Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În 1956, Benjamin Bloom a scris primul volum al taxonomiei obiectivelor educaţionale: domeniul cognitiv,
iar descrierea sa a proceselor gândirii ierarhizate pe şase niveluri a fost de atunci adaptată şi utilizată la
scară largă, în nenumărate contexte. Lista sa de procese cognitive este organizată pornind de la cele mai
simple, amintirea cunoştinţelor, până la cele mai complexe, cum ar fi emiterea unei judecăţi cu privire la
valoarea unei idei.
Mai mulţi psihologi au lucrat pentru a transforma conceptul de bază al unei taxonomii a capacităţilor
cognitive într-unul mai relevant şi mai apropiat de realitate. Elaborând propria taxonomie a obiectivelor
educaţionale, Marzano (2000) aduce următoarea critică la adresa taxonomiei lui Bloom: chiar structura
taxonomiei, pornind de la nivelul cel mai simplu al cunoştinţelor şi ajungând la cel mai dificil al evaluării,
nu se sprijină pe o cercetare. O taxonomie ierarhică implică faptul că fiecare capacitate aflată la un nivel
superior este compusă din capacităţile de la nivelurile de mai jos; înţelegerea necesită cunoştinţe;
aplicarea necesită înţelegere şi cunoştinţe şi aşa mai departe. Acest lucru, potrivit lui Marzano, nu este
adevărat în ceea ce priveşte procesele cognitive din taxonomia lui Bloom.
Iniţiatorii teoriei originale a celor şase procese de gândire au presupus că proiectele complexe
necesită unul dintre procese într-o măsură mai mare decât celelalte. O sarcină era în primul rând una de
„analiză” sau una de „evaluare”. Acest lucru nu s-a dovedit a fi adevărat, ceea ce explică dificultatea
pedagogilor în a clasa activităţi de învăţare provocatoare pe baza acestei taxonomii. Anderson (2000)
susţine că în aproape toate activităţile de învăţare complexe sunt implicate mai multe capacităţi cognitive
diferite.
Ca orice model teoretic, taxonomia lui Bloom are punctele sale forte şi slabe. Cel mai important
punct forte al său este acela că a abordat un subiect foarte important, al domeniului cognitiv, şi a elaborat
o structură care poate fi utilizată de cadre didactice. Pe de altă parte, după cum poate spune oricine care
a lucrat cu un grup de pedagogi pentru a clasifica o serie de întrebări şi activităţi de învăţare după
taxonomia lui Bloom, nu prea există consens cu privire la ce înseamnă termeni în aparenţă foarte clari
precum „analiză” sau „evaluare”. În plus, atâtea activităţi care merită a fi desfăşurate, cum ar fi
problemele complexe autentice, din viața reală, sau proiectele nu pot fi clasificate după taxonomie şi
numai încercarea de a le clasifica astfel le-ar diminua potenţialul de oportunităţi de învăţare.
Dimensiunea cunoştinţelor este reprezentată de „a şti ce” şi are patru categorii: factuală,
conceptuală, procedurală şi metacognitivă. Cunoştinţele factuale includ fragmente izolate de informaţii,
cum ar fi definiţiile cuvintelor şi cunoştinţe despre detalii specifice. Cunoştinţele conceptuale constau în
sisteme de informaţii, cum ar fi clasificările şi categoriile.
Cunoştinţele procedurale includ algoritmi, euristică sau învăţarea prin descoperire, tehnici şi metode,
precum şi cunoştinţe despre situaţiile în care se folosesc aceste metode şi procedee. Cunoştinţele
metacognitive se referă la cunoştinţele despre procesele de gândire şi informaţii legate de gândire şi la
felul cum pot fi folosite aceste procese în mod eficient.
Dimensiunea proceselor cognitive a taxonomiei lui Bloom revizuită are, ca şi cea originală, şase
capacităţi. Acestea sunt de la cea mai simplă până la cea mai complexă: (a) amintirea, (b) înţelegerea, (c)
aplicarea, (d) analiza, (e) evaluarea şi (f) creaţia.
Dimensiunea cunoştinţelor