Odată cu intrarea în vigoare a noului cod penal, s-a avut în vedere și amploarea

fenomenului de criminalitate informatică, dată fiind continua expansiune a

mediului virtual, inclusiv în domeniul comerțului și al tranzacțiilor online,
legiuitorul preluând în noua reglementare și o parte din infracțiunile prevăzute în
legi speciale. Metodele frauduloase, tot mai ingenioase, nu au întârziat să apară,
activitatea infracțională mutându-se în spatele unor sisteme informatice, aspect
de natură să întărească rezoluția infracțională a infractorilor. Un exemplu tot mai
des întâlnit este acela în care un individ plasează o ofertă de vânzare de bunuri
mobile (de regulă) sau imobile, fie fără a deține, în realitate, acele bunuri, fie fără
a intenționa să-și execute obligația de transmitere a proprietății asupra bunului în
cauză către cumpărătorul de bună-credință.

Între infracţiunile informatice şi reţeaua Internet există o strânsă conexitate, fără

a se ajunge, însă până la identificarea uneia cu cealaltă. Acestea constituie, cu
predilecție o direcție de acțiune pentru grupările de criminalitate organizată.
Protecția anonimatului, precum şi metodele de criptare a transmiterii mesajelor
prin intermediul sistemelor informatice și al rețelei internet, corelate cu
dificultățile întâmpinate de către autoritățile judiciare de a controla fluxul de
informaţii reprezintă avantaje deosebite pentru grupările crimei organizate,
inclusiv cele cu caracter transfrontalier.

În practica judiciară s-a pus, de multe ori, problema încadrării juridice a acestor
acțiuni, săvârșite prin intermediul unor sisteme informatice, respectiv dacă
acestea ar întruni elementele constitutive ale infracțiunii de fraudă informatică,
astfel cum este aceasta reglementată la art. 249 din C. pen. ori ale infracțiunii de
înșelăciune, prevăzută și pedepsită de art. 244 C. pen.

Astfel, într-o motivare a instanței supreme s-a reținut că „vânzările fictive de

bunuri on-line, realizate prin intermediul platformelor specializate în
tranzacţionarea de bunuri on-line, care cauzează un prejudiciu persoanelor
vătămate induse în eroare prin introducerea de date informatice cu privire la
existenţa bunurilor și determinate, în acest mod, să plătească preţul unor bunuri
inexistente, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fraudă
informatică prevăzută în art. 49 din Legea nr. 161/2003. În acest caz, nu sunt
întrunite și elementele constitutive ale infracţiunii de înșelăciune, întrucât
infracţiunea de fraudă informatică reprezintă o variantă a infracţiunii de
înșelăciune săvârșită în mediul virtual, iar art. 49 din Legea nr. 161/2003
constituie norma specială în raport cu art. 215 C. pen., care constituie norma
generală, fiind aplicabilă exclusiv norma specială.” (Î.C.C.J – Secţia penală,
Decizia nr. 2106 din 14 iunie 2013).
Dintr-o analiză sumară a textelor legale ce incriminează cele două infracțiuni, deși
se observă o asemănare între acestea, raportat la scopul și urmările produse, în
ceea ce privește elementul material, diferența dintre aceste două infracțiuni este
dată de faptul că, în timp ce frauda informatică se săvârșește asupra unui sistem
informatic, înșelăciunea săvârșită în modalitatea prezentată mai sus, respectiv
prin plasarea unor oferte de vânzare a unor produse, plata unui avans din partea
cumpărătorului, urmată de netransmiterea proprietății asupra bunului, are loc
prin intermediul unui sistem informatic.

Dacă în cazul infracțiunii de fraudă informatică urmarea imediată, respectiv

rezultatul infracțiunii, se produc ca urmare a introducerii, modificării sau ștergerii
de date informatice, al restricţionării accesului la aceste date ori împiedicării în
orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în cazul infracțiunii de
înșelăciune prin folosirea unui sistem informatic, introducerea unor date
informatice, constând în oferte de vânzare, neurmate de „clasica” inducere în
eroare, este lipsită de relevanță penală; Introducerea datelor informatice în
mediul virtual constituie doar acte pregătitoare, de natură să creeze o situație
premisă pentru viitoarele manopere dolosive ale infractorilor, săvârșite în scopul
obținerii foloaselor patrimoniale.

O serie de infracţiuni prevăzute de legea penală prezintă particularităţi ce permit

perfecţionarea modalităţilor de înfăptuire a acestora prin recurgerea la ajutorul
dat de sistemele informatice. Ele sunt acele infracţiuni în care „modus operandi”
nu este îndreptat împotriva funcţionării corespunzătoare a unui sistem
informatic, sau asupra informaţiilor cuprinse în el, ci rezultatul procesării datelor
este utilizat pentru înfăptuirea unor infracţiuni clasice. Făptuitorii fac astfel apel
la mijloace ne-tradiţionale pentru înfăptuirea unor infracţiuni cu caracter
„tradiţional”.[1]

Apreciez că acțiunea de plasare a unor anunțuri privind vânzarea anumitor

produse pe care pretinsul vânzător nu le deține ori nu le expune spre vânzare cu
scopul real de a le înstrăina, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de
înșelăciune, într-o variantă modernă, adaptată la contextul socio-cultural al
dezvoltării actelor de comerț în formă electronică; utilizarea unui sistem
informatic propriu pentru a plasa respectivele oferte de vânzare, fără a introduce,
modifica sau șterge date informatice, restricţiona accesul la aceste date ori
împiedica în orice mod a funcţionarea unui sistem informatic aparținând altei
persoane, nu ar putea reprezenta altceva decât un mijloc fraudulos de săvârșire a
infracțiunii de înșelăciune, incriminat sub formă agravată la alin. (2) al art. 244 C.
pen.

De asemenea, un argument foarte important care consider că trebuie avut în

vedere la stabilirea unei corecte încadrări juridice a faptelor supuse analizei este
reprezentat de voința legiuitorului. Astfel, atât infracțiunea de înșelăciune, cât și
infracțiunea de fraudă informatică sunt reglementate în Titlul II din Codul penal,
intitulat „Infracțiuni contra patrimoniului”, însă la capitole diferite, infracțiunea
de înșelăciune fiind prevăzută la Capitolul III – Infracțiuni contra patrimoniului
prin nesocotirea încrederii, iar infracțiunea de fraudă informatică, la Capitolul IV
– Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronică.
Apreciez că situația premisă ce face obiectul prezentului articol se circumscriei
unei infracțiuni săvârșite prin nesocotirea încrederii, autorul faptei urmărind
producerea unei pagube persoanei vătămate, corelative cu îmbogățirea sa, uzitând
de manopere dolosive ce constau în publicarea unor anunțuri de vânzare fictive.
Aceste anunțuri ar putea fi publicate în formă scrisă, prin intermediul unui ziar,
revistă ori în cadrul unei emisiuni radio sau de televiziune, fără a prezenta
relevanță pentru încadrarea juridică a faptei – aceste modalități reprezentând
fiecare în parte mijloacele frauduloase incriminate de către legiuitor la alineatul 2
al art. 244 C. pen.

Având în vedere scurtele considerente expuse, conchid prin a-mi exprima opinia
indubitabilă, în sensul că fapta unei persoane care postează pe un site de comerț
online un anunț fictiv, urmărind să obțină un folos patrimonial prin inducerea în
eroare a unei persoane de bună-credință care își manifestă intenția de a
achiziționa bunul respectiv, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de
înșelăciune, prevăzută și pedepsită de art. 244 alin. (2) C. pen.

Înșelăciunea se deosebește, printre altele, de abuzul de încredere și prin aceea că, dacă la
infracțiunea de înșelăciune acordarea încrederii este obținută prin amăgire, la infracțiunea de abuz
de încredere se
încalcă prin abuz încrederea acordată.

III. Aspecte de drept comparat privind infracţiunea de înşelăciune

Potrivit art. 640 din Codul penal italian, înşelăciunea constă în fapta aceluia care prin diferite
manopere frauduloase induce pe altul în eroare pentru a-şi procura lui sau altuia un profit
injust, producând o daună altei persoane. Doctrina italiană2 subliniază că tendinţa legislaţiei
moderne este de a apropia înşelăciunea cu relevanţă penală de cea civilă (care ar putea
exista chiar prin simpla minciună a făptuitorului sau prin orice mijloc de a amăgi
victima);instanţele italiene admit în prezent că există infracţiunea de înşelăciune3 chiar cu
privire la orice acte de natură să inducă în eroare sau să surprindă buna-credinţă a altuia,
fiind suficientă simpla minciună înşelătoare sprijinită pe argumente adecvate. Nu este
suficientă însă o simplă tăcere, chiar dacă făptuitorul avea obligaţia juridică de a informa, nici
exploatarea unei stări anterioare de eroare, nici o minciună neînsoţită de argumente
înşelătoare.
Potrivit legii penale franceze4, comite infracţiunea de înşelăciune (“escroquerie”) acela care,
fie prin folosirea unui nume fals sau a unei calităţi false, fie abuzând de o calitate adevărată,
fie prin folosirea de manopere frauduloase, înşeală o persoană fizică sau juridică
determinând-o ca, în prejudiciul său ori al unui terţ, să remită bani, valori sau un bun, oricare
ar fi, să-i presteze un serviciu sau să consimtă la un act referitor la o obligaie sau o
descărcare. În viziunea doctrinei franceze, art. 313 din noul Cod penal care incriminează
înşelăciunea în forma simplă, deşi nu mai reproduce ipotezele existente în reglementarea
anterioară (art. 405), acestea sunt subînţelese ca scopuri ale acţiunii de înşelăciune şi
anume, pentru a convinge victima asupra existenţei unei întreprinderi care în realitate nu
există, pentru a convinge victima asupra existenţei unor puteri sau a unui credit imaginar,
sau pentru a face să se nască speranţa unui succes sau teama de un accident sau
producerea oricărui alt eveniment himeric.
Potrivit art. 263 din legea penală germană, comite infracţiunea de înşelăciune acela care, în
scopul obţinerii pentru sine sau altul a unui folos patrimonial ilicit, prejudiciază patrimoniul
altuia inducându-1 sau menţinându-1 în eroare prin crearea unor reprezentări false sau prin
denaturarea şi nesocotirea faptelor reale, iar pedeapsa este închisoarea până la 5 ani sau
amendă5.

2
A se vedea- George Antoniu, Ocrotirea penalã a patrimoniului în dreptul comparat, Revista de drept penal
nr.2/2001 , p.125.
3
Capitolul II intitulat „delicte împotriva patrimoniului prin înşelăciune" din Titlul XIII din Codul penal italian
include următoarele fapte: înşelăciunea;înşelăciunea calificată pentru ob_inerea de aloca_ii publice;înşelăciunea
informatică; insolvabilitatea frauduloasă;distrugerea frauduloasă a bunului propriu şi mutilarea frauduloasă a
propriei persoane în scopul obţinerii preţului unei asigurări; înşelăciunea asupra persoanelor incapabile; camătă ;
camătă improprie ; frauda de emigraţie; abuzul de încredere; însuşirea bunurilor pierdute sau ajunse din greşeală
sau caz fortuit la făptuitor;tăinuirea; spălarea banilor şi folosirea banilor, bunurilor sau foloaselor de provenien ţă
ilicită .
4
A se vedea-G.Antoniu- op.cit. , p.135
5
A se vedea-G.Antoniu-op.cit. , p.155.

12

VI.În loc de concluzie - Infracţiunea de înşelăciune în Noul Cod penal

Cu privire la reglementarea din Noul Cod penal, legiuitorul a ţinut să circumscrie această sferă a
infracţiunii de înşelăciune tuturor acelor fapte care presupun inducerea în eroare a unei persoane
prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în
scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust, cu imediata consecinţă
a păgubirii acestei persoane.
Opţiunea legiuitorului12 a fost aceea de a renunţa la incriminarea în mod separat în cadrul
articolului 215 atât a formei speciale de înşelăciune în convenţii (art. 215 alin. 3) cât şi a
înşelăciunii prin emiterea de cecuri fără acoperire (art. 215 alin. 4) existente în actuala
reglementare.Prin această opţiune a legiuitorului nu trebuie să se înţeleagă că aceste forme
speciale şi-au pierdut din importanţă sau actualitate, ci se revine astfel la modelul îmbrăţişat de
Codul penal de la 1968, în forma sa iniţial adoptată, potrivit căruia infracţiunea de înşelăciune
prin cecuri, nu a mai fost prevăzută în mod separat, considerându-se că ea constitutie o
înşelăciune şi poate fi sancţionată ca atare.
Un argument în plus13 este acela că noile incriminări referitoare la înşelăciunea privind asigurările,
deturnarea licitaţiilor publice şi exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, deşi
reprezintă forme speciale de înşelăciune, reglementarea lor separată este justificată în contextul
realităţii sociale, fiind necesară riguroasa individualizare şi sancţionare a acestor fapte care au
devenit din ce în ce mai frecvente în ultimii ani.
Spre deosebire de situaţia actuală, în dispoziţiile articolului 244 din noul Cod penal este
menţinută, ca formă agravată, doar înşelăciunea săvârsită prin folosirea de nume sau calităţi
mincinoase ori de alte mijloace frauduloase, renunţându-se la forma agravată a infracţiunii din art.
215 alin. 5 din actuala reglementare- fapta de înşelăciune care a avut consecinţe deosebit de
grave.În acelaşi timp, ca element de noutate sub aspect procesual, în cazul infracţiunii de
înşelăciune s-a prevăzut că împăcarea înlătură răspunderea penală, aspect care se regăseşte şi în
cazul înşelăciunii privind asigurările.