Sunteți pe pagina 1din 117

Lector univ. dr. Dan I.

ROŞCA

INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIE. TEME FUNDAMENTALE

TEMELE PROPUSE:
1. Sociologia ca ştiinţă
1.1. Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a vieţii sociale
1.2. Funcţiile sociologiei
1.3. Apariţia şi dezvoltarea sociologiei

2. Metodologia şi etapele cercetării sociologice.


2.1. Principalele ramuri ale sociologiei
2.2. Principiile metodologiei cercetării sociologice
2.3. Etapele cercetării sociologice

3. Metode şi tehnici de cercetare în sociologie


3.1. Precizări conceptuale
3.2. Metode şi tehnici de cercetare

4. Conţinutul şi structura culturii


4.1. Cultura în accepţiune sociologică
4.2. Elementele culturii: simboluri, rituri, limbaj, norme, tradiţii, moravuri, valori
4.3. Unitatea şi variabilitatea culturii (universalii culturale, subcultură, contracultură,
etnocentrism, xenocentrism, relativism cultural)

5. Civilizaţia
5.1. Accepţii ale civilizaţiei
5.2. Raportul dintre cultură şi civilizaţie

6. Opinia publică
6.1. Opinia publică şi opiniile individuale
6.2. Statul şi opinia publică

7. Personalitate şi socializare
7.1. Factorii dezvoltării personalităţii: moştenirea biologică, mediul fizic, cultura,
experienţa de grup, experienţa personală
7.2. Procesul de socializare
7.3. Tipuri de socializare: primară, anticipativă, resocializare
7.4. Agenţii socializării: familia, grupurile perechi, şcoala, mass-media

8. Status şi rol social


8.1. Statusul, status prescris, status dobândit

1
8.2. Rolul, tipuri de roluri, pregătirea pentru rol, conflictul de rol, eşecul de rol

9. Relaţiile sociale
9.1. Relaţiile interumane şi contactul social
9.2. Interacţiunea socială şi tipurile de relaţii sociale

10. Familia
10.1. Definirea şi structura familiei
10.2. Funcţiile familiei
10.3. Schimbări în modelele familiale

11. Organizarea socială


11.1. Structură socială şi organizare socială
11.2. Instituţii sociale. economice, politice, juridice, culturale şi educative, religioase
11.3. Tipuri de organizaţii sociale: informale, formale, asociaţiile voluntare
11.4. Birocraţia.

12. Comunităţile umane teritoriale


12.1. Comunităţile rurale
12.2. Comunităţile urbane

13. Elemente de demografie socială


13.1. Demografia ca ştiinţă şi răspândirea populaţiei pe Terra
13.2. Numărul populaţiei: recensământul, estimările, proiecţiile
13.3. Structura demografică a populaţiei (pe sexe, pe vârste, pe stare civilă)
13.4. Natalitatea, fertilitatea, nupţialitatea şi divorţialitatea şi mortalitatea populaţiei
13.5. Migraţia populaţiei
13.6. Raportul populaţie-resurse-mediu înconjurător

14. Evoluţia socială


14.1. Factorii schimbării sociale
14.2. Concepţii despre evoluţia sistemului social
14.3. O perspectivă sintetizatoare asupra evoluţiei lumii contemporane

2
DEZVOLTAREA TEMELOR PROPUSE

1. SOCIOLOGIA CA ŞTIINŢĂ
1.1. Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a vieţii sociale
1.2. Funcţiile sociologiei
1.3. Apariţia şi dezvoltarea sociologiei

1.1. Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a vieţii sociale


Într-o accepţie foarte largă, prin sociologie se înţelege cunoaşterea vieţii sociale.
Sociologia pe care o practicăm fiecare dintre noi în viaţa de zi cu zi poartă numele de
sociologie spontană. Sursa acestei cunoaşteri este simţul comun sau bunul simţ.
Sociologia spontană, bazată pe simţul comun, are un caracter enciclopedic şi este foarte
larg răspândită.
Cunoaşterea spontană, specifică sociologiei spontane a simţului comun, suferă de
câteva mari neajunsuri.
 Cunoaşterea spontană are un caracter pasional: fiecare om are anumite interese,
concepţii, prejudecăţi etc. Oamenii nu se mulţumesc numai să constate ce se întâmplă în
jurul lor, ci adoptă atitudini, interpretează şi judecă realitatea, uneori răstălmăcind-o sau
falsificând-o.
 Cunoaşterea spontană are un caracter iluzoriu: în viaţa socială, oamenii se iluzionează
adesea, se amăgesc. Dacă în viaţa socială curentă autoiluzia poate fi acceptată în anumite
limite, în activitatea ştiinţifică ea este total inacceptabilă.
 Cunoaşterea spontană este contradictorie: oamenii oscilează între sentimentul
fatalităţii şi al liberului arbitru. Atunci când îşi analizează succesele, consideră că totul
depinde de ei. Dacă sunt confruntaţi cu eşecuri, ei invocă împrejurări neprielnice,
comploturi, vitregia sorţii.
 Cunoaşterea spontană este limitată: individul, ca şi chiar grupul, are experienţe de
viaţă limitate, circumscrise mediului social în care trăieşte. Despre ceea ce se întâmplă în
alte grupuri sau în alte societăţi, individul nu află decât ocazional sau nu ştie nimic.
Este evident că indivizii nu reuşesc să ofere în mod spontan o cunoaştere
ştiinţifică a societăţii. Dar grupurile sau societăţile ar fi capabile de o asemenea
performanţă? Cu atât mai mult, răspunsul este nu. Din contră, aflat în acţiuni de grup,

3
individul are o capacitate mai redusă de a gândi în mod obiectiv şi coerent. Grupul
diminuează capacitatea critică a indivizilor şi accentuează pasiunile şi iluziile.
Conchidem că sociologia spontană nu ne oferă o cunoaştere adecvată a societăţii
şi nu poate înlocui sociologia ştiinţifică.
Cunoaşterea ştiinţifică se întemeiază pe principii bine distincte de cele ale
cunoaşterii spontane. Într-una dintre formulări (James Vander Zanden, 1988), acestea
sunt principiul realismului, principiul determinismului şi cel al cognoscibilităţii.
 Principiul realismului constă în recunoaşterea de către oamenii de ştiinţă că există o
lume reală, independentă de subiectul observator, că faptele observate sunt reale şi nu un
produs al minţii observatorului.
 Principiul determinismului constă în acceptarea ideii că raporturile dintre lucruri nu
sunt întâmplătoare, ci au un sens; raporturile sunt analizate în termeni de cauză şi efect.
 Principiul cognoscibilităţii susţine că lumea exterioară poate fi cunoscută prin
observaţie obiectivă.
Observaţia ştiinţifică se conformează mai multor exigenţe.
- Observaţia ştiinţifică este precisă: precizia se referă la gradul de măsurare, de
cuantificare a constatărilor. Fiecare observator va stabili gradul de precizie sau marja
maximă de eroare acceptabile în observaţia pe care o efectuează.
- Observaţia ştiinţifică este riguroasă: observatorul trebuie să prezinte lucrurile aşa
cum sunt ele, fără omisiuni şi fără exagerări.
- Observaţia ştiinţifică este sistematică: este făcută în mod deliberat, pregătită şi
desfăşurată cu mijloace adecvate.
- Observaţia ştiinţifică este obiectivă: observatorul trebuie să vadă lucrurile aşa
cum sunt ele, nu cum ar vrea el să fie. Observaţia trebuie să fie neafectată de pasiunile,
fobiile şi prejudecăţile persoanei care observă.
- Observaţia ştiinţifică este consemnată: datele observaţiei sunt notate sau
înregistrate, deoarece memoria nu este infailibilă şi, pe măsura trecerii timpului, anumite
imagini păstrate în memorie pot fi complet distorsionate.
- Observaţia ştiinţifică este efectuată de persoane calificate: un excelent astronom
poate fi un observator mediocru sau total incompetent în domeniul fiziologiei umane.
Calificarea de observator se dobândeşte printr-o pregătire profesională adecvată. Trebuie

4
să privim cu scepticism observaţiile făcute de persoane necalificate.
- Observaţia ştiinţifică se realizează în condiţii controlabile: pe cât posibil, să
apelăm la metodologii de cercetare cât mai apropiate de cele uzitate în observaţiile de
laborator.

1.2. Funcţiile sociologiei


Sociologia poate fi definită că studiul ştiinţific al societăţii sau, mai particular,
studiul organizării sociale şi al schimbărilor sociale.
Cercetarea sociologică se poate desfăşura la nivelul unor mici unităţi sociale,
prezentându-se situaţia concretă a unui grup, a unei comunităţi sau a unei organizaţii
(microsociologie), sau la nivelul întregii societăţi, punându-se în corelaţie variabile de
amploare (macrosociologie).
Sociologia realizează mai multe funcţii:
 funcţia expozitivă, de descriere, de prezentare a faptelor şi proceselor sociale, aşa cum
acestea au loc;
 funcţia explicativă, ce urmăreşte explicarea faptelor sociale, stabilirea de relaţii de
determinare sau de covarianţă între diversele aspecte ale vieţii sociale;
 funcţia de ameliorare a vieţii sociale; astfel, în mod declarat sau nu, sociologia se
raportează critic la societatea pe care o studiază;
 funcţia aplicativă: rezultatele cercetărilor sociologice pot fi utilizate, spre exemplu, în
elaborarea politicilor sociale; deşi sociologul nu este politician, totuşi, rezultatele
cercetărilor sale pot orienta activitatea politicianului.

1.3. Apariţia şi dezvoltarea sociologiei


Comparativ cu alte ştiinţe, sociologia este relativ tânără. Cei care se ocupă de
istoria sociologiei consideră însă că pionierii acestei discipline sunt Montesquieu (1689-
1755) şi Rousseau (1712-1778), ultimul prin lucrarea sa Contractul social (1762).
Această apreciere a fost afirmată, mai întâi, de Émile Durkheim (1858-1917) în cartea sa
Montesquieu şi Rousseau, precursori ai sociologiei, elaborată în 1893 ca lucrare
complementară la teza sa de doctorat. În acelaşi sens, dar privitor la politică, o interpretă
contemporană a concepţiei rousseauiste, Simone Goyard-Fabre, remarca: ,,S-a spus

5
adesea că Rousseau îşi dispută cu Hobbes onoarea de a fi pus piatra de temelie a ,,ştiinţei
politice.’’1
Începuturile sociologiei ştiinţifice pot fi plasate în prima jumătate a secolului al
XIX-lea.
Auguste Comte (1798-1857) este recunoscut ca fondator al sociologiei prin
lucrările sale Curs de filosofie pozitivă (6 volume publicate între 1830 şi 1842) şi Sistem
de politică pozitivă (patru volume publicate de la 1851 la 1854).
Fiind preocupat de ameliorarea vieţii sociale, Comte a susţinut că acest lucru este
cu putinţă doar în măsura în care realizăm o cunoaştere ştiinţifică a acesteia.
Sociologul francez a împărţit sociologia în două segmente: statica socială (care s-
ar ocupa de aspectele de stabilitate şi de ordine) şi dinamica socială (care ar avea în
vedere schimbarea socială şi dezvoltarea instituţiilor).
Părinte al pozitivismului, Comte a fost sensibil la transformările din societăţile
europene ale veacului al XIX-lea. El a distins o anumită evoluţie socială, trecând de la o
societate “militară şi teocratică” la una “industrială şi ştiinţifică”. Potrivit lui, noua ordine
socială se va întemeia nu pe “credinţe teologice”, ca în trecut, ci pe experienţa “filosofiei
pozitive”. Pozitivismul gânditorului francez se bazează pe două reguli: observarea
faptelor în afara oricărei judecăţi de valoare şi enunţarea legilor.
Prin combinarea ordinii şi progresului, Comte susţinea că pozitivismul se ridică
deasupra teologiei şi revoluţiei, clădind o societate unită, o religie a umanităţii care să
consolideze şi să amelioreze temeliile societăţii.
În acord cu legea evoluţiei societăţilor sau, cum a numit-o Comte, “legea celor trei
stări”, atât indivizii, cât şi societăţile parcurg trei tipuri de cunoaştere: teologică,
metafizică şi ştiinţifică.
Cunoaşterea teologică permite explicarea fenomenelor sociale prin forţe
supranaturale; ea este reprezentativă pentru societăţile Evului Mediu.
Cunoaşterea metafizică explică lucrurile nu prin agenţi supranaturali, ci prin
entităţi sau abstracţii, care nu se pot verifica prin fapte de observaţie; ea corespunde
întregii filosofii anterioare pozitivismului şi, în special, cunoaşterii reprezentate de
Secolul Luminilor.
1
Simone Goyard-Fabre, Filosofie şi politică în opera lui Rousseau, în vol. colectiv Istoria filosofiei, III.
Triumful raţiunii (coord. Jacqueline Russ), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 37.

6
Cunoaşterea pozitivă reprezintă dominaţia cunoaşterii ştiinţifice asupra celorlalte
forme ale cunoaşterii. Prin acest tip de cunoaştere, susţine Comte, raţiunea trebuie să
renunţe la căutarea de cauze, fie supranaturale, fie neverificabile, şi să se sprijine pe
observarea faptelor şi a legăturilor dintre ele, pentru a explica realitatea. Altfel spus,
inteligenţa virilă, sănătoasă trebuie să nu mai caute cauze, ci să descopere legi, înţelese ca
relaţii constante între faptele de observaţie. În acest sens, el afirmă: ,,revoluţia
fundamentală care caracterizează virilitatea inteligenţei noastre constă esenţialmente în a
substitui pretutindeni determinării inaccesibile a cauzelor propriu-zise, simpla căutare de
legi, adică de relaţii constante care există între fenomenele observate.’’2
Herbert Spencer (1820-1903) este unul dintre cei mai importanţi “pionieri” ai
sociologiei. În lucrarea sa Principles of Sociology (3 vol., 1877, 1886, 1896), el a
fundamentat o concepţie evoluţionistă asupra societăţii, numită şi “darwinism social”;
această concepţie a servit, ulterior, drept suport doctrinar liberalismului capitalist.
Preluând modelul biologiei, el a elaborat un principiu universal al evoluţiei,
conform căruia toate evenimentele din lume se desfăşoară după o lege unitară a evoluţiei.
Spencer a fost convins că din legile indestructibilităţii materiei şi conservării energiei se
poate obţine, pe cale deductivă, conceptul evoluţiei universale. Principiul evoluţiei spune
că toate evenimentele din natură, inclusiv dezvoltarea culturală, parcurg drumul de la
simplu la complex şi de la omogen la eterogen.
Karl Marx (1818-1883), deşi nu s-a considerat sociolog, ci, mai degrabă, gânditor
şi analist politic, este recunoscut drept o personalitate importantă a ştiinţei sociologice, cu
studii deosebit de valoroase şi în sferă economică, filosofică, antropologică. În domeniul
sociologiei, a adâncit analiza societăţii atât sub aspect sincronic, cât şi sunb aspect
diacronic.
Potrivit lui Marx, o societate prezintă două niveluri de organizare. La nivelul
inferior întâlnim infrastructura, adică economia, care este baza edificiului social, iar la
nivel superior – suprastructura.
Infrastructura economică cuprinde forţele de producţie şi relaţiile de producţie.
Relaţiile de producţie pot fi de cooperare (relaţii sociale egalitare) sau de exploatare
(raporturi sociale marcate de inegalitate). În societatea capitalistă, notează Marx,

2
A. Comte, Discours sur l’esprit positif, paris, 1963, p. 43.

7
posesorii întreprinderilor, capitaliştii, exploatează forţa de muncă a celor ce nu dispun de
mijloace de producţie. Practic, muncitorii nu au decât forţa de muncă pentru a trăi şi nu
au altă posibilitate decât aceea de a munci pentru capitalişti.
La rândul ei, suprastructura se divizează şi ea în suprastructură politică, juridică,
filosofică, morală, artistică, religioasă. Suprastructura cuprinde, în fiecare din formele ei,
pe de o parte, instituţiile (politice, juridice etc.), iar pe de altă parte, ideile şi valorile
corespunzătoare (politice, juridice etc.), care, potrivit lui Marx, au un pronunţat caracter
ideologic (de clasă). În sfera ideologică, el distinge între ideologia clasei dominante şi
ideologia clasei dominate şi susţine că ideologia dominantă în societate este ideologia
clasei dominante, deoarece această clasă dispune de toate mijloacele pentru a-şi propaga
ideile şi concepţiile care îi servesc interesele.
Rolul dinamizator în schimbarea socială revine, potrivit lui Marx, forţelor de
producţie, care, fiind mai dinamice, determină schimbarea relaţiilor de producţie şi, prin
intermediul acestora, schimbarea claselor sociale şi a suprastructurii.
Prin aceasta, el fundamentează una dintre principalele perspective din sociologie,
conflictualismul.
Emile Durkheim (1858-1917) este considerat unul dintre fondatorii sociologiei
ştiinţifice moderne. El a militat pentru ca sociologia să dobândească mai multă rigoare şi
un statut academic recunoscut. A susţinut, de asemenea, că trebuie să studiem viaţa
socială cu aceeaşi obiectivitate cu care oamenii de ştiinţă studiază lumea naturală.
Durkheim le-a reproşat înaintaşilor că au explicat faptele sociale prin aspecte
exterioare socialului. Pentru el, faptele sociale trebuie tratate ca “lucruri” (adică
exterioare individului şi impunându-i-se acestuia în mod constrângător. Socialul, susţinea
Durkheim, nu poate fi explicat decât prin social.
Una dintre cele mai importante lucrări ale lui Durkheim, Regulile metodei
sociologice, este considerată drept prima fundamentare riguroasă a metodologiei
sociologiei. Ea argumentează necesitatea înlăturării din ştiinţă a prenoţiunilor, propune
criterii de distingere a normalului de patologic în viaţa socială şi fundamentează
explicaţia sociologică deterministă.
Max Weber (1864-1920), a desfăşurat, precum Marx, o activitate ştiinţifică
diversă, preocupările sale acoperind arii ale sociologiei, istoriei, economiei, politologiei.

8
În concepţia sa, sociologia reprezintă, în primul rând, studiul acţiunii sociale. Spre
deosebire de cercetătorii din alte domenii, sociologul, precizează Weber, nu trebuie să se
rezume la o analiză pur obiectivă, ci trebuie să încerce să urmărească înţelegerea acţiunii
sociale imaginându-se în situaţia oamenilor pe care îi studiază şi identificându-se cu
aceştia. Sociologul german este recunoscut, în acest sens, drept fondatorul curentului
sociologic denumit “sociologie comprehensivă”.
Max Weber este recunoscut şi pentru introducerea în studiul ştiinţific al sociologiei
moderne a conceptului de “tip ideal”. Tipul ideal ar reprezenta acel concept construit de
către sociolog pentru a evidenţia trăsăturile esenţiale ale unui fenomen. Tipul ideal,
precizează Weber, se obţine prin ignorarea aspectelor minore, prin reliefarea
similarităţilor majore, prin simplificare şi generalizare. Omul de ştiinţă german a utilizat
noţiunea de “tip ideal” preponderent în analiza birocraţiei, a tipurilor de autoritate şi a
legăturilor dintre calvinism şi capitalism.
În opoziţie cu Karl Marx, Max Weber aprecia că sociologia trebuie să elimine
judecăţile de valoare; cu alte cuvinte, sociologul nu trebuie să-şi interfereze în cercetarea
pe care o efectuează propriile sale valori, concepţii, atitudini. În legătură cu acest subiect,
majoritatea sociologilor consideră că neutralitatea axiologică reprezintă, mai degrabă, un
obiectiv dezirabil decât o posibilitate practică imediată.
Înţelegând prin sociologie o ştiinţă a acţiunii sociale, Max Weber a distins patru
tipuri de acţiuni:
- acţiunea raţională în raport cu un scop (actorul îşi organizează mijloacele necesare
atingerii scopului, pe care îl concepe în mod clar);
- acţiunea raţională în raport cu o valoare (actorul este consecvent cu ideea pe care
şi-o face despre ceea ce este valid din punct de vedere moral);
- acţiunea tradiţională (cea dictată de cutumă);
- acţiunea afectivă (care este o reacţie pur emoţională).
Sarcina sociologului este, aşadar, aceea de a înţelege sensul pe care actorul social
îl dă conduitei sale.
Sociologia în România s-a constituit ca ştiinţă relativ mai târziu decât în ţările din
vestul Europei. Întâlnim o serie de gânditori care pot fi integraţi în ceea ce am putea
denumi protosociologie românească: Nicolae Bălcescu, George Bariţiu, Ion Ionescu de la

9
Brad, Dionisie Pop Marţian, Ion Ghica, Ion Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu. Una
dintre cele mai importante caracteristici ale sociologiei româneşti, încă din perioada
protosociologiei, a constituit-o orientarea pregnant practică, acţională. În acest sens,
amintim monografiile zonale elaborate de Ion Ionescu de la Brad.
Spiru Haret (1851-1912), în celebra sa lucrare Mecanica socială, întreprinde,
folosind metoda analogică, o fundamentare raţională a ştiinţei socialului, utilizând
axiomele mecanicii raţionale. El încearcă să demonstreze că între dinamica raţională şi
dinamica socială ar exista o analogie perfectă.
În altă ordine de idei, Spiru Haret vedea în învăţământ fundamentul dezvoltării
socioculturale şi economice a ţării. A mai avut preocupări, printre altele, şi în legătură cu
“chestia ţărănească”, cu criza bisericească ş.a.
Contribuţii importante la dezvoltarea şi instituţionalizarea sociologiei în România
au adus Constantin Dimitrescu-Iaşi (1840-1923), iniţiatorul primului curs de sociologie
de la Universitatea Bucureşti, Constantin Dobrogeanu-Gherea (1851-1920), care
întreprinde, de pe poziţii socialiste, o analiză a extinderii mecanismelor economice
capitaliste în economia românească, Dumitru Drăghicescu (1875-1945).
Dumitru Drăghicescu a fost studentul lui E. Durkheim. Sociologia, aprecia
Drăghicescu, ar trebui să “resubiectivizeze istoria”, să scoată la lumină “actorul social”.
Personalităţile marcante, geniile şi elitele sunt forţa principală ce poate contribui la
renaşterea unei naţii. Prin cunoaştere, susţinea sociologul român, se poate “democratiza
geniul”, se poate forma “conştiinţa socială” capabilă să treacă la “activitate socială”.
Un punct important de reper în istoria sociologiei ştiinţifice româneşti îl
constituie, fără îndoială, apariţia Şcolii Monografice de la Bucureşti, al cărei fondator a
fost renumitul profesor şi sociolog Dimitrie Gusti (1880-1955). Gusti a contribuit în cea
mai mare măsură la instituţionalizarea şi profesionalizarea sociologiei în România.
Scopul declarat al lui Gusti a fost acela al fundamentării unei ştiinţe a naţiunii. Într-o
privire de ansamblu, contribuţia fondatorului Şcolii Sociologice de la Bucureşti poate fi
sintetizată în teoria voinţei sociale, teoria cadrelor şi manifestărilor, teoria unităţilor
sociale, legea paralelismului sociologic şi metodologia monografică.
Şcoala Sociologică de la Bucureşti a realizat un număr impresionant de cercetări
locale şi zonale, a publicat numeroase rezultate, a fondat instituţii ştiinţifice şi culturale.

10
În cadrul acestei Şcoli au colaborat cercetători prestigioşi în domeniul ştiinţelor sociale:
Constantin Brăiloiu (1893-1958) – etnomuzicolog, care a creat Arhiva de Folklor a
Societăţăii Compozitorilor Români, apoi, din 1940, la Geneve, Arhiva Internaţională de
Folklor, Mircea Vulcănescu (1904-1952) – filosof, sociolog, economist, profesor de etică,
Anton Golopenţia (1909-1951) – sociolog şi geopolitician, care, împreună cu Traaian
Herseni, a turnat în 1931 filmul sociologic Un sat basarabean – Comova, Traian Herseni
(1907-1980) – sociolog, antropolog şi etnolog, autor a numeroase cărţi de sociologie, ş.a.
În literatura sociologică românească, Traian Herseni are o contribuţie interesantă
la descrierea evoluţionistă a societăţii. În capitolul “Societatea în perspectivă
evoluţionistă” (Sociologie, 1982), Herseni descrie, în primă fază, evoluţia pământului,
plantelor şi animalelor. Apoi, vorbeşte despre Homo Sapiens, Homo sapiens sapiens,
omul primitiv din paleolitic etc. Traian Herseni are meritul de a fi abordat o nouă direcţie,
al cărei fundament îl constituie interpretarea sistemului social în spiritul ontologiei
regionale: se încearcă punerea problemei raportului dintre individ şi societate dincolo de
individualism şi integralism.
Sociologia universitară s-a dezvoltat prin activitatea profesională şi publicistică a
următorilor gânditori: Virgil Bărbat (1879-1931), Petre Andrei (1891-1940), Eugen
Speranţia (1888-1972), Alexandru Claudian (1898-1962), George Em. Marica (1904-
1982).
În urma reformei comuniste a învăţământului românesc, din anul 1948, sociologia
a fost eliminată din învăţământ şi din cercetarea ştiinţifică, fiind considerată o ştiinţă
burgheză. În 1966, învăţământul sociologic universitar a fost reluat, ulterior având loc o
expansiune rapidă a cercetării sociologice. Manifestându-şi funcţia critică, sociologia a
intrat, treptat, în conflict cu puterea comunistă. De altfel, existenţa sociologiei se află în
contrasens cu logica oricărui sistem totalitar. După Revoluţia din decembrie 1989,
învăţământul sociologic şi cercetarea sociologică sunt reluate şi reorganizate.
2. METODOLOGIA ŞI ETAPELE CERCETĂRII SOCIOLOGICE
2.1. Principalele ramuri ale sociologiei
2.2. Principiile metodologiei cercetării sociologice
2.3. Etapele cercetării sociologice

2.1. Principalele ramuri ale sociologiei

11
Sociologia se ocupă cu studiul ştiinţific al vieţii sociale a oamenilor şi al
rezultatelor interacţiunii lor de grup. Este evident faptul că acest domeniu de studiu este
extrem de vast şi, prin urmare, nu poate fi tratat în profunzime în toată întinderea sa.
Astfel, s-a impus necesitatea specializării analizei sociologice pe anumite aspecte ale
vieţii sociale. În timp, s-au constituit zeci de ramuri specializate de sociologie care, astfel,
acoperă totalitatea aspectelor vieţii sociale. Principalele ramuri specializate ale
sociologiei, într-o prezentare ce nu are pretenţia de a fi exhaustivă, sunt:
 sociologia comunităţilor;
 sociologia rurală;
 sociologia urbană;
 sociologia industrială;
 sociologia muncii;
 sociologia artei;
 sociologia educaţiei;
 sociologia literaturii;
 sociologia comparativă;
 sociologia păcii şi războiului;
 sociologia economică;
 sociologia organizaţiilor;
 sociologia familiei;
 sociologia sănătăţii;
 sociologia religiilor;
 sociologia opiniei publice;
 sociologia timpului liber;
 sociologia juridică;
 sociologia devianţei;
 sociologia sportului;
 sociologia schimbării sociale etc.

2.2. Principiile metodologiei cercetării sociologice

12
Metodologia desemnează “ştiinţa metodelor”, fiind echivalentă cu logica
procesului de cunoaştere şi cu analiza căilor unei cât mai bune cunoaşteri.
Pentru ca cercetările empirice referitoare la comportamentele individuale şi
colective, la personalitate şi societate să fie riguros efectuate, se cuvine să luăm în
considerare principii metodologice:
- Principiul unităţii dintre teoretic şi empiric (“modelul ştiinţei”, propus de Walter
Walace). Potrivit acestui principiu, raţionamentele bazate pe cunoştinţele teoretice
orientează cercetarea directă, observaţională, aceasta din urmă conferind valoare de
adevăr intuiţiei teoretice.
- Principiul unităţii dintre înţelegere (comprehensiune) şi explicaţie. Acesta pune în
discuţie raportul dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii în ştiinţele socioumane.
- Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ reclamă utilizarea convergentă a
metodelor statistice şi cazuistice, cu alte cuvinte folosirea unor metode care sunt,
deopotrivă, cantitative şi calitative (de exemplu, analiza conţinutului). Astfel, imaginea
despre realitate va fi mai bogată şi nuanţată, mai edificatoare.
- Principiul unităţii dintre judecăţile constatative şi cele evaluative presupune
“angajarea morală a cercetătorului în sprijinul valorilor înalt umaniste şi al idealurilor
naţionale, sociologia liberă de valori fiind, mai degrabă, un deziderat decât o realitate” (S.
Chelcea, Metodologia cercetării sociologice, 2001, pp.55-57).

2.3. Etapele cercetării sociologice


Etapele unei cercetări sociologice, (parte componentă fundamentală a
metodologiei cercetării), întotdeauna urmând aceeaşi cronologie logică, sunt, în ordine,
următoarele:
a) stabilirea problemei de studiat: din multitudinea de posibilităţi pe care realitatea
socială, practic inepuizabilă, ni le oferă, cercetătorul selectează un aspect pe care îl
consideră a fi important fie din punct de vedere teoretic, fie practic. Acel aspect va lua
forma unei probleme sociale. Rolul sociologului este acela de a formula problema socială
în termeni sociologici, astfel încât să poată fi abordată în mod ştiinţific. Cu alte cuvinte,
problema socială devine problemă sociologică;
a) studiul bibliografiei problemei: parcurgerea literaturii de specialitate referitoare la
problema sau domeniul de care ne ocupăm este o etapă obligatorie în orice cercetare

13
sociologică. Cunoaşterea rezultatelor la care au ajuns predecesorii ne permite să evităm
impasurile şi ne oferă idei noi pentru cercetarea pe care o întreprindem. Această etapă
presupune, de regulă, activitatea de bibliotecă sau de arhivă, întrucât rezultatele
cercetărilor anterioare se regăsesc în cărţi, reviste, bănci de date etc.;
b) formularea ipotezelor: pornind de la experienţa sa anterioară şi de la studiul
literaturii de specialitate, sociologul stabileşte anumite legături între faptele sociale,
legături ce urmează a fi demonstrate prin cercetarea pe care o întreprinde. Legătura,
afirmată, dar nedemonstrată încă între două variabile (una cauză, cealaltă efect), poartă
numele de ipoteză. Ipotezele se pot formula pe mai multe căi: pe baza propriei experienţe
de viaţă şi a propriei experienţe de cercetare, prin deducţie, pornind de la alte ipoteze
întâlnite în literatura de specialitate, prin analogie cu ipotezele folosite în alte domenii
ştiinţifice etc. Chiar dacă nu toate ipotezele vor fi confirmate de cercetare, acest fapt nu
trebuie să reprezinte un motiv de ruşine pentru un cercetător. Dimpotrivă, infirmarea unei
ipoteze este importantă din punct de vedere al progresului ştiinţific întrucât arată altor
cercetători calea sau căile de analiză ce trebuiesc evitate ;
c) determinarea populaţiei de studiat: aceasta implică, de cele mai multe ori,
alcătuirea anumitor eşantioane reprezentative pentru întreaga populaţie. Selectând extrem
de riguros un eşantion, el va fi capabil să asigure reprezentativitatea pentru populaţia
totală a unei ţări, de exemplu, în raport cu variabilele considerate relevante pentru
problema investigată (sex, vârstă, pregătire şcolară, profesie, mediu de rezidenţă,
naţionalitate etc.). Mărimea eşantionului este în raport cu gradul de precizie urmărit (cu
cât se urmăreşte o eroare mai mică, cu atât eşantionul va fi mai cuprinzător). Ca exemplu,
pentru o cercetare la nivel naţional în ţara noastră, un eşantion de aproximativ 1500 de
persoane este asociat cu o marjă de eroare de 3%;
d) stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare: în raport cu problema de studiat şi
cu ipotezele enunţate, se stabilesc metodele şi tehnicile prin care se vor colecta datele;
e) colectarea datelor: aceasta este etapa de teren, de contact cu populaţia de studiat.
Colectarea datelor se poate face direct, de către sociolog, sau cu ajutorul unor persoane
calificate - operatorii de anchetă;
f)analiza rezultatelor: datele obţinute în etapa precedentă sunt prelucrate, combinate şi
analizate, astfel încât să permită verificarea ipotezelor avansate;

14
g) formularea concluziilor: în această etapă, sociologul acceptă, respinge sau
modifică ipotezele avansate şi formulează concluzii cu finalitate aplicativă sau teoretică.
Rezultatele cercetării vor fi redactate şi prezentate într-o formă cât mai accesibilă (spre
exemplu, sub forma documentelor scrise, cd-urilor, disketelor, benzilor magnetice etc.).

3. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE


3.1. Precizări conceptuale
3.2. Metode şi tehnici de cercetare

3.1. Precizări conceptuale

15
Înainte de a prezenta mai detaliat principalele metode şi tehnici utilizate în
cercetarea sociologică, se impune anume precizări de ordin conceptual. Astfel, prin
metodă înţelegem modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi de
transformare a realităţii obiective. Tehnica reprezintă o operaţie concretă de identificare
sau utilizare a datelor realităţii în interesul cunoaşterii. Tehnicile de cercetare sunt
subsumate metodelor (spre exemplu, în cercetarea sociologică, metoda anchetei
sociologice are drept de tehnici de cercetare chestionarul şi interviul). Procedeul
desemnează maniera de acţiune, de utilizare a instrumentelor de investigare.
Instrumentele reprezintă uneltele materiale de care se foloseşte sociologul pentru
cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor sociale (exemple de instrumente: foaia de
observaţie, chestionarul tipărit etc.). Modul în care se corelează conceptele prezentate
poate fi exemplificat astfel: metoda anchetei sociologice prezintă tehnica chestionarului
sociologic şi tehnica interviului sociologic; la rândul său, tehnica chestionarului
sociologic prezintă următoarele procedee: chestionarul autoadministrat, respectiv
chestionarul administrat de către operatorii de anchetă. Încheind prezentarea acestui
exemplu, menţionăm drept instrument de investigare al anchetei sociologice chestionarul
tipărit. Observăm, astfel, că metoda se află în planul nivelului teoretic, în timp ce
instrumentele de investigare se plasează la nivelul empiric al cercetării, ceea ce
evidenţiază încă o dată strânsa şi indispensabila legătură între teoretic şi empiric în
cercetarea sociologică.

3.2. Metode şi tehnici de cercetare


Principalele metode şi tehnici utilizate în cercetarea sociologică sunt: ancheta
sociologică, sondajul de opinie, chestionarul, interviul, observaţia, experimentul, studiul
documentelor, studiul de caz, analiza secundară, analiza de conţinut, măsurarea şi
scalarea.
a) Ancheta sociologică
Ancheta sociologică reprezintă o metodă de cercetare ce încorporează tehnici,
procedee şi instrumente interogative de culegere a informaţiilor, specifice interviului şi
chestionarului. Ancheta sociologică are un caracter neexperimental, cu un grad relativ
scăzut de control al cercetătorului asupra variabilelor analizate. Obiectul de abordare îl
constituie realitatea socială, evenimente, fenomene şi procese specifice, precum şi
atitudinea oamenilor faţă de acestea, semnificaţiile pe care ei li le atribuie, sfera lor de

16
aspiraţii, interese, preocupări şi comportamente din domeniile economic, demografic,
cultural, politic, opţiunile preelectorale, activităţile de timp liber etc. Specific anchetei
sociologice este faptul că oamenii sunt aceia care furnizează informaţiile. De aici, o
limitare severă a aplicării anchetei, anume la acele aspecte în legătură cu care oamenii
deţin informaţii. Realizarea unei anchete sociologice presupune un demers metodologic
riguros, tocmai pentru a suplini lipsa de control asupra variabilelor.
Iată care sunt etapele unei anchete sociologice.
- stabilirea temei ;
- determinarea obiectivelor ;
- documentarea prealabilă : literatura de specialitate a problemei, a rapoartelor de
cercetare pe aceeaşi temă, o primă luare de contact direct cu situaţia concretă, o vizită în
teren ;
- elaborarea ipotezelor ;
- definirea conceptelor ;
- operaţionalizarea ;
- cuantificarea : fixarea expresiilor cantitative ale indicatorilor direct observabili –
măsurabili – pentru care se culeg date ;
- determinarea populaţiei (definirea universului anchetei) : localizarea şi structurile
principale ale populaţiei, fixarea subiecţilor investigaţi prin cuprindere totală, tip
recensământ, sau parţială, prin loturi sau eşantioane reprezentative ;
- stabilirea tehnicilor şi a procedeelor de anchetă : de intervievare şi/sau chestionare ;
- întocmirea instrumentelor de lucru : elaborarea chestionarelor, a ghidurilor de interviu
, a planurilor de convorbire, teste, scale etc. ; verificarea şi definitivarea lor ;
- ancheta pilot : repetiţia în mic a anchetei propriu-zise ; tot acum are loc şi testarea
instrumentelor ;
- constituirea echipei de anchetatori, instruirea acestora şi repartizarea sarcinilor ;
- întocmirea calendarului de desfăşurare a anchetei ;
- culegerea datelor ;
- verificarea informaţiilor culese şi reţinerea formularelor valide în vederea prelucrării ;
- codificarea informaţiilor (în măsura în care nu au fost precodificate la elaborarea
instrumentelor) ;

17
- prelucrarea datelor (individual-manual sau computerizat) ;
- analiza şi interpretarea datelor ;
- redactarea raportului de anchetă ;
- stabilirea, împreună cu beneficiarul, a eventualelor măsuri de intervenţie.
De multe ori, ancheta sociologică combină modalităţile interogative cu alte
metode şi tehnici de cercetare, cum ar fi cele ale observaţiei ştiinţifice, ale analizei
documentare etc. Astfel, putem compara ceea ce spun oamenii cu ceea ce fac, ceea ce se
aude cu ceea ce se vede.
Ancheta sociologică prezintă o valoare deosebită, prin aceea că ea constituie o
modalitate ştiinţifică de investigare, adesea singura disponibilă, a universului subiectiv al
vieţii sociale (opinii, atitudini, satisfacţii, aspiraţii, convingeri, cunoştinţe etc.) de ordin
individual şi de grup (colectiv).
Folosind ancheta sociologică, pot apărea erori datorate :
- modului defectuos de lucru ;
- lipsei de cooperare din partea subiecţilor .
Aceste erori trebuie prevenite printr-un control sistematic al calităţii activităţilor.
Limita principală a anchetei sociologice decurge din însăşi natura domeniului
studiat, a relaţiilor dintre opiniile, atitudinile, convingerile şi comportamentele umane,
care nu urmează nici pe de parte un model liniar de determinare.

b)Sondajul de opinie
Sondajul de opinie reprezintă o metodă de cunoaştere a opiniei publice cu ajutorul
interviului şi a eşantionării.
Sondajele de opinie au apărut şi s-au perfecţionat din punct de vedere tehnic prin
utilizarea lor pentru a cunoaşte opiniile alegătorilor şi, pe această bază, pentru a prognoza
comportamentul electoral. Sondajele preelectorale dau posibilitatea evaluării preciziei cu
care s-au măsurat opiniile. Aplicarea sondajelor de opinie se mai face şi pentru studierea
comportamentului economic, cultural, politic-participativ. Există sondaje electorale,
comerciale, culturale, profesionale.
Sondajul de opinie este adecvat cercetării opiniilor şi intereselor unor mari
populaţii (oraşe, zone, întreprinderi, diferite structuri demografice) relativ eterogene.

18
Principalele avantaje :
- economie de timp, de fonduri, de forţă de muncă specializată ;
- permite studierea unor aspecte ce nu pot fi observate altfel (prin recensăminte sau
statistici administrative, de ex.) ;
- se adaptează uşor la teme şi obiective variate ;
- este singura cale de a culege informaţii cantitative cu privire la întregi structuri
demografice.
Dintre dezavantaje, amintim :
- opiniile înregistrate sunt adesea distorsionate datorită « intervenţiei » unor factori
identificaţi sau neidentificaţi ;
- « imaginea » obţinută prin analiza răspunsurilor nu oferă certitudine asupra
« universului » sau temei investigate, din cauza faptului că vizează direct doar un
« fragment » sau o parte – fie ea şi reprezentativă – a populaţiei totale ;
- exigenţele metodologice sunt atât de mari încât erorile sunt frecvente ;
- adesea, concluziile obţinute nu justifică cheltuielile efectuate, mai ales atunci când
sondaje asemănătoare au mai fost întreprinse de alte echipe de cercetare.

c) Chestionarul în cercetarea sociologică


Chestionarul este o tehnică şi, corespunzător, instrument de investigare, constând
dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice, ordonate logic şi
psihologic care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin
autoadministrare, determină din partea celor anchetaţi răspunsuri ce urmează a fi
înregistrate în scris.
Chestionarul este utilizat atât pentru culegerea datelor obiective (vârstă, sex), cât
şi a celor subiective (opinii, atitudini, aspiraţii).
Tipuri mai importante de chestionare :
- de date factuale (de tip administrativ) ;
- de opinie (vizează opiniile, atitudinile, aspiraţiile subiecţilor) ;
- speciale, cu o singură temă, respectiv omnibus, cu mai multe teme ;
- cu întrebări închise (precodificate) ;
- cu întrebări deschise (libere, postcodificate) ;

19
- cu întrebări mixte ;
- autoadministrate( poştale, publicate în reviste şi ziare) ;
- administrate de operatorii de anchetă.
Structura chestionarului : vizează tipurile de întrebări şi raporturile dintre ele.
1.întrebări introductive : au rolul de a sparge gheaţa, de a încălzi atmosfera ;
2.întrebări de trecere (tampon) : au scopul de a marca, în structura chestionarului, apariţia
unei noi grupe de întrebări referitoare la o altă problemă ;
3.întrebări filtru : opresc trecerea unor categorii de subiecţi la întrebările succesive,
reprezentând, în acelaşi timp, un control al calităţii răspunsurilor ;
4.întrebări bifurcate : separă sensurile pro şi contra din răspunsurile subiecţilor, dar, spre
deosebire de cele filtru, nu opresc subiectul de a urma succesiunea întrebărilor şi nici nu
califică răspunsurile date;
5.întrebări de control : nu aduc informaţii noi, ci verifică fidelitatea, constanţa opiniei
exprimate ; dau asigurări şi asupra faptului dacă subiecţii au înţeles exact sensul
întrebărilor ;
6.întrebări de identificare : servesc la analiza răspunsurilor din chestionar ; încheie
chestionarul.
Principalele tehnici de construire a chestionarului :
- tehnica pâlniei : presupune trecerea de la general la particular ;
- tehnica pâlniei răsturnate : de la particular la general.
Formularea întrebărilor trebuie să fie clară, simplă. Se vor evita negaţiile. Se vor
evita întrebările ce generează teamă, care sunt prea intime etc.
Erori pot apărea din următoarele cauze : de memorie, netransmiterea cuvânt cu
cuvânt a instrucţiunilor, comportament variabil de la operator la operator, folosirea
propriului vocabular în înregistrarea răspunsurilor.

d) Interviul ca tehnică de cercetare ştiinţifică


Interviul reprezintă o tehnică de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a
informaţiilor verbale de la indivizi şi grupări umane, în vedrea verificării ipotezelor sau
pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane.

20
Se recomandă utilizarea interviului când se studiază comportamente greu de
observat, pentru că se desfăşoară în locuri private, în studiul credinţelor, opiniilor şi
atitudinilor (Margaret Stacey, 1970).
Principalele scopuri ale utilizării interviurilor sunt :
- de explorare ;
- ca principală tehnică de recoltare a informaţiilor ;
- de recoltare a unor informaţii complementare
Principalele avantaje ale utilizării interviului :
1.flexibilitatea ;
2.rata mai ridicată a răspunsurilor ;
3.observarea comportamentelor non-verbale ale intervievaţilor ;
4.spontaneitatea răspunsurilor ;
5.asigurarea unor răspunsuri personale.
Ca dezavantaje, amintim :
1.costul ridicat ;
2.timpul îndelungat ;
3.erorile datorate operatorilor de interviu ;
4.imposibilitatea de a consulta diverse documente în vederea formulării unor răspunsuri
precise ;
5.neasigurarea anonimatului.
Iată care sunt tipurile de interviu mai des utilizate :
- de opinie : se urmăreşte o anumită opinie ;
- interviul documentar : legat de reconstituirea unor fapte, evenimente (R. Duverger,
1961) ;
- extensive (se aplică pe un lot mare de subiecţi) ;
- intensive : se aplică pe un lot redus de persoane ; este mai profund ;
- clinic (nondirectiv, folosit frecvent în psihologie ; presupune comunicarea autentică
bazată pe încredere şi înţelegere între pacient şi terapeut) ;
- cu răspunsuri libere ;
- centrat (ghidat, focalizat) : abordează teme şi ipoteze dinainte stabilite, dar întrebările şi
succesiunea lor nu sunt prestabilite ;

21
- cu întrebări închise, respectiv deschise ;
- unice (sondajul de opinie) ;
- repetate (în psihoterapie ; în analizele panel) ;
- interviu personal ;
- interviu de grup ;
- face to face, respectiv prin telefon ;
- explorativ, de cercetare sau de verificare.
Operatorul de interviu este o persoană calificată pentru intervievarea persoanelor
în anchetele sociologice şi sondajele de opinie publică. Acesta are următoarele sarcini
(C.A.Moser) :
1.găsirea persoanelor cuprinse în eşantion ;
2.obţinerea acordului acestora pentru intrvievare ;
3.punerea întrebărilor conform ghidului de interviu ;
4.înregistrarea răspunsurilor.
Caracteristicile unui bun operator :
>un fizic plăcut,
>o mare capacitate de adaptare socială,
>să fie sănătos, onest, conştiincios,
>cu un nivel de cultură generală relativ ridicat.
Acesta poate fi un funcţionar ieşit la pensie, un student, o casnică cu nivel mediu
de instrucţie.

e)Metoda observaţiei
Observaţia este o metodă ştiinţifică de colectare a datelor cu ajutorul simţurilor în
vederea inferenţelor sociologice, pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie
sistematic şi obiectiv mediul înconjurător, oamenii şi relaţiile interpersonale,
comportamentul verbal, produsele activităţilor creative ale indivizilor/grupurilor.
În continuare ne vom ocupa de principalele tipuri de observaţie.
.Observaţia directă
Aceasta este o observaţie participativă. Ea presupune :
>un scop determinat ;

22
>o notare sistematică ;
>control ;
>repetare.
Observaţia ştiinţifică este polemică : ea confirmă sau infirmă o teză anterioară ;
evident că ea trebuie să se bazeze pe teorie. Existenţa ipotezelor este indispensabilă.
Dezavantaje :
>nu se conjugă uşor cu eşantionarea aleatoare ;
>prezintă un grad sporit de subiectivitate ;
>se pretează mai puţin la interpretări statistice.
Este foarte important ca cercetătorul să se integreze colectivităţii cercetate.Trebuie
ca el să ştie să prezinte scopul studiilor sale explicit celor studiaţi.
Un tip de observaţie directă este observaţia externă. Aceasta presupune situarea
observatorului în afara sistemului observat. Cercetătorul va stabili anumite categorii de
observaţie în care va grupa datele culese.
Observaţia coparticipantă presupune a lua parte, pe cât permite situaţia, conştient
şi sistematic la viaţa activă, la interesele şi sentimentele grupului studiat. Participarea
poate fi pasivă sau activă, ajungând, chiar, la cea totală. Acest tip are un caracter
descriptiv şi un scop explorativ.
2.Observaţia indirectă.
O tehnică a acestui tip de observaţia este cercetarea documentelor. Pot fi cercetate
documente oficiale şi/sau documente personale.

f) Experimentul în ştiinţele socio-umane


Experimentul reprezintă o metodă de cercetare a relaţiilor cauzale dintre faptele,
fenomenele şi procesele sociale, care constă în măsurarea acţiunii variabilelor
independente asupra variabilelor dependente, în condiţiile în care acţiunea altor factori,
nespecificaţi în ipoteză, este ţinută sub control.
Cercetătorul îşi propune să provoace producerea fenomenelor cu scopul de a le
înregistra dinamica şi de a le explica prin identificarea relaţiilor cauză-efect.
Tipuri de variabile :
1.explanatorii :- independente (factorii introduşi în experiment)

23
- dependente : iau valori diferite funcţie de efectul variabilelor
independente ;
2. exterioare controlate ;
3. exterioare necontrolate.
Grupul experimental reprezintă ansamblul persoanelor asupra cărora se exercită
influenţa variabilelor independente. Pentru compararea efectelor introducerii variabilelor
independente se utilizează unul sau mai multe grupuri de control, asupra cărora nu
acţionează variabilele independente.
Tipuri de experimente :
- natural : situaţia experimentală e însăşi viaţa socială ;
- artificial : situaţia experimentală e creată de cercetător ;
- proiectat : situaţia experimentală este planificată de către cercetător ;
- post-facto : situaţia experimentală oferită de schimbările din viaţa socială serveşte ca
material de analiză raţională a legăturilor dintre variabile ;
- succesive ;
- simultane ;
- de laborator : desfăşurat într-o situaţie socială artificială ; permite un bun control al
situaţiei experimentale ;
- de teren : se desfăşoară în situaţii sociale reale ; acestea pot fi pasive sau active, funcţie
de posibilitatea cercetătorului de a introduce variabilele independente.
La nivelul socialului apare necesitatea proiectării experimentului cu mai multe
variabile independente.
În experiment, situaţia experimentală poate ea însăşi să intervină ca o variabilă
independentă. Pentru a măsura influenţa situaţiei experimentale asupra variabilelor
dependente, se recomandă proiectarea unor experimente cu două sau trei grupe de
control.

g) Studiul documentelor sociale. Biografia socială


Documentele sociale reprezintă texte, imagini grafice sau obiecte care furnizează
informaţii despre faptele, fenomenele şi procesele sociale din trecut sau prezent.

24
Documentele sociale sunt « urme » lăsate de faptele sociale (Ch. Seignobos).
Urmele sunt directe (clădiri, unelte) şi indirecte (texte, acte). Pornind de la aceste urme,
sociologul încearcă să reconstituie în plan teoretic viaţa socială, relaţiile interumane,
procesele sociale.
O schemă a principalelor tipuri de documente sociale, datorată psihosociologului
Septimiu Chelcea, se prezintă astfel :
I. Documente scrise
>cifrice
a.publice
a1.oficiale : recensăminte, anuare statistice
a2.neoficiale : studii statistice tipărite
b.personale
b1.oficiale : acte de proprietate, impozite
b2.neoficiale : bugete de familie
>necifrice
a.publice
a1.oficiale : constituţia
a2.neoficiale : cărţi, articole de presă, afişe
b.personale
b1.oficiale : actele de identitate
b2.neoficiale : biografii, scrisori, jurnale
II. Documente nescrise
>vizuale
a.aparţinând culturii materiale : uneltele de muncă, produsele muncii
b.aparţinând culturii spirituale : simboluri, iconografie
>audiovizuale
a.filme : documentare, artistice
b.programe TV şi video : documentare, artistice
>auditive
a.programe radio
a1.ştiri, informaţii, comentarii

25
a2.programe cultural-artistice
b.discuri, benzi imprimate : documentare/artistice
În continuarea temei vom analiza mai în detaliu biografia socială. Aceasta
reprezintă o metodă de (auto)înregistrare a experienţei de viaţă a individului, document
personal neoficial utilizat în studierea faptelor, activităţilor, aspiraţiilor, a universului de
gândire şi simţire proprii individului, dar şi a condiţiilor social-economice concrete în
care acesta trăieşte.
Apariţia acestei metode se identifică cu apariţia lucrării « Ţăranul polonez în
Europa şi America » a lui William Thomas şi Florian Znaniecki în 1918. Lucrarea a
demonstrat importanţa documentelor sociale, inclusiv a biografiei sociale, pentru
studierea unor fenomene psihosociale cum ar fi cele de adaptare şi integrare socio-
culturală, de internalizare a unor noi norme şi valori, oferind o alternativă la abordarea
statistică a faptelor sociale şi militând pentru o sociologie bazată pe existenţa concretă a
indivizilor umani, pe experienţa lor de viaţă. Biografia socială a fost supranumită, de
altfel, « metoda poloneză ».
Câteva probleme metodologice ridicate de această metodă :
- dificultatea colectării unui număr suficient de mare de (auto)biografii în vederea
asigurării reprezentativităţii datelor şi concluziilor.
- greutatea stabilirii autenticităţii documentului
Câteva tipuri de biografii :
>provocate/neprovocate ;
>spontane /dirijate ;
>scrise/vorbite
Semnalăm, în acest context, şi lucrarea lui Oscar Lewis, « Copiii lui Sanchez »
(1961), ce are o valoare deosebită pentru ilustrarea a ceea ce înseamnă să trăieşti într-o
« cultură a mizeriei ». Lucrarea e alcătuită din autobiografiile dirijate, înregistrate pe
bandă de magnetofon, ale celor cinci membri ai familiei Sanchez.

h) Studiul de caz (analiza de caz)


Studiul de caz reprezintă o metodă de cercetare exhaustivă a unei unităţi sociale, a
unor evenimente, fenomene sau procese considerate a alcătui un tot structurat.

26
Există şi teoretizări ale acestei metode, în care se subliniază caracterul său
empiric, ca strategie de cercetare de teren de tip neexperimental, în care sunt utilizate
surse diverse de informare.
Această metodă este adecvată când se cercetează aspecte prezente de viaţă socială
şi nu se exercită un control asupra comportamentelor şi acţiunilor (ceea ce o deosebeşte
de experiment), căutându-se să se răspundă la întrebări de tipul « cum » şi «de ce » au loc
acestea (ceea ce o deosebeşte de monografie, care rămâne descriptivă).
Într-o altă accepţiune, studiul de caz este înţeles şi ca metodă de diagnoză (deci nu
de cercetare), prin care se realizează o abordare intensivă, din perspectiva câtorva
caracteristici considerate esnţiale, a unei unităţi sociale, a activităţii individuale, a
personalităţii umane.

i) Analiza secundară. Arhivele pentru cercetări sociologice empirice


Analiza secundară presupune studiul, în alt scop decât cel iniţial, al datelor deja
analizate. Reprezintă analiza şi interpretarea într-o manieră diferită a unor date colectate
în alt scop. Costul este mult redus, dacă avem date culese la care putem apela. Datele le
găsim în băncile de date.
Arhivele de date sociologice sunt adevărate « bănci de informaţii » în domeniul
sociologiei, care au ca scop adunarea, sistematizarea şi pregătirea pentru analiza
secundară a datelor rezultate din anchetele sociologice.
Banca de date desemnează o colecţie organizată de informaţii referitoare la un
anumit domeniu al activităţii social-economice.
Există diferite tipuri de arhive :
- pentru cercetări ştiinţifice ;
- pentru date comerciale ;
- regionale ;
- tematice.
Arhivarea cercetărilor sociologice constituie primul pas în analiza secundară, iar
combinarea cu ajutorul computerului a informaţiilor din anchetele sociologice cu datele
statistice şi cu alte documente sociale sporeşte eficienţa cercetărilor sociologice.
Sunt necesare două condiţii pentru aplicarea analizei secundare :

27
- existenţa unui număr suficient de date de anchetă ;
- pregătirea acestor date pentru o potenţială cercetare.
Ambele condiţii sunt satisfăcute numai prin înfiinţarea de arhive pentru cercetări
sociologice concrete.
Analiza scundară este o tehnică de prelucrare a datelor arhivate, constând din
valorificarea datelor sub un alt punct de vedere decât acela pentru care au fost strânse.
Cea mai fructuoasă este analiza scundară a chestionarelor.
În analiza secundară se obţin date într-un timp scurt şi cu un cost redus. Intervin,
însă, probleme de ordin statistic şi apare şi problema echivalenţei indicatorilor.
Analiza primară reprezintă valorificarea datelor adunate de cercetător în mod
special pentru problema în raport cu care se face prelucrarea.
Din multitudinea indicatorilor folosiţi în analiza primară, în analiza secundară se
reţine un număr restrâns din aceştia, pentru că datele sunt situate într-un nou cadru de
referinţă, care nu mai este identic cu primul. Pe baza indicatorilor reţinuţi în analiza
secundară, se formează concepte secundar-analitice.
Analiza secundară trebuie completată cu analiza contextuală.
Dintre avantajele analizei secundare, amintim :
- se obţin rezultate rapide cu cost redus ;
- facilitează pregătirea şi pretestarea noilor anchete ;
- face concluziile mai sigure ;
- permite cronologic comparaţii inter şi intraculturale.

j)Analiza de conţinut
Prin analiză de conţinut înţelegem un ansamblu de tehnici de cercetare
cantitativ/calitativă a comunicării verbale şi non-verbale, constând în identificarea şi
descrierea obiectivă şi sistematică a conţinutului manifest/latent al comunicării, în
vederea formulării unor concluzii ştiinţifice privind personalitatea celor care comunică,
societatea în care se realizează comunicarea, precum şi comunicarea însăşi, ca
interacţiune socială.
Harold Laswell (1949) a impus tehnicile de analiză a conţinutului prin ceea ce
astăzi se numeşte « schema lui Laswell » : cine, ce, cui, cum, cu ce rezultate comunică ?

28
La aceste întrebări, sociologul român Traian Herseni a adăugat : în numele cui, de ce, în
ce împrejurări comunică ?
Iată care sunt unităţile de analiză a conţinutului :
1.Unitatea de înregistrare :acea parte din comunicare ce urmează a fi caracterizată
şi introdusă într-una din categoriile schemei de analiză ;
2.Unitatea de context : segmentul comunicării ce permite stabilirea orientării
unităţilor de înregistrare ; Ex : în ce context apare tema şomajului într-o lucrare ?;
3.Unitatea de numărare : cu ajutorul ei se exprimă cantitativ unităţile de
înregistrare şi de context.
Unităţile de înregistrare, caracterizate, sunt grupate în rubrici sau clase relevante
pentru scopul cercetării. Aceste rubrici sau clase formează schema de categorii pentru
analiza conţinutului comunicării.
Să vedem care sunt etapele aplicării tehnicilor de analiză a conţinutului.
- alegerea temei de cercetare ;
- în funcţie de temă, se alege materialul lingvistic sau nonlingvistic pentru analiză ;
- eşantionarea materialului de analiză ;
- alegerea tehnicilor şi procedeelor de analiză a conţinutului :
>analiza frecvenţelor : constă din înregistrarea frecvenţei de apariţie a unor unităţi de
înregistrare, precum şi din determinarea lor cantitativă cu ajutorul unităţilor de numărare ;
>analiza tendinţei comunicării : evidenţiază, cu ajutorul diferitelor formule matematico-
statistice, atitudinea neutră, favorabilă sau nefavorabilă în raport cu o anumită temă a
celor care comunică ;
>analiza evaluativă : presupune identificarea enunţurilor în legătură cu o anumită temă şi
acordarea de ponderi, în funcţie de atitudinea faţă de aceste teme ;
>analiza de contingenţă : face apel la calculul probabilităţilor şi permite evidenţierea
structurilor asociative în cadrul comunicării ;
- efectuarea propriu-zisă a analizei ;
- redactarea raportului de cercetare.

k) Măsurare şi scalare în ştiinţele sociale

29
Kambel (1920) definea măsurarea ca proces de atribuire de numere calităţilor
reprezentate. B. Russel (1938) afirma că măsurarea unei mărimi este orice metodă de
stabilire a unei corespondenţe unice şi reciproce între toate sau unele mărimi ale unei
clase de obiecte şi toate sau unele numere integrale, raţionale sau reale. S. Stevens
definea măsurarea ca fiind atribuirea numerelor obiectelor sau evenimentelor conform
unor reguli (1946). Max Plank a îndemnat lumea ştiinţifică să facă eforturi de a măsura.
Să încercăm să facem măsurabil tot ceea ce există.
Care sunt nivelele măsurării ?
1.Nivelul nominal : numerele asociate obiectelor nu au semnificaţia lor reală, nu
exprimă mărimi ; sunt doar semne.
Ex. :Secţia sociologie-1
Secţia psihologie-2
Secţia pedagogie-3
Secţia asistenţă socială-4
2.Nivelul ordinal : corespunde situaţiilor în care proprietăţile se pot ierarhiza.
Ex. : starea de satisfacţie :1. Foarte nesatisfăcătoare 2. În mare parte
nesatisfăcătoare 3. Nesatisfăcătoare 4. Nici nesatisfăcătoare, nici satisfăcătoare 5.
Satisfăcătoare 6. În mare măsură satisfăcătoare 7. Foarte nesatisfăcătoare
Numerele asociate nu indică mărimi absolute, au doar semnificaţie de rang.
3.Nivelul de interval (cardinal) : redă intensitatea. Obiectul măsurat poate fi
descris cantitativ (cuantificat)
Exemple curente : scala termometrelor, greutatea măsurată pe cântar.
Evaluarea măsurării se face analizând validitatea măsurării şi fidelitatea acesteia.
Scalarea reprezintă un tip de măsurare unidimensională.Se măsoară o singură
caracteristică a unui fenomen. Scalarea este un proces prin care fenomenele non-
cantitative sunt plasate simbolic sau real de-a lungul unui continuum. Nu se pot scala
fenomenele care au numai două valori (prezenţă sau abenţă) – căsătorit/necăsătorit.
Scala, ca instrument de măsurare utilizat în scalare, se prezintă sub forma unui
chestionar.
O altă definiţie prezintă scalarea ca fiind o modalitate de măsurare realizată prin
redarea intensităţii de manifestare a unor fenomene sociale şi psihosociale, prin ordonarea

30
pe un continuum sau pe un spaţiu linear gradat (scală), ce se întinde de la extrema
favorabilă (pozitivă) la cea nefavorabilă (negativă).
Câteva tipuri semnificative de scale sunt prezentate acum.
1. Scale simple : alcătuite dintr-un singur item ale cărui componente se distribuie
pe un continuum.
1.1. de ierarhizare Ex. Ce reprezintă munca pentru Dvs. ?
i)un mijloc de asigurare a existenţei
ii)o valoare socială
iii)prestigiu social
1.2 de notare (de evaluare) : alcătuite din judecăţi, aprecieri, evaluări emise pe
baza unor criterii explicite, privitoare la acţiunile şi performanţele indivizilor şi
grupurilor, la calităţile persoanelor, obiectelor, ideilor etc.
2. Scale compuse : formate dintr-un set de itemi ce se referă la aceeaşi proprietate
a fenomenului analizat.
2.1scale compuse diferenţiale – scalele Thurstone
2.2scale compuse sumative – scala Likert
2.3scale compuse sumative – scala Bogardus (a distanţei sociale)
2.4diferenţiatorul semantic al lui Osgood

4. CONŢINUTUL ŞI STRUCTURA CULTURII


4.1. Cultura în accepţiune sociologică
4.2. Elementele culturii: simboluri, rituri, limbaj, norme, tradiţii, moravuri,
valori
4.3. Unitatea şi variabilitatea culturii (universalii culturale, subcultură,
contracultură, etnocentrism, xenocentrism, relativism cultural)

31
4.1. Cultura în accepţiune sociologică
Cultura este un fenomen complex, care cuprinde aproximativ toate manifestările
umane, astfel că ea a fost definită în multe feluri. Totodată, datorită complexităţii ei,
cultura este abordată din unghiuri diferite de diferite discipline, între care etnografia şi
antropologia culturală (ambele axate pe culturile primitive şi culturile populare),
sociologia culturii, preocupată îndeosebi de condiţionarea socială a culturii, filosofia
culturii, preocupată de fondul comun tuturor culturilor particulare.
Unele definiţii sunt prea largi întrucât includ în cultură toate manifestările sociale
ale omului, dar nu tot ce se întâmplă în societate constituie un fenomen cultural.
Alte definiţii date culturii sunt prea înguste, deoarece o reduc la creaţiile
spirituale, deşi caracteristica acestora de a aduce ceva nou în societate este prezentă şi în
creaţiile materiale.
De aceea, într-o accepţie foarte generală, prin cultură înţelegem ansamblul
modelelor de gândire, atitudine şi acţiune care caracterizează o populaţie sau o societate,
inclusiv materializarea acestor modele în lucruri. Cultura cuprinde, deci, componente
ideale (credinţe, norme, valori, simboluri, modele de acţiune) şi componente materiale
(unelte, locuinţe, îmbrăcăminte, mijloace de transport etc.). Cultura se dobândeşte prin
convieţuire socială.
Prin cultură înţelegem produsele ideale şi materiale ale unui grup, iar prin
societate înţelegem un grup relativ autonom, care se autoreproduce, ocupă acelaşi
teritoriu şi participă la o cultură comună.
Cultura oferă oamenilor posibilităţi multiple de adaptare la medii naturale foarte
diferite.
Cultura poate fi caracterizată mai precis dacă luăm în considerare şi principalele
elemente ale culturii, la care ne referim în continuare.

4.2. Elementele culturii: simboluri, rituri, limbaj, norme, tradiţii, moravuri,


Valori

32
A. Simbolurile
Reprezentarea lumii trece prin simbolurile la care aderă un grup sau o societate. În
orice cultură, simbolurile sunt esenţiale pentru comunicare şi, mai larg, pentru viaţa
socială.
Simbolurile sunt semne arbitrare utilizate la nivel social pentru a desemna ceva
(un obiect, o acţiune, o atitudine etc.). Modurile în care ne îmbrăcăm, mâncăm, ne
adresăm altora, ne iubim sau ne duşmănim, vorbim sau gândim sunt orientate de
simboluri.
Simbolurile pot lua forme foarte diferite de la o societate la alta sau de-a lungul
istoriei unei societăţi. Dinamica simbolurilor este uneori foarte rapidă, producându-se
modificări de la o generaţie la alta. Spre exemplu, generaţia adultă de astăzi se adresa
părinţilor cu formulele “mamă” şi “tată” şi utilizând pronumele de politeţe (erau
dovedite, astfel, respectul faţă de părinţi şi buna creştere); părinţii de astăzi, însă, au alte
raporturi cu copiii lor – tot mai frecvent, copiii li se adresează părinţilor pe nume şi fără
formule de politeţe (expresie a democratizării vieţii de familie).

B. Ritul
Ritul se poate defini ca o secvenţă (serie) formalizată şi stereotipă de acte
săvârşite într-un context religios sau magic.
În societăţile industriale, riturile magice sau religioase şi-au diminuat importanţa
sau au dispărut. În schimb, s-au multiplicat riturile profane: protocolul, ceremonialurile,
regulile de politeţe şi de comportare, sărbătorile etc.
Tradiţional, riturile prezentau o funcţie socială generalizată. Acestea erau
respectate sau, după caz, practicate, de către toţi membrii unei societăţi. În
contemporaneitate, se constată faptul că, fiind extrem de diverse, societăţile sau, după
caz, variatele grupuri aparţinând uneia şi aceleiaşi societăţi prezintă propriile valori,
norme sau rituri.
Astăzi, constatăm faptul că există o toleranţă socială sporită faţă de diferitele rituri
practicate de grupuri diferite de cele din care fiecare din noi face parte. Totodată,
remarcăm şi situaţii în care anumite grupări politice, etnice, religioase încearcă să impună
altor grupuri propriile rituri, valori sau norme.

33
C. Limbajul
Primul element care ne distinge de animale este limbajul simbolic.3 Limbajul a
dobândit diferite forme la oameni, aducândi-şi decisiv aportul la diferenţierea etniilor şi
culturilor. El permite reprezentarea lumii cu ajutorul simbolurilor.
Limbajul este un sistem structurat la nivel social de modele sonore, cu sensuri
(înţelesuri) şi semnificaţii (referenţiale, obiecte la care se referă) specifice şi arbitrare
(convenţionale, stabilite de societate). Însuşirea limbajului semnifică naşterea omului ca
fiinţă socială, ca om, pentru că limbajul este o creaţie socială şi nu poate fi însuşit de om
decât prin socializare, prin calitatea sa de fiinţă socială. Limbajul este principalul
depozitar al simbolurilor. De asemenea, limbajul depozitează achiziţiile culturale trecute
şi, în acelaşi timp, organizează perceperea lumii de către noi. Un specialist, de exemplu,
distinge zeci de tipuri de computere şi pe fiecare îl desemnează cu un nume diferit. Un
cioban, la rândul lui, foloseşte în activitatea sa numeroase vase şi ustensile de lemn,
fiecare cu denumirea sa.
În aceeaşi ordine de idei, remarcăm faptul că fiecare etnie are propriul limbaj,
propriile simboluri, după cum fiecare grup social are maniera sa specifică de a desemna
lucrurile, de a le ordona şi interpreta.
Limbajul reprezintă nu numai un mijloc de comunicare, ci şi un mecanism de
transmitere a unei anumite viziuni asupra lumii, viziune ce ilustrează diferenţele existente
între clase sociale, etnii, sexe.

D. Normele
Normele sunt reguli sociale care specifică comportamentele de adoptat în
situaţiile date. Astfel, nu traversăm strada până când nu se aprinde o lumină verde, nu ne
amuzăm în timpul unei ceremonii funerare, ne ridicăm în picioare la intonarea imnului
naţional, nu fluerăm în biserică sau în amfiteatrul universitar etc.
Normele reprezintă convenţii sociale, convenţii stabilite mai mult sau mai puţin
arbitrar.4 Totodată, normele prezintă şi un caracter constrângător; astfel, nerespectarea
acestora incumbă sancţiuni, pedepse.
3
Carmen Furtună, Sociologie generală, Ed. F.R.M., Bucureşti, 2005, p.79
4
Ioan Mihăilescu, Sociologie generală, Ed, Polirom, Iaşi, 2003, p.46

34
Principalele norme întâlnite într-o societate sunt tradiţiile, moravurile şi legile.
- Tradiţiile
Multe dintre gesturile noastre sunt fondate pe tradiţii.
Tradiţiile sau cutumele sunt modalităţi comportamentale obişnuite şi practicate de
multă vreme de un grup. Astfel, în mod obişnuit, trebuie să fim punctuali la o întâlnire;
ajunşi în acelaşi moment în faţa unei intrări, inclusiv a unui mijloc de transport în comun,
bărbatul o lasă pe femeie să intre mai întâi etc.
Tradiţiile reprezintă moştenirea pe care o societate o transmite copiilor, viitori
tineri şi adulţi.
În cazul în care tradiţiile nu sunt respectate, apar sancţiuni. Acestea pot lua forma
marginalizării, ridiculizării, desconsiderării etc. Societăţile moderne prezintă o toleranţă
mai mare faţă de nerespectarea tradiţiilor, în timp ce, în societăţile ce pun un accent
deosebit pe tradiţii, se remarcă o severitate sporită a sancţiunilor.
Transmiterea tradiţiilor se face, în bună măsură, prin intermediul învăţării şi al
convieţuirii în societate. Spre exemplu, un copil este atent la ceea ce se întâmplă în lumea
sa înconjurătoare; observă, astfel, că, într-o anume situaţie, oamenii tind să se comporte
aproximativ la fel. Treptat, copilul va considera drept normal respectivul comportament
şi, cel mai probabil, îl va interioriza, respectiv, practica.
- Moravurile
Moravurile au un caracter imperativ mai accentuat, comparativ cu tradiţiile şi
desemnează idei, afirmaţii puternice cu privire la ceea ce este bine sau rău, drept sau
nedrept, corect sau incorect (greşit) şi, în raport cu aceasta, permis sau, respectiv, interzis
de întreprins în situaţii date. Astfel, este corect să respectăm o promisiune, să ne
îmbrăcăm îngrijit şi curat, după cum, invers, o persoană care nu-şi respectă cuvântul dat
(de exemplu, nu respectă la timp un împrumut financiar) sau care umblă neîngrijită,
murdară, va fi taxată de societate ca având o conduită incorectă sau chiar ca fiind
nesimţită.
Vom observa că orice societate consideră anumite norme ca fiind mai importante
decât altele privitor la buna funcţionare a ei. Alocându-se acestora ideea de drept sau

35
greşit, ele vor deveni moravuri. Putem afirma, astfel, că moravurile reprezintă credinţe cu
privire la ceea ce este drept sau greşit de întreprins.5
Moravurile se transmit generaţiilor nou apărute pe lume ca reprezentând un set de
adevăruri absolute. Pas cu pas, acestea vor fi asimilate, interiorizate, ajungându-se ca
supunerea faţă de ele să se producă, practic, automat.
Prohibiţiile faţă de violarea anumitor moravuri poartă numele de tabu-uri. Astfel,
tabu-urile reprezintă o formă specifică a moravurilor (tabu-ul referitor la incest etc.).
Exemple de tabu-uri pot fi atingerea unor obiecte care sunt considerate sacre, pătrunderea
în anumite locuri “interzise”, sacrificare unor animale etc.
- Legile
Legile sunt reguli stabilite sau întărite de un organism politic (statul) compus din
persoane cărora li se recunoaşte dreptul de a folosi forţa.
Reglementarea prin norme atinge forţa maximă în cazul legilor. Trăsătura
particulară a legilor este utilizarea legitimă a constrângerii fizice.
În general, legile sunt rezultatul unei acţiuni conştiente, al unei decizii formale.
Aceste elemente implică ideea că, în comparaţie cu tradiţiile şi moravurile, legile pot fi
schimbate mai uşor.
Sancţiunile prevăzute pentru nerespectarea legilor sunt, în majoritatea societăţilor
contemporane, graduale, proporţional cu nivelul de periculozitate pe care se consideră că
îl prezintă respectivele încălcări. Întâlnim, astfel, amenzi, condamnare la închisoare,
condamnare la moarte.
E. Valorile
Valorile presupun aprecierile oamenilor faţă de ei înşişi şi de diversele realităţi
naturale şi sociale. Dat fiind faptul că aprecierile depind nu numai de oameni, ci şi de
realităţile apreciate de ei ca bunuri demne de urmărit, valorile sunt definite, de obicei, ca
uniri de bunuri cu aprecieri.
Aprecierile conţin atât cunoştinţe (idei), cât şi sentimente de preferinţă faţă de
realităţile cunoscute ca folositoare omului şi, deci, dezirabile.
De aceea, valorile, ca aprecieri, cuprind atât idei abstracte despre ceea ce este
dezirabil, corect şi bine să urmărească majoritatea membrilor unei societăţi, cât şi

5
Ioan Mihăilescu, idem, p.46

36
elemente afective, prin care oamenii se ataşează faţă de realităţile demne de preţuit şi
cultivat. Valorile se concretizează în diversele creaţii umane, materiale sau spirituale.
Aprecierile care se încorporează în valori şi, deci, valorile, fiind realizate de
oameni ca fiinţe sociale, au totdeauna un caracter general, fiind împărtăşite de un grup de
oameni, de o întreagă comunitate, sau de mai multe comunităţi. Totuşi, se consideră ca
aprecierile de valoare şi, deci, valorile sunt general umane, dar nu efectiv, real, ci virtual
sau potenţial, în sensul că orice om suficient de cult care ar veni în contact cu o creaţie de
valoare ar recunoaşte valoarea acelei creaţăii.
Aşadar, valorile efective, concrete, iar nu ca potenţialităţi, sunt variabile de la o
societate la alta şi de-a lungul istoriei unei societăţi.
Principalul criteriu al clasificării valorilor îl constituie trebuinţele de satisfăcut,
care sunt fie trupeşti, fie sufleteşti. În consecinţă, există valori materiale (valorile
hedonice sau ale plăcerii sensibile, valorile vitale şi cele economice) şi, respectiv, valori
spirituale (politice, juridice, teoretice, morale, artistice, religioase).

Raportată la valori, cultura se defineşte axiologic (axis = valoare) ca totalitatea


valorilor şi bunurilor materiale şi spirituale ale unui anumit grup cultural sau, în general,
ale unei anumite societăţi. Concret, ea include toate creaţiile umane, fie materiale, fie
spirituale, în care se încorporează valorile, precum şi procesul comunicării acestora.
Definiţia axiologică a culturii pune accent pe valenţele universale ale valorilor şi,
deci, pe caracterul universal al culturii, dar pierde din vedere caracterul istoric al acesteia,
particularităţile care diferenţiază o cultură de alta sau o etapă culturală de alta.
De aceea, în filosofia culturii, alături de accepţia axiologică, s-a impus şi definiţia
stilistică, potrivit căreia cultura se defineşte prin prin particularităţile stilistice, de
conţinut şi de expresie, ale creaţiilor unei anumite comunităţi culturale. În această
accepţie, dintre elementele definitorii ale unei culturi trec pe primplan limbajul,
simbolurile (lingvistice sau de alt gen), riturile, fără a fi neglijate însă nici particularităţile
de conţinut ale valorilor, ale moravurilor, sau ale tradiţiei.
În sociologie, cea mai simplă caracteristică a unei culturi este denumită trăsătură.
Trăsăturile culturii se asociază şi se combină între ele, formând complexe culturale.
4.3. Unitatea şi variabilitatea culturii (universalii culturale, subcultură,
contracultură, etnocentrism, xenocentrism, relativism cultural)

37
Trăsăturile şi complexele culturale, comune majorităţii sau totalităţii culturilor
poartă numele de universalii culturale.
În cadrul unei culturi generale a unei societăţi apar ansambluri specifice de
trăsături şi complexe culturale caracteristice unor anumite grupuri, care sunt denumite
subculturi.
În unele situaţii, trăsăturile şi complexele culturale specifice unor grupuri nu
numai că se deosebesc de cultura dominantă, dar se şi opun acesteia; este cazul
contraculturilor.
În situaţia în care celelalte culturi sunt judecate în raport cu propria cultură, când
modul propriu de viaţă este considerat singura cale normală de a gândi, simţi şi acţionă
avem a face cu fenomenul de etnocentrism.
Preferinţa faţă de ceea ce este străin, credinţa că produsele, normele, ideile
propriului grup sunt inferioare celor produse în altă parte poartă numele de xenocentrism.
Socializat cu normele şi valorile unei culturi, cum va reacţiona sociologul atunci
când va studia altă cultură, diferită de a sa? Dacă va studia şi va judeca o cultură străină
prin prisma normelor şi valorilor propriei culturi, el nu va putea realiza o analiză
ştiințifică obiectivă. Răspunsul la aceasta dificultate a fost dat prin recurgerea la
relativism cultural, care constă în suspendarea judecăţilor şi în considerarea trăsăturilor
unei culturi din perspectiva persoanelor care trăiesc în acea cultură. Astfel, pentru a
înţelege fundamentalismul islamic, cercetătorul trebuie să se plaseze în situaţia
fundamentaliştilor; sau, privit din perspectiva unei culturi europene, canibalismul apare
ca ceva oribil, anormal; privit din perspectiva celor care îl practică, canibalismul apare ca
un mecanism social de impunere a ordinii în haos, de comunicare cu lumea supranaturală,
de regenerare a societăţii, de captare a puterilor inamicului.
Relativismul cultural nu semnifică abandonarea de către cercetător a propriilor
standarde morale. Nu înseamnă că el va accepta sau justifica antropofagismul. El nu
înseamnă neutralitate politică sau etică, ci invită cercetătorul să fie obiectiv şi onest.
Relativismul cultural indică faptul că funcţia şi semnificaţia unei trăsături culturale este
relativă în raport cu contextul cultural. O trăsătură nu este bună sau rea prin ea însăşi. Ea
poate fi apreciată într-un sens sau altul, numai prin referire la cultura în care
funcţionează.

38
Culturile se clasifică atât cronologic, pe verticală, cât şi, mai ales, spaţial, pe
orizontală.
Cronologic, sunt considerate toate culturile cunoscute, inclusiv cele care au
dispărut: aztecă, summeriană etc.
În funcţie de criteriile geografic şi etnic, cultura (şi civilizaţia) poate fi a unei
naţiuni sau a unei minorităţi naţionale, a unei regiuni culturale (cultura balcanică), a
unui continent (cultura europeană, nord-americană, asiatică etc.), sau a omenirii, adică
universală.
În legătură cu diferenţierea culturilor pe orizontală se constituie şi fenomenul
multiculturalităţii.
Prin multiculturalitate se înţelege existenţa mai multor culturi în cadrul aceleiaşi
arii etno-geografice, cum ar fi existenţa, în cadrul unui anumit stat, atât a culturii naţiunii
majoritare, cât şi a culturii fiecărei minorităţi naţionale, în cadrul sud-estului european – a
culturilor balcanice, în cadrul continentului european – a culturilor naţionale, la nivel
planetar – a culturilor continentale: europeană, americană, asiatică şi, bineînţeles, a
culturilor naţionale.
Termenul comunicare este polisemic. Etimologic, înseamnă acţiunea de a face
comun, de ,,a fi în relaţie cu”.
Comunicarea se poate stabili, între personae, între lucruri, sau între personae şi
lucruri. Ceea ce se comunică este fie material (documente, date), fie immaterial
(sentimente, idei). Transmisia se realizează în principal prin semne (ceea ce implică
vederea) şi prin sunete ( prin intermediul auzului) şi necesită un emiţător, un mesaj şi un
receptor.
Comunicarea umană presupune trecerea informaţiei de la o persoană la alta.
Nivelurile comunicării umane se disting în funcţie de numărul de participanţi.
a. Comunicarea intrapersonală (solilocviul)
b. Comunicarea interpersonală (dialogul)
c. Comunicarea de grup, realizată între un număr mic de personae: maximum 9-11
persoane (şedinţă între colegii de birou, seminarii)
d. Comunicarea publică
e. Comunicarea cu masa

39
Comunicarea culturală se poate realiza pe fiecare din treptele amintite.
Comunicarea prin presă ţine de nivelul comunicării cu masa.
Date fiind multiplele culturi care rezultă din diferenţierea culturilor pe orizontală,
în cadrul comunicării culturale se manifestă şi spiritul multicultural şi comunicarea
interculturală.
Prin spirit multicultural, numit şi multiculturalitate, se înţelege o atitudine
culturală favorabilă multiculturalităţii, de recunoaştere şi de permisivitate, alături de
cultura căreia îi aparţii, şi a existenţei altor culturi.
Afirmarea oricărei culturi etnice alături de cultura naţională a unui anumit stat
corespunde principiului democratic al respectării autonomiei culturale, dar nu are nimic
în comun cu ideea autonomiei teritorial-politice. În fond, este vorba de culturi care
coexistă în cadrul aceluiaşi stat, deci care se bazează pe aceleaşi relaţii economice şi pe
aceleaşi relaţii politice. În plus, culturile respective au în comun şi valorile ştiinţifice, care
trec, fără dificultăţi, dintr-o cultură în alta. Diferenţele dintre multiplele culturi sunt, în
principal, cele lingvistice şi cele care privesc valorile şi creaţiile nonteoretice, cum ar fi
cele religioase, literare, artistice.
Existenţa multiculturalităţii implică şi necesitatea interculturalităţii, a
comunicării între persoane care aparţin unor culturi diferite. Spre deosebire de spiritul
multicultural, care presupune o atitudine pasivă, spiritul intercultural este activ,
necesitând o raportare comparativă a propriei culturi la altele, o propunere a propriilor
valori, dar şi receptivitate faţă de altele.
Dialogul intercultural are loc, de regulă, între persoane care aparţin unor culturi
naţionale diferite, sau unor culturi continentale diferite. El se poate desfăşura şi în
interiorul aceluiaşi stat, în cazul în care culturile diferite din care fac parte participanţii la
dialog sunt cultura naţională majoritară şi culturile minorităţilor etnice, sau numai acestea
din urmă. Un alt cadru al afirmării spiritului multicultural şi intercultural poate fi şi cel
familial, mai ales în cazul în care părinţii vin din culturi naţionale distincte sau numai din
profesiuni diferite, precum şi cel şcolar, unde elevii vin în contact cu comportamente
culturale diverse sau cu lecturi din sau despre cultura altor popoare.
În condiţiile actuale, ale integrării europene şi euro-atlantice, ca şi ale procesului
de globalizare şi mondializare, dialogul intercultural devine indispensabil. O condiţie

40
sine qua-non a realizării acestui dialog este acela al asimilării limbilor de circulaţie
internaţională, fără cunoaşterea acestora nemaifiind posibilă ocuparea unui loc de muncă,
în unele cazuri, nici în propria ţară, necum în altele. Dar, dincolo de sfera profesională,
dialogul intercultural presupune o continuă educare şi formare multiculturală.

5. CIVILIZAŢIA
5.1. Accepţii ale civilizaţiei

41
5.2. Raportul dintre cultură şi civilizaţie

5.1. Accepţii ale civilizaţiei


Civilizaţia este definită, la rândul ei, în mai multe feluri, dar, în oricare dintre
accepţii, este corelată într-un fel sau altul, culturii. Etimologic, termenul de civilizaţie
provine din limba latină, unde substantivul civilitas şi adjectivul civilis se referă la
conduitele şi calităţile cetăţeanului (civis) în relaţie cu semenii săi. Dar noţiunea de
civilizaţie a fost încetăţenită de iluminiştii francezi din secolul al XVIII-lea, care
înţelegeau prin civilizaţie o formă de viaţă opusă societăţii feudale din acel timp.
Cele mai multe din accepţiile date civilizaţiei pot fi grupate în două categorii:
unele care separă civilizaţia de cultură şi altele care afirmă corelaţia dintre ele.
Punctul de vedere care delimitează net civilizaţia de cultură înţelege civilizaţia ca
fiind baza materială a culturii. De fapt, conform acestui punct de vedere, civilizaţia este
cultura materială a societăţii, iar cultura propriu-zisă se reduce la cultura spirituală. De
exemplu, în filosofia culturii afirmată în ţara noastră, Tudor Vianu a înţeles prin
civilizaţie cultura materială, iar prin cultură – numai creaţiile spirituale. La rândul său,
Lucian Blaga a conceput civilizaţia numai sub forma creaţiei materiale, considerând că
aceasta angajează intelectul şi serveşte conservării, securităţii şi confortului, pe când
creaţiiile culturale spirituale îşi au originea în categoriile abisale şi exprimă existenţa
omului întru mister şi pentru revelare.
Într-un sens apropiat, din punct de vedere al tehnicii folosite, civilizaţiile cele mai
cunoscute din trecut sunt civilizaţia neolitică, civilizaţia bronzului, a fierului, iar pentru
perioada modernă şi contemporană civilizaţia electricităţii, a electronicii etc. Din acelaşi
punct de vedere, Alvin Toffler a distins trei mari civilizaţii: agrară, industrială şi
postindustrială.
Mai răspândit este celălalt punct de vedere, al corelativităţii cultură-civilizaţie,
după care civilizaţia constă în gradul de difuziune a creaţiilor culturale, fie materiale, fie
spirituale, în rândul membrilor societăţii. În acest sens, se poate spune că civilizaţia este
cultura in actu, în funcţia ei socială, de intrare a valorilor culturale în viaţa socială a
oamenilor.

42
Fiind strâns legate de cultură, civilizaţiile se clasifică, de obicei, ca şi culturile,
atât din punct de vedere istoric, cât şi potrivit criteriului geografic unit cu cel etnic.
Astfel, istoriceşte, în funcţie de orânduirile sociale care s-au succedat, se disting
următoarele tipuri de civilizaţie: primitivă, antică-scalvagistă, feudală, capitalistă
(modernă). Potrivit criteriului geografic şi etnic, distingem civilizaţia (şi cultura) unei
naţiuni, a unui continent, sau a omenirii.
Nici în acest sens, deşi au un fond comun, cultura şi civilizaţia nu sunt identice,
neputându-se spune câtă cultură atâta civilizaţie. De exemplu, dacă avem în vedere
cultura spirituală şi civilizaţia corespunzătoare, o societate poate să aibă creatori de elită,
cu opere de valoare în literatură, în filosofie, în muzică şi artele plastice, deci o înaltă
cultură spirituală, dar să fie lipsită de o civilizaţie a spiritului, fie şi medie, dacă operele
valoroşilor săi creatori nu sunt cunoscute de ceilalţi membri ai societăţii şi nu au niciun
ecou în sensibilitatea şi, finalmente, în conduita acestora, care ar rămâne la un nivel
scăzut de cultură şi la o viaţă lipsită de preocupări spirituale. Cultura, ca rezultat al
creaţiei, îi angajează pe creatorii individuali; în schimb, civilizaţia, ca grad de răspândire
şi de asimilare a culturii la nivel social, presupune un efort colectiv, cu implicarea şcolii,
a instituţiilor de cultură, a principalei instituţii politice care este statul şi, nu în ultimul
rând, a oamenilor, tineri sau mai puţin tineri, doritori de cunoaştere şi orientaţi spre o
viaţă elevată spiritual.

4.2. Raportul dintre cultură şi civilizaţie.


Aşa cum am menţionat, în ambele înţelesurile acordate civilizaţiei, între aceasta şi
cultură există o reciprocitate, o relaţie de reciprocă influenţare.
Dacă înţelegem civilizaţia numai ca baza materială pe care se înalţă cultura, este
lesne de înţeles şi de argumentat că niciuna nu poate exista fără cealălaltă.
Pe de o parte, cultura spirituală, nu poate fi realizată numai graţie talentului
creatorilor individuali. Ştiinţa, mai ales în condiţiile actuale, necesită existenţa unor
mijloace materiale, ca laboratoare, microscoape, telescoape etc., dar şi biblioteci, reviste
ştiinţifice, sau alte mijloace de comunicare, în primul rând între cercetători. La fel, artele
plastice, picturale sau sculpturale, necesită existenţa unor ateliere de creaţie, a unor tabere
de creaţie, a unor săli de expoziţie, a unor pinacoteci şi gliptoteci. Creaţia literară nu

43
poate rămâne nici ea la stadiul unor inspiraţii lipsite de orice suport material şi a unor
realizări de sertar, ci necesită, la rândul ei, existenţa unor societăţi literare, a unor reviste
literare etc.
Pe de altă parte, baza materială a culturii nu poate fi creată fără existenţa unor
elemente de cultură şi, în primul rând, fără cunoştinţele ştiinţifice încorporate în diversele
mijloace materiale. O societate poate să achiziţioneze în diferite domenii maşini sau
aparatură de cel mai înalt nivel tehnic, de ultimă generaţie, dar să nu dispună de o
civilizaţie corespunzătoare dacă nu are şi oameni competenţi şi calificaţi care să utilizeze
mijloacele tehnice respective.
Dacă înţelegem civilizaţia ca grad de asimilare a culturii, dependenţa reciprocă
dintre cultură şi civilizaţie devine şi mai evidentă.
Pentru amplificarea culturii, fie materiale, fie spirituale, este nevoie de cât mai
multă civilizaţie, adică de asimilarea colectivă, de către cât mai mulţi membri ai
societăţii, a creaţiilor culturale anterioare, pentru că nicio formă de cultură nu se poate
naşte pe un teren viran, lipsit de achiziţiile culturii anterioare. Cu cât vor fi mai mulţi
oameni instruiţi, civilizaţi, cu atât vor fi mai mulţi cei care pot deveni performeri şi pot
realiza noi şi noi creaţii culturale.
Invers, membrii unei societăţi vor fi cu atât mai civilizaţi, cu cât vor avea la
dispoziţie mai multe şi mai temeinice elemente de cultură, începând cu cele de cultură
generală şi continuând cu cele de specialitate, precum şi cu noutăţile care apar în ştiinţă,
literatură, artă etc.

44
6. OPINIA PUBLICĂ
6.1. Opinia publică şi opiniile individuale
6.2. Statul şi opinia publică

6.1. Opinia publică şi opiniile individuale


O opinie publică, deci, generală, presupune opiniile individuale, aparţinând celor
ce formează publicul respectiv. De aceea, pentru a defini opinia publică, vom caracteriza,
mai întâi, opiniile individiduale.
Opinia individuală este ideea unei persoane asupra unei chestiuni determinate.
Dar opinia individuală nu se confundă cu orice părere şi, în niciun caz, cu una arbitrară,
neîntemeiată, la care trimite expresia neacademică ,,mi-am dat şi eu cu părerea”.
Opinia unui individ se explică prin atitudinea şi comportamentul acestuia într-o
situaţie dată, iar atitudinea exprimă o dispoziţie (o stare subiectivă sau mentală) a
subiectului uman, relativ stabilă, de a se comporta într-un anumit mod în anumite
condiţii.
Atitudinea este relativ stabilă pentru că rezultă din experienţa individului în relaţie
cu mediul ambiant, inclusiv cu mediul socio-cultural, cu modelele întâlnite în acest
mediu.
Generate de atitudini, opiniile individuale vor fi şi ele mai mult sau mai puţin
schimbătoare, în funcţie de datele noi care intervin în relaţia individului cu mediul, de
influenţele pe care le resimte din partea propriei sale subiectivităţi, a familiei, a grupului
social sau şi a comunităţii mai largi din care face parte, de instituţiile instructiv-educative
ale acestei comunităţi. Ele exprimă nu numai cunoştinţe, ci şi ataşamente subiective,
adeziuni afective faţă de ideile izvorâte din experienţă. Ele se constituie ca aprecieri şi
exprimă, cu un cuvânt, valorile la care individual se ataşează.
Aşadar, opinia individuală nu este nici pe deplin adevărată, dar nici pe deplin
eronată. Ea nu se confundă cu ceea ce ceea Platon numea opinie sau părere, sau, cu un
termen grecesc, doxa. Filosoful faimoaselor Dialoguri, în care personajul principal era
Socrate, dar care exprima, de fapt, ideile lui Platon, opera o distincţie netă între doxa
(opinie, părere) şi epistemé (ştiinţă). El susţinea că doxa se realizează prin simţuri şi se

45
referă la aspectele perceptibile şi schimbătoare ale lucrurilor, iar epistemé se obţine prin
intelect şi exprimă esenţele imobile ale lucrurilor.
În raport cu distincţia platoniciană, opinia individuală în accepţia ei actuală se
situează între doxa şi epistemé. Este mai mult decât o simplă părere superficială, dar mai
puţin decât un adevăr strict ştiinţific. Ea este o apreciere formulată printr-o judecată de
valoare şi denotă, cum am menţionat deja, valorile admise ca atare de individ.
Revenind asupra opiniei publice, vom preciza că aceasta, deşi se formează pe baza
opiniilor individuale, nu se reduce la suma opiniilor individuale şi diferă de acestea
considerate separat.
În primul rând, opinia publică se referă la probleme de interes general, care sunt
supuse dezbaterii publice raţionale şi care atrag atenţia tuturor membrilor unei
comunităţi, în timp ce unele opinii individuale se pot referi şi la chestiuni de interes
particular.
În al doilea rând, prin conţinutul sau, ea nu este o simplă însumare a opiniilor
individuale, ci este o apreciere cu caracter colectiv, general, care poate fi în consens cu
toate opiniile individuale, sau cu cvasitotalitatea acestora, dar care poate, de asemenea,
să se acorde numai cu o parte din ele şi să contrazică o altă parte.
De aceea, raportată la ansamblul unei comunităţi, opinia publică poate fi
omogenă, unitară, exprimând atitudinea unei întregi comunităţi, dar poate fi şi eterogenă
şi diferenţiată în funcţoie de grupurile care alcătuiesc o anumită comunitate. Altfel spus,
ea poate fi monistă sau pluralistă. În primul caz, opinia publică exprimă valorile
comunitare, adoptate de o întreagă comunitate, în cel de-al doilea, reflectă atitudini şi
valori cu caracter grupal şi, deci, diferite în funcţie de grupurile socio-profesionale,
politice, religioase etc. care alcătuiesc o comunitate.
Dependentă de opiniile individuale, dar nereductibilă la acestea, opinia publică
are, la rîndul ei, puterea de a le influenţa şi orienta.
De regulă, într-o anumită chestiune discutată la un moment dat, opinia publică
generează o orientare a opiniilor individuale pro sau contra, spre da sau spre nu, dar,
datorită multiplelor sale izvoare, de la psihologia individuală la valorile de grup sau
comunitare, direcţionarea imprimată de opinia publică, afirmativă sau negativă, nu este
niciodată lipsită de unele note discordante, contrare.

46
Chiar dacă nu se impune fără rezerve, opinia publică îşi pune, totuşi, o amprentă
de neşters asupra opiniilor individuale. În acest ultim sens, opinia publică îşi face simţită
prezenţa prin faptul că nicio opinie individuală nu este luată în considerare de ceilalţi
dacă în ea nu se răsfrânge întrucâtva şi opinia grupului sau comunităţii mai largi în care
individul este inclus. În plus, fie conservatoare, fie progresistă, opinia publică impune
opiniilor individuale pe care le subsumează anumite reguli reclamate de stabilitatea sau,
respective, de înnoirea societăţii.
În acelaşi timp, opinia publică lasă opiniilor individuale o largă marjă de
manifestare a libertăţii. O societate care progresează este aceea în care opinia publică şi,
mai profund, statul cu instituţiile sale de propagandă, nu standardizează opiniile
individuale, nu îşi propune uniformizarea omului, nu îl determină pe fiecare să gândească
şi să vorbească aşa cum gândesc şi vorbesc toţi ceilalţi, ci, dimpotrivă, îi acordă fiecăruia
posibilitatea de a se afirma ca personalitate bine distinctă şi, deci, de a-şi exprima
opiniile, chiar dacă unele din ele vor fi contrare opiniei publice. Mai mult, progresul
ideatic şi social rezultă nu atât din opiniile individuale supuse opiniei publice care
domină la un moment dat, cât din cele care o contrazic prin faptul că exprimă ceva nou,
diferit de optica generală încetăţenită.
Opinia publică este înrâurită, pe de o parte, de opiniile individuale şi de factorii
care le determină, iar pe de altă parte, ca şi opiniile, de instituţiile sociale cu rol
informativ şi formativ, de sistemele de valori promovate de către acestea.

6.2. Statul şi opinia publică


Dintre instituţiile care îşi propun să influenţeze opinia publică, cea mai interesată
este instituţia statului. Acest interes este firesc. Cei ce deţin puterea politică nu o pot
menţine mai mult timp dacă nu reuşesc să o prezinte drept o forţă importantă pentru
societate, deci drept o valoare şi, totodată, ca pe o promotoare a celorlalte valori
comunitare. De altfel, în statele democratice, opinia publică, în măsura în care este
purtătoarea valorilor sociale, sancţionează abaterile puterii politice de la aceste valori.
Pentru a putea fi influenţată, opinia publică trebuie cunoscută. În acest scop, statul
cu organismele sale utilizează o serie de mijloace, cum ar fi plebiscitul (referendum-ul),
sondajul de opinie aplicat unor diferite eşantioane ale populaţiei, cercetări specializate

47
ale acestui fenomen în cadrul unor institute de sondare a opiniei publice sau şi antrenarea
mass-media.
Concomitent cu sondarea opiniei publice, are loc şi propaganda, care este o
activitate de influenţare organizată a publicului, printr-o serie de tehnici şi de mijloace, cu
scopul de a-i induce anumite valori care să-i ghideze atitudinile, opiniile, şi
comportamentul de zi cu zi în diferitele domenii ale vieţii sociale: politic, economic,
cultural, în multiplele probleme care apar în aceste domenii. În această activitate de
propagandă este antrenată, din nou, şi presa.
Întrebarea care se pune este dacă activitatea de propagandă modelează opinia
publică în convergenţă cu valorile comunitare, împărtăşite de majoritatea populaţiei, sau,
dacă, dimpotrivă, o manipulează în folosul exclusiv al puterii economice şi politice.
În societatea modernă presa are un rol deosebit de important atât în a recepta şi
prezenta opinia publică în mod obiectiv, cât şi în a o forma şi influenţa.

48
7. PERSONALITATE ŞI SOCIALIZARE
7.1. Factorii dezvoltării personalităţii: moştenirea biologică, mediul fizic,
cultura, experienţa de grup, experienţa personală
7.2. Procesul de socializare
7.3. Tipuri de socializare: primară, anticipativă, resocializare
7.4. Agenţii socializării: familia, grupurile perechi, şcoala, mass-media

7.1. Factorii dezvoltării personalităţii: moştenirea biologică, mediul fizic,


cultura, experienţa de grup, experienţa personală
La nivelul simţului comun, folsim adesea noţiunea de personalitate în sens total
diferit de cel abordat de ştiinţă. Spunem, astfel, despre un profesor, X, că este o mare
personalitate a vieţii publice. Sau spunem că un copil, Y, are foarte multă personalitate.
În fapt, din punct de vedere ştiinţific, personalitatea reprezintă totalitatea
modelelor comportamentale ale unei persoane, organizate într-un sistem unic şi durabil.6
Pentru început, să vedem care sunt factorii dezvoltării personalităţii.
 Moştenirea biologică: Copilul se naşte cu anumite precondiţionări; acestea rezultă
din combinările genetice ale părinţilor şi din influenţele exercitate asupra fătului în timpul
sarcinii.
Cercetările mai recente au pus în evidenţă faptul că ereditatea joacă un rol foarte
important în determinarea anumitor trăsături de personalitate (cum ar fi inteligenţa) şi
puţin important în determinarea altor trăsături (sociabilitatea, atitudinile, interesele,
controlul impulsurilor etc.).
Cât priveşte posibilele legături de determinare între trăsăturile fizice şi cele
comportamentale, până în prezent nu s-a putut oferi o explicaţie ştiinţifică riguroasă care
să probeze existenţa unor asemenea corelaţii statistice.
 Mediul fizic: Deşi mediul fizic a fost considerat de multe teorii mai vechi ca fiind un
factor determinant în modelarea personalităţii, nu s-a putut proba existenţa unor legături
cauzale între condiţiile mediului fizic şi personalitate. În toate tipurile de mediu pot fi
întâlnite toate tipurile de personalitate. Condiţiile de mediu, însă, pot influenţa anumite
trăsături de personalitate (spre exemplu, persoanele ce trăiesc în zone sărace în resurse au

6
Ioan Mihăilescu, idem, p.78

49
un comportament mai agresiv decât cele ce vieţuiesc în nişe ecologice bogate).
 Cultura: Constituie unul dintre factorii importanţi de modelare a personalităţii. Astfel,
trăsăturile culturale ale unei societăţi generează anumite particularităţi în socializarea
copiilor.
Prin utilizarea unor elemente şi mecanisme socializatoare comune, se formează
trăsături comune de personalitate sau o configuraţie de trăsături de personalitate tipică
pentru membrii unei societăţi (în viziunea lui Ralph Linton, această poartă numele de
personalitate de bază).
Putem observa destul de uşor legăturile care se stabilesc între personalitate şi
cultură: formarea personalităţii rezidă, predominant, în interiorizarea elementelor unei
culturi.
 Experienţa de grup: Supravieţuirea biologică a copilului nu este posibilă fără ajutorul
adulţilor, iar devenirea sa ca fiinţă socială nu este posibilă în afara interacţiunii cu un
grup.
Grupul şi, în primul rând, părinţii, asigură copilului satisfacerea nevoilor
fiziologice şi afective. Privaţi de afectivitate, copiii se dezvoltă anormal şi ajung la
comportamente asociale sau antisociale.
Interacţiunea cu grupul permite copilului să-şi formeze imaginea despre sine.
Imaginea pe care o au oamenii despre ei înşişi este în mică parte determinată de
dimensiunile obiective ale personalităţii lor şi în mare parte de "oglinda" pe care
societatea, grupul le-o oferă pentru a se privi.
 Experienţa personală: Personalitatea individului este influenţată şi de experienţa
proprie de viaţă. Fiecare individ are o experienţă personală unică, prin care el se
deosebeşte de ceilalţi indivizi.
Experienţele de viaţă nu se cumulează în mod simplu; ele se integrează. O
experienţă nouă de viaţă este trăită şi evaluată din perspectiva experienţelor trecute şi din
perspectiva normelor şi valorilor socializate şi internalizate (care funcţionează ca o
adevărată grilă perceptivă).
Experienţa personală nu este niciodată încheiată pe parcursul vieţii individului.
Experienţa trecută poate fi reevaluată din perspectiva noilor experienţe,
producându-se modificări de atitudini şi de comportamente şi, prin aceasta, modificări de

50
personalitate.

7.2. Procesul de socializare


G. Rocher definea, în 1968, socializarea drept procesul prin care persoana umană
învaţă şi interiorizează elementele socio-culturale ale mediului său, le integrează în
structura persoanlităţii, sub influenţa experienţelor şi agenţilor sociali semnificativi şi,
prin aceasta, se adaptează mediului social în care trebuie să trăiască.7
Socializarea este un proces de interacţiune socială prin care individul dobândeşte
cunoştinţe, valori, atitudini şi comportamente necesare pentru participarea efectivă la
viaţa socială. Socializarea este modalitatea prin care un organism biologic este
transformat într-o fiinţă socială capabilă să acţioneze împreună cu alţii. Transferul de
cultură de la o generaţie la alta se face prin intermediul socializării.
Socializarea fundamentează, după cum se poate observa, sentimentul de
apartenenţă la grup. Astfel, asimilarea şi integrarea aceloraşi valori şi norme sociale fac
posibilă înţelegerea reciprocă şi cresc solidaritatea între membrii grupului.

7.3. Tipuri de socializare: primară, anticipativă, resocializare


 Socializarea primară: începe din primele zile de viaţă şi constă într-un proces prin
care persoana dobândeşte informaţiile şi abilităţile esenţiale pentru a participă la viaţa
socială cotidiană şi îşi formează eul.
 Socializarea anticipativă: înainte de a exercita un anumit rol, individul parcurge o
perioadă de pregătire în care învaţă comportamentele pretinse de noul rol, drepturile şi
îndatoririle asociate acestuia. Acest proces de pregătire pentru noul rol este denumit
socializare anticipativă. Se realizează prin intermediul familiei, şcolii etc.
 Resocializarea: constă într-un proces de învăţare a unor roluri noi şi de abandonare a
unor roluri anterioare. O persoană care iese la pensie îşi abandonează o mare parte din
rolurile anterioare şi intră într-un nou rol, cel de pensionar.
 Socializarea specială realizată în instituţiile totale: Instituţiile totale (concept introdus
de Erving Goffman – 1922-1982) sunt locuri în care oamenii sunt izolaţi de restul
societăţii pentru o perioadă lungă de timp şi în care comportamentele lor sunt strict

7
apud Carmen Furtună, op. cit., p.104

51
reglementate (o mănăstire, un penitenciar, serviciul militar etc.)
 Socializarea pozitivă: Este cea conformă cu valorile, normele şi aşteptările sociale
dezirabile şi promovate de către societate. Mai este numită şi socializare concordantă.
 Socializarea negativă: Este cea contrară aşteptărilor, valorilor şi normelor sociale
generale, dar conformă cu cele ale unui grup periferic sau ale unei anumite subculturi.
Mai este numită şi socializare discordantă.

7.4. Agenţii socializării: familia, grupurile perechi, şcoala, mass-media


Familia
A. Percheron afirma (în 1985): “a face parte din familie înseamnă să participi la o
anumită reţea de relaţii afective, să aparţii unui grup social, să împarţi o istorie, să
locuieşti într-un anumit loc.”8
Familia este nu numai locul în care copilul se naşte şi trăieşte prima perioadă din
viaţă, dar şi principalul agent al socializării. Ea este intermediarul dintre societatea
globală şi copil, locul în care se modelează principalele componente ale personalităţii.
În socializarea realizată la nivelul familiei, un rol important îl are imitaţia.
De asemenea, socializarea familială se face şi în funcţie de rolul pe care părinţii îl
anticipează pentru copiii lor. Cercetările recente de sociologia familiei arată că, în
societăţile urbane moderne, familia a pierdut o parte din importanţa sa socializatoare
tradiţională.
Trebuie precizat şi faptul că, gradual, copiii ajung să înţeleagă că, pentru a fi iubiţi
şi apreciaţi, este necesar să se comporte în sensul prescris de adulţi. Astfel, individul
ajunge să interiorizeze habitus-urile culturale, de clasă, sexuale.
Familia poate fi privită, aşadar, drept o microsocietate ce joacă un rol fundamental
în socializarea copiilor.
Grupurile perechi
Grupurile perechi sunt formate din persoane care au aproximativ aceeaşi vârstă.
Se manifestă ca agenţi puternici de socializare, mai ales în perioada copilăriei şi
adolescenţei.
Într-o societate în care grupul familial tinde să se restrângă, copilul este nevoit să-

8
apud Carmen Furtună, op. cit., p.113

52
şi petreacă, din ce în ce mai mult, o mare parte din timp în exterior şi să fie în contact cu
tineri din aceeaşi categorie de vârstă.
Grupurile perechi oferă copiilor posibilitatea să se manifeste independent, în afara
controlului părinţilor. Spontaneitatea copiilor, limitată sau cenzurată de către adulţi sau
autocenzurată, se manifestă liber, în absenţa adulţilor. Grupurile perechi oferă copiilor
posibilitatea să interacţioneze ca egali, ca parteneri de cooperare şi competiţie cu acelaşi
statut.
În societăţile industrializate, integrarea într-un grup de covârstnici se realizează
din ce în ce mai devreme, influenţa covârstnicilor variind de la o etapă la alta a
dezvoltării individului. Cu cât copilul evoluează către adolescenţă, cu atât influenţa
adultului se reduce şi cea a grupului de covârstnici devine determinantă. Astfel, în această
perioadă, printre altele, copilul descoperă şi normele grupului. Prin intermediul
pedepselor şi recompenselor grupului său, el învaţă ce înseamnă popularitatea sau
respingerea socială. De asemenea, cel mic suportă presiunile sociale, înţelege competiţia,
învaţă cooperarea.9
Mai târziu, ajuns adolescent, grupul îi va oferi acestuia (adolescentului)
posibilitatea de a se identifica cu ceilalţi şi de a se distinge de ei. Acesta este spaţiul celor
două atitudini contrare: de contestare şi de conformism.10
Şcoala
Şcoala este un agent socializator complex, care oferă atât informaţii, calificări, cât
şi un întreg climat valoric şi normativ, formal şi informal.
Copiii intră în şcoală la vârsta de 6-7 ani şi o parte semnificativă a acestora iese la
începutul vârstei adulte. Este evident faptul că această lungă perioadă de şcolarizare lasă
urme pentru toată viaţa.
Elevii şi studenţii învaţă nu numai din cele prezentate de profesori, dar şi din
interacţiunea cu ceilalţi elevi şi studenţi, din comportamentul afectiv al profesorilor, din
modul de organizare a şcolii.
În ţara noastră, şcolile, în marea lor majoritate, practică modele pedagogice
tradiţionale, bazate pe separarea netă a profesorului de elev, pe disciplină, conformism
social şi pe autoritatea cadrului didactic. Existenţa unor astfel de modele poate fi
9
Carmen Furtună, op. cit., p.115
10
Carmen Furtună, op. cit., p.115

53
generatoare de tensiuni şi conflicte în unităţile de învăţământ.
Precizăm şi faptul că posibila ruptură între cultura socializată de şcoală şi cea
trăită de majoritatea elevilor şi studenţilor poate afecta dinamismul întregii societăţi şi, de
asemenea, poate conduce la acumularea unui potenţial conflictual latent (în momente de
criză, acest potenţial devine manifest).11
Mijloacele de comunicare în masă
Mass-media tind să devină, în societăţile dezvoltate, unul din principalii agenţi de
socializare.
Încercând să definim mass-media, vom preciza, în acord cu prof. Mihăilescu
(2003, p.91), că desemnează ansamblul organizaţiilor (radio, TV, filme, ziare, reviste,
afişe etc.) care vehiculează informaţii către un număr mare de oameni.
Mijloacele de comunicare în masă au atât efecte pozitive, cât şi efecte negative;
efectele lor socializatoare sunt în dependenţă cu conţinutul mesajului. Astfel, copiii care
privesc la televizor emisiuni prosociale sunt mai dispuşi pentru cooperare, ajutor,
prietenie, decât cei care privesc emisiuni cu un conţinut neutru sau în care se prezintă
comportamente violente.
Problema efectelor ambivalente ale mijloacelor de comunicare în masă nu a fost
soluţionată până în prezent; ea continuă să genereze numeroase dispute.
Socializarea mai poate fi realizată şi de către organizaţiile religioase, politice, de
asociaţii voluntare şi, în mod difuz, de ansamblul comunităţii în care trăieşte individul.
Subliniem şi faptul că socializarea pe care o realizează diferiţii agenţi poate să fie
unitară (cazul fericit în care toţi agenţii socializatori sunt ghidaţi, în acţiunea lor, de
norme şi valori similare sau, după caz, compatibile), aşa cum poate să fie şi contradictorie
(atunci când normele sau valorile socializate de un agent sunt radical diferite de cele ale
celorlalţi agenţi).
Având o anumită ereditate, trăind într-un anumit mediu şi sub acţiunea unor
combinaţii foarte diverse de agenţi socializatori, fiecare individ are o experienţă
socializatoare unică şi o personalitate unică.

11
Ioan Mihăilescu, op. cit., p.90

54
8. STATUS ŞI ROL SOCIAL
8.1. Statusul, status prescris, status dobândit
8.2. Rolul, tipuri de roluri, pregătirea pentru rol, conflictul de rol, eşecul de
rol

8.1. Statusul, status prescris, status dobândit


Prin socializare, individul învaţă să exercite anumite acţiuni sociale, să
interacţioneze cu alţii şi ajunge să ocupe anumite poziţii în cadrul societăţii. Altfel spus,
în cadrul structurii sociale, indivizii deţin anumite statusuri şi joacă anumite roluri.
Statusul este definit drept poziţia sau rangul unui individ în cadrul grupului, sau
ale unui grup în raport cu alte grupuri (student, profesor, decan, poliţist, medic, tată etc.).
Orice individ deţine mai multe statusuri, trecând permanent de la unul la altul, în funcţie
de situaţie. Statusurile se împart în prescrise şi dobândite.
Statusul prescris este cel deţinut de un individ în cadrul unei societăţi,
independent de calităţile sale şi de eforturile pe care le face el.
Statusul dobândit este cel la care individul accede prin propriile eforturi.
Prescrierea statusurilor se face în mod obişnuit în fiecare societate în raport cu
sexul şi cu vârsta. În unele societăţi, prescrierea se face şi în raport cu rasa, naţionalitatea,
religia sau clasa socială.
Socializarea statusurilor prescrise începe foarte timpuriu. În majoritatea
societăţilor, încă de la naştere, copiii sunt socializaţi diferenţial, în raport cu sexul
(diferenţierea simbolică prin culoarea cu care sunt îmbrăcaţi băieții - albastru şi fetele -
roz).
Socializarea statusurilor prescrise este simetrică cu aşteptările sociale, cu
aşteptările femeilor faţă de bărbaţi şi ale bărbaţilor faţă de femei.
Prescrierea statusurilor în funcţie de sex se face pe baza unor modele culturale, pe
baza normelor sociale dominante.
Societatea prescrie fiecărui individ un anumit status, în raport cu vârsta pe care o
are. Dacă un copil realizează rolurile unui matur, se consideră că a îmbătrânit prea
devreme. Dacă un matur realizează rolurile unui copil, este considerat imatur.
Societăţile moderne au dezvoltat o formă de cvasi-prescriere de status, anume
meritocraţia. Aceasta este un sistem social în care statusul este prescris în raport cu

55
meritul, care este măsurat prin performanțele educaționale şi profesionale. Între statele
moderne, Singapore pretinde a fi o adevărată meritocraţie, punând accent pe descoperirea
şi formarea tinerilor stăluciţi pentru posturi de conducere. În acest scop, rezultatele la
învăţătură sunt considerate cea mai importantă recomandare.
Majoritatea statusurilor deţinute de un individ sunt dobândite pe parcursul
socializării şi interacţiunii sociale. Dobândirea unui status este rezultatul unei alegeri
individuale şi al unei competiţii. Statusul de bărbat este prescris, cel de soţ este dobândit.
Societăţile industriale au redus sfera statusurilor prescrise şi oferă posibilităţi mari
de mobilitate a statusului descendenţilor față de cel al părinţilor şi de dobândire de
statusuri noi prin performanţe.
Dobândirea unui status se face prin eforturi personale şi este însoţită de anumite
costuri personale. În societăţile moderne, accesul la statusurile cu prestigiu ridicat este
considerat dependent de capacităţile şi eforturile individului.
Fiecare individ deţine o multitudine de statusuri care se asociază între ele,
formând un ansamblu denumit status global. Statusul global poate fi coerent, unitar, dacă
statusurile care îl compun sunt congruente între ele. În realitate, între diversele statusuri
ale unui individ intervin conflicte frecvente. Absenţa congruenţei între diferitele statusuri
poate provoca la nivelul individului un anumit sentiment de insecuritate sau de
culpabilitate.

8.2. Rolul, tipuri de roluri, pregătirea pentru rol, conflictul de rol, eşecul de
rol
Rolul defineşte comportamentul aşteptat de la cel care ocupă un anumit status.
Într-un anumit sens, statusul şi rolul sunt două aspecte ale aceluiaşi fenomen. Statusul
este un ansamblu de privilegii şi îndatoriri; rolul este exercitarea acestor privilegii şi
îndatoriri.
Prezentarea dramatică de rol desemnează efortul conştient al unei persoane de a
exercita în aşa fel rolul încât să creeze celorlalţi o imagine dezirabilă despre sine. Într-o
anumită măsură, fiecare persoană este un actor dramatic; fiecare îşi exercită rolul având
o anumită audienţă.

56
Personalitatea influenţează alegerea rolurilor, modul de exercitare a rolurilor. În
acelaşi timp, dobândirea unui nou rol produce modificări ale eului, ale personalităţii.
Faţă de fiecare rol există anumite aşteptări din partea celorlalţi. Desigur, nu toate
aşteptările sunt la fel de constrângătoare.
Fiecare persoană îndeplineşte mai multe roluri. Un bărbat poate fi soţ, fiu, tată,
angajat, verişor, vecin etc. Totalitatea rolurilor asociate unui status formează un set de
roluri. Rolurile care formează un set pot fi performate în mod diferit.
Foarte rar rolurile jucate de o persoană se combină într-un ansamblu omogen. În
cele mai multe situaţii, întâlnim stressul de rol. Acesta desemnează dificultăţile pe care le
au oamenii în exercitarea cerinţelor lor de rol. Stressul de rol se datorează pregătirii
inadecvate pentru rol, dificultăţilor în tranziţiile de rol, conflictelor de rol, eşecurilor de
rol.
Discontinuităţile între conţinutul socializării formale şi conţinutul real al vieţii
sociale, întâlnite în majoritatea societăţilor moderne, constituie o cauză a pregătirii
inadecvate pentru anumite roluri. De asemenea, pregătirea inadecvată pentru rol poate
rezulta şi din dinamismul social foarte puternic (socializarea copiilor înainte de 1989).
În ceea ce priveşte dificultăţile tranziţiei de rol, să ne gândim ca individul, pe
parcursul vieţii, joacă mai multe roluri legate de evoluția sa biologică şi profesională.
Trecerea (tranziţia) de la un rol la altul poate fi asociată cu multe dificultăţi, întrucât nu
există o pregătire adecvată pentru rolul următor. Nu întotdeauna trecerea de la stadiul de
adolescent la tânăr, de la stadiul de tânăr la adult etc. se realizează foarte uşor.
Conflictele de rol se pot manifestă în două forme:
1) între două sau mai multe roluri exercitate de o persoană (conflictul între
rolul de studentă şi cel de mamă, de exemplu);
2) între cerinţele care configurează acelaşi rol (în cazul rolului de profesor,
pot să apară conflicte între exigenţele de cunoaştere exaustivă a unei anumite discipline
sociale şi cele de cunoaştere a tuturor disciplinelor sociale).
Depăşirea conflictelor de rol se face prin raţionalizare, compartimentare,
adjudecare.
 Raţionalizarea este un proces protectiv, de redefinire a unei situaţii dificile
în termeni acceptabili, din punct de vedere social şi personal. Spre exemplu, în urma

57
procesului de socializare, învăţăm că minciuna nu poate fi acceptată din punct de vedere
moral.Uneori, însă, suntem tentaţi să minţim, spunându-ne nouă înşine că o facem spre
binele persoanei pe care o minţim;
 Compartimentarea este procesul de separare a setului de roluri în părţi
distincte şi de conformare numai la cerinţele unui rol la un moment dat. Astfel, un
procuror poate fi foarte sever la locul de muncă, propunâns pedepse aspre, dar foarte
tolerant ca părinte, acasă. În momentele în care compartimentarea nu funcţionează,
conflictele de rol se pot manifesta extrem de puternic, ajungându-se, chiar, la dezechilibre
psihice sau conflicte mentale. Unele persoane ajung să nu mai găsească altă cale de
rezolvare decât sinuciderea (un soldat care trebuie să omoare un om dar nu o poate face,
fiind puternic ataşat de convingerile sale cu privire la protejarea dreptului la viaţă);
 Adjudecarea este un proces formal, conştient şi intenţionat, de atribuire
unei terţe părţi a responsabilităţii pentru o decizie dificilă. În acest sens, un şef care
trebuie să ia o decizie nepopulară se poate scuza în faţa angajaţilor, spunând că nu poate
proceda altfel (el va transfera responsabilitatea asumării deciziei nepopulare pe seama
legilor, regulamentelor interne, codurilor etc.).
Eşecul de rol poate interveni în situaţiile în care nu s-a realizat o pregătire
adecvată pentru rol, exercitarea acestuia făcându-se în mod neadecvat. Spre exemplu,
eşecul de rol la nivel familial devine evident în situaţiile de divorţ.
În fiecare caz, eşecul provoacă nemulţumire, frustrare. În situaţii deosebite, eşecul
poate provoca tulburări psihice sau fizice. În toate situaţiile, persoanele care eşuează în
rolurile lor sunt nefericite.

58
9. RELAŢIILE SOCIALE
9.1. Relaţiile interumane şi contactele sociale
9.2. Interacţiunea socială şi tipurile de relaţii sociale

9.1. Relaţiile interumane şi contactele sociale


Relaţiile sociale se formează pe baza interacţiunii dintre indivizi, pe baza unor
scopuri şi interese deopotrivă individuale şi sociale. Relaţiile interindividuale pot fi
întâmplătoare, efemere sau spontane, având - sub raportul vieţii sociale - un rol derivat,
secundar.
Nu toate relaţiile dintre indivizi sunt relaţii sociale. Relaţiile strict personale, fără
niciun aport social, nu concură la formarea relaţiilor sociale. Faptul că un tânăr îi arată
prietenei sale că a răsărit luceafărul iubirii (Venus, această planetă care are aproximativ
mărimea Terei) nu este un fapt social. Relaţiile interumane reprezintă mai multe forme
care pot fi şi etape în constituirea relaţiilor sociale.
O primă formă de relaţie între indivizi este contactul spaţial. Indivizii intră în
contact unii cu alţii în diverse împrejurări (la locul de muncă, în locuinţe etc.), însă nu
orice contact spaţial duce la apariţia relaţiilor sociale. Numai uneori aceste prilejuri pot
conduce la statornicirea unor relaţii durabile.
O altă formă de relaţii este contactul psihic. Indivizii îşi observă reciproc
caracteristicile, aspectul, trăsăturile de caracter, pregătirea intelectuală, preocupările etc.
Interesul reciproc pe care îl manifestă două persoane una faţă de alta dă naştere
contactului psihic.
Pe baza contactelor spaţiale şi psihice se statornicesc şi contactele sociale.
Contactul social constă în legătura dintre două sau mai multe persoane care realizează
anumite acţiuni referitoare la o anumită valoare sau la un fapt social-istoric, adică la un
fapt care este irepetabil, dar prezintă şi anumite aspecte iterative (care se pot repeta), fiind
important în procesul de socializare sau având consecinţe de ordin social. Contactele
sociale pot fi:
 trecătoare: cineva serveşte masa la restaurant şi discută cu ospătarul chestiuni
gastronomice;
 durabile: contactele dintre studenţii aceleiaşi grupe, referitoare la diferite valori
(profesionale, morale, artistice etc.);

59
 publice: discuţia unui student cu directorul de departament, cu prodecanul sau cu
decanul în vederea soluţionării unei probleme personale, dar care angajează şi instituţia
sau şi viitorul social al studentului;
 private: doi studenţi care merg împreună la un spectacol de teatru, raportându-se,
astfel, la valorile de tip artistic;
 personale: partenerii acţionează din interes pentru problemele şi trăsăturile lor, care,
deşi sunt personale, prezintă şi un anumit interes social (contactele dintre doi prieteni,
dintre doi îndrăgostiţi);
 materiale: acţiunea vizează un anumit obiectiv fără ca partenerii să se intereseze de
personalitatea lor (plata unei taxe, cumpărarea unui obiect);
 directe: faţă în faţă;
 indirecte: indivizii intră în contact prin produsele lor.
Contactele directe şi personale prezintă importanţă deosebită în viziunea
sociologilor. Absenţa lor poate conduce la marginalizare, însingurare etc.
În situaţia în care contactele sociale sunt durabile, indivizii încep să caute să se
influenţeze reciproc. Un individ urmăreşte să provoace la un alt individ sau la un grup o
anumită reacţie care, la rândul ei, va provoca noi acţiuni din partea primului individ
ş.a.m.d. Vorbim, astfel, de interacţiune socială. Interacţiunile pot fi:
 directe: în cadrul unui grup de studenţi
 indirecte: apar în cadrul unei localităţi mari, al unui oraş sau al unei mari
întreprinderi. Spre exemplu, locuitorii unui oraş interacţionează, de cele mai multe ori
inconştient, asupra serviciilor publice, asupra reţelei culturale, asupra instituţiilor
economice, administrative şi politice.

9.2. Interacţiunea socială şi tipurile de relaţii sociale


Interacţiunile sociale sunt mai durabile decât contactele sociale; pe baza lor apar
relaţiile sociale.
Relaţia socială este un sistem de interacţiuni sociale dintre doi parteneri (indivizi
sau grupuri) care are la bază o anumită platformă (atitudini, interese, situaţii). Relaţia
socială este orientată de un sistem de îndatoriri şi obligaţii pe care partenerii trebuie să le

60
realizeze. În cadrul relaţiilor directe, personale, reglementarea este mai slabă (relaţia de
prietenie)
Relaţiile sociale asigură coeziunea şi durabilitatea grupurilor.
Există o legătură reciprocă între "grupuri sociale" şi ,,relaţii sociale". Ca să existe
o relaţie socială între doi indivizi, ei trebuie să aparţină aceluiaşi ansamblu de grup
(relaţia tată-fiu în familie; relaţia profesor-elev în şcoală; relaţia patron-muncitor în
întreprindere etc.).
Tipologia relaţiilor sociale
După natura lor, relaţiile sociale sunt:
 economice;
 politice;
 juridice;
 cultural-spirituale (educaţionale).
După cadrul în care se desfăşoară, relaţiile sociale sunt:
 interindividuale: se stabilesc între doi indivizi. Pot fi relaţii de prietenie, de
colaborare, de duşmănie etc.;
 între individ şi grup: relaţii de comunicare, afective, de conducere, de mobilitate;
 intergrupale: se stabilesc între grupuri ca totalităţi. Ele sunt diferite în raport cu
natura (scopul) şi mărimea grupului.
După modul în care afectează coeziunea socială, relaţiile sociale sunt:
 de cooperare: în grupurile primare cooperare directă, personală; în grupurile mari
cooperare impersonală, simbolică (nu e decisă şi planificată de către individ);
 de subordonare/supraordonare: un grup sau un individ este dominat de către un alt
grup sau alt individ sau domină, prin diverse mijloace, un alt grup/individ;
 de compromis şi toleranţă: doi indivizi sau două grupuri au interese şi scopuri
diferite, dar nu şi le pot impune şi se acceptă reciproc;
 de marginalitate: indivizii participă la grupuri cu modele valorice diferite, fără a se
identifică complet cu nici unul dintre ele;
 de competiţie: apar când resursele (produse, statusuri, putere, prestigiu etc.) sunt
limitate sau percepute ca atare;

61
 de conflict: apar atunci când deosebirea de interese dintre indivizi sau grupuri nu se
poate rezolva prin compromis şi toleranţă.
În funcţie de scopul activităţii şi de grupul în care se manifestă, relaţiile sociale
sunt:
 de muncă;
 familiale;
 de vecinătate;
 de petrecere a timpului liber.
Studiul acestor relaţii formează obiectul unor ramuri ale sociologiei: sociologia
muncii; sociologia familiei; ecologia socială; sociologia timpului liber.
După gradul lor de reglementare, relaţiile sociale sunt:
 informale: sunt directe, personale, puţin reglementate şi controlate;
 formale: sunt definite social, reglementate prin norme şi coduri. Decurg din
diviziunea socială a activităţilor.
Indivizii sunt permanent angrenaţi atât în relaţii formale, cât şi în relaţii informale.
Spre exemplu, la nivelul oricărei organizaţii, se poate stabili atât o reţea de relaţii formale
(cazul organigramei), cât şi o reţea de relaţii informale (obiectul de studiu al
sociogramei). Funcţionalitatea sistemelor, instituţiilor, organizaţiilor sociale reclamă
existenţa atât a relaţiilor formale, cât şi a celor informale.

62
10. FAMILIA
10.1. Definirea şi structura familiei
10.2. Funcţiile familiei
10.3. Schimbări în modelele familiale

10.1. Definirea şi structura familiei


Constituind unitatea grupală fundamentală a societăţii, familia şi problemele sale
au reprezentat un obiectiv central de reflecţie şi analiză a spiritualităţii umane încă din
cele mai vechi timpuri. De circa un secol, familia focalizează atenţia a mai multor
discipline ştiinţifice: juridice (dreptul familiei), economice (bugetele de venituri şi
cheltuieli ale familiei), demografia (natalitate, nupţialitate etc.), psihiatria (accent pe
familie ca mediu potenţator şi terapizant al maladiilor psihice) etc. Viziunile şi
preocupările acestor discipline se diferenţiază în funcţie de mai multe coordonate: de la
macrosocial (sociologie, economie, demografie, istorie) la microsocial (psihologia
socială, psihiatria); de la formal-normativ (politice, juridice, etice) la descriptiv-informal
(sociologia, antropologia culturală, demografia, psihologia socială, psihiatria).
Delimitările, în general, sunt, însă, mai mult de principiu; în fapt, între diversele ramuri
ale ştiinţelor care studiază familia există numeroase interferenţe şi suprapuneri.
În ceea ce priveşte tema noastră, importante ni se par spre a fi definite abordările
sociologică şi juridică a familiei.
Din perspectivă sociologică, familia poate fi definită ca un grup social constituit
pe baza relaţiilor de căsătorie, consanguinitate şi rudenie, membrii grupului împărtăşind
sentimente, aspiraţii şi valori comune. Astfel, familia este un grup primar în care
predomină relaţiile directe, informale, nemediate.
Din perspectivă juridică, familia este un grup de persoane între care s-au stabilit
un set de drepturi şi obligaţii, reglementat prin norme legale. Aceste norme stabilesc
modul de încheiere a căsătoriei, stabilirea paternităţii, drepturile şi obligaţiile soţilor,
relaţiile dintre părinţi şi copii, modul de transmitere a moştenirii etc. Juridic, familia este
un grup formal, reglementat prin legi şi alte acte normative.
Andrei Stănoiu şi Maria Voinea, trecând în revistă mai multe definiţii şi
comentându-le, oferă propria variantă: “ Familia este un grup social realizat prin

63
căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt
legate prin anumite relaţii natural-biologice, psihologice, morale şi juridice şi răspund
una pentru alta în faţa societăţii."12
Perspectiva sociologică şi cea juridică se completează reciproc. Familia apare ca
un ansamblu de relaţii sociale reglementat prin norme juridice sau prin norme sociale
difuze.
Relaţiile din cadrul familiei:
 relaţiile dintre soţi (parteneri): reglementate prin căsătorie sau prin consens;
 relaţiile dintre părinţi şi copii (dintre ascendenţi şi descendenţi);
 relaţiile dintre descendenţi (între copiii aceluiaşi cuplu);
 relaţiile de rudenie dintre membrii cuplului familial şi alte persoane (părinţii din
familia de origine, socri, cumnaţi etc.).
Analiza sociologică distinge, fundamental, între:
 familia de origine (familia în care s-a născut un individ şi în care a fost socializat; mai
poartă şi numele de familie consangvină) şi
 familia proprie (conjugală sau de procreare).
Numeroase persoane aparţin concomitent atât familiei consangvine, cât şi celei
conjugale. Acest aspect implică atât beneficii (individul are cel puţin două grupuri
suportive – material şi emoţional), cât şi costuri (nu de puţine ori, cerinţele de rol din
partea celor două familii sunt contradictorii).
Familia este un complex de roluri şi statusuri sociale:
 partenerii cuplului familial se raportează unul la altul prin rolurile şi statusurile de soţ
şi soţie;
 aceiaşi parteneri îndeplinesc în raporturile cu descendenţii lor rolurile de părinţi;
 descendenţii îndeplinesc rolul de copii în relaţiile cu părinţii lor şi rolul de fraţi, surori
în raporturile cu colateralii lor, sau de nepoţi în raporturile cu părinţii părinţilor lor.
Exercitarea rolurilor familiale se poate face adecvat sau se poate solda cu un eşec
de rol.

12
Andrei Stănoiu, Maria Voinea, Sociologia familiei, Tipografia Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1983,
p.16

64
Subliniem faptul că există o serie de stereotipii sociale privind diferenţele dintre
bărbaţi şi femei. În acest sens, ceea ce indivizii dintr-o anumită cultură se aşteaptă din
partea unui bărbat sau din partea unei femei, de la un tată sau de la o mamă se confundă
în mare măsură cu stereotipiile care circulă în legătură cu aceste aşteptări. Respectivele
stereotipii şi clişee sunt, de multe ori, afirmaţii false, dar care, la nivelul conştiinţei
comune, circulă cu valoare de adevăr şi au consecinţe acţionale.
În cele mai multe culturi şi societăţi, stereotipiile de sex sunt pronunţate şi, cu
foarte puţine excepţii, sunt, în general, pozitive în favoarea bărbatului şi mai puţin
pozitive pentru femei.
Aşteptările de rol creează diferenţe reale între comportamentele bărbaţilor şi cele
ale femeilor, în special prin socializare. Altfel spus, cele mai multe caracteristici de
personalitate şi acţionale atribuite prin stereotipii nu sunt naturale, biopsihologice, ci
induse prin diverse mecanisme psihosociale. Este vorba de efectele etichetării, legea
profeţiilor care se autoîndeplinesc etc. Cercetările efectuate de J. Money şi A. Erhard în
anii 7013 au demonstrat că, în cazul hermafrodiţilor (unde cinci dintre indicatorii de sex,
organele genitale externe, de exemplu, sunt biologic inconsistenţi sau neconcludenţi, ei
devin fete sau băieţi în funcţie de sexul – fetiţă sau băiat – care le-a fost desemnat înainte
de a împlini 18 luni. Odată ce i-a fost atribuit un anumit gen (masculin sau feminin) şi a
fost crescut în acord cu cerinţele legate de el, individul a şi devenit, la cote acceptabile,
ceea ce a fost « programat » să fie.
Aşteptările şi etichetările ce privesc rolurile de sex au serioase consecinţe, atît
directe, cât şi indirecte, asupra vieţii de familie. Astfel, mama, caracterizată ca fiind mai
afectivă, înţelegătoare, grijulie, indiferent dacă are sau nu un loc stabil de muncă, va
trebui să se ocupe, în principal, de copii. De cealaltă parte, bărbatul, având « natural » o
înclinaţie mult mai pronunţată faţă de ştiinţă şi cunoaştere, va aloca un timp mai mare
cititului, televizorului, iar nevasta, treburilor casnice. S-a constatat că mariajul tradiţional,
în care bărbatul lucrează, iar femeia, nu, face bărbaţii căsătoriţi mai sănătoşi fizic şi
mental decât cei necăsătoriţi, în timp ce, la femeie, situaţia este inversă.
Diferenţele prin stereotipie afectează şi indirect viaţa de familie, mai ales în ceea
ce priveşte puterea într-un cuplu conjugal, aceasta fiind legată direct de câştigul financiar

13
Petru Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p.123

65
pe care femeia îl aduce în bugetul familial.Or, femeile sunt mult mai puţin angajate în
câmpul muncii ; ele ocupă, de multe ori, posturi mai slab plătite decât bărbaţii – mai
mult, la aceleaşi munci efectuate, câştigă, în multe cazuri, mai puţin comparativ cu
bărbaţii. În această ordine a ideilor, menţionăm faptul că mişcarea feministă a insistat şi,
în unele ţări, a reuşit să impună punctul de vedere conform căruia activitatea casnică,
respectiv condiţia de gospodină, să fie considerată ca orice altă activitate socială
profesionalizată şi să fie plătită. Desigur, valoarea muncii casnice şi a creşterii copiilor
este luată în calcul la împărţirea bunurilor în cazul divorţului, dar ea ar trebui să aibă
toate caracteristicile socioeconomice legale ale unei profesii, deşi nu este deloc uşor
cuantificabilă.
În decursul istoriei, familia a cunoscut o mare diversitate de forme:
 poliandria: o femeie are mai mulţi soţi; descendenţa este stabilită pe linie maternă
(există foarte puţine asemenea cazuri în zilele noastre: regiuni restrânse din India, Nepal,
Oceanul Pacific şi la unele populaţii din Africa Centrală);
 poliginia: un bărbat are mai multe soţii; descendenţa se stabileşte pe linie paternă
(mai răspândită astăzi în ţările islamice, la mai multe populaţii africane, la indigenii
australieni şi la unii indieni din S.U.A.);
 monogamia: forma cea mai răspândită de familie şi cea mai persistentă de-a lungul
istoriei, presupune căsătoria unui singur bărbat cu o singură femeie şi se întemeiază pe
relaţiile socio-afective dintre parteneri.
Cercetători ai vieţii de familie apreciază că, în condiţiile în care numărul de femei
şi bărbaţi este sensibil egal, probabilitatea căsătoriilor monogamice este mai mare, iar
atunci când disproporţia este mare, căsătoriile multiple aproape că se impun.
Principalul mecanism de constituire a familiei este căsătoria. Căsătoria poate fi:
 legală: sancţionarea uniunii conjugale printr-o decizie luată de persoane autorizate;
 religioasă: sancţionarea uniunii conjugale de către un cleric.
Căsătoria legală (civilă) este de dată mai recentă. Mult timp, singura modalitate de
oficializare a căsătoriei a fost cea religioasă. În societăţile contemporane, doar căsătoria
civilă are implicaţii de ordin juridic.
În reglementările juridice şi sociale contemporane, căsătoria:
 are ca scop întemeierea unei familii;

66
 ea are la bază liberul consimţământ al partenerilor;
 este monogamă (excepţie fac anumite ţări islamice);
 are un caracter solemn;
 se bazează pe egalitatea în drepturi a soţilor.
Mariajul este o instituţie ce se găseşte în orice societate şi cultură. El este o
uniune dintre indivizi de sex opus (în majoritatea covârşitoare a cazurilor), recunoscută şi
legitimată social. Mariajul diferă de alte uniuni interindividuale (cazul prieteniilor, de
exemplu) prin următoarele caracteristici14:
- se desfăşoară într-o manieră publică şi, de obicei, formală;
- contactele sexuale dintre parteneri figurează ca un element explicit al relaţiei;
- constituie condiţia esenţială pentru legitimizarea urmaşilor, le dă un statut social
acceptat;
- are tendinţa de a fi o relaţie stabilă şi de durată.
Astfel, deşi în cele mai multe ţări divorţul este permis, în nici una nu este
încurajat.
Căsătoriile pot fi endogame (au loc între membrii aceluiaşi grup) sau exogame (au
loc în afara grupului). Prin endogamie se asigură circumscrierea, stabilitatea şi
reproducerea specificului contextului socio-cultural, iar prin exogamie, legăturile şi
schimburile cu alte populaţii sau segmente populaţionale şi, deci, revigorarea grupului ce
o practică. În societăţile complexe, unde se intersectează multiple criterii de grup (etnic,
religios, de vârstă, socio-economic), distincţia interior-exterior este greu de stabilit.
În ceea ce priveşte “regulile de căsătorie”, experţii în sociologia familiei caută să
răspundă la întrebări de genul: cu cine te căsătoreşti (începând de la “aranjamente”, unde
se desemnează şi persoana concretă, şi ajungând la restricţii de principiu, precum tabu-ul
incestului, exogamia şi endogamia), când te căsătoreşti (la ce vârstă, cu ce statut socio-
economic, în ce anotimp), cum te căsătoreşti (ce ritualuri urmează persoanele implicate,
cu ce înţelegeri de avere, ce angajamente mutuale presupune mariajul).
În cele ce urmează, să analizăm tipologia familiei.
Din punct de vedere numeric, deosebim:
 familii extinse: cu un număr mare de membri; pot cuprinde mai multe generaţii;

14
Petru Iluţ, op. cit., p.77

67
 familii nucleare: formate din soţi şi copiii acestora.
Sistemul familiilor extinse este tipic pentru societăţile non-industriale, în vreme
ce familia nucleară, ca unitate independentă, caracterizează societatea industrială şi post-
industrială. Astfel, primul sistem familial este considerat tradiţional, iar al doilea, modern.
Venim şi cu precizarea că familia nucleară şi familia extinsă, aşa cum sunt ele
prezentate, sunt tipuri ideale, cazurile concrete de familii fiind abateri mai mult sau mai
puţin semnificative de la modelul teoretic. De exemplu, cuplul conjugal fără copii este
subsumat familiei nucleare; la fel şi cazul unui părinte cu un copil. De partea cealaltă,
convieţuirea soţ-soţie, fără copii, dar cu părinţii unuia dintre soţi este considerată familie
extinsă.
E. Litwak (citat de P. Iluţ, 2005) a lansat, în 1960, un foarte interesant concept,
anume acela de familie extinsă modificată. Acest concept nu desemnează o formă
propriu-zisă de structură familială, ci sugerează un fenomen tot mai frecvent întâlnit în
lumea contemporană: în ciuda independentizării cuplurilor nou-formate, a separării lor
teritoriale de părinţi, familia continuă să existe ca familie extinsă, între părinţi şi copii,
fraţi şi surori, bunici şi nepoţi menţinându-se puternice legături de ordin socioafectiv şi
economic. De cele mai multe ori, în varianta ei extinsă modificată, familia funcţionează
ca un întreg în luarea unor decizii majore, în unele cazuri bugetul fiind comun.
Din punct de vedere al structurii rolurilor, distingem:
 familii complete: formate din soţ, soţie şi copii;
 familii incomplete: monoparentale (rezultat al naşterilor în afara familiei sau al
descompletării familiei).
Din punct de vedere generaţional, întâlnim:
 familii cu o generaţie (soţ şi soţie);
 familii cu două generaţii (părinţi şi copii; bunici şi nepoţi, în cazul în care părinţii au
decedat sau i-au abandonat pe copii în grija bunicilor);
 familii cu trei şi patru generaţii (bunici/străbunici, părinţi, copii).
Structura statusurilor şi rolurilor din cadrul familiei cuprinde următoarele situaţii:
soţ, soţie, tată, mama, copil, frate, sora, bunic, bunică.

68
Rolurile familiale pot fi exercitate într-o multitudine de forme: soţ tandru sau
foarte autoritar, o soţie bună gospodină sau care refuză să facă menajul etc. Odată
depăşite anumite marje de variaţie, se poate ajunge la destrămarea familiei.
Din punct de vedere al raporturilor de autoritate, sesizăm:
 familii autoritare: bărbatul (soţul, tatăl) este principalul deţinător de autoritate;
această poziţie de autoritate a bărbatului - capul familiei - este legitimată pe tradiţie;
analizele mai recente de sociologie a familiei iau în considerare şi cazurile, tot mai dese,
în care poziţia de autoritate în cadrul familiei o are femeia sau, după caz, copilul, mai ales
dacă acesta din urmă are o vârstă care-i permite să fie salariat.
 familii egalitare: redistribuirea, în societăţile civilizate, a raporturilor de autoritate în
cadrul familiei a condus la un relativ echilibru în ceea ce priveşte luarea deciziilor.

10.2. Funcţiile familiei


a) Funcţii biologice şi sanitare: asigură satisfacerea nevoilor sexuale ale
membrilor cuplului, procrearea copiilor, satisfacerea necesităţilor igienico-sanitare ale
copiilor şi dezvoltarea biologică normală a membrilor familiei.
Pentru a supravieţui, fiecare societate şi, implicit, fiecare cultură trebuie să-şi
reproducă, din punct de vedere biologic, indivizii. Regularizând unde, când şi cu cine pot
intra indivizii în contact sexual, societatea, prin familie, indică şi modelele de
reproducere sexuală.
Permiţând sau interzicând anumite forme de mariaj (mai multe soţii sau mai mulţi
soţi, de exemplu), promovând o anumită concepţie despre divorţ şi recăsătorire,
societatea şi familia încurajează sau descurajează reproducţia.
b) Funcţii economice: constau în organizarea gospodăriei şi acumularea de resurse
necesare funcţionării menajului pe baza unui buget comun.
În societăţile preindustriale, sistemul economic depindea în mod esenţial de
funcţia productivă a familiei (gospodăriile ţărăneşti, atelierele meşteşugăreşti etc.). În
societăţile industriale şi postindustriale, funcţia principală economică a familiei este cea
de consum. Deşi şi aceasta s-a diminuat, consumul de hrană şi alte necesităţi au loc în
familie, ca unitate distinctă, ea presupunând o anumită organizare bugetară a grupului
familial (repartiţia cheltuielilor).

69
Foarte importantă este componenta ce priveşte generarea şi gestionarea unui buget
comun. Deşi a crescut independenţa economică a soţilor, administrarea unui buget comun
în cadrul aceluiaşi menaj rămâne o trăsătură definitorie pentru majoritatea familiilor.
Analiza bugetelor familiale a constituit subiect de preocupare al cercetătorilor
vieţii economico-sociale încă din secolul al XIX-lea. Ernst Engel15 a formulat, în jurul
anului 1830, pornind de la sintetizarea unor asemenea cercetări, două ipoteze cu
semnificativă valabilitate şi astăzi:
- dintre toate variabilele care influenţează comportamentul consumatorilor,
venitul este factorul cel mai important;
- cu cât o familie este mai săracă, cu atât afectează o parte mai mare din
buget hranei şi mijloacelor de subzistenţă în general.
În ceea ce priveşte modurile de organizare a bugetelor de familie, semnalăm o
serie de factori relevanţi de care depinde cine gestionează bugetul, cum este el alocat pe
persoane şi în timp, raportul dintre cheltuielile zilnice şi cheltuielile mari, politica de
economisire a veniturilor ş.a.: statutul socioprofesional al familiilor (cadre superioare,
manageri, funcţionari, muncitori, ţărani), faptul dacă soţia lucrează sau nu, existenţa
copiilor şi numărul lor în familie, tipul de întreprinderi, firme sau instituţii unde lucrează
soţul sau soţia (sigure şi prospere, unde salariul se plăteşte săptămânal, lunar sau sub alte
forme, de stat sau private), atitudinea faţă de familie, valorile tradiţionale sau moderne,
factorii de specific cultural ş.a. În cadrul grupului domestic,cel puţin în cultura europeană
bazată pe munca salariată, gestionarea revine, predominat, soţiei.
c) Funcţii de solidaritate familială: se referă la ajutorul bazat pe sentimente de
dragoste şi respect între membrii familiei.
Fiinţa umană are nevoie de hrană şi de îmbrăcăminte, dar şi de protecţie şi
afectivitate. Simţim frecvent nevoia de a fi printre acei oamnei ce ne oferă căldură
sufletească, ajutor în momentele de cumpănă ale vieţii, confort psihologic. Dintre toate
grupurile sociale existente, familia este entitatea ce oferă în cel mai înalt grad asemenea
calităţi.
d) Funcţii pedagogico-educative şi morale prin care se asigură socializarea
copiilor: familia este una dintre principalele instituţii socializatoare ale societăţii.

15
P. Iluţ, op.cit., p.140

70
În cadrul familiei, copilul îşi însuşeşte normele şi valorile sociale şi devine apt să
relationeze cu ceilalţi membri ai societăţii. În familie se realizează socializarea de bază
sau primară. Socializarea realizată în cadrul familiei este esenţială pentru integrarea
socială a copiilor. Totuşi, comparativ cu familiile din societăţile tradiţionale, funcţia
socializatoare a familiei a început să fie tot mai mult preluată de alte instituţii sociale
(şcoală, instituţii culturale, mass-media).
În mod normal, familia trebuie să îndeplinească toate funcţiile care îi sunt proprii.
Disfuncţiile din cadrul familiei au consecinţe asupra soţilor, asupra copiilor, asupra
relaţiilor familiei cu exteriorul.

10.3. Schimbări în modelele familiale


Asistăm, în ultimele decenii, la transformări profunde survenite în modelele
familiale contemporane. Datorită acestor schimbări, însuşi termenul de “familie” a
devenit tot mai ambiguu, acoperind astăzi realităţi mult diferite de cele cunoscute de
generaţiile precedente.
Următoarele categorii prezintă, sintetic, principalele transformări survenite:
a) relaţia familie-societate
- a scăzut importanţa funcţiei economice a familiei;
- s-a accentuat mobilitatea socială a membrilor familiei;
- s-a intensificat participarea femeii la activităţile extra-familiale (prelungirea
carierei şcolare, accentuarea profesionalizării, intensificarea participării la viaţa politică
şi socială, independenţa economică a femeii ş.a.);
- unele funcţii familiale au fost preluate de către societate (cazul funcţiei de socializare,
de exemplu);
- s-au diminuat relaţiile de rudenie şi de vecinătate;
- s-a diminuat controlul comunitar asupra comportamentelor demografice;
- a crescut toleranţa socială faţă de noile comportamente demografice;
- au sporit preocupările familiei faţă de problemele sociale (calitatea vieţii, crizele
economice ş.a.)
b) comportamentele tinerilor necăsătoriţi
- s-au extins experienţele sexuale premaritale;

71
- a sporit controlul mai strict al fecundităţii;
- s-au extins coabitările premaritale;
- s-au extins modelele celibatului definitiv şi al menajelor de o singură persoană;
- au crescut atât toleranţa părinţilor, cât şi permisivitatea socială faţă de
comportamentele premaritale ale tinerilor
c) comportamentele nupţiale
- s-a desacralizat căsătoria;
- s-a redus importanţa motivaţiei economice a căsătoriei;
- a crescut heterogamia căsătoriilor;
- s-a diminuat şi, în tot mai multe cazuri, a dispărut rolul părinţilor şi al rudelor în
căsătorirea tinerilor;
- a scăzut rata nupţialităţii;
- odată cu scăderea ratei nupţialităţii, a scăzut şi rata natalităţii
d) comportamentele familiale
- a crescut importanţa relaţiilor emoţional-afective dintre parteneri;
- s-au intensificat preocupările soţilor pentru calitatea vieţii familiale;
- s-au diversificat formele de convieţuire (asistăm la un declin al familiei nucleare
bazată pe căsătorie, s-au extins cuplurile consensuale, s-au extins relaţiile dintre persoane
care trăiesc în menaje diferite, a crescut toleranţa socială faţă de noile forme de
convieţuire);
- s-au modificat relaţiile dintre parteneri (egalizarea diviziunii rolurilor, conflicte
generate de noua diviziune a rolurilor)
- se constată o creştere a instabilităţii familiei nucleare (creşterea divorţialităţii,
scăderea ratei recăsătoririlor)
Toate aceste schimbări au produs anumite efecte atât la nivel individual, cât şi la
nivel societal. La nivel individual, vorbim despre o egalizare a statutului bărbaţilor şi
femeilor, o creştere a bunăstării familiei, în timp ce, la nivel societal, semnalăm o scădere
a ratei nupţialităţii, o scădere a ratei natalităţii şi o creştere a instabilităţii familiei
nucleare.
Aşa cum am mai precizat, evoluţia industrială şi urbană din secolul al XX-lea a
impus ca tip principal de familie – familia nucleară. Schimbările survenite în

72
comportamentul nupţial şi în cel sexual, asociate cu factori economici, sociali şi culturali
specifici ultimelor două – trei decenii au condus, în multe societăţi, la apariţia unor noi
tipuri de familie sau la extinderea unor tipuri care, în trecut, erau marginalizate. Astfel,
ponderea familiilor nucleare în totalul familiilor a scăzut simţitor. Mai mult, în unele ţări
s-a ajuns la situaţia în care mai mult de jumătate din populaţia adultă trăieşte în alte forme
decât familia nucleară (statele scandinave, de exemplu).
Dintre formele alternative de convieţuire 16 la modelul clasic al familiei nucleare,
amintim:
- menajele de o singură persoană, formate dintr-un bărbat singur sau o femeie
singură, care au optat pentru celibat definitiv;
- menaje de o singură persoană, formate din persoane divorţate sau văduve care nu s-
au recăsătorit;
- menaje formate dintr-un bărbat şi o femeie care coabitează, convieţuiesc în acelaşi
menaj, dar nu sunt uniţi prin căsătorie legală şi nu au copii;
- menaje nefamiliale, formate din persoane între care nu se stabilesc relaţii sexuale
(acestea pot fi formate numai din bărbaţi, numai din femei, din bărbaţi şi femei; între
membrii unui asemenea menaj pot exista sau nu legături de rudenie);
- menaje formate dintr-un singur părinte (de regulă, mama) şi unul sau mai mulţi
copii (ele pot fi menaje de persoane necăsătorite, care au copii, sau menaje de persoane
care au fost căsătorite, dar au rămas singure prin divorţ sau prin decesul partenerului);
- familii cu trei sau patru generaţii (un tip tot mai rar după 1990 în ţara noastră, dar
care recâştigă teren în ultimii ani, în special din cauza dificultăţilor de ordin material cu
care se confruntă familia românească astăzi);
- familia nucleară propriu-zisă.
Analizele sociologice efectuate în ultimii ani în societăţile europene au evidenţiat
scăderea ponderii familiei nucleare, concomitent cu creşterea ponderii celorlalte modele
prezentate anterior.
Schimbările în comportamentele nupţiale şi în modelele familiale au consecinţe
importante asupra relaţiilor dintre familie şi societate, dintre individ şi societate şi asupra
posibilităţilor de realizare a funcţiilor familiei. Important de reţinut este, însă, faptul că

16
Ioan Mihăilescu, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2001, p.214

73
toate aceste schimbări (unele cu consecinţe pozitive asupra individului, altele cu
consecinţe negative) nu semnifică sub nici o formă prăbuşirea familiei ca instituţie
socială. Se manifestă, în continuare, o atitudine favorabilă faţă de familie în toate
societăţile europene şi nu numai, inclusiv în societatea românească.

74
11. ORGANIZAREA SOCIALĂ
11.1. Structură socială şi organizare socială
11.2. Instituţii sociale. economice, politice, juridice, culturale şi educative,
religioase
11.3. Tipuri de organizaţii sociale: informale, formale, asociaţiile voluntare
11.4. Birocraţia

11.1. Structură socială şi organizare socială


Se impune, pentru început, precizarea şi înţelegerea unor concepte-cheie
referitoare la organizare:structură socială, sistem social, organizare socială, instituţie
socială, organizaţie socială ş.a.
Structura socială se referă la modul de alcătuire a realităţii sociale, la modul în
care elementele sistemului social se ordonează şi se ierarhizează, la relaţiile necesare,
esenţiale ce se stabilesc între aceste elemente. Structura socială este un ansamblu de
relaţii cuprinzând o multitudine de elemente (poziţii sociale, grupuri, pături şi clase
sociale, instituţii sociale) ce posedă însuşirile de totalitate, de transformare şi de
autoreglaj. Cu alte cuvinte, structura socială se referă la modul de alcătuire a sistemului
social.
Organizarea socială se referă la modul de funcţionare a sistemului social.
Organizarea socială poate fi definită ca un sistem de roluri şi instituţii sociale, de
modele comportamentale, de mijloace de acţiune şi de control social care asigură
satisfacerea nevoilor unei colectivităţi, coordonează acţiunile membrilor acesteia,
reglementează relaţiile dintre ei şi asigură stabilitatea şi coeziunea colectivului.
Organizarea socială este un ansamblu de mijloace prin care colectivităţile, grupurile şi
societăţile îşi menţin echilibrul şi-şi asigură funcţionarea.
Prin organizaţie se înţelege un grup social cu scop, care urmăreşte realizarea
anumitor obiective în mod economic şi coordonat. Organizaţia socială este o reţea de
relaţii dintre indivizi şi grupuri, potrivit unui sistem de norme şi valori.

11.2. Instituţii sociale. economice, politice, juridice, culturale şi educative,


religioase

75
Instituţiile sociale sunt sisteme de comportamente şi de relaţii care reglementează
viaţa şi activitatea indivizilor. Aceştia se unesc în grupuri sociale, în asociaţii şi
organizaţii. Instituţia este un ansamblu structurat şi funcţional de norme şi valori;
organizaţia este o asociere de indivizi.
În sens sociologic, aşadar, prin instituţie socială se înţelege un sistem de relaţii
sociale organizat pe baza unor valori comune şi în care se utilizează anumite procedee în
vederea satisfacerii anumitor nevoi sociale fundamentale ale unei colectivităţi sociale.
Instituţionalizarea relaţiilor sociale constă în dezvoltarea unui sistem de comportamente
aşteptate, modelate, predictibile şi acceptate social în cadrul unui sistem social.
Instituţiile posedă mai multe elemente prin care pot fi definite şi caracterizate:
 scop: instituţiile au un anumit scop, stabilit pe baza unor nevoi importante comune şi
a unor valori comune;
 funcţii: în vederea atingerii scopului, instituţiile realizează o serie de funcţii, de
activităţi precis stabilite şi reglementate;
 mijloace: scopul este realizat cu ajutorul unor mijloace, al unor procedee şi instalaţii;
mijloacele pot fi materiale şi simbolice;
 simboluri: fiecare instituţie posedă anumite simboluri, prin care ele se
particularizează şi se impun atenţiei indivizilor. Drapelul naţional, drapelele de luptă ale
unităţilor militare, uniformele, emblemele, mărcile de fabrică, imnurile, cântecele sunt
simboluri prin care instituţiile sunt reprezentate;
 coduri de comportament: rolurile realizate de membrii instituţiei sunt exprimate în
coduri de comportament: constituţii, legi, coduri civile, convenţii, regulamente etc.;
 sancţiuni: respectarea codurilor de către membrii instituţiei şi de către cetăţeni este
urmărită prin sancţiuni pozitive (decoraţii, diplome) sau negative (amenzi, pedepse);
 valori şi norme: instituţiile îşi elaborează sisteme de valori şi norme specifice; prin
acestea se urmăreşte obţinerea coeziunii membrilor instituţiei şi se justifică raţional
scopul instituţiei şi relaţiile acesteia cu celelalte instituţii.
O instituţie funcţionează în mod eficient când sunt realizate următoarele condiţii:
 definirea clară a scopului şi obiectivelor;
 organizarea raţională a activităţilor în cadrul instituţiei;
 depersonalizarea rolurilor instituţionale;

76
 acceptarea socială a mijloacelor şi procedeelor folosite de instituţie;
 recunoaşterea socială a utilităţii instituţiei.
Tipuri de instituţii sociale
Din punct de vedere al gradului de formalizare, întâlnim:
 instituţii formale: scopul, obiectivele, procedeele de acţiune, modul de organizare,
rolurile sunt precis stabilite şi reglementate prin prescripţii cu caracter juridic;
 instituţii neformale (informale): reglementarea se face pe baza unor norme vagi, iar
exercitarea rolurilor este personalizată.
Este destul de dificil de distins întotdeauna cu fermitate între instituţiile formale şi
cele informale. Astfel, majoritatea sociologilor privesc instituţia informală fie drept grup
informal sau organizaţie informală, fie ca un ansamblu de interacţiuni sociale cu un
anumit grad de instituţionalizare.
Din punct de vedere al naturii activităţii lor, distingem:
 instituţii economice: se ocupă de producerea, circulaţia şi defacerea bunurilor,
prestarea de servicii şi organizarea muncii (servicii publice, bănci, întreprinderi
industriale etc.);
 instituţii politice şi juridice: se ocupă de cucerirea, menţinerea şi exercitarea puterii.
Întâlnim ca exemple parlamentele, guvernele, partidele politice, armata, tribunalele,
procuratura, poliţia, închisorile.
Elementul principal al instituţiilor politice este puterea. Aceasta este folosită
pentru menţinerea şi consolidarea orânduirii respective, pentru asigurarea funcţionării
tuturor instituţiilor sociale, pentru menţinerea coeziunii sociale, pentru controlul
comportamentului cetăţenilor şi prevenirea comportamentelor nedorite.
Puterea politică poate fi exercitată unipersonal (dictatura, monarhie absolută) sau
democratic. Instituţiile juridice asigură elaborarea legislaţiei şi aplicarea legilor.
Principala instituţie politică este statul, o instituţie complexă sau, mai exact, un
ansamblu de instituţii, care asigură puterea legislativă (prin parlament), puterea executivă
(prin guvern) şi puterea judecătorească (prin tribunale).
 instituţiile cultural-educative: au ca scop menţinerea tradiţiei culturale şi dezvoltarea
creaţiei culturale, socializarea indivizilor conform normelor şi valorilor sociale existente
în societate (grădiniţele, şcolile, universităţile, mass-media etc.);

77
 instituţii religioase: organizează activitatea cultelor şi relaţiile credincioşilor cu
reprezentanţii clerului.
Importanţa acestor instituţii este foarte diferită de la o societate la alta. Astfel, în
societăţile ce cunosc un nivel ridicat de religiozitate, instituţiile religioase ocupă un loc
central în sistemul instituţiilor sociale. În societăţile contemporane dezvoltate, ele au
pierdut destul de mult din influenţă.
Principalele elemente ale acestor instituţii sunt doctrinele care se ocupă de
relaţiile oamenilor cu lumea divină, ritualurile care simbolizează doctrinele şi normele de
comportament ale clerului şi credincioşilor deduse din doctrine.

11.3. Tipuri de organizaţii sociale: informale, formale, asociaţiile voluntare


Ne vom referi, în cele ce urmează, la organizarea socială si la organizaţiile
sociale.
Cum s-a mai menţionat, organizaţia este o asociere de indivizi, un grup social cu
scop care acţionează potrivit unui sistem de norme şi valori, în vederea realizării
anumitor obiective comune.
De ce au apărut organizaţiile? Poate cea mai simplă explicaţie cu privire la
raţiunea apariţiei organizaţiilor este aceea că, prin intermediul organizaţiilor, oamenii pot
face lucruri pe care nu le pot face singuri. Herbert Hicks (citat de Mihaela Vlăsceanu,
1993) a sintetizat, în 1967, principalele avantaje care determină oamenii să se organizeze.
Prin organizaţii, precizează Hicks, omul poate face cel puţin trei lucruri pe care nu le
poate face singur:
- Îşi poate dezvolta şi potenţa propriile capacităţi; cu alte cuvinte, în cadrul
organizaţiilor, omul este mult mai eficient decât dacă ar lucra singur. Mai mult,
apartenenţa individului la o organizaţie şi, implicit, acţiunea concertată a mai multor
indivizi pentru realizarea unui scop comun creează posibilitatea diviziunii muncii
care, la rândul ei, presupune realizarea scopului cu eforturi mult mai mici decât dacă
individul ar fi acţionat singur.
- Îşi poate reduce timpul necesar realizării unui obiectiv. În unele cazuri, reducerea
timpului pentru realizarea unui obiectiv poate fi chiar mai importantă decât eficienţa.

78
În organizaţiile moderne, timpul reprezintă unul din factorii-cheie pentru atingerea
celor mai multe obiective.
- Se poate bucura de avantajele cunoaşterii acumulate de generaţiile anterioare.
Inexistenţa organizaţiilor ar presupune necesitatea ca fiecare om, din fiecare epocă, să
înveţe totul singur, de la început.Vedem, astfel, cum organizaţiile furnizează omului
mijloace de a folosi experienţa şi cunoştinţele acumulate de generaţiile anterioare.
Dincolo de aceste cauze pragmatice ce au determinat apariţia organizaţiilor,
semnalăm şi o altă importantă raţiune, de această dată, de ordin social care a stat la baza
existenţei organizaţiilor:capacitatea organizaţiilor de a răspunde diferitelor necesităţi
umane, una dintre cele mai importante astfel de necesităţi fiind cea socială. Omul, ca
fiinţă socială, are nevoie de un grup care să îl accepte şi să-i ofere confort psihosocial.
Multe organizaţii satisfac tocmai aceste necesităţi umane de “apartenenţă”, de
comuniune.Chiar dacă obiectivele primare ale unor organizaţii sunt cele economice,
ştiinţifice, politice, umanitare etc., ele pot satisface, în acelaşi timp, şi necesităţile sociale
ale oamenilor.
Concluzionând, Mihaela Vlăsceanu 17 afirmă că “raţiunea apariţiei şi existenţei
organizaţiilor poate fi explicată atât prin capacitatea acestora de a realiza obiectivele
individuale mai rapid, mai complet şi mai eficient, cât şi prin capacitatea lor de a
răspunde unor necesităţi umane fundamentale.”
Există o largă diversitate şi multitudine de forme de organizare. Noi le vom
prezenta în funcţie de criteriile cele mai frecvent folosite de clasificare a lor.
În funcţie de gradul de structurare, formele de organizare sunt clasificate în
informale şi formale.
Organizaţiile informale.
Acestea acţionează în vederea realizării unor scopuri, dar normele lor de acţiune
nu sunt definite printr-un regulament sau lege. Relaţiile dintre membrii unui asemenea tip
de organizaţie sunt spontane, flexibile, nedefinite cu claritate. Calitatea de membru într-o
astfel de organizaţie poate fi dobândită fie în mod conştient, deliberat, fie inconştient.
Lipsa de structură clar definită a unei astfel de organizări nu este echivalentă cu absenţa
unor norme, reţele de comunicare sau lideri. Dimpotrivă, toate acestea există şi în

17
Mihaela Vlăsceanu, Psihosociologia organizaţiilor şi conducerii, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993, p.18

79
organizaţia informală, însă acceptarea normelor sau liderilor de către membrii
organizaţiei este implicită şi spontană. Exemple: un grup de prieteni, un grup de
cunoştinţe care merg într-o excursie, un club privat, o serată etc.
Organizaţiile informale se pot transforma, cu timpul, în organizaţii formale, atunci
când relaţiile dintre membrii, normele, activităţile, obiectivele unei organizări informale
încep să fie bine definite şi structurate.
Organizaţiile formale.
Apar când grupurile sunt prea mari pentru a-şi soluţiona în mod informal
problemele. Sunt constituite în mod deliberat, urmăresc realizarea unor scopuri definite şi
acţionează potrivit unor norme şi reglementări precis stabilite. Structura organizaţiei
formale descrie normele, poziţiile, rolurile specifice relaţiilor dintre membrii acestei
organizaţii şi statuează, de asemenea, ierarhia obiectivelor, relaţiile de autoritate, putere şi
responsabilitate, canalele de comunicare etc. Datorită accentului pus pe ordine, reguli,
reglementări, organizaţiile formale, spre deosebire de cele informale, sunt stabile şi
relativ inflexibile. Organizaţia birocratică, la care ne vom referi puţin mai târziu,
constituie o ilustrare-tip pentru organizaţia de tip formal.
Organizaţiile formale sunt strâns legate de instituţii şi adesea sunt subordonate
acestora. Astfel, instituţiile educative, de exemplu, acţionează prin organizaţii educative:
grădiniţe, şcoli, licee, facultăţi.
O organizaţie formală poate conţine şi elemente informale (grupurile de prieteni,
de exemplu).
Aşa cum organizările informale pot fi convertite în organizaţii formale, şi acestea
din urmă se pot transforma, cu timpul, în forme de organizare informală.
În funcţie de gradul de implicare emoţională a membrilor, există două forme de
organizare: primare şi secundare.
Grupurile primare sunt caracterizate prin relaţii persoanle, directe, spontane, “faţă
în faţă”, relaţii ce presupun o mare implicare emoţională. Grupurile de prietenie existente
în cadrul sau în afara unei organizaţii formale, familia sau organizaţiile create pentru
susţinerea unei cauze comune membrilor săi sunt exemplificări ale tipului primar de
organizare.

80
Grupurile secundare, de cealaltă parte, sunt caracterizate prin relaţii raţionale,
formale şi impersonale, de tip contractual, constituindu-se ca organizaţii. Participarea
membrilor la astfel de organizaţii este limitată la realizarea anumitor scopuri, iar
interacţiunea dintre membrii organizaţiei este determinată de un contract sau acord
explicit ce specifică atât modul de interacţiune, cât şi performanţele aşteptate pentru
realizarea scopului. Gradul de implicare emoţională în organizaţiile secundare este foarte
mic sau, chiar, absent, el fiind înlocuit de o implicare raţională, de tip instrumental, în
scopul realizării unor obiective clar definite.
În funcţie de obiectivele specifice pe care le îndeplinesc diferitele organizaţii,
distingem:
- organizaţii economice (corporaţii, firme): furnizează bunuri şi servicii;
- organizaţii religioase (biserici, secte, ordine): răspund unui anumit tip de
necesităţi spirituale ale oamenilor;
- organizaţii sociale (cluburi, fundaţii, asociaţii): au scopul de a satisface
necesităţile sociale ale oamenilor de sprijin reciproc, de identificare, de contact cu alţi
semeni.
Cunoaşterea tipurilor organizaţionale descrise mai sus ne va ajuta să înţelegem
mai bine cum şi în ce tip de organizaţie ne putem integra, ca şi modul în care putem
contribui la eficienţa acesteia.

11.4. Birocraţia
Birocraţia este un tip de organizaţie formală, cu o structură specifică de statusuri
şi roluri, în care puterea de a influenţa acţiunile altora creşte pe măsura înaintării spre
vârful ierarhiei organizaţionale.
Cel care a definit şi identificat trăsăturile esenţiale ale unei organizaţii birocratice
a fost sociologul german Max Weber. El a definit birocraţia drept un sistem de autoritate
raţional-legală, considerând-o ca reprezentând instituţia dominantă în societatea modernă.
Sistemul este numit raţional întrucât pentru realizarea unor scopuri specifice sunt
desemnate cu claritate anumite mijloace, respectiv legal deoarece autoritatea este
exercitată printr-un sistem de reguli şi proceduri căruia trebuie să i se conformeze toţi
membrii unei astfel de organizaţii.

81
În viziunea lui Weber, principalele caracteristici ale organizaţiilor birocratice sunt:
- specializarea : presupune o diviziune clară a muncii între membrii organizaţiei;
responsabilităţile fiecărei funcţii sunt precis definite;
- structura ierarhică autoritară: autoritatea este dată de funcţie, ordinele fiind ascultate
deoarece regulile statuează competenţa unei anumite funcţii de a da ordine; fiecare
funcţie inferioară se află sub conducerea şi controlul celei superioare;
- sistem de reguli şi reglementări formale;
- impersonalitate şi imparţialitate: autoritatea este impersonală, ea fiind dependentă
de regulile organizaţionale; autoritatea unei persoane corespunde rangului ierarhic al
funcţiei sale; membrii organizaţiei trebuie să aibă o atitudine impersonală în contactele
lor cu clienţii sau cu alţi funcţionari;
- promovarea în carieră: promovarea membrilor unei organizaţii birocratice se face
fie în funcţie de vechime, fie în funcţie de competenţa dovedită în realizarea activităţii,
fie printr-o combinaţie a celor două criterii amintite;
- eficienţa: decurge din specializare, structura ierarhică autoritară, impersonalitate.
Weber susţinea că o birocraţie se dezvoltă cu atât mai mult cu cât este mai
“dezumanizată” şi are cu atât mai mult succes cu cât elimină din activitatea oficială ura,
dragostea şi toate elementele personale, iraţionale şi emoţionale care scapă calculelor.
Sociologul german a fost atât de impresionat de potenţialităţile birocraţiilor, încât a ajuns
să le aprecieze ca reprezentând tipul ideal spre care tind să se îndrepte şi alte forme
organizaţionale.
Dincolo de avantajele certe pe care le are o birocraţie (specializare, decizii şi
soluţii luate precis, rapid şi eficient, sistemul de reguli şi proceduri formale,
impersonalitatea şi imparţialitatea autorităţii, procesul obiectiv de luare a deciziei),
întâlnim şi serioase dezavantaje, multe dintre acestea avându-şi rădăcinile în
supraaccentuarea avantajelor menţionate mai devreme. Iată, succint, câteva dintre
dezavantajele mai importante:
- supraspecializarea poate naşte anumite tipuri de conflicte (cum ar fi acela dintre un
specialist sau expert şi un superior);
- procesul de luare a deciziilor eficiente, care implică faptul că decidenţii de la
nivelurile superioare ale conducerii trebuie să se bazeze pe informaţiile furnizate de

82
subordonaţi; în procesul de transmitere de la nivelurile inferioare spre cele superioare,
informaţii importante pot fi pierdute pe drum datorită, de exemplu, aprecierii de către
funcţionarii inferiori ca fiind lipsite de importanţă;
- dificultatea statuării scopurilor organizaţionale clare şi precise, diferitele subunităţi
“traducând” scopurile generale ale organizaţiei în funcţie de interesele lor specifice;
- posibilitatea apariţiei unor probleme deosebit de serioase cu privire la moralul
angajaţilor (munca strict specializată conduce adesea la monotonie; necesitatea
conformării angajaţilor la regulile formale ale organizaţiei generează stereotipizarea şi,
chiar, dezumanizarea relaţiilor dintre oameni).
Apare, astfel, drept firească întrebarea: care este viitorul birocraţiei: extindere sau
prăbuşire? Autori precum Warren Bennis şi Alvin Toffler au prezis sfârşitul birocraţiei şi
înlocuirea acesteia cu alte forme organizaţionale de tipul structurilor organic-adaptabile
(sisteme temporare, adaptabile, formate din specialişti centraţi pe rezolvarea problemelor
şi coordonaţi de verigi de legătură – directori capabili de a înţelege “limbajele de
cercetare” ale diferitelor grupuri de specialişti care asigură comunicarea dintre grupuri)
sau ad-hocraţiei (o organizaţie în permanentă mişcare, alimentată cu informaţii, plină de
celule tranziente – ceea ce presupune o mare mobilitate inter şi intraorganizaţională – şi
de indivizi extrem de mobili).
Cu toate acestea, atâta timp cât, prin mecanisme birocratice, se asigură în mod
pragmatic funcţionarea raţională şi eficientă a unor sisteme sau organizaţii mari, atunci
sunt puţine speranţe că birocraţia va dispărea. Ceea ce trebuie evitat, opinează Mihaela
Vlăsceanu (1993, p.117), este birocratizarea ca proces în extensie care se autojustifică.
Atâta timp cât se păstrează în limitele de raţionalitate funcţională, optimală, birocraţia
este singura soluţie disponibilă de organizare a unui sistem social. Procesul birocratizării
ar putea fi stopat şi înlocuit, susţine M. Vlăsceanu, de alternative gen Bennis şi Toffler,
dar nu birocraţia ca atare.
Încheiem prezentarea generală a problematicii organizaţionale cu câteva referiri la
principalele stiluri şi modele de conducere a organizaţiilor.
Putem defini conducerea drept procesul prin care o persoană sau un grup de
persoane identifică, organizează, activează, influenţează resursele umane şi tehnice ale
organizaţiei în scopul realizării obiectivelor stabilite.

83
Cerinţele epocii moderne, contextul actual impun tot mai mult mutarea accentului
de pe problemele conducerii în general pe cele ale conducerii eficiente în special.
Analizele efectuate asupra conducerii eficiente au cuprins mai multe abordări, pe care le
prezentăm în cele ce urmează.
Abordarea ce vizează trăsăturile de personalitate ce fac dintr-o persoană un
conducător eficient a fost inspirată de concepţia lui Weber privind autoritatea
charismatică. Astfel, adepţii acestei orientări susţin că, pentru a fi un “bun conducător”, o
persoană trebuie să aibă o serie de calităţi, cum ar fi iniţiativa, perseverenţa, încrederea în
sine, capacitatea de influenţare ş.a. Unii lideri, mai ales cei politici, pot fi consideraţi
“charismatici” în accepţiunea modernă a termenului, fiind înzestraţi cu “şarm personal”
sau “prezenţă plăcută”. Totuţi, cercetările efectuate din această perspectivă nu au reuşit să
conducă la elaborarea unei liste exhaustive a trăsăturilor de personalitate ce ar determina
conducerea eficientă.
Insuccesul acestui mod de abordare a determinat mutarea atenţiei asupra unei alte
căi de studiu al conducerii, numită stilul optim de conducere. Premisa principală a
teoriilor centrate pe găsirea “celui mai bun stil de conducere” era aceea că, deşi oamenii
diferă între ei, dacă s-ar descoperi principiile conducerii eficiente, atunci oamenii le-ar
putea învăţa, astfel încât ar putea obţine performanţe maxime atât din punct de vedere
productiv, cât şi uman. Rezultate ale unor cercetări au evidenţiat, însă, faptul că un stil de
conducere poate fi eficient într-un anumit context şi ineficient în altul.
Astfel de observaţii, dublate de eşecul identificării unui set de trăsături de
personalitate specifice conducătorului eficient, au impus mutarea accentului de pe lider
pe situaţie. Această perspectivă, numită abordare situaţională sau de contingenţă,
argumentează că nu există un stil de conducere potrivit oricărei situaţii ci, mai degrabă,
acesta este determinat de o serie de factori, printre care: caracteristicile conducătorului,
caracteristicile subordonaţilor, natura sarcinii de muncă, nivelul organizaţional, mediul
extern etc.
Devine evident, astfel, faptul că personalizarea conducerii se constituie la
confluenţa dintre caracteristicile individuale şi situaţia cu care se confruntă conducătorul.
Potrivit Mihaelei Vlăsceanu (1993), personalizarea desemnează identificarea cu un stil de

84
conducere, respectiv cu opţiunea pentru anumite strategii în vederea obţinerii unor
rezultate.

85
12. COMUNITĂŢILE TERITORIALE
12.1. Comunităţile rurale
12.2. Comunităţile urbane

12.1. Comunităţile rurale


Viaţa se desfăşoară în cadrul unor comunităţi umane teritoriale.
Prin comunitate teritorială se înţelege un grup de oameni care trăiesc în cadrul
unei anumite diviziuni sociale a muncii, într-o anumită arie geografică, având o anumită
cultura comună şi un sistem social de organizare a activităţilor şi fiind conştiente de
apartenenţa la comunitatea respectivă.
Comunitatea teritorială este nucleul principal a ceea ce numim spaţiu social în
care se relaţionează locul de muncă, locul de rezidenţă şi traseul dintre ele într-o anumită
unitate.
În mod tradiţional, comunităţile umane se împart în rurale (comunităţi mici, cu o
complexitate funcţională redusă) şi urbane (comunităţi mari, cu o mare complexitate
funcţională).
Principalele criterii definitorii ale comunităţilor rurale, propuse de Robert
Redfield (1955), sunt:
 identitate: "este vizibil unde începe şi unde se sfârşeşte comunitatea";
 dimensiuni mici: comunităţile rurale pot fi formate din câteva gospodării, câteva zeci
sau câteva sute de gospodării; foarte rar depăşesc 1000 de gospodării;
 omogenitate: "activităţile şi atitudinile sunt asemănătoare pentru toate persoanele de
un anumit sex şi de o anumită vârstă";
 autonomie: satul "satisface singur toate sau majoritatea nevoilor locuitorilor săi".
Redfield a distins trei tipuri de comunităţi rurale:
- sălbatice (istoric, sunt comunităţile primitive) ;
- ţărăneşti (comunităţile rurale caracteristice sistemului de producţie feudal);
- agricole (caracteristice societăţii capitaliste).
Pornind de la evoluţia istorică a comunităţilor rurale, Redfield apreciază ca tipul
ideal de societate ţărănească (comunitate rurală) se defineşte prin următoarele trăsături:
 autonomie relativă a colectivităţilor ţărăneşti faţă de societatea înglobatoare care le
domină sau influenţează, dar tolerează originalitatea lor;

86
 importanţa structurală a grupului domestic în organizarea vieţii economice şi a vieţii
sociale a colectivităţii;
 un sistem economic de autarhie relativă (autarhie - politică de izolare economică),
care nu distinge consumul de producţie şi care întreţine relaţii cu societatea înglobantă;
 o colectivitate locală caracterizată prin raporturi interne de intercunoastere şi raporturi
slabe cu colectivităţile din jur;
 funcţia decisivă a notabilităţilor care au rolul medierii între colectivitatea ţărănească
şi societatea globală.
Referindu-se la vechile comunităţi rurale româneşti, Henri Stahl le defineşte,
pornind de la o serie de caracteristici demografice, economice, sociale şi culturale, prin
următoarele elemente:
- satul este un grup biologic relativ redus, bazat pe legături de rudenie;
- din punct de vedere economic, satul este autarhic;
- întreaga activitate a satului este organizată şi controlată de obşte;
- satul are o cultură proprie, cu caracter folcloric;
- comunităţile rurale întreţin legături unele cu altele în cadrul unor veritabile
societăţi ţărăneşti regionale.
Referitor la viitorul comunităţilor rurale în societăţile industrializate, ca urmare a
schimbărilor survenite în ultimele decenii, principalul punct de vedere exprimat de
specialişti este acela care susţine posibilitatea menţinerii comunităţilor rurale ca formă de
locuire şi de viaţă socială, dar într-o formă diferită, în multe privinţe, de cea a
comunităţilor rurale tradiţionale ţărăneşti. Se pledează astăzi pentru o dezvoltare
diferenţiată a comunităţilor rurale după modele care iau în considerare specificitatea
acestora.

12.2. Comunităţile urbane


Caracteristicile definitorii ale comunităţii urbane sunt:
 volum demografic relativ mare;
 preponderenţa activităţilor industriale;
 existenţa unei diviziuni sociale a muncii în numeroase ocupaţii specializate;
 organizarea socială bazată pe diviziunea ocupaţională şi pe structura socială;

87
 reglementarea instituţională, formală a relaţiilor sociale;
 importanţa scăzută a relaţiilor de rudenie;
 relaţii de intercunoaştere reduse;
 raţionalizarea vieţii sociale.
Toate societăţile industrializate moderne sunt puternic urbanizate. Cele mai mari
oraşe din ţările industrializate numără până la 20 de milioane de locuitori, în timp ce
conglomeratele urbane –mănunchiuri de oraşe care alcătuiesc suprafeţe întinse de
construcţii – pot adăposti mult mai multă lume. Forma extremă de viaţă urbană este
reprezentată astăzi de ceea ce unii autori au numit megalopolis, “oraşul oraşelor”.
Amintim, astfel, unul dintre celebrele megalopolisuri ale lumii, Boswah, în Statele Unite
ale Americii, un conglomerat urban ce acoperă aproximativ 700 de kilometri în linie
dreaptă, din nordul Bostonului până dincolo de Washington D.C. (incluzând şi New
Yorkul).
În ceea ce priveşte dinamica demografică urbană, precizăm faptul că, în timp ce
populaţia oraşelor mari din ţările dezvoltate industrial rămâne stabilă sau descreşte, cea a
metropolelor din societăţile în curs de dezvoltare va continua să crească. Condiţiile de
viaţă în oraşele Lumii a Treia par a se deteriora tot mai mult, cel puţin în ceea ce-i
priveşte pe săracii de la oraş. Problemele existente în ţările puternic industrializate, oricât
de importante ar fi, par aproape nesemnificative dacă le comparăm cu cele cu care se
confruntă Lumea a Treia.
Referitor la dihotomia rural-urban, vom prezenta două modele clasice.
Primul model îi aparţine lui R. Frankenberg:
Rural Urban
Comunitate. Asociaţia.
Societăţile rurale au o bază comunitară. Societăţile urbane au o natură asociativă.
Relaţii pe bază de roluri multiple. Relaţii pe bază de roluri fragmentate.
Populaţie puţin numeroasă. Populaţie numeroasă.
Conflicte intrarol. Conflicte interroluri.
Economie simplă. Economie diversă.
Slaba diviziune a muncii. Specializare şi diferenţiere extreme.
Solidaritate mecanică. Solidaritate organică.

88
Complexitate. Complicaţie.
Viaţa guvernată de legături Societate contractuală.
interindividuale
Statusuri prescrise. Societate de status. Statusuri dobândite.
Statusuri totale. Statusuri parţiale.
Educaţie dependentă de status. Status dependent de educaţie.
Acceptare ridicată a rolurilor. Distanţare fără rol.
Textura relaţională densă. Textura relaţionala slabă.
Putere bazată pe valori locale. Putere bazată pe valori cosmopolite.
Textura de roluri de slabă densitate. Textura de roluri de mare densitate.
Clasele sociale - o diviziune printre Clasele sociale – diviziune dominantă.
altele. Funcţii latente. Funcţii manifeste.
Relaţii de conjuncţie şi disjuncţie. Grupuri de segregare şi conflict.
Organizare pe baza unanimităţii. Organizare pe baza sistemului de vot.
Conflict şi răscoală. Clivaje şi revoluţie
Viaţa socială orientată regional. Viaţa socială concentrată pe ocupaţie.
Integrare. Alienare şi înstrăinare.
Acceptarea normelor şi conflictelor prin Absenţa normelor, înstrăinarea de norme
consens. sau anomie.
Redundanţă socială mare. Redundanţă socială scăzută.

Al doilea model aparţine Prof. univ. dr. Ioan Mihăilescu.


Criterii Rural Urban
Volumul populaţiei Redus Mare
Densitatea populaţiei Redusă Mare
Ocupaţiile predominant agricole Predominant industriale
Diviziunea activităţilor familială, gospodărie Tehnologie şi piaţa
Autosubzistenţa Relativă Nulă
Autonomia Relativă Nulă
Reglementare activităţilor impusă de condiţiile Impusă de tehnologie,
naturale formală
Relaţiile sociale locale primare, informale, Funcţionale, formale

89
rudenie
Intercunoaşterea Puternică Slabă
Comportamente omogene, dominate de Eterogene
tradiţie
Rap. cu societatea Reduse Multiple
globală

13. ELEMENTE DE DEMOGRAFIE SOCIALĂ


13.1. Demografia ca ştiinţă şi răspândirea populaţiei pe Terra
13.2. Numărul populaţiei: recensământul, estimările, proiecţiile
13.3. Structura demografică a populaţiei (pe sexe, pe vârste, pe stare civilă)
13.4. Natalitatea, fertilitatea, nupţialitatea şi divorţialitatea şi mortalitatea
populaţiei
13.5. Migraţia populaţiei

90
13.6. Raportul populaţie-resurse-mediu înconjurător.

13.1. Demografia ca ştiinţă şi răspândirea populaţiei pe Terra


Etimologic, termenul demografie provine din limba greacă: demos () -
popor, populaţie și graphe () - a desemna, a scrie, a descrie. Prin urmare,
demografia ar însemna descrierea populaţiei.
Încercând să definim demografia, vom spune (cf. V. Trebici) ca aceasta este o
ştiinţă ce are ca obiect populaţiile umane, pe care le studiază sub principalele lor aspecte
privind numărul şi repartizarea geografică, strutura după diferite caracteristici
demografice şi socio-economice, evoluţia lor, precum şi factorii ce determină schimbările
numărului şi structurii, în scopul evidenţierii regularităţilor (legităţilor) după care se
produc fenomenele demografice.
Istoricii demografiei sunt de acord că întemeietorul ("părintele") acestei discipline
este britanicul John Graunt (1620-1674).
Studiile de specialitate ale antropologilor arată că, o dată cu dispariţia vechilor
primate, la sfârşitul oligocenului şi începutul miocenului, acum aproximativ 24 de
milioane de ani, au trăit hominidele primitive Kenyapithecus africanus şi Dryopitecii,
urmate de specia Ramapithecus (cu 14 milioane de ani în urmă). Homo sapiens a fost
atestat de către cercetători ca vieţuind acum aproximativ 250 000 de ani. El a fost
considerat a fi "omul raţional" şi cel mai vechi reprezentant al omului actual. Majoritatea
paleontologilor precizează că locul antropogenezei este în Africa; există şi opinia că acest
loc ar aparţine Asiei şi Africii în acelaşi timp. Cert este, însă, faptul că "locul originar"
corespunde zonei calde euro-asi-africane.
Procesul de aşezare a oamenilor pe aproape întreaga suprafaţă terestră s-a derulat
lent, începând de acum 1,5 - 2 milioane de ani, în condiţii de mediu şi de existenţă extrem
de diferite, ceea ce a avut o puternică influenţă asupra deosebirilor rasiale,
comportamentale, asupra ocupaţiilor şi nivelului de trai. În ceea ce priveşte adaptarea
activă a omului la mediu, menţionăm că, lent, dar continuu, aria de populare s-a extins,
omul fiind singura fiinţă care a reuşit să se adapteze activ la condiţiile naturale cele mai
diverse, de la clima ecuatorială la cea polară, de la mediile cele mai comode până la cele
mai incomode. La începutul anului 1995, populaţia Terrei însuma 5 759 276000 de

91
locuitori, iar la 11 iulie acelaşi an erau înregistrați 5 785 335 142 de locuitori ( un plus de
peste 26 milioane locuitori ). În 1998, Terra contoriza 5 929 839 000 de locuitori, din care
4 748 310 000 (80%) trăiau în ţările slab şi mediu dezvoltate. În toamna anului 2011,
populaţia mondială a depăşit pragul de 7 miliarde locuitori.

13.2. Numărul populaţiei: recensământul, estimările, proiecţiile


Numărul înregistrat al populaţiei este numărul determinat nemijlocit cu prilejul
recensământului populaţiei sau al altor operaţii statistice similare.
Numărul calculat al populaţiei este numărul acesteia determinat pentru o dată sau
pentru o perioadă oarecare, pentru care nu există informaţii, prin diferite metode de
calcul.
Recensământul populaţiei furnizează date cu privire la starea populaţiei, şi
anume: numărul acesteia, repartizarea ei geografică, distribuţia după diferite caracteristici
demografice şi socio-economice.
Datele preliminare ale ultimului recensământ efectuat la noi în ţară (2011) vorbesc
despre un efectiv al populaţiei României de aproximativ 20 de milioane de persoane (faţă
de 23 de milioane de persoane la finalul lui 1989).
Estimările reprezintă încercările de stabilire, prin calculare, a numărului şi
compoziţiei populaţiei pentru momente trecute, prezente sau viitoare, altele decât cele
acoperite de un recensământ.
Proiecţiile de populaţie reprezintă încercări de a stabili care va fi numărul
populaţiei în viitor, în ipoteza că natalitatea şi mortalitatea vor urma un anumit curs
ipotetic de evoluţie.
Anumite proiecţii ce vizează numărul populaţiei României în 2050 vorbesc de
aproximativ 16 milioane de persoane.
13.3. Structura populaţiei după caracteristici demografice
Structura populaţiei după sex reprezintă o repartiţie statistică a unei populaţii
după caracteristica (însuşirea) calitativă alternativa sex în două subpopulaţii: masculină şi
feminină. Indicatorii statistici cei mai relevanţi în analiza sus-amintitei repartiţii sunt
raportul de masculinitate şi proporţia bărbaţilor.
a)Raportul de masculinitate

92
Raportul de masculinitate reprezintă acel raport între numărul bărbaţilor şi
numărul femeilor, calculat după formula : b = (Pm/Pf)·100, unde Pf - nr. femeilor, Pm -
nr. bărbaţilor, b - raportul de masculinitate. Cu alte cuvinte, acest raport ne indică
numărul de bărbaţi ce revin la 100 de femei, fie pe întreaga populaţie, fie pe vârste sau
grupe de vârstă. Per ansamblu (la toate vârstele), întâlnim aproximativ 96 bărbaţi la 100
de femei (în majoritatea statelor).
b)Proporţia bărbaţilor
Proporţia bărbaţilor în totalul populaţiei reprezintă raportul între numărul
bărbaţilor şi efectivul populaţiei totale sau, cu alte cuvinte, desemnează numărul de
bărbaţi ce revin la 100 de persoane. Se calculează potrivit formulei : pb = (Pm/P)·100,
unde Pm - nr. bărbaţilor, P - efectivul mediu al populaţiei totale, pb - proporţia bărbaţilor.
Structura populaţiei după vârstă desemnează o repartiţie statistică a unei populaţii
după caracteristica (însuşirea) cantitativă continuă vârsta. Cea mai generală împărţire
este: 0-19 ani (populaţia tânără); 20-64 ani (populaţia adultă); +65 ani (populaţia
vârstnică). Evoluţia structurii pe vârste constituie conţinutul analizei aşa-numitului proces
de îmbătrânire demografică a populaţiei.
Îmbătrânirea demografică a populaţiei desemnează un proces demografic ce
constă în creşterea proporţiei populaţiei vârstnice, combinată cu scăderea proporţiei
populaţiei tinere; de obicei, proporţia populaţiei adulte rămâne vreme îndelungată
neschimbată. Ţara noastră cunoaşte un proces accelerat de îmbătrânire demografică, pe
seama scăderii continue şi semnificative a natalităţii după 1990.
Structura populaţiei după starea civilă reprezintă o repartiţie statistică a unei
populaţii după caracteristica stare civilă sau stare matrimonială, înţeleasă ca stare a unei
persoane în raport cu evenimentul demografic căsătorie. Demografic, starea civilă a
populaţiei se împarte în: necăsătorit, căsătorit, văduv, divorţat.

13.4. Natalitatea, fertilitatea, nupţialitatea, divorţialitatea şi mortalitatea


populaţiei
Natalitatea populaţiei este fenomenul demografic ce desemnează intensitatea
naşterilor într-o populaţie oarecare. Matematic, cel mai des, natalitatea este măsurată pe

93
baza raportului dintre masa născuţilor vii dintr-o colectivitate şi efectivul total al
populaţiei colectivităţii respective.
Dacă în anii 80 natalitatea din ţara noastră se situa între 16 şi 19% 0, acuma abia
dacă mai atinge 10%0.
Prin fertilitate înţelegem fenomenul demografic ce desemnează intensitatea
naşterilor într-o populaţie feminină de vârsta fertilă (15-49 ani). Cifric, măsurarea
fertilităţii, la modul cel mai general, se face raportând masa născuţilor vii dintr-o
colectivitate la populaţia feminină de vârsta fertilă aparţinând respectivei colectivităţi.
Prin nupţialitate înţelegem fenomenul demografic ce desemnează intensitatea
(frecvenţa) evenimentului demografic "căsătorie" în sânul unei populaţii.
Divorţialitatea este fenomenul demografic ce desemnează intensitatea (frecvenţa)
divorţurilor într-o populaţie oarecare (de regulă, populaţia naţională).
Mortalitatea este fenomenul demografic ce desemnează intensitatea (frecvenţa)
evenimentului demografic deces într-o populaţie oarecare. Cantitativ, de regulă,
mortalitatea este măsurată pe baza raportului dintre numărul deceselor dintr-o
colectivitate şi efectivul (mediu) al populaţiei colectivităţii respective.
În ţara noastră, atât înainte de decembrie 89, cât şi după (inclusiv în prezent),
nivelul mortalităţii generale a fost unul ridicat în contextul mediei ţărilor europene, între
12%0 şi 15%0.
Dintre mortalităţile specifice după vârstă, cea mai importantă este mortalitatea
nou-născuţilor până la împlinirea vârstei de 1 an, numită mortalitate infantilă.
Mortalitatea infantilă exprimă intensitatea (frecvența) deceselor infantile (sub 1 an) în
sânul unei populaţii.

13.5. Migraţia populaţiei


Mişcarea totală a unei populaţii se compune din mişcarea naturală şi mişcarea
migratorie. Mobilitatea geografică (spaţială) a populaţiei reprezintă totalul deplasărilor
populaţiei în teritoriu, cu sau fără schimbarea domiciliului stabil, indiferent de durata
absenţei din localitatea de origine (plecare). În această noţiune se includ deplasările
turiştilor, ale lucrătorilor sezonieri, ale navetiştilor, ale persoanelor dintr-o localitate în
alta, inclusiv ale celor însoţite de schimbarea definitivă a domiciliului. Migraţia

94
populaţiei este forma principală a mobilităţii geografice (spaţiale) a populaţiei, constând
în schimbarea definitivă a domiciliului stabil, între două unităţi administrativ-teritoriale
bine definite.
Începând din 1990 şi până astăzi, populaţia efectivă care şi-a schimbat rezidenţa
din România în alte state se situează în jurul cifrei de 400.000 de persoane.

13.6. Populaţie-resurse-mediu înconjurător


Raportul dintre populaţie şi resurse se transpune şi în planul reproducerii umane.
Acest fapt porneşte de la ideea că resursele formează baza existenţei populaţiei, în funcţie
de care se asigură un anumit echilibru în mersul economiei şi în calitatea vieţii.
Raţia totală de calorii, respectiv media necesară, pentru oamenii care duc o viaţă
normală şi sănătoasă, activă este apreciată la circa 3200 de calorii/zi pentru un bărbat şi
2300 pentru o femeie. Acest necesar de calorii variază în funcţie de greutate, temperatura,
natura fizică sau sedentară a activităţii desfăşurate. În acest sens, diferenţierile teritoriale,
după datele F.A.O., arată că 10-15% din populaţia mondială (peste 500 de milioane de
locuitori) este subnutrită.
Insuficienţa proteinelor şi, mai ales, a celor de origine animală şi a altor substanţe
(vitamine, minerale, săruri), în condiţiile în care raţia zilnică este de aproximativ 80 gr.,
cauzează subnutriţia.
Se apreciază că cea mai importantă resursă naturală este solul, întrucât stă la baza
relaţiei dintre populaţie şi resurse alimentare, fiind, în acelaşi timp, şi cea mai importantă
" capacitate de susţinere " pentru agricultură. Suprafaţa uscatului terestru este de 137 793
000 km.², din care numai 10-10.8% reprezintă terenuri cultivate, adică în jur de 1,4
miliarde ha. După calculele specialiştilor de la F.A.O., suprafaţa cultivată ar putea fi
extinsă la 2,4-2,9 miliarde ha., fără a afecta echilibrul ecologic. Se apreciază, de
asemenea, că, din întreaga suprafaţă a uscatului, aproximativ 68%, adică 10 miliarde ha.,
sunt "terenuri de rezervă", ce pot fi cuprinse în circuitul agricol, la nivelul unei tehnici
superioare. În acest caz, potenţialul agricol al Planetei ar putea fi de 6-7 ori mai mare
decât în prezent. În aceste condiţii, Pământul ar putea hrăni o populaţie de 15-20 de
miliarde de locuitori.

95
Decalajul dintre resursele de apă dulce şi numărul populaţiei în creştere se
adânceşte, în condiţiile în care cele mai mari debite sau cantităţi de apă sunt repartizate
acolo unde populaţia este mai rară şi spaţiile agrare sunt mai limitate: Siberia, Amazonia,
Africa Centala, Canada, Alaska. Specialiştii apreciază că, la scară globală, va exista
suficientă apă şi în viitor. La o populaţie de peste 8 miliarde de locuitori, în anul 2 015,
cantitatea potenţială disponibilă pentru fiecare persoană va fi de 4 760 metri-cubi/an, în
timp ce necesarul pentru o persoană variază între 900 și 1 400 metri-cubi/an. Teritorial,
apar, însă, mari diferenţe, astfel încât multe ţări se vor afla în dificultate. La ora actuală,
peste 1,3 miliarde locuitori nu au acces la apă potabilă; aproape 1,8 miliarde locuitori nu
au acces la avantajele serviciilor de apă purificată; în jur de 200 milioane persoane
contactează, anual, boli de origine hidrică, în timp ce aproximativ 10 milioane mor,
anual, ca urmare a maladiilor hidrice.
Resursele minerale prezintă mari disparităţi între ţări, iar multe din ele s-au
împuţinat, având resurse şi rezerve sigure pentru intervale scurte (10-50 de ani, după
media consumului unor ţări).
De asemenea, consumul de energie se află în continuă creştere, pentru aceasta
fiind antrenate cantităţi masive de cărbune, gaze naturale, petrol etc.
La toate aceste probleme trebuie să răspundă politicile demo-socio-economice ale
fiecărui stat în parte, politici care este util să ţină cont de recomandările desprinse în urma
ultimelor Conferinţe Mondiale ale Populaţiei şi ultimelor Planuri Mondiale de Acţiune în
domeniul Populaţiei.

14. EVOLUŢIA SOCIALA


14.1. Factorii schimbării sociale
14.2. Concepţii despre evoluţia sistemului social
14.3. O perspectivă sintetizatoare asupra evoluţiei lumii contemporane

96
14.1. Factorii schimbării sociale
Societatea, ca ansamblu de relaţii economice, sociale şi culturale, presupune
activitatea permanentă a oamenilor angrenaţi în aceste relaţii şi, deci, o permanentă
mişcare. Altfel spus, ,,schimbarea este un element constant în viaţa socială’’.18
Schimbarea socială poate marca un progres, o evoluţie, sau un regres, o involuţie.
Unele schimbări se pot petrece numai în anumite sfere ale vieţii sociale, altele - în toate
sferele sociale, unele pot fi mai puţin profunde, altele mai profunde, iar schimbările
generale şi profunde se pot solda cu trecerea de la un tip de societate la altul.
Ca sistem aflat înconexiune cu natura, societatea se schimbă nu numai datorită
unor factori interni, intrasociali, ci şi din cauza mediului fizic de care este strâns legată.
Societăţile umane s-au constituit, au căpătat anumite particularităţi şi au evoluat şi în
funcţie de condiţiile fizico-geografice, fiind dependente de existenţa apei, de felul
reliefului, de climă etc. Se apreciază că evoluţia diferitelor tipuri de societăţi a fost
influenţată de retragerea gheţii care s-a produs acum 13 000 de ani, ceea ce a permis
creşterea pădurilor şi diversificarea speciilor de animale, indispensabile vieţii umane.
Condiţiile de relief sunt foarte importante pentru ocupaţiile predominante într-o societate
sau alta. În societăţile formate la şes există condiţii pentru agricultură, în cele care trăiesc
la munte - pentru silvicultură, în cele cu deschidere la mări şi oceane pentru pescuit şi
navigaţie etc. De mare importanţă sunt şi bogăţiile solului şi subsolului. Nu mai puţin
influente sunt şi condiţiile de climă. Există un anumit fel de trai şi anumite predispoziţii
comportamentale în funcţie de aspra climă din nord, de blânda climă din sud şi de clima
intermediară, temperată. În contemporaneitate, lumea este preocupată de fenomenul
încălzirii globale, înţeles ca efect de seră, rezultat din emisiile de bioxid de carbon ale
fabricilor şi ale maşinilor de toate felurile. Se estimează că încălzirea globală poate topi
calotele glaciare, ceea ce ar ridica nivelul mărilor şi inundarea unor întinse regiuni de
coastă, cu efecte privind restrângerea teritoriului unor comunităţi umane şi, implicit,
schimbarea modului lor de existenţă.
Principalii factori intrasociali care determină schimbarea şi evoluţia societăţii
sunt cei care provin din domeniul tehnico-ştiinţific, din domeniul cultural, din cel social

18
Norman Goodman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, f. an, p. 448.

97
şi cel demografic. Toate subsistemele sociale amintite se intercondiţionează, schimbările
dintr-un anumit subsistem determinând schimbări în subsistemele conexe. De aceea,
cauzele schimbării fiecărui domeniu sau subsistem social sunt atât externe, provenind din
celelalte domenii care îl cauzează (direct sau indirect, prin feed-beack), cât şi interne,
specifice domeniului respectiv. Sursa internă a modificării oricărui subsistem social
constă în contradicţiile specifice subsistemului respectiv, care îl tensionează şi determină
să se modifice. În toate aceste modificări este implicată activitatea oamenilor înşişi, fie
prin acţiunile lor individuale, fie prin cele colective.
a) Evoluţia tehnico-ştiinţifică
Utilizăm sintagma evoluţie tehnico-ştiinţifică, iar nu schimbare tehnico-ştiinţifică
pentru că, de regulă, schimbarea domeniului respectiv are loc în sens ascendent,
progresist. De asemenea, preferăm să denumim domeniul tehnico-ştiinţific, iar nu
ştiinţifico-tehnic pentru a sublinia faptul că progresul ştiinţific, deşi anterior celui tehnic,
nu produce schimbări sociale dacă nu se încorporează în noi mijloace tehnice.
Domeniul tehnico-ştiinţific se perfecţionează datorită tendinţei fireşti, inerente
minţii umane, de a explora necunoscutul şi de a depăşi cunoştinţele existente la un
moment dat şi aplicate în sfera tehnicii, deci din cauza tensiunii dintre cunoscut şi
necunoscut, precum şi dintre mijloacele tehnice uzate moral şi noile mijloace, mai
performante, prin care sunt înlocuite treptat cele vechi. Noile mijloace tehnice generează
schimări în sfera muncii, în felul de a munci al oamenilor, dar şi în sfera relaţiilor
economice şi sociale, sau a comunicării dintre oameni. Maşinismul a constituit o sursă a
trecerii de la societăţile preindustriale la cele industriale şi de la feudalism la capitalism.
Descoperirea electricităţii a dus la perfecţionarea muncii industriale şi la ridicarea
gradului de civilizaţie în mediul urban şi rural. Mijloacele cele mai recente de
comunicaţie, prin cablu, satelit, telefonie mobilă, calculatoare, fax etc., permit nu numai
comunicarea ultrarapidă dintre oameni şi difuzarea informaţiei la scară planetară, ci şi,
oadată cu acestea, flexibilizarea raporturilor economice şi a tuturor relaţiilor dintre
oameni.
Din diferite cauze, între care decalajul economic şi cultural dintre ţările bogate şi
ţările sărace şi schimburile inechitabile dintre ele, progresul tehnico-ştiinţific nu se

98
generalizează însă în mod egal în toate societăţileşi nu asigură ridicarea standardului de
viaţă în toate ţările.
b) Schimbările culturale
Schimbările tehnico-ştiinţifice se integrează în sfera mai largă a schimbărilor
culturale, care cuprind atât sfera culturii materiale, cât şi pe aceea a culturii spirituale.
Cultura materială, ca totalitate a valorilor şi bunurilor materiale, în care se înscrie
şi cultura tehnico-ştiinţifică, se schimbă, în principal, ca urmare a progresului ştiinţific,
care se obiectivează nu numai în noi mijloace tehnice, ci şi în gama mult mai largă de noi
şi noi bunuri de consum, cum sunt cele alimentare, de îmbrăcăminte, de încălţăminte etc.
La rândul său, progresul ştiinţific are ca sursă imanentă, aşa cum am arătat, contrastul
dintre cunoaştere şi necunoaştere şi tendinţa inerentă minţii umane spre cunoştinţe tot mai
aprofundate, ceea ce duce la noi descoperiri ale unor legi ale naturii sau societăţii şi la
noi invenţii, prin care cunoştinţele existente sunt combinate pentru a imagina şi crea
obiecte artificiale, inexistente în natură, cum sunt automobilul, avionul, calculatorul etc.
Cultura spirituală cuprinde, pe lângă creaţiile ştiinţifice, şi pe cele politice,
juridice, morale, artistice, filosofice şi religioase. De regulă, schimbările profunde din
sferele creaţiei spirituale, altele decât cea ştiinţifică, sunt determinate de schimbările
petrecute în domeniul politic şi în structura clasială a societăţii. Totodată, fiecare tip de
creaţie spirituală îşi are şi propria sa sursă interioară de schimbare, care, în general,
constă în opoziţia conştiinţei umane faţă de realizările ei anterioare, în tendinţa acesteia
de a se autodepăşi.
La rândul său, schimbarea culturală a societăţii determină schimbarea întregului
sistem social. În special noile creaţii tehnice împreună cu noile idei şi valori politice
favorizează sau şi cauzează, în primul rând, schimbări ale structurii economice şi sociale,
precum şi în sfera statului şi a celorlalte instituţii politice.
Schimbarea culturală a unei anumite societăţi poate duce şi la schimbarea altei
societăţi prin difuziune culturală, adică prin răspândirea culturii de la o societate la alta.
Difuziunea culturală se poate realiza prin fenomenul migraţiei, prin comerţ, prin
călătoriile oamenilor, prin cucerirea unei societăţi de către alta, precum şi, mai ales în
condiţiile contemporane, prin diversele mijloace moderne de comunicaţie (telefon,
televizor, internet etc.). În general, produsele materiale şi valorile politice, cum sunt cele

99
ale libertăţii şi democraţiei, se răspândesc mai repede decât valorile spirituale, care sunt
mai înrădăcinate în tradiţiile culturale şi în specificul naţional al fiecări comunităţi
culturale.
c) Schimbarea relaţiilor sociale
Dependente de schimbările din infrastructura economică şi de cele din
suprastructura spirituală, schimbările din structura socială sunt cauzate şi din interiorul
structurii de deosebirile şi opoziţiile dintre clasele sociale specifice unei anumite
orânduiri, sau de cele dintre grupurile rasiale, etnice sau religioase.
La rândul lor, schimbările din structura socială pot duce la schimbarea întregii
societăţi prin schimbarea puterii politice în favoarea grupului clasial sau etnico-religios
care nu o deţinuse anterior, precum şi prin modificări corespunzătoare noului centru de
putere în celelalte sfere ale societăţii.
d) Schimbarea factorului demografic
Dincolo de unele cauze externe, cum ar fi resursele de existenţă, gradul de cultură
şi civilizaţie, sau fenomenul migraţiei, creşterea sau descreşterea populaţiei dintr-o
anumită societate ţine şi de fenomene strict intrademografice, dintre care cele mai
importante sunt fertilitatea şi mortalitatea.
Explozia demografică impune extinderea mijloacelor educative, crearea de noi
locuri de muncă, schimbarea unor mode şi modele de viaţă, astfel încât acestea să
corespundă generaţiilor mai tinere.
Îmbătrânirea demografică a populaţiei (creşterea proporţiei celor în vârstă şi
scăderea proporţiei celor tineri) prin scăderea natalităţii (intensitatea naşterilor în raport
cu totalul populaţiei) şi a fertilităţii (intensitatea naşterilor la populaţia feminină cuprinsă
între 15 şi 49 de ani) are efecte sociale negative prin reducerea populaţiei apte să asigure
resursele necesare subzistenţei.
Schimbarea structurii etnice a populaţiei prin fenomenul migraţiei (cum este, în
prezent, cel dinspre ţările afro-asiatice spre ţările europene) sau prin rata sporită a
natalităţii unor grupuri etnice în raport rata scăzută a natalităţii populaţiei majoritare
angajează schimbări culturale majore în privinţa normelor de conduită, a modelelor de
comportament, a religiozităţii etc.
e) Schimbări ale acţiunii umane

100
Acţiunile umane, individuale sau colective, sunt prezente şi eficiente în toate
celelalte schimbări, fie tehnico-ştiinţifice, fie culturale, fie social-politice.
În legătură cu importanţa acţiunilor umane în schimbarea socială întrebarea care
se pune de obicei se referă la care rol este determinant: cel al personalităţii, al omului de
excepţie, sau cel al colectivităţii. Considerăm că un răspuns corect este acela care pleacă
de la premisa că individul uman este condiţionat de relaţiile sociale, dar, totodată, se şi
autoformează şi condiţionează realităţile sociale. Plecând de la premisa amintită,
considerăm, de asemenea, că importanţa acţiunii individuale şi a celei colective diferă în
funcţie de domeniul în care se manifestă.
În sfera creaţiei tehnico-ştiinţifice importă atât contribuţiile individuale ale
cercetătorilor, multe descoperiri şi invenţii având, fiecare, un anumit autor, cât şi cele
colective, cu precizarea că, în contemporaneitate, se impun tot mai mult cercetarea în
echipă şi, cu atât mai mult, cooperarea mai multor specialişti în implementarea tehnică a
ideilor ştiinţifice.
În domeniul culturii spirituale, creaţiile artistice (literare, picturale, sculpturale,
muzicale) şi cele filosofice sunt, cu puţine excepţii, creaţii de autor, în timp ce creaţiile
morale şi cele religioase au, mai curând, un caracter comunitar. Chiar dacă la originea
unor valori şi norme morale sau a religiilor monoteiste s-a situat o anumită personalitate,
cum au fost, de exemplu, Lao-tzi sau Confucius în plan moral, sau Moise pentru
mozaism, Christos pentru creştinism şi Mohamed pentru islamism, atât moralele amintite,
cât şi religiile monoteiste s-au cristalizat prin contribuţii succesive, individuale sau
anonime, devenind finalmente, creaţii cu un caracter social, general.
În plan politic, corelaţia dintre acţiunile individuale şi cele colective, dintre
personalităţi şi masele largi diferă de la un regim politic la altul. Într-un regim politic
dictatorial, personalităţile politice negative sunt cele care ,,fac istoria’’, dar nici
ascensiunea acestora nu este lipsită de anumite premise oferite îndeosebi de contextul
economic, politic şi social. În schim, într-un regim politic cu adevărat democratic, prin
însăşi respectarea valorilor democratice, rolul liderilor politici se împleteşte strâns cu cel
al partidelor şi grupurilor politice, precum şi cu acela al societăţii civile.

14.2. Concepţii despre evoluţia sistemului social

101
Precum ştim, sociologia studiază societăţile atât în stabilitatea, cât şi în
instabilitatea acestora, atât sub aspectul organizării sociale, cât şi sub cel al schimbărilor
sociale.
Reamintim şi faptul că cercetarea sociologică poate avea un caracter
microsociologic, desfăşurându-se la nivelul unor mici unităţi sociale (un grup, o
comunitate sau o organizaţie), sau macrosociologic, adică la nivelul întregii societăţi. În
particular, cercetarea evoluţiei sociale vizază, la rândul ei, fie evoluţia sistemului social în
ansamblu, fie schimbarea unui anumit subsistem social.
Întrucât viaţa socială prezintă nenumărate aspecte, devine evident că ea poate fi
privită din unghiuri diferite. De-a lungul timpului, sociologii au oferit perspective diferite
pentru analiza ştiinţifică a vieţii sociale.
Perspectiva sociologică poate fi înţeleasă drept o cale de a privi societatea, o
construcţie mentală ce ne ajută să explicăm ceea ce se întâmplă în societate. Ea
reprezintă, cu alte cuvinte, o analiză a societăţii dintr-un anume punct de vedere.
Dar, chiar dacă ele accentuează mai mult unul sau altul dintre aspectele societăţii,
principalele perspective sociologice abordează societatea atât sincronic, cât şi diacronic,.
În continuare, ne vom referi la perspectivele evoluţionistă, funcţionalistă,
conflictualistă şi interacţionistă, pe care le vom examina atât în specificul lor, cât şi, mai
ales, din unghiul de vedere al explicării evoluţiei sociale.
a) Evoluţionismul
Perspectiva evoluţionistă în varianta iniţiată de A. Comte, cel care a iniţiat
pozitivismul şi a creat şi termenul de sociologie, a susţinut că evoluţia socială se
realizează prin dezvoltarea cunoaşterii de la stadiul teologic la cel metafizic şi, mai
departe la cel pozitiv. Cu alte cuvinte, societatea se schimbă pe măsura trecerii de la
explicaţiile religioase date fenomenelor sociale la cele filosofice şi de la acestea la cele
ştiinţifice. Totodată, Conte considera că, odată cu trecerea societăţii la stadiul ştiinţific, se
va petrece nu numai o unificare spirituală a oamenilor prin raportarea lor ştiinţifică la
fenomenele sociale, ci şi o armonizare a claselor sociale antagoniste, un echilibru între
clasele sociale aflate în antiteză.
Concepţia lui A. Comte pune accent pe progresul cunoaşterii ca temei al
întregului progres social. În particular, concepţia comtiană consideră că progresul

102
ştiinţific se răsfrânge în plan social-politic nu în dispariţia claselor sociale opuse, ci în
găsirea de către acestea a unui modus vivendi, prin care ele se vor raporta reciproc potrivit
cunoştinţelor ştiinţifice despre societate şi, deci, într-un mod rezonabil, raţional.
Concepţia comtiană despre progresul cunoaşterii ca temei al progresului social se
circumscrie orientării iluministe, care a predominat în secolul al XVIII-lea în Franţa şi în
alte ţări europene, prelungindu-se şi în veacul următor, în care a trăit pozitivistul francez.
Celălalt evoluţionist important din secolul al XIX-lea, englezul H. Spencer a
combinat empirismul englez tradiţional cu pozitivismul lui A. Comte, precum şi cu
evoluţionismul biologic al francezului Jean-BaptisteLamarck şi cel al englezului Ch.
Darwin. Influenţat de Comte, a ajuns la o concepţie pozitivistă despre cunoaştere, în care
a pus accent pe descoperirea relaţiilor dintre fapte şi pe renunţarea la descifrarea însine-
lui lucrurilor sau cauzei ultime a lumii, care ar rămâne, cum spunea Kant, un ce
incognoscibil. Influenţat de evoluţionismul biologic, în special de cel darwinian, l-a
extins de la clarificarea nivelului biotic la explicarea atât a domeniului abiotic, cât şi a
domeniului social.
Herbert Spencer, care şi-a integrat ideile sociologice într-un vast sistem filosofic,
a conceput legea evoluţiei ca lege universală, care guvernează toate lucrurile, începând cu
cele neînsufleţite. ,,Toate lucrurile – afirmă el – sunt în creştere sau în descreştere; ele
adună materia sau o pierd, se integrează sau se dezintegrează’’19 Într-o formulare
cuprinzătoare, filosofică, el defineşte evoluţia în felul următor: ,,o integrare a materiei
însoţită de o împrăştiere a mişcării, în care materia trece de la o omogenitate nedefinită,
incoerentă la o eterogeneitate definită, coerentă şi, în timpul căreia, mişcarea păstrată
suportă o transformare analoagă’’.20 Potrivit lui, evoluţia oricărei forme de existenţă tinde
spre echilibru, deoarece orice mişcare sau forţă care generează instabilitatea omogenului
întâlneşte o rezistenţă, prin care se diminuează treptat, până la încetarea mişcării şi
instalarea unui echilibru al respectivei forme evolutive.
Bazându-se pe analogii cu organismul uman, sociologul englez a conceput
societatea drept un sistem, un întreg cu părţi aflate în interacţiune.

19
H. Spencer, Les Premiers Principes, A. Costes, Paris, 1930, p. 141. (Traducere în franceză după a şasea
ediţie engleză).
20
Ibidem, p. 344-345.

103
Aplicând legea evoluţiei la explicarea societăţii, Spencer a considerat că
societatea umană, ca şi celelalte forme de existenţă, tinde să evolueze de la forma simplă
la cea complexă şi de la o omogenitate nediferenţiată la o eterogeneitate coerentă. Odată
cu creşterea densităţii sociale, funcţiile sociale tind către diferenţiere, iar diviziunea
muncii se dezvoltă. Potrivit lui, istoria societăţii se prezintă ca o înlănţuire de stadii, de la
societăţile omogene, nediferenţiate în clase sociale, cu indivizi nespecialişti, la societăţile
cu clase, cu guvernare centralizată monarhică, cu specializarea activităţilor. El aprecia că
societatea capitalistă din secolul al XIX-lea a adâncit diviziunea muncii, a extins
producţia şi comerţul şi a redus centralizarea, acordând membrilor societăţii libertate
politică şi socială. El a susţinut însă că societatea industrială nu se va putea dezvolta pe
deplin atâta timp cât statul îşi va aroga funcţii ce nu-i aparţin, afirmându-se astfel ca un
adept al liberalismului burghez.
Totodată, Spencer a extins teoria echilibrului şi la înţelegerea vieţii sociale,
afirmând că fiecare societate ,,face să se vadă operaţia de punere în echilibru în ajustarea
continuă a populaţiei la mijloacele ei de subzistenţă’’. 21 Aplicând teoria echilibrului social
la societatea capitalistă, el a ajuns la ideea potrivit căreia în această societate se realizează
un echilibru între clasele sociale, astfel încât lupta de clasă şi revoluţia socială devin
inutile.
Prin darwinismul său social, Spencer a considerat, pe de o parte corect, că şi
societatea este guvernată de legea evoluţiei, printr-o sporită diversificare (eterogeneitate)
şi coerenţă a activităţilor şi funcţiilor sale, dar, pe de altă parte eronat, că evoluţia socială
este similară celei a organismului biologic, care este cu atât mai perfecţionat cu cât
organele sale sunt mai specializate. Ca şi organismele mai evoluate, societăţile mai
avansate sunt, potrivit lui Spencer, cele care se adaptează mai bine la mediu, ajustându-şi
continuu populaţia la mijloacele ei de subzistenţă. Ca şi organismul biologic mai
specializat, societatea mai evoluată ajunge la clase sociale mai bine diferenţiate, mai
inegale, dar care ar fi indispensabile bunei funcţionări sociale.
Prin tendinţa de a biologiza evoluţia socială, Spencer ajunge la un evoluţionism
social reducţionist, mai mult cantitativist decât calitativist, întrucât nu distinge evoluţia
socială de cea biologică şi nici un stadiu social mai avansat faţă de altul decât printr-o

21
Ibidem, p. 439.

104
creştere cantitativă, de grad, a complexităţii sale, iar nu prin schimbări calitative, bine
distincte şi ireductibile. În plus, prin combinarea ideii evoluţiei cu ideea unor continue
echilibrări şi integrări în cadrul evoluţiei, evoluţionismul său se conjugă cu perspectiva
funcţionalistă, care pune accent pe conservare, iar nu pe evoluţie. În particular, prin teza
integrării claselor sociale opuse în funcţionalitatea sistemului social în ansamblu, Spencer
s-a împotrivit variantei marxiste a perspectivei conflictualiste, potrivit căreia relaţia
opozitivă dintre principalele clase ale societăţii capitaliste nu se dizolvă în
funcţionalitatea acesteia, ci constituie forţa motrice a unei noi orânduiri sociale.
b) Funcţionalismul
Reperele perspectivei funcţionaliste au fost fixate de Bronislaw Malinowski
(1884-1942), care a pus următoarele întrebări cu privire la indivizi şi instituţii: Ce
funcţionează? Cum? De ce?
Perspectiva funcţionalistă a fost îmbrăţişată, printre alţii, de Radcliffe-Brown,
Herbert Spencer, Emile Durkheim, Clyde Kluckhohn, Talcott Parsons, Robert King
Merton.
Funcţionaliştii privesc societatea ca pe un sistem, ca pe un întreg compus din mai
multe părţi aflate în interacţiune, fiecare parte îndeplinind o anumită funcţie. Din această
perspectivă, consideră că societăţile tind spre echilibru, spre menţinerea ordinii.
Atingerea echilibrului este dependentă de îndeplinirea funcţiei specifice de către fiecare
parte a sistemului. Dacă funcţiile nu sunt realizate corespunzător, sistemul se
dezechilibrează şi, în ultimă instanţă, se stinge.
Funcţionalitatea unui sistem social este asigurată cu ajutorul controlului social.
Pentru menţinerea echilibrului şi stabilităţii sistemului social, este necesară asigurarea
unui consens social, ceea ce presupune un acord al membrilor societăţii asupra a ceea ce
este bine, drept, moral. În obţinerea consensului social, un rol important îl joacă procesul
de socializare.
Deşi este o orientare axată pe modul cum se asigură stabilitatea socială, iar nu
instabilitatea, totuşi perspectiva funcţionalistă, aşa cum a fost fixată în principiile ei de
Bronislaw Malinowski, se preocupă şi de schimbarea societăţii în măsura în care îşi pune
şi întrebarea De ce funcţionează? sau, respectiv, De ce nu funcţionează sistemul social?

105
Prin răspunsul dat privind buna funcţionare sau reaua funcţionare a unui sistem
social, şi anume existenţa sau, respectiv, lipsa unui control social, a unui consens social
referitor la binele sau dreptatea dreptatea pentru toţi, perspectiva funcţionalistă originează
progresul societăţii în factori de ordin spiritual, cum sunt competenţa privind funcţiile
componentelor sociale, comunicarea şi înţelegerea dintre oameni (inclusiv dintre clasele
sociale), iar regresul şi destructurarea societăţii în factori opuşi, cum sunt incompetenţa,
lipsa comunicării sau neînţelegerea actorilor sociali.
Dat fiind faptul că insistă asupra consensului, integrării, stabilităţii, care duc la
perfecţionare în cadrul unei şi aceleiaşi societăţi, însă nu acordă aceeaşi importanţă
conflictului, instabilităţii, neintegrării, care pot determina trecerea la o altă societate,
perspectivei funcţionaliste i se reproşează, în principal, conservatorismul la care este
predispusă.
c) Conflictualismul
Conflictualismul se constituie ca o orientare opusă, dar şi complementară celei
funcţionaliste întrucât accentuează pe schimbarea societăţii, fără a neglija însă nici
funcţionarea şi relativa stabilitate a acesteia.
În varianta afirmată de Marx, care a iniţiat conflictualismul, se identifică izvorul
trecerii de la o orânduire socială la alta în contradicţia existentă la nivel economic, care
determină o contradicţie în plan social, prin care se schimbă structura socială, precum şi
suprastructura societăţii.
Şi anume, în ce priveşte nivelul economic, Marx afirmă că forţele de producţie
(forţa de muncă aplicată la mijloacele de producţie, care cuprind mijloacele de muncă şi
obiectele muncii) determină relaţiile de producţie (relaţiile de proprietate, de organizare a
muncii şi de repartiţie). El susţine că, în cadrul forţelor de producţie, forţa de muncă este
cea mai dinamică, devinind tot mai calificată pe măsura progresului cunoaşterii tehnice şi
a adâncirii diviziunii muncii. Consideră, de asemenea, că în sfera relaţiilor de producţie,
relaţiile de proprietate sunt determinante faţă de celelalte componente deoarece aceia care
deţin mijloacele de producţie sunt, în virtutea acestui fapt, atât organizatori ai muncii (iar
nu executanţi), cât şi cei ce stabilesc forma de repartiţie, rezervându-şi cea mai mare parte
din rezultatele muncii.

106
În comuna primitivă, în care forţele de producţie erau slab dezvoltate, toţi
membrii comunităţii au trebuit să muncească pentru a-şi produce bunurile necesare
subzistenţei, astfel că proprietatea asupra mijloacelor de producţie ea fost comună, iar
relaţiile de producţie - egalitare. Odată cu dezvoltarea forţelor de producţie (prin
perfecţionarea muncii şi, implicit, a mijloacelor de producţie), a fost posibil ca numai unii
să muncească şi să obţină mijloace de subzistenţă şi pentru alţii (şefii de trib, care îşi
însuşiseră mijloacele de producţie). Astfel, a apărut o contradicţie între forţele
productive mai dezvoltate şi relaţiile productive rămase în urmă, iar acest conflict a dus
la schimbarea relaţiilor de producţie prin trecerea de la proprietatea comună la
proprietatea de tip sclavagist şi, în genere, la relaţiile de producţie de exploatare. Ulterior,
prin acelaşi mecanism, se va trece la relaţiile feudale şi, de aici, la cele capitaliste.
Marx afirmă pentru prima dată că ,,forţele productive’’ determină ,,relaţiile
productive’’ în lucrarea Ideologia germană, elaborată împreună cu Engels în 1845. Aici,
el spune expres că diferitele forme de proprietate sunt dependente de ,,măsura dezvoltării
forţelor de producţie ale unei naţiuni’’şi consideră că această dezvoltare ,,este indicată în
modul cel mai evident de gradul de dezvoltare a diviziunii muncii.’’22
Tot în Ideologia germană, Marx concepe diviziunea muncii (şi, mai larg, forţele
de producţie) ca temei nu numai al formelor de proprietate (şi, mai larg, al relaţiilor de
producţie), ci şi al structurării societăţii în clase sociale, şi, de asemenea, al statului.
Potrivit lui, contradicţia dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie se răsfrânge în
plan social în contradicţia dintre clasele cu interese opuse, antagoniste, ceea ce duce,
odată cu schimbarea relaţiilor de producţie, la pieirea (sau transformarea) claselor aflate
în luptă şi apariţia altora noi. Lupta dintre sclavi şi stăpânii de sclavi a dus la dispariţia
acestor clase şi la apariţia nobilimii şi a iobăgimii, iar în urma răscoalelor ţărăneşti şi a
revoluţiilor înfăptuite de burghezia care deja apăruse (ca stare a treia) în sânul societăţii
feudale, au trecut pe primplanul istoriei clasa capitaliştilor şi clasa proletariatului. Lupta
dintre burghezie şi proletariat va duce, previziona Marx, la apariţia unei societăţi fără
clase antagoniste.
Prin clasă socială se înţelege un grup mare de oameni care se distinge de alte
grupuri după locul pe care-l ocupă într-un anumit sistem de producţie, după raportul faţă

22
K. Marx, F. Engels, Ideologia germană, în Opere, vol. 3, Editura Politică, Bucureşti, 1958, p. 21.

107
de mijloacele de producţie, după rolul îndeplinit în organizarea socială a muncii, după
felul în care obţin partea de care dispun din bogăţia socială şi după mărimea acelei părţi.
Statul a apărut odata cu clasele sociale ca instrument prin care clasa exploatatoare
şi-a promovat interesele, asigurându-şi dominaţia asupra clasei exploatate. Cu trecerea de
la o clasă exploatatoare la alta s-a petrecut şi trecerea de la statul sclavagist la cel feudal
şi, mai departe, la cel capitalist.
Odată cu schimbarea bazei economice, adică a relaţiilor de producţie, şi, implicit,
a structurii sociale, se schimbă şi suprastructura, adică instituţiile (începând cu statul şi
dreptul) şi ideile cu caracter de clasă (ideile politice, juridice, filosofice, morale, artistice,
religioase). Noua clasă ajunsă la putere îşi creează instituţiile care să o apere şi
promovează pe primplan ideile care îi exprimă interesele. Totodată, şi noua clasă
exploatată îşi creează unele elemente ideologice, în special ideatice. Dependentă, pe
ansamblu, de baza economică, suprastructura exercită, la rândul ei, o influenţă activă
asupra acesteia precum şi asupra luptei de clasă, în măsura în care unele elemente
ideatice ale noii suprastructuri, îndeosebi ideile politice, apar în sânul vechii societăţi,
care se întemeaiază pe vechea bază economică. De exemplu, muncitorii nici nu pot lupta
organizat împotriva capitaliştilor atât timp cât nu-şi formează propria lor conştiinţă de
clasă, o conştiinţă revoluţionară.
Aşadar, Marx explică schimarea societăţii prin contradicţia economocă dintre
forţele de producţie şi relaţiile de producţie, prin contradicţia socială dintre clasele cu
interese antagoniste, precum şi prin acţiunea inversă exercitată de elementele unei noi
suprastructuri asupra vechii baze baze economice.
Marx a accentuat că revoluţia socială prin care se trece la socialism se va realiza
pe cale violentă, dar n-a exclus nici posibilitatea trecerii pe cale paşnică în condiţiile în
care burghezia nu se opune prin mijloace violente instalării la putere a proletariatului.
Ideea trecerii la socialism pe cale parlamentară, prin cucerirea majorităţii parlamentare de
către un partid care să iniţieze transformări socialiste, a fost teoretizată în perioada
interbelică de gânditorul italian Antonio Gramsci (1891-1937). În plan politic, partidele
comuniste au susţinut că transformarea socialistă a societăţii poate fi făcută numai prin
revoluţie, în timp ce partidele social-democrate au afirmat că transformarea se poate
realiza printr-o societate democratică.

108
Deşi pune accent pe factorul economic, ca temei al evoluţiei sociale, concepţia lui
Marx nu constituie un economicism, întrucât ia în considerare şi influenţa inversă
exercitată de suprastructură asupra bazei economice şi afirmă că factorul economic este
numai în ultimă instanţă hotărâtor. În acest sens, afirma că o forţa materială trebuie
răsturnată tot printr-o forţă materială, ,,dar şi teoria devine o forţă materială de îndată ce
cuprinde masele’’.23 În plus, însuşi domeniul economic este impregnat de cunoaştere, iar
munca, cel mai dinamic component al vieţii economice, devine tot mai calificată datorită
acumulării de noi şi noi cunoştinţe. De aceea, considerăm că teoria socială elaborată de
Marx nu este caracterizată foarte precis de expresia uzuală de ,,materialism istoric’’, ci a
fost definită mai adecvat de Antonio Gramsci prin sintagma de ,,teorie a praxis-ului’’, a
acţiunii călăuzite de cunoaştere sau a cunoaşterii obiectivate în acţiune. Subliniind
unitatea dintre teorie şi practică, marxistul italian afirma că interpretarea mecanicistă şi
fatalistă conform căreia teoria ar fi un simplu ,,complement’’, un ,,accesoriu’’ sau ,,o
slujitoare a practicii’’ nu este altceva decât ,,o aromă ideologică a filosofiei praxisului, o
formă de religie şi de excitant (dar în felul stupefiantelor)’’ 24, în sensul că, în cazul unor
insuccese politice ale mişcării socialiste, îi consolează pe actorii politici învinşi cu ideea
că teoria e secundară şi că mersul obiectiv, economic al lucrurilor lucrează pentru ei.
Teoria societăţii elaborată de Marx nu se reduce la o perspectivă asupra
dezvoltării sociale, ci este şi o concepţie despre structura şi funcţionarea societăţii, forţa
motrice a dezvoltării sociale fiind degajată de el tocmai în urma aprofundării structurării
şi funcţionalităţii societăţii ca întreg, ca macrosistem social. De altfel, teoria sa a şi fost
valorizată, îndeosebi de structuralişti, pentru viziunea sa sistemică asupra ansamblului
social. El a subliniat că, exceptând comuna primitivă, istoria societăţilor bazate pe clase
antagoniste a fost istoria luptei de clasă, dar a precizat şi faptul că orice societate este
funcţională în anumite limite. Astfel, în lucrarea Contribuţii la critica economiei politice
(1859) afirma: ,,O formaţiune socială nu piere niciodată înainte de a fi dezvoltat toate
forţele de producţie pentru care ea oferă suficient câmp liber, şi noi relaţii de producţie nu
apar niciodată înainte ca în sânul vechii societăţi să se fi copt condiţiile materiale de

23
K. Marx, Contribuţii la critica filosofiei hegeliene a dreptului. Introducere, în K. Marx, F. Engels, Opere
vol. I, E.S.P.L.P., Bucureşti, 1957, p. 420.
24
Antonio Gramsci, Opere alese, Editura Politică, Bucureşti, 1969, p. 33.

109
existenţă a lor.’’25 În acest spirit, a susţinut că societatea socialistă se poate dezvolta cu
succes numai dacă revoluţia proletară va învinge în ţările capitaliste cele mai dezvoltate.
Lenin (1870-1923) este cel care a avansat teoria posibilităţii revoluţiei socialiste în cea
mai slabă verigă a imperialismului, iar faptul că aceasta s-a produs în imperiul ţarist,
insuficient dezvoltat economic, şi că a fost exportată în alte ţări europene nedezvoltate
explică parţial, alături de alte limite inerente, şi eşecul acestei societăţi, petrecut la
sfârşitul anilor 90 ai secolului al XX-lea, în competiţia cu sistemul capitalist.
În concluzie, în opoziţie cu funcţionalismul, perspectiva conflictualistă iniţiată de
Marx concepe conflictul ca o sursă a schimbării sociale şi consideră consensul social mai
curând o iluzie, ceva ce nu poate fi obţinut decât prin constrângere. Marx şi-a centrat
analiza asupra conflictelor dintre clase, demersul său având o finalitate politică declarată.
El aprecia că, odată cu instaurarea modului de producţie comunist, ciclul stabilitate-
conflicte-revoluţie s-ar încheia, întrucât comunismul ar fi capabil să elimine orice fel de
conflict social, deoarece ar înlătura principala sursă a conflictelor, anume exploatarea.
Pe de altă parte, pentru sociologul german Georg Simmel (1858-1918), conflictele
sunt inerente vieţii sociale, fără, însă, a deduce de aici anume concluzii pentru acţiunea
politică. Ideea principală a acestei linii iniţiate de Simmel este aceea că orice societate
este formată din forţe sociale între care conflictul este inevitabil. Grupurile sociale au
scopuri şi interese diferite, pe care nu şi le pot satisface într-un mediu cu resurse limitate.
Apare, aşadar, o permanentă competiţie pentru putere, bunuri, bunăstare.
În aceste condiţii, unii cercetători au ajuns la concluzia că, în urma conflictului, o
categorie ajunge să domine şi să impună, prin constrângere, reguli ce-i servesc satisfacerii
propriilor interese. Pe de altă parte, alţi promotori ai conflictualismului apreciază că în
societate există o diversitate atât de mare de grupuri de interese încât, pentru a putea
întreprinde ceva, oamenii trebuie să se asocieze. Cooperarea în societate este, astfel,
concepută ca o modalitate de a face faţă conflictului.
Observăm, în acest punct al discuţiei, faptul că perspectivele funcţionalistă şi
conflictualistă sunt complementare. Ele au în vedere aceeaşi realitate, însă accentuează
elemente diferite în explicarea acesteia (consens, ordine, armonie versus instabilitate,

25
K. Marx, Contribuţii la critica economiei politice, în K. Marx, F. Engels, Opere alese, vol. 1, Editura
Politică, Bucureşti, 1966, p. 314.

110
conflicte, constrângere). Remarcăm faptul că dezavantajele uneia pot fi completate cu
avantajele celeilalte.
d) Interacţionismul
Perspectiva interacţionistă a fost elaborată în cadrul şcolii de la Chicago, avându-i
ca iniţiatori pe G.H. Mead, C.H. Cooley, W. Thomas, W. James.
Fondatorul acestei perspective poate fi considerat filosoful, sociologul şi
psihologul american George Herbert Mead în principal prin lucrarea sa Mind, Self and
Society (Spirit, sine şi societate) din 1934, iar fundamentul filosofic al interacţionismului
este pragmatismul, afirmat de John Dewey (1842-1910), care pune accent pe iniţiativele
şi acţiunile individuale.
G.H. Mead (1863-1931) este autorul teoriei numite interacţionism simbolic
(denumire data, de fapt, de Herbert Blumer, reprezentant al celei de-a doua şcoli de la
Chicago, în 1937) prin care îşi concentrează analiza asupra raporturilor dintre individ şi
societate. În înţelegerea acestui raport el nu acordă prioritate culturii sociale sau situaţiei
sociale faţă de indivizi, ci explică societatea prin acţiunile indivizilor. Potrivit acestei
perspective, societatea este în permanenţă creată prin interacţiunea indivizilor. Ei se
modelează în cadrul societăţii, dar prin interacţiunile lor directe, prin care ajung să
schimbe şi societatea. Şi anume, Mead afirmă, în esenţă, următoarele: 1) oamenii se
raportează la societate pe baza semnificaţiei pe care aceasta o a are pentru ei; 2)
semnificaţia (sensul) nu este ceva dat pentru indivizi, ci se constituie în procesul
interacţiunilor sociale; 3) interpretarea semnificaţiei (sensul) depinde de situaţia concretă
în care se află indivizii umani, deci, în mod hotărâtor, depinde de individ. În spiritul
amintit, Mead acordă o mare importanţă procesului de socializare şi subliniază că
individul participă activ la acest proces.
Aşadar, interacţionismul simbolic afirmă că individul şi societatea se presupun
reciproc şi că nicio parte nu poate exista fără cealaltă, dar accentuează ideea conform
căreia oamenii sunt fiinţele care dau un sens lumii, astfel încât putem afirma că lumea
socială este o realitate construită. Pentru a fi capabili să înţelegem viaţa socială, trebuie,
mai întâi, să înţelegem ce cred oamenii şi să plecăm de la punctele lor de vedere.
Charles H. Cooley (1864-1929) a elaborat teoria sinelui-oglindă, potrivit căreia,
în interacţiunile individuale, intervin următoarele momente: 1) imaginarea modului în

111
care eu apar în ochii celuilalt, 2) imaginarea judecării (evaluării) sale cu privire la modul
cum îi apar, 3) reacţia la această imagine sau sentimentul de sine (de mândrie sau de
umilire). Cu alte cuvinte, fiecare îşi descoperă sinele în mod creativ, cel cu care
interacţionează constituind doar un mijloc sau o ocazie pentru a se descoperi pe sine.
Potrivit sociologului Williams Isac Thomas (1863-1947), definiţia socială joacă
un rol important în construirea realităţii sociale. Astfel, trecutul şi viitorul rezultă din
definiţia lor.
Referindu-se la importanţa dată de perspectiva interacţionistă definiţiei sociale,
Ilie Bădescu observa: ,,Dacă definiţia situaţiei creează (sau recreează) situaţia, înseamnă
că stă în puterea omului să infirme realitatea socială a unui individ sau grup, ori s-o
desfiinţeze, după cum îi dictează dorinţa, atitudinea şi interesul. Grupurile sociale pot fi
anihilate, chiar ,,desfiinţate’’ dacă ştii şi ai capacitatea să manipulezi definiţia situaţiei
lor.’’26
În spiritul interacţionismului, antropologul american Henri Garfinkel a susţinut că
un fenomen social nu poate fi analizat într-o manieră obiectivă, rece. Faptul apare în
interacţiunea dintre oameni. Astfel, fiecare individ îşi reevaluează constant raporturile cu
ceilalţi, bazându-se atât pe propria experienţă, cât şi pe cunoaşterea comportamentelor
celorlalţi. Sociologul trebuie să descopere, potrivit lui Garfinkel, motivele acţiunilor
individuale şi sensul pe care fiecare le atribuie acestor acţiuni.
La rândul său, cercetătorul Erving Goffman (1922-1982), sociolog american de
origine canadiană27, aprofundând problema interacţiunii dintre două persoane şi
evidenţiind regulile potrivit cărora se realizează comunicarea, a comparat societatea cu un
teatru în care fiecare individ învaţă să joace anumite roluri.
Principalul merit al interacţionismului este acela că a atras atenţia asupra rolului
individului în viaţa socială, inclusiv în evoluţia socială. Acest rol este, într-adevăr,
important, întrucât dezvoltarea societăţii presupune activitatea creativă a membrilor ei.
Omul individual este activ şi, întrucâtva, creativ chiar în procesul socializării, în speţă în

26

Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei.Teorii contemporane, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1996, p. 307.
27
Lucrări de Erving Goffman traduse în limmba română : Viaţa cotidiană ca spectacol (1959), Editura
Comunicare.ro, Bucureşti, 2003 ; Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor
categorii de persoane instituţionalizate, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

112
asimilarea achiziţiilor culturale. În fond, nimeni nu-şi însuşeşte automat cunoştinţele de
cultură generală sau pe cele de specialitate numai prin intermediul familiei, al şcolii, sau
al magiştrilor săi, ci fiecare devine ceea ce este în primul rând prin propria sa voinţă de a-
şi cultiva aptitudinile.
Având meritul de a nu ignora rolul individului, interacţionismul comite însă
eroarea de a-l exagera, mai ales în extinderea acestui rol de la afirmarea de sine la
evoluţia întregii vieţi sociale. Or, realităţile sociale nu se schimbă exclusiv prin acţiuni
strict individuale, oricât de importante şi de eficiente. Astfel, această perspectivă
sociologică prezintă reale dificultăţi în analiza macrosociologică, în studierea relaţiilor
societale.
După cum se poate observa, fiecare dintre cele patru perspective sociologice
descrise mai sus oferă imagini parţiale asupra structurii şi dinamicii sociale. Fiecare
dintre ele prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje. Fiecare îmbogăţeşte cunoaşterea
sociologică cu elemente noi, sub anumite aspecte, dar cunoaşterea mai cuprinzătoare a
evoluţiei sociale presupune conjunţia cunoaşterilor perspectivale. Societatea se schimbă
şi în virtutea unei legi interioare cunoaşterii care tinde spre faptele pozitive (Comte) sau
chiar a unei legi universale a diferenţierii şi integrării (Spencer), şi prin buna funcţionare
a tuturor domeniilor sale (Malinowski şi ceilalţi funcţionalişti), şi prin activitatea
practică, inclusiv revoluţionară (Marx), şi prin aportul creativ al indivizilor (Mead şi
interacţioniştii), dar niciuna din aceste modalităţi nu este absolută, ele fiind mai curând
complementare decât disjunctive sau antinomice.

14.3. O perspectivă sintetizatoare asupra evoluţiei lumii contemporane


Actualmente, societatea capitalistă traversează o criză financiară şi economică, iar
pentru ieşirea din criză statele capitaliste adoptă o politică de austeritate, de sărăcire a
majorităţii populaţiei, fără să întrevadă şi alte modalităţi.
Calea revoluţiei sociale preconizată odinioară de Marx pentru depăşirea crizelor
economice periodice şi antagonismelor sociale generate de capitalism nu mai este la
ordinea zilei din mai multe cauze. În primul rând, sistemul socialist din fostele ţări
socialiste nu s-a dovedit la fel de competitiv economic ca sistemul capitalist. În al doilea
rând, aşa cum a evidenţiat şi teoretizat Herbert Marcuse (1898-1979) în special în

113
lucrarea sa Omul unidimensional (1964), clasa muncitoare din ţările capitaliste
dezvoltate, beneficiind de un standard de viaţă mai ridicat, se integrează sistemului
capitalist, astfel că, ,,în societatea abundenţei, este legată de sistemul de nevoi, dar nu de
negarea acestuia.’’28 De aceea, în aceeaşi lucrare, el opina că opoziţia revoluţionară din
cadrul societăţii de consum nu mai rezidă în muncitorime, ci se află în ,,substratul alcătuit
de proscrişi şi ,,outsideri’’, exploataţii şi persecutaţii de altă culoare şi de alte rase,
şomerii şi cei ce nu pot fi angajaţi.’’ 29 În fine, datorită diviziunii foarte adâncite a muncii
din societatea contemporană, angajaţii din sistemul de stat sau din sistemul privat sunt
divizaţi ei înşişi într-o mulţime de grupuri care, deşi conexate, au interese diverse,
pregătiri profesionale diferite, nivele de conştiinţă diferite şi nu mai constituie un
detaşament omogen, care să se opună în bloc exploatării capitaliste.
Soluţia utilizată în capitalismul contemporan pentru atenuarea conflictelor
sociale este aceea a statului asistenţial, care, prin politicile lui sociale, să ajute păturile
sociale cele mai defavorizate.
Desigur, un stat dezvoltat economic dispune de resursele necesare pentru a
îndeplini un rol asistenţial.
În schimb, un stat insuficient de dezvoltat economic nu dispune de suficiente
venituri pentru a-şi asuma atribuţii asistenţiale. Dar care sunt sursele lui de venit? Taxele
şi profitul obţinut de la întreprinderile de stat. În condiţiile însă în care un stat a renunţat
complet sau aproape complet la întreprinderile proprietate de stat, nu mai dispune de altă
sursă decât taxele. Or, un asemenea stat nu poate acorda niciun ajutor cetăţenilor săi
defavorizaţi, pentru că, pentru a dispune de mai multe fonduri, ar trebui să mărească şi să
înmulţească taxele fie pentru toţi, ceea ce pe săraci i-ar sărăci şi mai mult, fie numai pe
seama celor avuţi, ceeace, într-un stat dependent de cei ce au şi nedezvoltat economic,
nici nu este uşor de realizat şi nici nu asigură o cantitate suficientă de bani.
Rezultă că statul unei societăţi nedezvoltate economic nu poate contribui la
prosperitatea tuturor cetăţenilor săi decât dacă îmbină proprietatea privată cu proprietatea
de stat, dacă întreprinde măsuri de facilitare a dezvoltării economice atât în sectorul

28
Herbert Marcuse, Omul unidimensional, în Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, Editura Politică,
Bucureşti, 1977, p. 290-291.
29
Ibidem, p. 428.

114
privat, cât şi în sectorul de stat şi dacă practică un impozit progresiv, în funcţie de
veniturile obţinute de cetăţeni.
Adepţii teoriei dependenţei susţin însă că ţările mai puţin dezvoltate, în speţă cele
din aşa-numita lume a treia, sunt dominate şi dependente de ţările industrializate, care,
guverante de principiul concurenţei, sunt interesate nu să le industrializeze pe cele pe care
le domină, pentru că le-ar transforma în concurenţi industriali, ci să le menţină în surse
de materii prime şi pieţe de desfacere.
Într-adevăr, teoria dependenţei este aplicată nu numai ţărilor din lumea a treia, ci
şi altor ţări mai puţin dezvoltate sau performante industrial, cum sunt şi unele din fostele
ţări socialiste, între care şi ţara noastră. (De altfel, tranziţia fostelor ţări est-europene de la
socialism la capitalism a fost concepută şi determinată şi de interesul ţărilor occidentale
de a le transforma pe cele mai slab economic în pieţele lor de desfacere, prin care să
evite, pe cât posibil, crizele de supraproducţie, specifice societăţii de consum.).
S-au conturat şi unele mecanisme prin care aceste ţări sunt menţinute în stare de
dependenţă economică.
În primul rând, ţările occidentale industrializate utilizează politica împrumuturilor
de capital de care ţările mai puţin dezvoltate au nevoie, pe care le acordă însă cu condiţia
unor măsuri economice, sociale şi politice favorabile lor, creditorilor, iar nu debitorilor.
Aceste fonduri de capital aparţin unor agenţii internaţionale, cum sunt Fondul Monetar
Internaţional sau Banca Europeană, care sunt dominate de ţările occidentale, iar printre
condiţiile impuse se numără cerinţa dezindustrializării unor ramuri economice,
privatizarea unor întreprinderi de stat, reducerea personalului bugetar.
În al doilea rând, ţările industrializate exportă în ţările mai puţin dezvoltate o
gamă întreagă de produse, inclusiv ale industriei alimentare, la un preţ mai ieftin, pentru
că le produc cu cheltuieli mai mici, ceea ce determină restrângerea sau chiar dispariţia
unor activităţi economice din ţările importatoare şi, deci, o şi mai mare slăbire economică
a acestora sau şi o creştere a şomajului.
În al treilea rând, corporaţiile multinaţionale, care îşi au baza în ţările
industrializate, chiar dacă desfăşoară unele activităţi în ţările nedezvoltate, asigurând
temporar unele locuri de muncă sau şi retribuţii puţin peste cele autohtone, obţin profituri
care nu rămân în ţările în care operează şi nu contribuie la dezvoltarea acestora.

115
În condiţiile economiei mondiale contemporane, în care există ţări puternic
industrializate, ţări semiindustrializate sau slab industrializate şi ţări din lumea a treia –
neocoloniale, reduse la rol de surse de materii prime şi de debuşee, şi în care relaţiile
capitaliste sunt guvernate de principiul concurenţei, şansa ţărilor intermediare, între care
se află încă şi ţara noastră, de a nu ajunge la periferie constă în a-şi identifica domeniile
cu potenţial de dezvoltare şi de profit, cum ar fi la noi agricultura, industria alimentară,
turismul, ca şi unele ramuri ale industriei uşoare, şi de a utiliza creditele externe pentru a
le tehnologiza.
În lipsa unei teorii desăvârşite asupra evoluţiei sociale, inclusiv asupra unei
alternative teoretice la dezvoltarea de tip capitalist, realitatea demonstrează şi cei mai
mulţi teoreticieni recunosc că modernizarea şi industrializarea societăţii, pe lângă unele
riscuri şi dezavantaje, cum ar fi efectul de seră sau utilizarea tehnicii în scopuri
distructive, a dus la ameliorarea condiţiei umane, inclusiv la prelungirea speranţei de
viaţă a omului.

Bibliografie:
Agabrian, M., Sociologie generală, Editura Institutului European, Iaşi, 2003
Bădescu, Ilie, Dungaciu, Dan, Baltasiu, Radu, Istoria sociologiei. Teorii
contemporane, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996
Boudon, Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
Comte, Auguste, Discours sur l’esprit positif, Paris, 1963.
Furtună, Carmen, Sociologie generală, Ed. F.R.M., Bucureşti, 2005
Giddens, Anthony, Sociologie, Editura All, Bucureşti, 2000

116
Goffman, Erving, Viaţa cotidiană ca spectacol (1959), Editura Comunicare.ro,
Bucureşti, 2003
Goffman, Erving, Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor
categorii de persoane instituţionalizate, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
Goodman, Norman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, f. an
Goyard-Fabre, Simone, Filosofie şi politică în opera lui Rousseau, în vol. colectiv
Istoria filosofiei, III. Triumful raţiunii (coord. Jacqueline Russ), Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2000
Gramsci, Antonio, Opere alese, Editura Politică, Bucureşti, 1969
Iluţ, Petru, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, 2005
Marcuse, Herbert, Omul unidimensional, în Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, Editura
Politică, Bucureşti, 1977
Marx, K., Contribuţii la critica filosofiei hegeliene a dreptului. Introducere, în K. Marx,
F. Engels, Opere vol. I, E.S.P.L.P., Bucureşti, 1957
Marx, K., Contribuţii la critica economiei politice, în K. Marx, F. Engels, Opere alese,
vol. 1, Editura Politică, Bucureşti, 1966
Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală, Ed, Polirom, Iaşi, 2003
Mihăilescu, Ioan, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii Bucureşti,
Bucureşti, 2001
Spencer, Herbert, Les Premiers Principes, A. Costes, Paris, 1930. (Traducere în franceză
după a şasea ediţie engleză).
Stănoiu, Andrei, Voinea, Maria, Sociologia familiei, Tipografia Universităţii Bucureşti,
Bucureşti, 1983
Vlăsceanu, Mihaela, Psihosociologia organizaţiilor şi conducerii, Ed. Paideia,
Bucureşti, 1993
Weber, Max, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Editura Polirom, Iaşi, 2001

117