzii, se
zvârcolesc toate ca niște colonii
în cădere.”
E noapte și iar plouă.
Marina-Raluca Baciu Balta de lângă mașina
tatălui ei seamănă cu o floare
căreia îi cresc continuu petale.
Alta e un om cu pălărie. Cară în mâna dreaptă o servietă ce i se va
deschide în curând și foile i se vor împrăștia, pe rand, către stele.
Mai este una, pe trecerea de pietoni de lângă loteria veche. Aceea e
o femeie oarbă, ce poartă o bluză înflorată. Are buze frumoase. În
curând, soțul ei se va întoarce acasă, iar zâmbetul-i va deveni plin,
cald și nerăbdător.
Vine o mașină dinspre centru, dar săraca nu are nici cea mai
vagă idee. Aude numai șoaptele ploii genetice. Se apropie tiptil. Un
bărbat chel de la volanul taxiului albastru încetinește parcă și vântul
a împins-o pe ea ceva mai încolo. E bine. Supraviețuiește. Ușa de
lângă ea se deschide si apare el. O altă baltă fumegândă, aproape de
ei, ia forma unor artificii și se înalță pe lângă ei explodând în cuvinte
Fata din spatele ferestrei privea baricadată în căldură.
Avea dintotdeauna viziuni ca aceasta... Un el și o ea într-o
baltă în luminile străzii, cu vântul ce-i cuprinde și îi aruncă pe un
asfalt rece. Întotdeauna, Romeo apare intr-un târziu, dar încărcat
cu o putere de salvare ascunsă undeva în teaca sabiei ce e neapărat
poleită cu aur și extrem de grea. Picăturile care îi fac pe ei forme,
sunt cuvinte. Julieta are mereu părul lung și împletit, un soi de
disperare cauzată de o mașină care vine spre ea și o ecuație a vieții
unde soluția este chiar Romeo, ce e in mod constant, un prinț. Julieta
e și ea, un pic oarbă. Doar un pic, pentru că vede cu mâinile, atunci
când îl atinge și privirea lui îi învăluie degetele lungi în iubire. Iar ea
vede din nou, ea este viață prin o mulțime de picături ce se fărâmă
sărutând asfaltul.
Câteva sunt o gură rece pe care o prăbușește ea într-un
sărut acompaniat de aplauzele de fundal are asfaltului. Aplauzele
unor alte picături. Picaturi cazând pe iarbă, sau în capul unui
trecător clandestin, devenind, pentru o secundă, viață. Dar după,
prelingându-se pe ceafa lui rece, devenind una cu el... sunt doar apă.
Un fel de apă moartă ce se scurge printre gândurile sale. Care nu
mai e altceva decât o sumă de molecule laolaltă, fără gust sau vreo
poveste de spus. Apa este viață atâta timp cât este picătură, se scurge
si aleargă spre ceva. Sau cel puțin era, în gândurile ei întortocheate,
care așteptau să se închine vreunul solvent mort.
Iubirea celor doi a fost viață, cât a căzut nervoasă, aprigă și
dulce pe asfaltul ieftin, chiar și pe unul scump continuu, derulând, ca
la cinema, o poveste un pic sacadată. Se va prelinge în tăcere odată
cu dimineața de duminică, în care totul se ridică la Dumnezeu. Cei
doi se îngroapă îmbrățișați într-un nor ce îi va duce spre iertare.
Vara e mai frumos, pentru ca atunci asfaltul arde de dorință.
Iubirile se scurg și se ridică repede, ca niște comete ce au lovit
Pământul și regreta după, ridicându-se peste noi, îmbrăcate în aburi.
Nu au decât să mai trăiască o dată.
Dacă privești în lumina lămpilor de afară, acum îți pare că
ninge. Nu își dorește să ningă, deși inevitabilul se va întâmpla peste
câteva zile, ea doar să vadă poveștile ploii, care altfel, vor îngheța și
vor deveni dans alb.
- Nu trebuia să dormi la ora asta?
Se întoarse și cântecul dulceag al unui ceas o aruncă în
păturile infinite.
Pare că miroase a pâine caldă, în vreme ce imaginea unui
brutar se pierde în gura cuptorului său, undeva la întâlnirea pereților
vopsiți în verde.
Tăcerea unui asfalt perforat de suflete se înălța către fereastra
fetei. Norii și-au terminat predicile nocturne și se agață de cer, tăcuți.
E liniște, de parcă nu s-a întâmplat nimic. Lumina începe să se nască
de undeva din pântecele unui munte. Ruinele unei bălți se împletesc
cu strada, mor încet și parcă vor să mai spună ceva. Dimineață.
10632 www.oglindaliterara.ro
PIATRA
Clopotul anunțase deja matine-
le, zgomote discrete dând de știre cui
ar fi stat să asculte, că fratres s-au tre-
zit și se pregătesc de rugăciune. Abate-
le Guillaume se trezise și el în virtutea
obișnuinței și, deși ar fi putut să rămână
în chilia sa, hotărî, ca de fiecare dată de
Petrache Plopeanu
altfel, să coboare în biserică. Dar astăzi
ceva îl făcea să se moșmondească mai mult ca de obicei , să-și găsească par-
că ceva de făcut, ca să-și prelungească ceasurile de veghe în care îl prinsese
timpul rugăciunii. Se prefăcea preocupat de gândurile la treburile zilei care
începea, dar știa că nu acestea îi încetineau gesturile. O anumită lehamite,
o îndepărtare și o teamă se îmbinau în trăsăturile delicate ale abatelui, recu-
noscut pentru distincția sa, ca și pentru celelalte calități care îl făcuseră pe
Papa Inocent al VI-lea să-l numească abate.
Noaptea nu fusese un sfătuitor prea bun, acum la sfârșitul ei Guillau-
me Grimoard dându-și seama că pierduse timpul inutil, în reflecții la fel de
nefolositoare și minții și trupului. Nu știa acum mai mult ca atunci când
se așezase în pat, cu mâinile petrecute sub cap, cu privirile ațintite spre
mica flacără a candelei dinspre răsărit. Sperase să-și limpezească ideile și
să fie capabil să-i pună cele mai nimerite întrebări oaspetelui său, sosit de
cu seară, trimisul episcopului Pierre d’Aigrefeuille. Își stăpânise diavolul
nerăbdării și-l lăsase pe frater Bernabo să-și lepede praful adunat în cutele
veșmintelor și ale trupului și să găsească dulceața pâinii și a somnului după
oboseala îndelungată a drumului. Bernabo venea tocmai din Italia, de la
mănăstirea San Pietro in Ciel d’Oro, lângă Pavia, unde îl trimisese graba
stârnită în cugetul și inima episcopului de cele împărtășite de Guillaume cu
un an înainte, chiar în decembrie când se împlinise opt ani de la urcarea pe
scaunul de la Roma a Papei Inocențiu VI.
Dacă toate gândurile sale nu-și aflaseră un cuib în a cărui căldură și
la adăpostul căruia să poată să nască răspunsurile pe care le dorea, cel puțin
regăsise vechile întrebări de care fugise chiar atunci când se iviseră în sine,
o dată cu găsirea acelor scrieri. Avusese timp, noaptea fusese lungă pentru
abatele Guillaume, iar prezența fratelui Bernabo îl îndemnase să-și lase toa-
te temerile la o parte, pentru a lega firele rupte ale faptelor.
Uneori blestema ziua în care acel baron, Pierre de Garro îi adusese
foile acelea acoperite cu o scriere mică și regulată, deși diferită de la unele
la altele. Nu era pergament, ci o hârtie foarte subțire cum nici la Jativa nu
se făcea. Cunoștea bine hârtia spaniolă, purtând de multe ori în misiunile
sale diplomatice, mesaje scrise pe asemenea material. Dar hârtia adusă de
baron era de alt soi: subțire și rezistentă, încercase să rupă un colț și fusese
surprins de îndărătnicia ei, era mult mai albă și uneori strălucitoare. Se
gândise că era poate hârtie saracenă, arabii fiind mari meșteri la tot ceea
ce folosea scrisului. Un fântânar al baronului le descoperise pe când săpa o
fântână. Probabil într-un loc unde altădată staționau legiunile romane. Nu i
se dăduseră prea multe explicații, ceea ce îl făcu pe Guillaume să bănuiască
ascunderea deplinului adevăr.
Pe atunci Guillaume era abate la Saint Germain d’Auxerre și se afla
la Saint Victor cu o misiune dată de Papa Clement al VI-lea pentru abatele
de aici, Etienne. Fusese rugat de baronul Pierre de Garro într-un anumit fel,
parcă ferindu-se să fie văzut de oamenii locului, să meargă cu el la castel,
pentru o slujbă ferită de ochii și urechile nepoftiților. Guillaume se gândise
că baronul avea un secret rușinos și încerca să obțină iertarea fără a mai tre-
ce prin purgatoriul celor care îl cunoșteau. Dar se înșelase. Ajunși la castel
care se dovedea a fi de fapt câteva clădiri din piatră neagră înconjurate de
ceea ce altădată fusese un zid de incintă în exteriorul căruia, acolo unde
fusese altădată șanțul plin cu apă, creșteau bălării înalte mascând starea
jalnică a zidului, baronul nu-l duse, așa cum se așteptase abatele la micuța
capelă, aflată în aceeași stare ca și restul clădirilor, ci îl rugă să vină în don-
jon. Acolo îi pusese în față foile care îl obsedau de atunci încoace.
—Le-a găsit fântânarul meu pe când săpa o nouă fântână. Cea veche
are o apă sălcie, poate că apa de mare se strecoară prin pământ până acolo.
Oamenii și animalele au nevoie de apă. De apă bună. Guillaume își amintea
bine tresărirea sa în fața acelor foi și a acelui scris. Ceva îi spunea că lucru-
î
rile nu sunt firești și că zilele bune s-au dus pentru totdeauna. Nu-și explica
apariția bruscă a stării sale de deznădejde, spaima de care fusese cuprins și
dorința de a le arunca și de a fugi cât mai departe afurisind acel loc și pe
acela care îl adusese acolo. …Pe la noi nu prea rezistă mult fântânile
cu apă curată, nu știu dacă marea se scurge în ele sau ele se amestecă
în mare. Abatele nu mai auzise ce spusese baronul înainte de fraza
aceasta, dar acum îl uimise chiar ultimele cuvinte ale acestuia. „…ele
se amestecă în mare.” Cum adică, își spuse apa fântânilor se amestecă
în mare, cum este posibil așa ceva?
—Se amestecă în mare?, repetă cu voce tare. Apa curată iese din
fântâni și se amestecă cu apa de mare?
—Așa spun țăranii, eu nu am văzut, își feri fața baronul, sunt
proști și fricoși și cred în tot felul de lucruri. Da’ eu nu am văzut nici-
odată așa ceva. Și cred că nici nu se poate așa ceva, ai văzut sfinția ta
cât de departe suntem de mare și nu cred că marea poate ajunge până
aici… Își fixă din nou privirea pe foile din fața abatelui… Ce crezi că
sunt sfinția ta?
Guillaume își freca palmele simțind în mod real cum îi
îngheață și-i ard în același timp. Lăsase foile pe masa din stejar simțind
că nu le mai poate ține între degete. Se străduia să nu-și dezvăluie
teama în fața baronului, rosti în gând rugăciunile nonei și reuși să se
stăpânească. Nu înțelegea legătura dintre baron, foile acelea, el, abate-
le Guillaume Grimoard și apa sărată din fântâni. Ca într-un carusel de
bâlci, toate i se roteau în cap, inima îi tresălta nestăpânită, înghețase
și era sigur că nu de la frigul ce pătrundea prin deschizăturile înguste
ale pereților, neacoperite cu ceva. Nu se știa fricos, trecuse până atunci
prin multe în misiunile sale, cunoscuse cetele de răzvrătiți, desprinse
din armatele seniorilor, batjocura tâlharilor care îl lăsaseră de multe ori
doar cu cele de pe el. Intrase în orașele cuprinsă de spaima ciumei cu
câțiva ani mai înainte și printre șirurile de muribunzi, care lăsaseră pă-
mântul eliberat de cei păcătoși. Acum, atunci de fapt își spuse abatele
din chilia sa simțind cum trecutul îl cuprinde din nou în mrejele sale,
ceva mai presus de sine, îl făcea să dea înapoi, un semn. Un Semn!, își
spuse, dar de la cine? De la Dumnezeu sau de la Lucifer?
—Trebuie să le cercetez mai în amănunt, rosti în sfârșit, și cu
mare grijă. Poate să fie un semn de la Dumnezeu sau de la Satana. Nu
pot fi lăsate pe mâna oricui, pot aduce nenorociri, pot atrage pedepsele
îngerilor, dar și focul Iadului asupra aceluia care le folosește nepotri-
vit. Nu pot fi date oricui, numai Biserica poate spune ce sunt, numai
Biserica poate să le curețe de toate blestemele, Vade retro! Glasul i se
ridicase treptat și neliniștea interioară se revărsă în afară peste baron
care fu și el cuprins de aceeași agitație fără sens. Fu cuprins de un tre-
mur ca și cum ar fi avut convulsii, fața i se înroșise și strigă:
—Să le ardem, să le ardem, acum trebuie să o facem.
Guillaume, eliberat prin răbufnirea de mai înainte, se calmase
și simțea altceva, opus stării de teroare care îl stăpânise.
—Nu! Nu pot fi arse, ca și cum am arde acest butuc, spuse ară-
tând lemnul care arsese în cazanul de fier din colțul încăperii, rămâ-
nând doar jarul. Aristotel spune că forma este la fel de importantă ca
și conținutul. Trebuie să respectăm poruncile acelora care au spus de
secole cum trebuie să procedăm cu un lucru, ființă, vis, înger, demon
și altele asemenea, pentru ca ele să nu ne atragă în vălmășagul celor
necunoscute și mortale pentru sufletul omului. Își stăpânea acum vorba
și tonul și se surprindea cu altceva nou în el. O curiozitate irezistibilă,
o dorință de a pătrunde cu mintea în acele scrieri ciudate, de a cunoaște
ce este dincolo de șirurile drepte de litere atât de subțiri și delicate și
uniforme. Acum era încredințat că ele nu pot ascunde lucruri demonia-
ce, nu sunt realitatea unei minți diabolice, a Răului, ci a altceva care îi
vrea binele, care vrea binele cetății oamenilor. Nici această schimbare
nu și-o înțelege, cum nu se înțelesese nici mai devreme în spaima sa
animalică. Atunci fusese Iadul care pusese gheara pe el, acum Raiul
ieșise victorios și-l conducea vorba și gestul.
—Trebuie să le iei de aici, Sfinția Ta…, să le iei… or să aducă
necazuri…, necazuri asupra mea și oamenilor mei!... Ia-le de aici… ia-
le… și fă ce vrei cu ele. Eu nu vreau să le mai țin în preajma mea… în
preajma mea și a… nicio clipă. Baronul își pierduse cumpătul și privea
la foile de pe masă cu oroare și la abate cu o emoție tulbure care îl
făcea să-și întrerupă șirul vorbelor. Guillaume culese cu precauție foile
de pe masă și făcând semnul crucii asupra lor, rosti din buze, mărunt
rugăciunea inimii de trei ori și le băgă în traista de care nu se despărțea
niciodată, aflată la adăpost sub dulamă.
—Ai mare grijă baroane să nu mai afle și altcineva de ele. Fân-
tânarul să facă bine să-și țină gura bine închisă până aflu ce-i cu ele și
până când familia ta va fi în afara oricărei amenințări. Abatele spunea
vorbele ca pe un canon impus de altcineva, ca și cum îi erau șoptite iar
el nu făcea decât să le repete. Stând în noapte în chilia sa, își aminti de
senzația de sforțare pe care o simțise atunci. Nu se putea opune unei
puteri mult mai mari decât aceea a unui biet muritor, iar spusele sale
ar fi putut părea caraghioase dacă altele ar fi fost împrejurările. Făcu
www.oglindaliterara.ro
semnul crucii și asupra baronului și peste toate clădirile și acareturile
curții.
—Sfinția Ta, bâigui baronul copleșit de lucrurile pe care nu le
cunoștea și care păreau că vor veni asupra sa pe nepregătite, dintr-o
clipă într-alta.
Guillaume luase cu sine foile și după o cercetare sumară, oda-
tă ajuns înapoi la Saint Germain, ceru fratelui Ghervasus să le copieze.
Avea deplină încredere în călugărul grec, pe care nu de puține ori în
luase cu sine în diferitele locuri unde era trimis de Papa Clement .
Masiv și puternic, agil totodată, frater Ghervasus avea și mintea iute și
ascuțită, asemenea grecilor din vechime pe care îi diviniza. Înainte de a
veni și a se stabili la Sainte Germain d’Auxerre, peregrinase mult prin
multe locuri, cunoștea tot Balcanul și în sud și în nordul Danubiului,
învățase multe limbi și scrieri. Viața îl învățase să vadă și să tacă. Așa
că îi era de mare folos abatelui.
Împreună, cei doi adăstaseră multe zile asupra scrierilor
așternute pe hârtiile acelea. Și-au dat seama repede că este limba la-
tină, dar o limbă care nu se scria nicăieri. Erau cuvinte pe care le pu-
teau înțelege, dar multe altele cărora nu le puteau pătrunde înțelesul.
Erau trecuți ani de la nașterea lui Hristos, care nu aveau nici o noimă,
dar numele păreau creștine, iar nu arabe: Gheorghe, Andrei, Dana. Se
vorbea de locuri pe care fratele Ghervasus auzise, cum era „Basara-
bia”, undeva la nord de gurile Dunării, de acea Scyție unde păstorise în
vremuri de demult, Bretanion și Teotim și de unde plecase în viața sa
dedicată lui Dumnezeu, cel care își dormea acum chiar aici în cripta de
la Saint Victor, Dionisie Exiguus, cel care și ridicase această mănăstire
lângă mândra Mediterană și Marsilie.
Călugărul grec fusese luat prizonier de tătari în raidurile lor
în ținuturile valahilor din Scytia și petrecuse în sălașurile lor din nor-
dul Mării Negre ani buni . Acolo învățase și tătăreasca, dar și alte limbi
vorbite de cei ce se aflau în captivitate: unguri, bulgari, poloni, valahi.
Fugind de aici, a trecut și a mai stat alți ani în țara valahilor din sudul
munților Carpați și la nord de Danubius, unde le-a vorbit limba ca unul
de-al lor. Plecase apoi spre Apus să ceară ajutor pentru împăratul Con-
stantinopolului atacat de păgânii otomani, dar fără succes. În astfel de
împrejurări s-au întâlnit cei doi, pe când și unul și altul nu erau decât
fratres. Și de atunci rămăseseră buni tovarăși.
—Sunt multe lucruri pe care le înțeleg, îi spusese Ghervasus.
Sunt cuvinte valahe multele din ele, cuvinte rusești, ungurești, altele,
dar mult mai multe sunt acelea care nu țin de ceea ce cunosc eu. Par să
fie latinești, dar o altă latină decât aceea pe care o știm și o scriem, par
să fie germane, dar o altă germană, iar înțelesul lor nu-l pot desluși.
Uite: „Moto:La capătul drumului era o piatră. Doar un capăt de um-
bră, în răstimpuri, o atingea din când în când. LILI GOIA”. Sunt cu-
vinte valahe pe care le știu, dar ce înțeles pot avea? Iar numele, numele
pare să fie a aceluia care le-a scris, ceea ce din nou îmi stârnește mare
uimire. Cine îndrăznește să-și treacă numele pe cele scrise, când doar
Dumnezeu este singurul pantocrator? Și la fel cu toate celelalte scrieri.
Numele care le însoțesc par a fi ale acelora care le-au scris… Gheorghe
Suchoverschi, Gheorghe Neagu, Constanta Cornilă, Dana Țolea, Mari-
ana Vicky Vârtosu… Și sunt acele date, 2041, 2014, 1990 care nu știu
ce ar putea să însemne. Să fie anii de la nașterea Mântuitorului nostru
Iisus Hristos sau altceva? Nu putem noi ști…
După și mai multe zile, în care luaseră fiecare foaie și fiecare
scriere și spusese fiecare ce putea spune, lucrurile se mai lămuriră,
dar în sufletele lor apăru o spaimă care-i aducea abatelui Guillaume
aminte de frica pe care o simțise în donjonul baronului . Și deși erau
amândoi bărbați în toată firea nu și-o puteau stăpâni și nu se puteau
opri să se gândească la îndepărtarea cât mai grabnică a vrăjitoriilor
care însoțeau acele lucruri . Atunci frates Ghervasus își aminti de un alt
grec învățat, Petrus din Petra, care își găsise adăpost în mănăstirea San
Pietro in Ciel d’Oro, de lângă Pavia, în Lombardia. Se îndoia însă că
ar mai fi în viață, chiar atunci cânt îl întâlnise pentru întâia oară, fiind
deja foarte bătrân. Ghervasus plecase mai întâi cu foile la episcopul
Pierre d’Aigrefeuille, iar de acolo, împreună cu Bernabo, în Italia. Ber-
nabo rămăsese pe lângă bătrânul călugăr grec, Petrus pe care moartea
se părea că îl uitase, iar Ghervasus se întorsese la Saint Germain. De
atunci Guillaume nu mai aflase nimic despre foile cu scrierea ciudată,
nici nu mai adăstase asupra lor, cu speranța că toate vor rămâne așa
cum le-a orânduit Dumnezeu și că El știe mult mai bine ca oamenii
care trebuie să fie mersul lucrurilor. Și iată că aseară, înainte de vesper,
fratele Barnabo se arătă la poarta mănăstirii, trimis aici de însuși Papa
Inocențiu. Fusese scurt la vorbă și nu numai drumul îl făcuse să se
poarte astfel, ci și altceva inexplicabil de care abatele se temea instinc-
tiv.
10633
 POEZIE

Cãtãlin ANASTASE Constantin Stancu çTEFANIA OPROESCU

IMAGINI Îngropat în idee Bocet
FOTOGRAFICE
(POEME) Nu am murit, sunt îngropat în idee, Aspră floare de oţet
au aruncat peste mine ultima lopată de mă sufoci încet încet
vorbe, din fundul butoiului
ŞIREATA LUNĂ ating rădăcinile stelelor,
plante de apă pe un cer lichid… din pierderea boiului
Luna se strecoară prin Aşteptaţi un semn de la mine, vinul dulce s-a gătat
cartier da, nu am murit, e bine în poem, se aşterne de iernat
Bârfind prin spatele îl poţi trage cu o cheie simplă, de iernatul sângelui
caselor trebuie doar să ai cheia, în carnea pământului
asemenea ceasurilor vechi din secolul dulce floare de salcâm
Te uiţi la ea şi e jumate apărută trecut.
Iar te uiţi şi ea e sus ce n-aş da să mai amân
despărţirea de pârjol
Poemul nu indică ora exactă, să mai stau cu trupul gol
Şireată lună dar cunoşti vremea în care ai fost încrustat,
se pot face batiste din cămaşa poetului, soră macilor din grâu
Care ştie ce e în capul fiecăruia ştimă apelor din râu
Mai ales cât a iubit pătate de sângele curs din idee…
floare –amară de măceş
Sau cât nu a iubit falsă umbră de cireş
Câteva cuvinte puse unul lângă altul
Fiecare o vede în altă culoare ar putea forma un trup de balerină pe n-am pe cine păcăli
trecerea de pietoni… să se ducă în pustii
Plină ca o femeie gravidă unsă cu ulei să se ducă-n locul meu
Se urcă sus pe cer unde toţi se duc mereu
Arătând semne de urticarie Mariana Pancu să mă lase aşteptând
Pe burta ei astrală să-mi vii tu din când în când.
recviem pentru un vis
Şireată lună Troiene
Se face că stă locului în vis timpul nu te mai aşteaptă și începi să
Dar se mişca rând cu rând alergi spre niciunde, Umbla gândul meu hămesit după tine
Ca un Do major care se crede La într-un efort care te consumă total, Cerşind măcar o oprire în troiene
înţelegi doar că vei rămâne în curând fără Măcar o amăgire a focului mocnit din paie
aer , Cât să nu îngheţe de tot răsuflarea celui
Şireată lună ca unui atlet campion înainte de finish,
Face mii de fete să te îmbete singur
inima îţi bate brambura,
De bucurie sau de tristeţe atriile se privesc între ele mirate şi tac, Adulmeca mirosul trupului tău
În timp ce cerul se strecoară pe sub ea devin pur şi simplu decorative, Lăsat în urmă, piele lepădată de şarpe
Ca o faţă de masă trăgând în jos nu mai au nicio valoare: nici sentimentală şi Poteci de întuneric despica în jungla
Făcând-o să urce tot mai sus nici anatomică, viscolului
pulsul îți e razna şi arde, tâmplele-ţi urlă-n Care-i fura din ospăţ ultima nebunie
Pe ea... urechi să fugi, Gândea gândul că s-ar întoarce acasă
oriunde, cât mai departe şi cât încă mai Simţea deja căldura însoţirii cu uitarea
Şireată lună poţi. Dar nu era decât delirul îngheţului.
Cu cât se vede mai mare cu atât e mai mică
Iar când pe aripi de văzduh argint tu alergi, visul te strânge de gât până când
respiraţia îţi e doar un şuier, Trădare
Se face mică, atunci devine mare
Pentru tine... un s.o.s pe care nimeni nu-l mai poate
descifra, Descopăr o trădare
eşti un străin în propriul tău trup, te priveşti Crescând din neputinţa mea
FEMEILOR înăuntru buimac, Ca un cuţit blestemat
nu înţelegi de ce nu-ţi mai pasă că linia de Tăindu-şi singur venele
Am să vă pup pe suflet sosire e un ţel In amăgire nu-i scăpare
Astăzi ca şi când pe care-l atingi doar când te evapori afară Cum nu izvorăşte apa bună de băut
Soarele răsare în Lună din tine, În fântâni părăsite
nu-ţi mai doreşti nimic, ea nu mai vrea nimic
Respirând de la tine, Fiecare zi macină câte puţină iertare
Izvoare de dorinţe încăpăţânate nedorinţele voastre sunt siameze doar când Până la fundul sacului
Topesc încet marmură de amor iubirea face din ea Din care seminţe roase de molii
Cu fire de reproş depanate o femeie aproape solară Nu mai dau rod
Care mai deunăzi erau topite de dor Nu mai dospesc rătăciri
Femeie, mă doare să fiu înăuntrul tău în zori, liniştile se clădesc singure într-un Se tot îngustează drumul
Vreau să îmi fac de cap zurliu zgârie nori, fără ferestre, Pe care n-a mai umblat demult
fără speranţe, aici nu mai flutură batiste, Slobodă bucuria
Să scap de tine nici albe, nici negre,
Dar să fiu cu tine Şi oricât ai drămui otrava iubirii
o furie oarbă şi tristă te face să rupi aripile
Aşa te iubesc în mine iluziilor ce abia s-au născut: Niciodată nu ajunge până la capăt.
,,mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte, nu
ILEGAL mă iubeşte”...., Sete
zâmbeşti când eşti condamnat la moarte
prin singurătate, Dacă ai fi o picătură de apă
Pute a benzină bandit peste tot, alegi să taci, epitaful tau e scris demult: Şi ai cădea de pe ram asemenea unei
Respirăm petrolul gri-mort ,,Aici se odihneşte cel care a facut primul frunze
Care se rostogoleşte din funduri de oţel pas înapoi, O sete nemărginită m-ar purta după tine
În trandafirii sufletelor noastre atunci când drumul a devenit mult prea Până în pântecul altei lumi.
îngust
pentru două inimi!”

10634 www.oglindaliterara.ro
 Eminescu, gorjan de-o vară!
În vara anului 1878, la doar un an după Războiul de Independenţă, înşeală, dar nici nu-mi pot permite să
genialul poet naţional Mihai Eminescu a fost oaspetele comunei Floreşti, dau citate exacte din marele prozator
din judeţul Gorj. Pe atunci, Mihai Eminescu lucra ca prim redactor la ziarul Ioan Slavici, care-a debutat în limba
Timpul şi intrase, oarecum, în dizgraţia unor potentaţi oameni politici ai maghiară ca prozator, având şi soţie
vremii. unguroaică, dar ele, adică scrisorile,
sunt cunoscute de istoria literară.
Vacanţă sau exil!?
Fata popii, Muza Poetului
De fapt, este impropriu spus oaspetele comunei Floreşti. În realitate,
nici Marele George Călinescu, în Istoria literaturii române sau în romanul Aici, la Floreştii de Gorj,
Viaţa lui Eminescu nu a reuşit să dezlege secretele acestei veri gorjeneşti Mihai Eminescu a fost copnvins
a Poetului Naţional. Încă nu se ştie cu exactitate dacă a venit pentru o de un mare boier ce era căsătorit
refacere psihică, pentru reconfortare fizică, psihică ori a fost un adevărat cu Zoia Bălcescu, fiica unui moşier
exil. Părerile sunt împărţite, iar mari eminescologi ca regretatul George ce deţinea pământuri întinse şi un
Muntean, ori Dumitru Vatamaniuc sau mai tânărul contemporan şi prieten conac. Practic, Mihai Eminescu a Ion Predoşanu
al nostru universitarul Nicolae Georgescu, istoric literar şi pamfletar, n-au locuit în coancul ce se află pe deal şi e
căzut de acord asupra motivelor reale. Indiferent care-i situaţia, avem acum în paragină. Conacul aparţinea
motive de sinceră şi mare mândrie să ne lăudăm, ca gorjeni, de trecerea fruntaşului conservator Constantin Mandea, Preşedinte al Curţii de Conturi
Eminescului prin aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu. la acea vreme.
Tot la Floreşti, Mihai Eminescu a tradus din limba germană Cronica
Omagiu lui Liviu Poenaru lui Hurmuzachi, a scris poezie, inclusiv Scrisoarea a III-a, la un an după 9
mai 1977, ziua victoriei românilor în Războiul de Independenţă, victorie
Împătimitul profesor, poet şi cercetător gorjan Liviu Poenaru, trecut asupra turcilor la Griviţa, Plevna şi Rovine. Tot aici a avut o idilă de-o
la cele veşnice prea de timpuriu, şi-a făcut o profesiune de credinţă dintr-o vară cu fata preotului din Floreşti, un străbunic al poetului craiovean din
viaţă pe care şi-a dedicat-o memoriei Marelui poet Naţional. Lui i se zilele noastre Mihai Duţescu. „Fata ocheşică”, cum o numea Eminescu
datorează existenţa Muzeului Memorial „Mihai Eminescu”, din Floreştii într-o epistolă către bunul său prieten Slavici, s-a căsătorit mai apoi cu un
Gorjului. Liviu Poenaru s-a zbătut şi n-a avut linişte până nu a pus cap la ofiţer din Bucureşti, frecventa cenaclurile literare şi n-a avut copii. În anii
cap evenimentele din epocă. În Biblioteca mea bucureşteană şi împrăştiată dragostei lor, din vara anului de graţie pentru Gorj şi pentru Eminescu i-a
se află o carte scrisă de acest împătimit iubitoriu de Eminescu. De acolo dedicat o poezie, făcând-o nemuritoare. Nu chiar ca pe Veronica Micle, dar
am aflat cu Mihai Eminescu făcea drumuri la Filiaşi, unde-şi crease o şi gorjeanca fată de popă a avut un locşor al ei în inima frumosului bărbat
căsuţă poştală de post-restant, fiind cunoscute vreo trei scrisori pe care le-a de vreo 28 de ani. Care se supăra dacă i se spunea poet, Mihai Eminescu
primit la Filiaşi, din parte prietenului drag Ioan Slavici. Memoria nu mă considerându-se, o Doamne, doar gazetar.

SECRETUL ZILEI DE NAŞTERE

Anatol Basarab
(urmare din numărul anterior)
15. Creativii scrupule, obsesia controlului si a puterii. 
Personalitate: Pentru cei nascuti pe 15 familia pare a fi cel mai important Dragoste:  Personalitatea lor radianta si plina de forta atrage ca un
lucru din lume. Totusi, au propriile lor nevoi, care nu trebuie neglijate, cum magnet. Au mai multe iubiri, mai toate intense; adesea, trebuie sa faca o alegere
ar fi: de a-si exersa talentele si functiile mentale, de a dovedi ca pot functiona importanta in viata lor sentimentala. 
independent, fara sprijinul altora, de a se pune in slujba unei cauze sau a unei
activitati caritabile. Sunt sensibili si generosi, au talent pentru arte si deprind 18. Finalistii 
usor limbile straine. Sunt curiosi, dornici sa calatoreasca si sa invete lucruri noi.  Personalitate:  Capabili, cu caracter puternic, curajosi si hotarati, cei
Defecte:  Neincredere, timiditate, sensibilitate exagerata, mai ales la nascuti pe 18 implinesc aproape mereu ce-si pun in minte. Sunt independenti,
critici sau la lipsa de atentie a celorlalti.  inflacarati si idealisti, dar nu pana intr-atat incat sa piarda contactul cu realitatea.
Dragoste:  Sentimentali, visatori si senzuali, sunt insetati de dragoste. Au un acut simt al afacerilor si al banului, pot sa administreze firme mari si
Uneori tind sa-si faca iluzii, sa se lege de persoane nepotrivite. Cu timpul, prospere. Au succes mai ales in comert si servicii. Pot sa fie fini psihologi, pot
invata sa isi gestioneze mult mai bine enorma afectivitate..  avea talent artistic, ba chiar si politic! 
Defecte; Incapatanare, despotism, dificultatea de a intelege si a ierta; de
16. Spiritualii  evitat gandurile de razbunare, care se pot intoarce impotriva lor. 
Personalitate: Intuitivi, inteligenti, analitici si profunzi, sunt aplecati spre Dragoste: Au sentimente pasionale, arzatoare, pe care nu se tem sa si le
cercetarea subiectelor serioase, de fond, interesati de cultura, filozofie, religie, exprime, ba chiar sa le insoteasca de gesturi impresionante, dramatice. Chiar
etica, psihologie, legislatie, ezoterism.Chiar daca lumea spiritului predomina, daca nu sunt exemplu de fidelitate, isi respecta si ocrotesc familia. 
implinirea vine doar daca au o familie si o buna integrare sociala. Darul de a
aprofunda poate face din ei excelenti specialisti sau experti foarte apreciati..  19. Hotaratii 
Defecte:  Dogmatism, suficienta, vanitate, spirit de contradictie, spirit Personalitate: Hotarati si mari iubitori de libertate, cei nascuti pe 19 nu
critic.  fac decat ce doresc ei. Sunt ambitiosi si manati de imboldul de a reusi, de a
Dragoste: Au sentimente adanci, dar nu si le exteriorizeaza usor. Adesea, castiga putere, de a ajunge sa fie recunoscuti si respectati. Organizati si eficienti,
se indragostesc de persoane diferite de ei ca temperament, varsta, preocupari, ajung sa fie piloni de rezistenta ai sectorului in care activeaza. Au aspiratii
etc. Cand decid sa-si intemeieze o familie, aleg parteneri stabili, de incredere.  nobile, sunt intuitivi si inzestrati cu imaginatie si talent. Iubesc noul si schimbul
de idei. Navalnici, isi controleaza emotiile cu destula abilitate. 
17. Managerii  Defecte:  Neliniste, stari de spirit schimbatoare, orgoliu, infatuare,
Personalitate: Ambitiosi, plini de energie si cu o viziune larga si sintetica, impresia ca sunt superiori celorlalti. 
au un talent special pentru afaceri. Sunt excelenti organizatori, manageri si Dragoste: Au o sexualitate puternica si mult farmec. Iubesc cu pasiune,
promotori. Au o minte iute, progresista, cuprinzatoare. Proiectele lor sunt ample insa nu le place sa-si etaleze sentimentele in public. Sunt capabili de sacrificiu
si indraznete, mijloacele de implinire sunt originale, ingenioase si eficiente. Pot pentru omul iubit. 
sa faca bani, uneori chiar foarte multi, dar nu banul este scopul, ci provocarea
de a realiza ceva deosebit. Pot avea in paralel si preocupari spirituale. 
(continuare în nr. viitor)
Defecte:  Spirit autoritar, impulsivitate, simt al posesiunii, lipsa de
www.oglindaliterara.ro 10635

GHEORGHE ANDREI NEAGU
TRIBULAŢII PASEISTE
Epistolele unui incorect politic
către veşnicie...
Editura PIM, 2014
Volumul TRIBULAŢII PASE-
ISTE – Epistolele unui incorect politic
către veşnicie..., autor Gheorghe
Andrei Neagu, editura PIM, 2014, 196
pagini, este structurat în şase bucăţi
de proză, fiecare cu un titlu propriu
(Tragedia culturii mari, Adamism sau
gagamism, Război şi revoluţie, Lumea
politicului, Spirala istorică a României,
Faţa lăuntrică a unui popor), 24
aprecieri critice şi o prefaţă Gheorghe
Andrei Neagu - filozofia culturii ca
exerciţiu de revenire la autenticitate,
semnată de Cătălin Mocanu.
După cum arată subtitlul,
Lucia Pătraşcu autorul imaginează genul epistolar ca
fiind necesar pentru a face o analiză
profundă tezelor cuprinse în volumul
Schimbarea la faţă a României de Emil Cioran, opunând încă de la început
conceptului acestuia care arată că „Pentru adevăratul om politic, morala
este un lux periculos”, convingerea sa că omul politic trebuie să-şi cureţe
intenţiile de apărare a propriei puteri de feluritele „măsuri necruţătoare”
pentru „a nu se exclude din sfera moralei politice”.
Pe lângă Emil Cioran, parte importantă în volumul de faţă (fiecare
capitol începe cu un citat al filozofului!), în câteva intervale textuale,
autorul introduce încă un personaj, maiorul. Este oare omul simplu? Cel
care primeşte cartea respectivă, o citeşte, se confruntă cu nedumeriri („Mi-e
teamă că nu înţeleg.”), prin raţiunea căruia scriitorul Gheorghe Neagu face
comparaţii cu alte culturi, cu alte neamuri pentru care unele evenimente
istorice au condus la o anumită stare socio–economico-culturală şi
protestează vehement: „Ca fiu al naţiei române atât de însângerate,
batjocorită în mod barbar cu calmul perfid al vânzătorului de neam, rostind
rece senţinţe false, mă simt îndreptăţit să strig durerea şi nedreptatea...”
Titlurile celor şase proze ale volumului anunţă problematica diversă
la care se referă Gheorghe Neagu. Fie că este vorba de istoria formată din
„momente de răscruce ale naşterii şi recunoaşterii relaţiilor sociale ce
guvernează la un moment dat devenirea umană”, evenimente istorice pe
care numai percepţia noastră ca individualitate umană le grupează după
cum ne-au influenţat ca neam, ca devenire, în „mari sau mici”; fie că se
referă la politic, accentuând că „să nu ţii cont
de morala lumii politicului, să nu discerni în
favoarea umanităţii este o blasfemie tot atât
de violentă, pe cât omenirea are nevoie de
adevăruri permanente de salvare a esenţelor
valorice umane”; fie la cultură, care la rândul
său poate fi mare sau mică, după cum a fost
ea determinată de dinamica acestor fenomene
istorice, funcţie, totuşi, de înţelegerea noastră.
Căci „raportate la propriile naţiuni nicio
cultură nu este mică, după cum nicio cultură
nu este mare”. Important este să ne păstrăm
tradiţia, să ne asumăm cultura, pentru că
„niciun popor nu-şi ratează soarta, dacă poartă
amprenta culturală specifică naţiei sale”. Este
felul în care Gheorghe Neagu, om „prins în
chingile unei geografii sentimentale”, cum
spunea Dumitru Anghel, face o paralelă între starea noastră ca popor trăitor
pe aceste meleaguri şi a altor neamuri cărora evenimentele istorice, dar şi
atitudinea proprie faţă de desfăşurarea acestora le-a determinat devenirea
ulterioară (exemplul comparativ al indienilor din America de Nord şi a
celor din America de Sud), convins fiind că, aşa cum arăta filozoful Vasile
Băncilă, numai respectul pentru „credinţă, tradiţii şi modele” ne vor ajuta
să fiinţăm sub lumina Proniei primită de la Dumnezeu. Pentru că numai
„faţa lăuntrică a unui popor”, corect şi constructiv întemeiată, îl poate face
să nu se piardă printre alte naţii, să nu accepte eticheta de anonimat şi să
privească încrezător „spirala istorică a României”, Este ştiut faptul că „o
naţiune care are conşţiinţa naţională prezentă în sufletul neamului” nu se
poate rătăci. Mai mult decât atât, „numai un popor eminamente superior îşi
poate permite să ridice la rang de crez naţional dragostea faţă de natura şi
neamul său şi tuturor acelora cu care vine în contact.”
Dacă ar fi să considerăm volumul Tribulaţii paseiste al domnului
Gheorghe Andrei Neagu doar un îndemn încununat pe frontispiciu său cu
perceptul socratian „Cunoaşte-te pe tine însuţi” şi încă ar fi de ajuns! Pentru
că a te cunoaşte pe tine însuţi este cea dintâi necesitate a cărei împlinire
ne-o porunceşte raţiunea, ca fiind temelia înţelepciunii. Un individ nu poate
afla cu adevărat cine este decât printr-o atentă comparaţie cu ceilalţi. Şi
atunci, cum să nu vorbim de un neam, o tradiţie, un popor?! Extrapolând,
un neam nu poate avea o imagine de sine proprie fără a se uita în ograda
vecinilor mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi, unde pot exista şi bune şi rele.
Important este să ia în considerare ceea ce este meritoriu în fiinţa oricărui
neam, să fie înţelese cauzele care au condus la greşeli mai mari sau mai
mici şi să se „discearnă în favoarea umanităţii”.
De fapt, consider acest volum (un adevărat arc peste timp), ca fiind
un strigăt de disperare nedisimulată, o zbatere sufletească ce are legătură
cu faptul că, prin democraţia dobândită de puţin timp şi nu îndeajuns
maturată, trăim vremuri de detrămare a ţesăturii noastre naţionale, o
deşirare prin care un capăt al firului său colindă prin lume împreună cu
cei plecaţi de voie, de nevoie, pe alte meleaguri. Gheorghe Andrei Neagu
trage un semnal de alarmă, hotărât fiind să ţină cu putere celălat capăt al
firului pentru a nu îngădui o risipă definitivă şi pentru a putea împleti iarăşi
cununa „dodoloaţă” a istoriei noastre.

Luciana Pop
UNESCO a decis: Valsul românului Eugen Doga,
a patra capodoperă muzicală a secolului XX
Este considerat cel mai mare compozitor român în viață, iar muzica sa a răsunat în importante săli de concerte
din lume, a fost coloană sonoră a unor filme de succes sau a putut fi auzită în spectacole de teatru. Valsul care
l-a făcut celebru a fost ales de ruși, în această iarnă, la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Soci.
Talentul incontestabil al lui Eugen Doga este recunoscut acum și de UNESCO, pentru care valsul inclus în coloana
sonoră a filmului “Gingaşa şi tandra mea fiară” este numit a patra capodoperă muzicală a secolului XX.
În România comunistă, numele lui Eugen Doga a devenit cunoscut mai mult odată cu filmele ”Lăutarii” și
”Șatra”, regizate de alt basarabean, Emil Loteanu,  însă creațiile sale însumează lucrări de balet, cvartete, melodii
Foto:timpul.md

lirice, muzică pentru piese de teatru şi peste 200 de filme. Tot el a compus coloana sonoră a filmului de animație
”Maria Mirabela”, realizat de Ion Popescu Gopo.
Pentru producția “Gingaşa şi tandra fiară” a scris celebrul său vals, ale cărui acorduri s-au făcut auzite în
toată lumea. Conform unei decizii speciale a UNESCO, ”valsul lui Eugen Doga este recunoscut drept una dintre
cele patru capodopere muzicale ale secolului XX, Ronald Reagan considerându-l drept cel mai bun vals al secolului
respectiv”, se arată într-un comunicat trimis de Centrul de Promovare şi Comunicare a FIE Iaşi.
Supranumit “Maestru în artă, Artist al Poporului şi Om al Mileniului”, Eugen Doga, născut la 1 martie 1937
în satul Mocra din Transnistria, a adunat pe parcursul vieţii numeroase distincţii şi premii naţionale şi internaţionale, fiind înscris în lista celor 200 de
personalităţi ale lumii.
Piesele sale se regăsesc într-un top internaţional realizat de site-ul History Rundown cu cele mai bune 200 de opere muzicale din toate timpurile.
Astfel, în Top 200 Classical Music Pieces sunt incluse lucrările “Gramofon” pe poziţia a 83-a, iar “Dulcea şi tandra mea fiară” s-a clasat pe locul 94.
Eugen Doga este recunoscut la nivel internaţional, alături de George Enescu, ca unul dintre numele mari ale muzicii clasice.

10636 www.oglindaliterara.ro
 7 CĂRŢI – CELE MAI SCUMPE DIN LUME
1. Codex Leicester, Leonardo da Vinci – 23,5 milioane de euro
Cea mai scumpă carte din lume se află în posesia lui Bill Gates. Este vorba
despre celebrul Codex Leicester al lui Leonardo da Vinci, “o colecţie de 18 documente duble, adică 36 de file
scrise faţă-verso, realizată de către Leonardo da Vinci între anii 1506 şi 1510″. Codexul, cea mai cunoscută lucrare
a lui Leonardo, conţine gândurile  şi teoriile sale despre lumea înconjurătoare, de la fosile la mişcarea apei  şi la
motivele pentru care luna străluceşte.
În 1994 Bill Gates a cumpărat manuscrisul în cadrul unei licitaţii, transformându-l astfel în cea mai scumpă
carte cumpărată vreodată. Şi, pentru a sărbători evenimentul, Gates a scanat manuscrisul  şi l-a distribuit, ca
screensaver, odată cu pachetul Microsoft Plus! al Windows 95.
 
2. Evanghelia după Sf. Cuthbert – 10,4 milioane de euro
Evanghelia după Sf. Cuthbert este o copie în latină a Evangheliei după Ioan. Volumul, de mărimea unei
palme, a fost scris în secolul al VII-lea şi este cea mai veche carte din Europa păstrată intactă.
Cartea a fost descoperită în mormântul Sf. Cuthbert din Catedrala din Durham, în 1104, când acesta a
fost deschis. În 2012, Biblioteca naţională a Marii Britanii a achiziționat-o cu echivalentul a 10,44 milioane
de euro. Reprezetanţii bibliotecii spun că micuţul volum, de 9,6 cm lăţime şi 13,6 cm lungime, este una dintre
cele mai importante cărţi din lume.

3. Evangheliile lui Henric Leul, Ordinul Benedictin – 9,8 milioane

de euro
Comandată iniţial de către Henric Leul, Duce de Saxonia, pentru
altarul Fecioarei Maria din Catedrala Brunswick, această carte evanghelică
a fost achiziţionată, în 1983, de către guvernul german, în cadrul unei licitaţii
la Sotheby, Londra. Suma plătită a fost de 8.140.000 lire sterline, ceea ce, la cursul de astăzi, ar însemna aproximativ
9,8 milioane de euro.
Cartea, considerată o capodopera a secolului al XII-lea, are 266 de pagini – incluzând 50 de ilustraţii de câte o
pagină – şi, până în anul 1994, când Bill Gates a cumpărat Codexul lui Leonardo, a fost considerată cea mai scumpă
carte din lume.
Evangheliile lui Henric Leul sunt păstrate în cadrul bibliotecii din oraşul german Wolfenbüttel şi, din motive de
securitate, sunt expuse doar o dată la doi ani.

4. Păsările Americii, James Audubon – 8,7 milioane de euro

The Birds of America este o carte a pictorului şi naturalistului John James
Audubon. Publicată între anii 1827 şi 1838, lucrarea constă din gravuri de 99 cm
pe 66 cm, colorate manual, reprezentând păsări în mărime naturală (unele dintre
acestea fiind astăzi specii dispărute).
În decembrie 2010, The Economist estima că din cele zece cele mai scumpe cărţi din lume, cinci sunt
exemplare ale Păsărilor Americii. Dintre cele 119 de exemplare ale cărţii de care se ştie că au supravieţuit timpului,
unsprezece se află în colecţii particulare.
În martie 2000, o copie a fost vândută în cadrul unei licitaţii organizate de casa Christie din New York pentru
echivalentul a aproape 7 milioane de euro, în decembrie 2005 aceeaşi casă de licitaţii vindea un alt exemplar
pentru echivalentul a 4,3 milioane de euro, iar pe 6 decembrie 2010, la Sotheby, Londra, un exemplar a fost vândut
pentru echivalentul a 8,74 milioane de euro.

5. Constituţia SUA, adnotată de George Washington – 7,17 milioane

de euro
Cartea cu copertă din piele este semnată de preşedinte pe prima pagină şi
a fost legată special pentru el în 1789, primul său an la preşedinţie. Pe marginea
textului Constituţiei, George Washington a adăugat mai multe paranteze şi câteva
note marginale. Volumul a fost achiziţinat de asociaţia Mount Vernon Ladies (asociaţie care se ocupă cu conservarea
rezidenţei istorice a fostului preşedinte de la Mount Vernon), pentru suma de 9,82 milioane de dolari, în cadrul unei licitaţii
organizate de Christie’s în New York, în data de 22 iunie 2012.

6. Povestiri din Canterbury, Geoffrey Chaucer – 5,7

milioane de euro
Un exemplar din secolul al XV-lea al primei ediţii
ale Povestirilor din Canterbury a fost vândut, în 1998, la o
licitaţie a casei Christie din Londra, pentru 4,6 milioane de
lire sterline (echivalentul de la acea vreme a 5,7 milioane de
euro).
Din cele câteva zeci de exemplare ale ediţiei din
1477 de a căror existenţă se ştie, acesta a fost ultimul care a
aparţinut unui colecţionar privat şi fusese pentru prima dată
achiziţionată, în 1776, pentru doar 6 lire
sterline.

7. Primul coloncifru, William

Shakespeare – 4,5 milioane de euro

În 1623, doi din colegii de teatru

ai lui Shakespeare au publicat “Primul coloncifru” (“The First Folio”), o ediţie care includea toate
lucrările sale dramatice (în afară de două piesele de teatru care abia recent au fost recunoscute ca fiind
ale lui Shakespeare).
Deşi preţul iniţial era de doar un pound (şi încă unul în plus dacă doreai ca exemplarul să fie legat
în piele), astăzi este una dintre cele mai apreciate lucrări în rândurile colecţionarilor. Dintre cele 750 de
exemplare care au fost produse, se estimează că mai există, în întreaga lume, doar 228.
În 2001, cofondatorul Microsoft, Paul Allen a cumpărat un astfel de exemplar, la o licitaţie a casei
Christie din New York, cu 6.166 milioane dolari (aproximativ 4,5 milioane de euro). Sau, altfel spus:
două dintre cele mai scumpe cinci cărţi din lume aparţin fondatorilor Microsoft.

www.oglindaliterara.ro 10637
 Marea Cacealma din Octombrie, cu cele mai
tragice consecinţe pentru întreaga omenire!
Ion Coja
7 noiembrie/25Octombrie, 1917, “Marea Revoluție Socialistă din
Octombrie” a fost de fapt realizarea planului secret Marburg.
Lovitura de stat, puciul, s-a realizat în noaptea de 24-25
octombrie/6-7 noiembrie 1917 prin ocuparea Palatului de Iarnă din
Petrograd, reședința țarilor Rusiei, oraș azi numit în rusă Sankt-Peterburg.
Acțiunea militara a întâmpinat o rezistență minimă şi s-a facut fara varsare
de sange. La 22 octombrie după calendarul iulian, „Comitetul Revoluționar
Militar” condus de Troțki, pe numele adevarat Leiba Davidovici Bronstein,
a preluat comanda garnizoanei din orașul Petrograd, care atunci era capitala
Imperiului Rus.
Sankt-Peterburg este un oras unde raul Neva se varsa în Marea
Baltica. în 1914 numele orasului a fost schimbat din Sankt-Peterburg în
Petrograd, iar în 1924 în Leningrad, iar în 1991, inapoi la Sankt-Peterburg.
A fost fondat în 1703 de țarul Petru cel Mare, ca o “fereastră către Europa”,
fiind de la acea dată capitala Imperiului Rus până în 1918, după care
Moscova a devenit capitala URSS-ului.
Instaurarea comunismului în Rusia la 7 noiembrie 1917 nu a fost
un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret, (“Planul Marburg”),
pregătit minuțios în afara Rusiei, finanţat generos de marii “bancheri
internationali”. în primul rand de cei de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P.
Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry
Harriman, Frank Vanderlip.
Finanţarea bolşevicilor de Wall Street era intermediata de banca
suedeza “NYA Banken”, condusa de bancherul promarxist Olof Aschberg.
Dolari pentru revoluţii
La inceputul secolului XX, Andrew Carnegie a finanţat un plan secret
prin care guvernele statelor importante sa fie “comunizate”. Adica trecute,
economic, la forma “monopolismului de stat”. Controlat de “bancherii
internationali” de pe Wall Street, sistemul “monopolismului de stat” le-ar fi
permis acestora sa trateze economic şi financiar direct cu guvernele impuse
de ei prin “revoluţii”.
In 1905, acest sindicat al “bancherilor internationali” – sindicat
numit, la vremea aceea, la New York, “Trust of money” (“Trustul  banilor”)
– şi Iacob Schiff au finanţat “duminica sangeroasa” de la St. Petersburg.
Revoluţie condusa de un agent al Ohranei (politia secreta rusa), Parintele
Gapon, şi incheiata cu un esec.
“Trustul banilor” – mai ales “Guaranty Trust” al lui J.P. Morgan – a
finanţat revoluţia lui Pancho Villa din Mexic, în urma careia SUA au luat de
la Spania un vast teritoriu.
În 1917, acelasi Charles B. Hill a folosit filiala “Westinghouse” din
Rusia pentru a-i finanţa generos pe bolşevici. în 1923 – cand URSS si-a
creat prima banca internationala “Ruskombank” – asociatul lui J.P. Morgan,
bancherul suedez Olof Aschberg, a devenit preşedintele bancii sovietice,
iar Max May, vicepresedinte la “Guaranty Trust” (J.P. Morgan), a preluat
functia de director al “Ruskombank”. Primul ambasador sovietic în SUA –
Ludwig Martens – a fost sustinut financiar de “Guaranty Trust” al lui J.P.
Morgan.
Prin aceste manevre, “bancherii internationali” de pe Wall Street
urmareau sa instaureze în Rusia un guvern care sa practice “monopolismul
de stat”. Astfel ca intelegerile directe cu guvernul sovietic sa le garanteze
“bancherilor internationali” exploatarea pe termen cat mai lung, şi cu
garantii guvernamentale, a fabuloaselor bogatii ale Rusiei.
“Bolsevismul” a fost prima forma de “globalizare” prin crearea unor
structuri supranationale, “bunicul” Uniunii Europene.
Un cont pentru “tovarasul Trotki”
La 21 septembrie 1917, o telegrama de la Stockholm anunta oficial
deschiderea unui cont curent la “NYA Banken” “pentru actiunile tovarasului
Trotki”. Iata textul:
„Stockholm, 21 septembrie 1917
Domnului Rafael Scholan,
Stimate tovarase, Casa bancara Warburg, în urma unei telegrame
trimise de preşedintele Sindicatului Renano-Westfalian a deschis un cont
curent pentru actiunile tovarasului Trotki.
Un avocat, probabil domnul Kestroff, a primit munitii, al caror
transport, impreuna cu banii, l-a organizat şi caruia i se va da suma ceruta
de tovarasul Trotki.”
“Tovarasul Trotki”, cel la care se refera telegrama, se numea în
realitate Leiba Davidovici Bronstein şi era fiul unui negustor originar de
langa Elisabetgrad (Krivoirog, Ucraina). Era insurat cu fiica bancherului
10638 www.oglindaliterara.ro
Jivtovski, cel care il pusese în legatura şi cu cercurile bancare de pe
Wall Street. în primul rand, cu Iacob Schiff, preşedintele bancii “Kuhn,
Loeb & Co”. Iacob – Henry Schiff, nascut în 1847 la Frankfurt pe Main
(Germania), emigrase în 1865 în America, unde va reusi, datorita talentului
său financiar, sa ajunga în fruntea lui “Kuhn, Loeb & Co”, cea care va
finanţa reconstructia cailor ferate din America (“Union Pacific”), folosind
mana de lucru ieftina chineza.
În 1904-1905, firma “Kuhn, Loeb & Co” a finanţat Japonia în
razboiul contra Rusiei, permitand astfel Japoniei sa obtina o victorie care
a destabilizat serios Imperiul Rus. Prizonierii rusi au fost preluati apoi
de la japonezi de Schiff, iar o parte dintre acestia, antrenati pe un teren
apartinand lui Standard Oil (SUA), il vor insoti pe “tovarasul Trotki” atunci
cand acesta va reveni de la New York în Rusia, în 1917, la bordul vasului
“Cristianja”.
Din 1916, Iacob Schiff devine principalul conducator al operatiunii
implantarea bolsevismului în Rusia. Nepotul sau, John Schiff, estima în
“New York Journal American” (3 februarie 1949): “Batranul a cheltuit circa
20.000.000 de dolari pentru triumful final al bolsevismului în Rusia”. O
suma imensa la acea vreme, 20 de miliarde azi.
Prima revoluţie din Rusia avusese loc în februarie 1917, sprijinita de
G. Buchanan – ambasadorul Angliei la Petersburg – şi avusese un caracter
pasnic. A urmarit instaurarea Republicii în Rusia.
Guvernul provizoriu constituit atunci ii cuprindea, intre altii, pe
printul Lvov, pe istoricul Miliukov şi pe avocatul (social-democrat) A.F.
Kerenski. Guvernul provizoriu, de comun acord cu Tarul Nicolae al II-lea,
care abdicase, a propus fratelui acestuia, Marele Duce Mihail, sa-i urmeze
la tron tarului.
Marele Duce se bucura, în februarie (martie) 1917, de sprijinul
soldatilor, taranilor, muncitorilor, ca sa nu mai vorbim de clasa conducatoare
a Rusiei. El a declinat însă propunerea. Trotki a recunoscut mai tarziu, în
1922, intr-o scrisoare catre S.R. Mstislaviski ca: “Revoluţia ne-a surprins în
plin somn, ca pe fecioarele nebune din Evanghelie”.
Adevarul este ca la data veritabilei revoluţii – cea din februarie 1917
– corifeii “revoluţiei” bolşevice din octombrie erau aproape toti – bine
mersi – în Occident: Trotki la New York, iar Lenin ori Zinoviev în Elvetia.
Prin refuzul Marelui Duce Mihail de a prelua puterea în Rusia începe
ceea ce istoricii numesc perioada de “dvoevlastie” (“dualitate a puterii”)
dintre “Comitetul provizoriu al Dumei” (proaspat constituit) şi “Comitetul
executiv provizoriu”. Ceea ce va afecta, treptat, deciziile şi autoritatea
guvernului provizoriu.
Bolşevicii, aflati atunci aproape toti în Occident, au “mirosit”
momentul favorabil. Dar nu numai ei, ci şi bancherii de pe Wall Street,
interesati de bogatiile enorme ale Rusiei şi din motive strict militare
Germania, sunt cele două forte care vor facilita bolşevicilor accesul la
putere.
Edward Mandel House, consilierul preşedintelui american
Woodrow Wilson
Eminenta cenusie care a facut posibila reintoarcerea lui Trotki în
Rusia din SUA a fost unul dintre cei mai importanţi masoni de stânga ai
secolului XX: colonelul Edward Mandel House (in realitate nu era colonel,
aşa i se spunea).
Preşedintele american Woodrow Wilson, reales prin diverse manevre
în 1916, a fost permanent vidat politic de House, un apropiat al comunitatii
bancherilor de pe Wall Street, mai ales al bancii “Kuhn, Loeb & Co”.
Preşedintele Wilson insusi recunostea: “Domnul House este a două mea
personalitate. El este celalalt ego. Gandurile lui şi ale mele sunt aceleasi”.
House, un marxist, scrisese, încă din 1912, un roman profetic, “Philip
Dru, Administrator”, în care personajul principal, Philip Dru, incerca sa
instaureze în lume “socialismul asa cum l-a visat Karl Marx”.
Ce-i drept, impozitul pe venit şi ideea de banca centrala fusesera
propuse chiar de Karl Marx în “Manifestul Partidului Comunist”, manifest
inspirat de programul “Lojei Iluminatilor” al lui Weishaupt. Din cele zece
puncte ale “Manifestului Partidului Comunist”, punctul al doilea prevedea
“un impozit gradual pe venit”, iar punctul al cincilea – “centralizarea
creditului în mainile statului prin intermediul unei banci nationale cu capital
de stat şi monopol exclusiv”.
Încă inainte de intrarea SUA în razboi, „provocată” prin incidentul cu
î
vasul “Lusitania”, scufundat de un submarin german, cu 128 de americani
morti, ancheta şi Preşedintele Wilson ascunseseră faptul că “Lusitania”
transporta 6 milioane de cartuşe la bord pentru Anglia, în timp ce SUA
se declaraseră oficial în neutralitate. Colonelul House negociase un acord
secret cu Anglia, garantând participarea SUA la razboi.
 În 1917, tot House a format la New York grupul “The Inquiry”, care
a eleborat planurile acordului de pace din 1919. Douăzeci de membri ai
grupului l-au insoţit apoi pe Preşedintele Wilson la Conferinta de Pace din
1919 de la Paris. Printre acestia, House, bancherii Paul Warburg şi Bernard
Baruch. Celebrul punct al Conferintei – “Asociatia Generala a Natiunilor”,
din care s-a nascut Liga Natiunilor şi apoi ONU, Organizatia Natiunilor
Unite, viitorul Guvern Mondial – a fost tot ideea lui House. Ulterior, House
va deveni consilierul lui F.D. Roosevelt.
În 1917, după evenimentele din februarie-martie, House, sustinut de
bancherii Iacob Schiff şi Paul Warburg, il expediaza pe Trotki cu un grup de
276 de oameni instruiti, la bordul vasului „Cristianja” în Rusia, cu misiunea
de a-i aduce la putere pe bolşevici.
Un incident este semnificativ: arestat în portul Halifax de catre
autoritatile canadiene ca „anarhist” (3 aprilie 1917), Trotki va fi eliberat
urgent la interventia personala a colonelului House.
Fratele bancherului american Paul Warburg, anume Max Warburg,
care era seful serviciului secret militar german, il expedia pe Lenin în Rusia
cu un grup de bolşevici, care parazitau de ani de zile în Elvetia, într-un
tren special, „vagonul plumbuit”, în scopul de a organiza la Petersburg o
lovitura de stat care sa scoata Rusia din razboi. Bolşevicii urmau apoi sa
incheie rapid o pace separata cu Germania.Ceea ce au reusit pe deplin.
Pachetul Lenin pentru Rusia
Winston Churchill, în cartea “The World Crisis” (“Criza mondiala”),
vol. IV, pag. 72-73 scrie urmatoarele: “Catre mijlocul lui aprilie, germanii
au luat o decizie sinistra. Ludendorff îşi cobora vocea cand venea vorba
despre ea. E adevarat, trebuie tinut cont şi de riscurile disperate pe care
comandantii militari germani şi le asumasera. Ei se gaseau în aceeasi stare
de spirit care ii condusese la declansarea unui razboi submarin, stiind
prea bine ca acesta va provoca intrarea în razboi a Statelor Unite contra
Germaniei. Au indreptat impotriva Rusiei arma cea mai distrugatoare dintre
toate: Lenin, pe numele real Vladimir Ilici Ulianov, evreu prin bunicul
matern (care s-a convertit la creștinism). L-au transportat pe Lenin ca pe un
mort din Elvetia în Rusia, intr-un vagon plumbuit.
Decizia germana de a sprijini un puci bolşevic în Rusia era dictata
în martie 1917 de iminenta intrare a SUA în razboi de partea Angliei.
Germania avea tot interesul sa incheie urgent o pace separata în Est, cu
Rusia.
După revoluţia din februarie 1917 şi instituirea guvernului provizoriu,
Lenin, era stabilit de ani de zile intr-un exil comod în Elvetia, departe de
Rusia, lecturand tihnit prin marile biblioteci. Lenin intrase în legatura cu
Max Warburg şi serviciul secret german prin intermediul “polonezului”
Ganeţki (adica al lui Furstenberg) şi al socialistului elvetian Karl Platten.
“Trocul” propus de Lenin lui Max Warburg era simplu: Germania
sa-l ajute sa preia puterea la Petersburg, în schimbul promisiunii lui Lenin
de a incheia imediat o pace separată, în condiţiile dictate de germani. Ceea
ce s-a şi intamplat ulterior, la Brest – Litovsk, în 1918.
Hotărârea de a-l expedia pe Lenin cu bolşevicii săi în Rusia a fost
supusa de Max Warburg examinarii Statului Major German. La intrunire
au participat, intre altii, generalul Erich Ludendorff (seful de Stat Major),
ministrul de Interne Diego von Bergen şi secretarul de stat din Ministerul
de Externe Arthur Zimmermann. S-au discutat rezultatele operatiunilor
de destabilizare a Rusiei, organizate de Von Bergen cu ajutorul cercurilor
socialiste ruse. Sume intre 40 şi 80 de milioane de marci fusesera folosite de
Von Bergen pentru finanţarea unor miscari subversive produse de anarhisti,
nationalisti şi grupari antitariste, dar fara succes.
La mijlocul discutiilor, Diego von Bergen a Roştit o fraza care a
hotarat soarta secolului XX: “Cred ca cel mai bine ar fi sa auziti parerea
dr. Helphand despre intreaga problema”. Dr. Helphand, alias Parvus, s-a
recomandat participantilor drept “purtatorul de cuvant al unor cercuri
financiare bine plasate”. În realitate, Parvus era spionul lui Max Warburg
în Rusia, de mult timp. El conducea o intreaga retea, infiltrata mai ales în
anturajul ţarinei (din care facuse parte şi celebrul Rasputin). Dar, în aceeasi
masura, Parvus era la fel de bine infiltrat şi în cercurile bolşevice. Preocupat
de ocultism şi fenomene parapsihologice, dr. Helphand mai era şi membru
important al Lojei Marelui Orient. Imediat ce a inceput discutia, Parvus
a expus planul expedierii lui Lenin şi a bolşevicilor din Elvetia în Rusia,
cu un tren special. Parvus a solicitat pentru toata afacerea 5.000.000 de
marci. Cu un an inainte, Parvus primise de la Max Warburg şi serviciul
secret german 1.000.000 de marci pentru organizarea unei greve generale
la Petersburg, care a adunat în ianuarie 1916, vreo 55.000 de participanti.
Suma solicitata acum de Parvus urma sa fie procurata de Max Warburg de la
diversi bancheri europeni, legati de magnatul Rotschild, ca Olaf Aschburg,
Alfred Milner etc.
Bani pentru bolşevici
Până în 1918 Max Warburg le-a asigurat bolşevicilor lui Lenin o
finanţare „europeana de zeci de milioane de marci”, diferita de ceea ce
primea Trotki de la Wall Street, sume considerabile la acea vreme.
În plus, Max Warburg şi colonelul Nicolai din serviciul secret german
www.oglindaliterara.ro
au “legendat” cateva zeci de ofiteri ai acestui serviciu cu nume rusesti şi
i-au expediat la Petersburg, ca principali experti în organizarea puciului.
Acesti ofiteri germani, “legendati” ca rusi de Max Warburg şi
colonelul Nicolai, au ocupat, ulterior, pozitii de conducere în Armata Roşie,
în tot cursul Razboiului Civil. Ei au alcatuit pana în 1921 corpul de garda
al conducerii bolşevice, asigurandu-i securitatea, fapt trecut sistematic sub
tacere de istorici.
Din cauza acestor legaturi cu bolşevicii, colonelul Nicolai a fost mai
tarziu respins de Hitler şi după al Doilea Razboi Mondial s-a refugiat în
URSS, al carei spion devenise.
Lenin şi grupul său de bolşevici au parasit Zürich-ul cu un tren
special, pe 9 aprilie 1917 orele 15.10, data fixata de serviciul secret german.
Despartirea bolşevicilor de ceilalti socialisti rusi aflati în exilul
elvetian a fost violenta, bolşevicii fiind catalogati drept “canalii”, “tradatori”
şi “porci”.
Voiajul de reintoarcere la Petersburg s-a facut pe linia ferata Singen,
Offenburg, Mannheim, Frankfurt, Berlin, Bergen, Sassnitz, Telleborg,
Malmo, Stockholm, Bielo-Ostrov. Lenin şi grupul său au sosit la Petersburg
pe 16 aprilie 1917, seara.
Prepararea tehnica de catre germani a expedierii lui Lenin în Rusia
n-a durat decat vreo trei saptamani. în timpul calatoriei, Lenin şi grupul său
de bolşevici n-au avut voie sa se angajeze în discutii cu alte persoane. Li s-a
asigurat hrana suficienta inclusiv laptele necesar copiilor mici.
Serviciul secret german a suportat pe tot cursul anului 1917 toate
cheltuielile de propaganda ale bolşevicilor. Max Warburg a finanţat şi
“Pravda”.
7 august 1917: “Crucea Roşie” americana la Petersburg
În august 1917, cu două luni inainte de “revoluţie”, la Petersburg îşi
face aparitia “misiunea Crucii Roşii” americane, 36 de persoane îmbrăcate
în halate albe, cu însemnele şi simbolurile Crucii Roşii. Misiunea afisa
scopuri strict umanitare.
“Misiunea Crucii Roşii” americane descinsese la Petersburg direct
de pe Wall Street: printre cei 26 dintre “misionari” se numărau cei mai mari
bancheri, oameni de afaceri şi industriaşi americani, deghizaţi în „medici”,
incadrati fantezist în serviciul sanitar al Crucii Roşii. „Misiunea” fusese
expediata în Rusia chiar de colonelul Edward Mandell House, consilierul
preşedintelui Wilson, acelasi care il expediase de la New York la Petersburg
şi pe Trotki, cu grupul său de mercenari, la bordul vasului “Cristianja”, ca
sa organizeze puciul bolşevic.
În fruntea misiunii Crucii Roşii americane, „medicul” William
Boyce Thompson, directorul lui “Federal Reserve” a SUA. Alţi „medici”
şi „infirmieri” vestiţi pe Wall Street: Robert Barr (preşedintele lui “Chase
National Bank”), Corse („National City Bank”), Averell Harriman (firma
„Harriman” cu mari investiţii în mine şi petrol), etc…., amestecaţi printre
ei 10 medici şi cateva infirmiere autentice, care vor pleca o luna mai tarziu.
„Medicii” de pe Wall Street vor ramane însă la Petersburg pana în
noiembrie 1917. Adică se mai aflau acolo în timpul puciului bolşevic.
Cine erau “translatorii rusi” ai grupului de “medici” de pe Wall
Street? Primul, “capitanul Ilovaiski”, se numea Boris Reinstein, viitorul
secretar al lui Lenin. Alt “translator”: Alexandr Grunberg (nume real Mihail
Gruzenberg, al carui frate, Zorin, va deveni ministrul-comisar al lui Lenin
şi va face apoi o lunga cariera în diplomatia sovietica).
Cei 26 de “medici” de pe Wall Street şi “translatorii rusi”, condusi de
Ilovaiski, sunt primiti, în august 1917, în audienta de Lenin, la insistenţele
lui Trotki.
Se pun la cale fabuloase afaceri postrevoluţionare, ca şi sprijinul
secret pe care Wall Street-ul urma sa-l acorde bolşevicilor, după preluarea
puterii de acestia, prin puciul planificat.
Colaborarea secretă a Wall Street-ului cu bolşevicii se va concretiza
după puci, printr-o serie de mari contracte: „General Electrics” va obtine
un contract fabulos pentru electrificarea Rusiei, „Standard Oil Company”,
imperiul lui Rockefeller, va cumpara 50% din campurile de petrol de la
rusi, cu toate ca oficial au fost nationalizate. în 1927, Standard Oil, prin
partenerul său „Vacuum Oil Company” obține şi dreptul exclusiv de
vânzare a petrolului rusesc în țările europene şi construieste prima rafinarie
din Rusia. Alte firme americane profitoare ale puciului bolşevic: Gillette,
Du Pont, Harriman, Hammer, Singer, Harvester, Westing House, Ford,
Caterpillar, General Electrics, firmele englezesti Royal Dutch, Shell, Metro-
Vickers, Birmingham Arms, Stery, Ferguson, firmele franceze Duverger,
Schlumberger, Duralumin, firmele italiene Fiat, Nobile, Montefiore, firme
germane etc.
Multi dintre „medicii” de pe Wall Street vor face decenii la rand,
colosale afaceri cu URSS: Armand Hammer (“miliardarul Roşu”), Averell
Harriman.
Harriman a format cu statul bolşevic o firma maritima care opera
în regim de monopol. A capatat concesii pentru exploatarea imenselor
zacaminte de mangan din muntii Caucaz, cu mana de lucru ruseasca foarte
ieftina, impulsionata de activistii comunisti şi ofiterii CEKA. Harriman va
deveni trimis al SUA la Moscova şi confidentul lui Stalin pe relatia SUA.
10639