Organizaţiile internaţionale – subiecte ale dreptului internaţional din

perspectiva relaţiilor internaţionale

Domeniul relaţiilor internaţionale, disciplină academică născută ca ramură a

ştiinţei politice, priveşte studiul politicii internaţionale sub aspectul dimensiunii
teoretice şi, la modul empiric, al raporturilor dintre actorii sistemului internaţional (state,
organizaţii interguvernamentale, organizaţii nonguvernamentale, companii
multinaţionale sau transnaţionale). Relaţiile internaţionale se întrepătrund cu alte
domenii academice precum economia, istoria, dreptul, filosofia, geografia, sociologia,
antropologia, psihologia şi studiile culturale.
Istoria relaţiilor internaţionale datează de la Pacea de la Westfalia din 1648, unde
a fost dezvoltat sistemul de stat modern1. Înainte de aceasta, organizarea medievală
europeană a autorităţii politice a fost bazată pe o vagă ordine ierarhică bazată pe
considerente religioase. Westfalia a instituit conceptul juridic de suveranitate care, în
esenţă, a însemnat că guvernanţii, sau suveranii legitimi nu aveau corespondenţi egali
în cadrul unui teritoriu definit şi nu se subordonau niciunei autorităţi supreme în afara
graniţelor teritoriului suveran2.
Un mod simplu de a înţelege conceptul de suveranitate este următorul: “Eu nu
am voie să vă spun ce să faceţi şi voi nu aveţi voie să-mi spuneţi ce să fac.” Sistemul
westfalian apare a fi o continuare a autorităţii clasice greceşti sau romane, deşi
amândorura le lipsea noţiunea de suveranitate.3
Sistemul internaţional contemporan a fost stabilit prin decolonizarea din timpul
Războiului Rece. Sistemul statului- naţiune este considerat unul “modern”4, în timp ce
statele care nu au asimilat acest sistem sunt numite "pre-moderniste”.

1
 Barry  Buzan,  Richard  Little,  Sistemele  internaţionale  în  istoria  lumii,  Ed.  Polirom,  2009,  
p.279  
2
 Walter  Carlsnaes,  Thomas.  Risse  şi  Beth  Simmons  (ed.),  Handbook  of  International  
Relations,  Oxford,  1990,  p.  12;    
3
 Martin  Hollis  şi  Steven  Smith,  Explaining  and  Understanding  International  Relations,  Oxford  
University  Press,  1991,  p.8;    
4
 Barry  Buzan,  Richard  Little,  Sistemele  internaţionale  în  istoria  lumii,  Ed.  Polirom,  2009,  
p.267-­‐271  
 Mai mult, câteva state s-au mutat dincolo de sistemul statului-naţiune şi pot fi
considerate “post-moderniste”. Capacitatea dreptului internaţional de a explica relaţiile
dintre aceste tipuri diferite de state este disputată. Sistemul internaţional poate fi privit
prin prisma “nivelurilor de analiză”. Acesta constituie un mod de a analiza relaţiile
internaţionale şi include nivelul individual, statul- naţiune, nivelul internaţional al
problemelor transnaţionale şi interguvernamentale, precum şi nivelul global.
Referitor la “actorii” relaţiilor internaţionale, răspunsul poate părea la
prima vedere simplu- guvernele lumii. În realitate, pe scena internaţională evoluează,
după cum am precizat, organizaţiile interguvernamentale, ai căror membri sunt
guvernele naţionale (ONU, FMI, OPEC, NATO)5, corporaţiile multinaţionale, agenţiile
birocratice ale ministerelor de externe, liderii individuali şi cetăţenii.
Statele joacă în mod evident rolul cel mai important în relaţiile internaţionale, iar
sistemul internaţional reprezintă setul de relaţii dintre statele lumii, structurat conform
anumitor reguli şi tipare de interacţiune. Sistemul internaţional modern există de
aproximativ 500 ani, iar în cadrul acestuia statele diferă în funcţie de suprafaţă, activitate
economică, militară etc.
Guvernele, actori importanţi de asemenea în relaţiile internaţionale, sunt în
realitate puternic condiţionate, constrânse şi influenţate de alţi actori nestatali. Teoria
grupului de interese postulează că forţa motrice a comportamentului unui stat sunt sub-
grupurile de interes. Exemplele includ grupuri de interese care fac lobby politic, militar
şi economic. Teoria grupurilor susţine că, deşi acestea sunt componente ale statului, ele
sunt, de asemenea, forţele cauzale în exercitarea puterii de stat.
Grupurile de interese influenţează politica externă. Tot mai mult, acestea tind să
opereze şi peste graniţe, devenind actori trasnaţionali6. Alături de corporaţiile
multinaţionale, organizaţiile nonguvernamentale influenţează zi de zi relaţiile
internaţionale7.

5
La una din statistici s-a constatat că sunt mai mult de 25.000 ONG-uri şi peste 5.000 O.I.G.-uri; a se vedea
Cristian. Jura, Rolul organizaţiilor nonguvernamentale pe plan internaţional, ed. All Beck, București, 2003, p.1.
6
 Barry  Buzan,  Richard  Little,  Sistemele  internaţionale  în  istoria  lumii,  Ed.  Polirom,  2009,  
p.284  -­‐286  
7
Exemple de ONG-uri sunt , Greeanpeace, Comitetul Internaţional Olimpic; ME.Keck şi K.Sikkink, Activists
beyond borders: Advocacy Net Works in International Politics, Cornell, 1988, p.63; în literatura de specialitate se
afirmă că reţelele internaţionale de terorism, deşi nu pot fi numite “ONG-uri”, operează la aceeaşi manieră, în
 Relaţiile internaţionale evoluează într-un context geografic fix. În acest spaţiu,
oamenii trăiesc într-un sistem interdependent global în care evenimente întâmplate la
mii de km. distanţă îi afectează. În cadrul relaţiilor internaţionale se observă tot mai
pregnant că globalizarea, această “micşorare”a lumii, acest proces socio- cultural,
tehnologic, politic şi economic, în care ţările şi locuitorii trăiesc într-un sistem global
integrat, permite ca interesele unor indivizi influenţi, ale ONG-urilor şi OIG-urilor să
domine interesele naţionale ale statelor8.
Instituţiile internaţionale formează o parte esenţială a relaţiilor internaţionale
contemporane. Multe dintre interacţiunile dintre state sunt guvernate de ele. Tot acestea
sunt cele care scot în afara legii unele instituţii şi practicile, cum ar fi utilizarea
războiului.
O altă ipoteză emisă considera că o nouă formă, mai legitimă, a politicii globale
s-ar putea baza pe “pluralismul impus”. Această ipoteză ar duce la formarea de instituţii
bazate pe trei caracteristici: ireductabilitate, în cazul în care unele aspecte trebuie să fie
judecate la nivel global; subsidiaritate, care limitează implicarea autorităţii globale la
problemele cu adevărat globale în timp ce aspectele de o importanţă mai redusă sunt
reglementate la nivelurile inferioare; eterogenitatea, care recunoaşte diverse forme ale
instituţiilor locale şi regionale, atât timp cât îşi îndeplinesc obligaţiile la nivel mondial.
De-a lungul timpului, instituţiile şi regulile internaţionale au devenit tot mai
puternice şi mai complexe. Instituţiile şi regulile internaţionale care sunt în vigoare
astăzi au luat formă în special în perioadele de hegemonie, când anumite state deţineau
preponderenţa puterii în sistemul internaţional, astfel încât puteau domina singure
regulile şi aranjamentele prin care sunt conduse relaţiile politice şi economice
internaţionale9.

sensul că interacţionează atât cu statele cât şi direct cu instituţiile şi populaţiile relevante conform S.Talbot,
N.Chandra, The Age of Terror, Basic, New York, 2001, p.128
8
Joseph  Nye,  Globalization,  s  Democratic  Deficit:  How  to  Make  International  Institutions  More  
Accountabil,  Foreign  Affairs,  2001,  p.  26  
9
Mark Rupert, Producing Hegemony: The Politics of Mess Production and American Global Power, Cambridge
University Press, 1995, p.67; majoritatea studiilor despre hegemonie indică două exemple: Marea Britanie în
secolul XIX şi Statele Unite după al doilea Război mondial, la sfârşitul anilor 40 PIB-ul SUA reprezenta mai mult
de jumătate din totalul mondial, iar navele americane desfăşurau majoritatea trasnportului maritim al lumii.
 Organizaţiile internaţionale care formează azi cadrul instituţional al
interacţiunilor internaţionale precum ONU, Banca Mondială, Organizaţia Statelor
Americane, au luat fiinţă după al doilea război mondial. Regulile de comportament
internaţional existente până în momentul înfiinţării organizaţiilor internaţionale s-au
transformat în norme10. Astfel principiul liberei treceri pe marea deschisă, cunoscut şi
respectat de societatea internaţională, este acum menţionat formal în dreptul
internaţional11.
Majoritatea interacţiunilor în relaţiile internaţionale îşi au originea în normele
internaţionale, care reprezintă “aşteptările conducătorilor de state în legătură cu relaţiile
internaţionale normale12.”
Unele norme, precum suveranitatea şi respectarea tratatelor sunt inatacabile, iar
strădania de a defini norme universale are o tradiţie filosofică de secole. Statele suverane
pot colabora prin structuri şi organizaţii care să respecte autonomia fiecărui membru şi
să evite instaurarea unei guvernări mondiale asupra lor.
Abordarea unilaterală a conceptului de societate internaţională, în cadrul căreia
statele sunt văzute ca întreguri omogene, fiecare interacţionând cu celelalte în acord cu
puterea lui relativă, este una eronată. Relaţiile internaţionale sunt imprevizibile şi depind
de atitudini şi decizii ale statelor, care interacţionează în cele mai diferite moduri.
Îndeosebi, a fost neglijată importanţa tot mai mare a contactelor şi relaţiilor
nonguvernamentale care au influenţat, pozitiv sau negativ, relaţiile
interguvernamentale13.
De-a lungul timpului s-a intenţionat ca relaţiile internaţionale să se bazeze pe un
spirit comunitar, pe lege, pe justiţie. Organizaţiile create au avut structuri determinate
de mediul internaţional, de problemele economice şi sociale, ale păcii şi securităţii lumii,

10
 Alexandru  Bolintineanu,  Adrian  Năstase,  Bogdan  Aurescu,  Drept  internaţional  
contemporan,  Ed.  All  Beck,p.2-­‐3  
11
Totuşi, altădată, vasele de război ale unui stat nu ezitau să confişte vasele altor state şi să plece cu încărcătura
acestora. Statele comerciante au constatat că aveau mai mult de câştigat dacă renunţau la această practică. Datorită
juristului olandez Hugo Grotius
s-a dezvoltat unul din primele domenii ale dreptului internaţional, conceptul de libertate a navigaţiei pe mări şi
oceane.
12
 Joshua  Goldstein,  Jon  Pevehouse,  Relaţii  internaţionale,  Ed.Polirom,  2008,  p.337  
13
Cristian. Jura, op. cit., p.4-5.
iar activitatea organizaţiilor a fost iniţiată prin existenţa asociaţiilor private
internaţionale şi modelată de existenţa cooperării14.
O abordare deosebită a dreptului internaţional precum şi a organizaţiilor
internaţionale a fost realizată în cadrul Congresului de la Viena (1814-1815), congres în
care au fost codificate regulile diplomaţiei, s-a evidenţiat necesitatea tratării acesteia ca
un mecanism ce deserveşte atât sistemul internaţional cât şi statul din punct de vedere
individual.
În secolele XVIII şi XIX multe din activităţile desfăşurate de asociaţiile publice
internaţionale sau de agenţiile internaţionale au reflectat un fenomen de
internaţionalizare, reprezentanţii statelor responsabili cu conducerea anumitor aspecte
ale vieţii publice precum comunicaţiile, comerţul sau turismul realizând o intensă
colaborare.
Sporirea numărului organizaţiilor internaţionale a fost în continuare posibilă
datorită intensificării interacţiunilor la nivel global a relaţiilor internaţionale, după al
doilea război mondial până în prezent. Creşterea numărului de state, în special prin
procesul de decolonizare, a determinat organizaţiile internaţionale să reflecteze asupra
unor noi factori precum importanţa crescândă în planul relaţiilor internaţionale a statelor
din Africa, Asia şi America Latină, întărirea contactelor dintre Nord şi Sud15.
Apariţia şi dezvoltarea organizaţiilor internaţionale a fost determinată de factori
istorici, determinanţi pentru dezvoltarea socială. Cei mai importanţi factori sunt16:
a)   necesitatea de a fi prevenite conflictele generalizate sau regionale
care să afecteze populaţia şi relaţiile interstatale, precum şi prevenirea
conflictelor şi rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor.
b)   interdependenţele care apar în procesul de dezvoltare al
societăţilor. Astfel, interesele economice şi financiare la nivel internaţional au
impus ca, prin acordurile de la Bretton Woods, în 1945 să se înfiinţeze Fondul

14
 Barry  Buzan,  Richard  Little,  Sistemele  internaţionale  în  istoria  lumii,  Ed.  Polirom,  2009,  
p.287  
15
Aceste contacte au fost exprimate în forme instituționalizate, precum Convenția de la Lome încheiată între
Comunitatea Europeană și un număr de state din Africa, Pacific și Caraibe; CAER din care făceau parte Vietnamul,
Mongolia și Cuba, împreună cu state europene din blocul ex-sovietic.
16
 Raluca-­‐Miga  Beşteliu,  Organizaţii  internaţionale  interguvernamentale,  Ed.  All  Beck,  2000,  
p.3  
 Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare. Dorinţa de progres a generat şi înfiinţarea unor organizaţii
internaţionale regionale, Cooperarea Economică a Mării Negre fiind un astfel
de exemplu.
c)   noile probleme care afectează societatea nu pot fi rezolvate la nivel
statal, naţional, soluţiile fiind posibile doar prin politici internaţionale globale.
Începând cu secolul XX şi-au făcut apariţia noi subiecte pe scena politicii interne
şi internaţionale, cu o dezvoltare numerică fără precedent - organizaţiile internaţionale
nonguvernamentale şi societăţile transnaţionale. Participarea directă a indivizilor şi a
grupurilor de persoane la probleme variate se realizează, din ce în ce mai mult, prin
intermediul acestor organizaţii. Ele joacă un rol tot mai activ în raport cu problemele
mari ale societăţii actuale, precum combaterea subdezvoltării, a sărăciei şi bolilor, a
cursei înarmărilor şi armelor nucleare, chimice şi bacteriologice, promovarea şi
protejarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, protejarea mediului
înconjurător, menţinerea păcii şi securităţii colective17.
Problemele esenţiale cu care se confruntă aceste organizaţii şi societăţi ţin de
identificarea unor locuri optime pentru exercitarea influenţei asupra procesului de
decizie a guvernelor, prin lobby exercitat de către delegaţii organelor Naţiunilor Unite
sau ai altor organizaţii regionale şi universale şi prin reprezentarea la diferite conferinţe
mondiale, obţinerea de facilităţi în cadrul Secretariatelor organizaţiilor internaţionale
regionale sau cu vocaţie universală şi posibilitatea participării la stabilirea căilor de
comunicare între cetăţeni şi membrii guvernamentali în cadrul sistemului Naţiunilor
Unite. De multe ori, organizaţii neguvernamentale interacţionează sau se asociază cu cu
organizaţii internaţionale pentru atingerea unui obiectiv comun. Într-o astfel de asociere,
Crucea Roşie Internaţională are o componenţă variată, fiecare actor internaţional
contribuind, în limita competenţelor, pentru un scop important la nivel global.18
În ceea ce priveşte definirea organizaţiei internaţionale, aceasta „reprezintă o
structură instituţională cu personalitate juridică şi statut propriu, ale cărei organe îşi

17
Leroy.Bennett, James Oliver, International Organizations – Principles and Issues, ed. Prentice Hall, London,
1977, p. 14
18
 Barry  Buzan,  Richard  Little,  Sistemele  internaţionale  în  istoria  lumii,  Ed.  Polirom,  2009,  
p.288  
desfăşoară activitatea periodic sau permanent, înfiinţată prin asocierea voluntară a
statelor membre în vederea atingerii unor obiective şi scopuri comune”19. În general, o
organizaţie internaţională se instituie pe baza unui act constitutiv ce reprezintă un tratat
multilateral, încheiat între statele membre fondatoare, care statuează drepturile şi
obligaţiile reciproce ale tuturor membrilor săi în conformitate cu normele de drept intern
şi internaţional, în vederea îndeplinirii obiectivelor asumate în comun. Uneori,
organizaţiile internaţionale au un caracter deschis, de universalitate, în sensul că în
funcţie de evoluţiile politice şi interesele strategice, în timp, organizaţia se extinde,
acceptând noi membri20.
Organizaţia este o persoană internaţională capabilă să posede drepturi şi obligaţii
internaţionale, care deţine, în consecinţă şi capacitate juridică internaţională.
Personalitatea internaţională nu rezultă, automat, din faptul existenţei organizaţiei
internaţionale. Ea trebuie conferită statelelor membre, în baza tratatelor21. Considerată
separat, fiecare organizaţie internaţională a fost creată pentru a îndeplini funcţiuni bine
determinate. Dacă aceste funcţii, ca şi scopurile organizaţiei sunt diferite, nici drepturile
şi obligaţiile acestora nu pot fi aceleaşi. În consecinţă, întinderea personalităţii juridice
internaţionale diferă de la o organizaţie la alta, în funcţie de actele constitutive.22
În general, actul constitutiv al unei organizaţii internaţionale se negociază în
cadrul unei conferinţe diplomatice, convocate la iniţiativa unor state ce urmăresc
constituirea organizaţiei, sau de către o organizaţie existentă, la iniţiativa unora din
membrii acesteia. Negocierea se încheie prin semnarea actului constitutiv care
echivalează cu autentificarea textului negociat23. În unele cazuri semnarea poate
semnifica şi exprimarea consimţământului statului de a fi parte la tratatul constitutiv. În
cele mai multe cazuri însă fiecare stat semnatar urmează o procedură ulterioară, prin
care îşi exprimă consimţământul de a fi legat prin tratat.

19
Adrian   Năstase,   Bogdan   Aurescu,   Cristian   Jura,   Drept   Internaţional   public,   sinteze   pentru  
examen,  Ed.  All  Beck,  2002,  p.  88  şi  urm.  
20
C. Jura, op. cit., p. 6 și urm.; J.P. Chamberlain, International Organizations, ed. Carnegie Endowment for
International Peace, New York, 1955, p.118.
21
 Adrian  Năstase,  Bogdan  Aurescu,  Cristian  Jura,op.  cit.,  p.  89  
22
 Raluca  Miga-­‐Beşteliu,  Organizaţii  internaţionale  interguvernamentale,  p.33.  
23
 Raluca  Miga-­‐  Beşteliu,  Drept  internaţional  public,  Ed.  All  Beck,  2005,  volumul  I,  p.  49  
 Membri ai organizaţiilor internaţionale pot fi, de regulă, numai statele. Ca
excepţie, însă, se recunoaşte calitatea de membru al unei organizaţii internaţionale şi
structurilor suprastatale ( cum ar fi Uniunea Europeană), mişcărilor de independenţă
(Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei), dominioanelor şi coloniilor care se
guvernează singure.
Dobândirea calităţii de membru are loc printr-unul din următoarele mijloace24:
a)   participarea la elaborarea şi intrarea în vigoare a actelor
constitutive (tratatelor) ale organizaţiei;
b)   prin aderare ulterioară (cu respectarea integrală a procedurilor
prevăzute de statut).
Pierderea calităţii de membru se produce în mod voluntar, prin retragere sau ca
sancţiune, prin excludere.
Organizaţiile internaţionale pot fi cu caracter universal (ONU, OIM, OMS,
BIRD, UNESCO etc.), regionale (OSCE, Consiliul Europei, NATO) şi subregionale
(CEMN, Consiliul Nordic ).
Politicile publice trec din ce în ce mai mult către nivelul internaţional, şi tot mai
multe decizii sunt luate în cadrul organizaţiilor internaţionale. Această internaţionalizare
a elaborării politicilor face guvernarea globală mai eficientă şi conduce la rezultate
îmbunătăţite ale aplicării politicilor25.
Guvernarea internaţională încă se concentrează asupra guvernelor naţionale care
interacţionează şi îşi coordonează politicile în cadrul organizaţiilor interguvernamentale
clasice, multe dintre acestea din urmă fiind înfăţişate acum ca un organism
parlamentar26.
În primul rând, într-o formă de guvernare democratică, legitimitatea politică este
în mod tradiţional asigurată prin intermediul unor mecanisme de reprezentare
parlamentară27. Aceste practici politice ale statului- naţiune democratic pot deveni mai

24
 Alexandru  Bolintineanu,  Adrian  Năstase,  Bogdan  Aurescu,  op.  cit.,  p.101  
25
T. Brühl şi R. Volker, From International to Global Governance: Actors, Collective Decision-Making and United
Nations in the World of the Twenty-First Century in Global Governance, U.N. System, Tokyo, U.N. University
Press, 2006, p. 1-47.
26
H. Lindemann si C.Walter, International Parliamentary Assemblies, in Encyclopedia of Public International
Law, Max Planck Institute for Comparative Public Law and International Law, Amsterdam, 2002, p. 892-904
27
S.Marschall, Transnationale Representation in Parliament, Baden-Baden, Nomos, 2005, p. 138;
importante pe măsură ce unii observatori cred că există o "mişcare spre democraţia
internaţională"28 şi că principiile democratice pot influenţa din ce în ce mai mult
procesul decizional în cadrul instituţiilor internaţionale29. În al treilea rând, în ciuda
popularităţii lor crescute, Adunările Parlamentare rămân în continuare insuficient
analizate.
Responsabilitatea democratică a organizaţiilor internaţionale ar putea fi
îmbunătăţită dacă acestea ar valorifica întregul potenţial al participării statelor, ar integra
mai bine actorii societăţii civile şi ar pune în aplicare în mod eficient reformele
instituţionale.
Abordarea democratică a fost în centrul celor mai multe reforme democratice din
cadrul organizaţiilor internaţionale. Aceasta urmează trei căi separate, dar
interdependente. În primul rând, unele sugerează consolidarea mecanismelor de control
la nivel naţional.
Această propunere este semnificativă deoarece cei care susţin că nu există de fapt
deficit democratic în cadrul organizaţiilor internaţionale, de obicei afirmă că guvernele
statelor, care sunt la rândul lor controlate de către cetăţeni, le responsabilizează.
Evident, "răspunderea poate şi ar trebui să înceapă de acasă"30 şi stabilirea unor
linii clare de delegare şi a unor procese interne transparente permite cetăţenilor să judece
politicile guvernului lor.
Alte propuneri susţin integrarea actorilor societăţii civile, de obicei, organizaţiile
non-guvernamentale (ONG), cu scopul de a oferi acces la informaţii şi o mai bună
verificare a deciziilor şi acţiunilor.
În sfârşit, alte propuneri pentru reformele instituţionale se concentrează pe a
aduce mai multă transparenţă în procesele decizionale de la nivelul organelor
interguvernamentale.

28
 J.Trent,  Moving  from  International  Relations  to  Global  Governance,  Opladen/Farmington  
Hills,  B.Budrich  Publishers,  2007,  p.  252  
29
 A.  Ebrahim  şi  S.  Herz,  Accountability  in  Complex  Organization:  World  Bank  Responses  to  
Civil  Society,  KSG  Faculty  Reserch  Working  Papers  Series,  Harvard  University,  2007,  p.  4  
30
 J.  Nye,  op.cit.,  p.  5  
 Adunărilor Parlamentare ale organizaţiilor internaţionale sunt foarte rar
menţionate în dezbaterile despre deficitul democratic precum şi modalităţile
instituţionale pentru a-l atenua.
Unii ar putea argumenta că Parlamentul European (PE), care a dobândit o gamă
tot mai mare de competenţe în ultimele decenii, este o excepţie. Cu toate acestea,
diferenţa fundamentală faţă de adunările parlamentare este că membrii Parlamentului
European sunt aleşi direct.
Dimpotrivă, membrii adunărilor parlamentare, au un "dublu mandat", ceea ce
înseamnă că aceştia sunt numiţi din rândul membrilor parlamentelor naţionale şi servesc
astfel atât scopurilor de la nivel naţional cât şi internaţional.
Adunările Parlamentare sunt construite pe o idee centrală a politicii democratice:
Parlamentul asigură legitimitatea acţiunii politice prin reprezentarea intereselor
cetăţenilor, asigurarea transparenţei şi supravegherea acţiunii guvernamentale.
Responsabilitatea este stimulată prin controale şi pârghii instituţionale în care
diferite ramuri ale guvernului sunt abilitate să supravegheze şi sancţioneze altele31.
Parlamentul naţional este cel care asigură transparenţa şi garantează controlul
parlamentar al puterii executive şi al organelor sale decizionale, mecanism de
responsabilitate care lipseşte în cadrul organizaţiilor interguvernamentale
internaţionale. Structura lor instituţională tipică constă dintr-un organ plenar cu
reprezentativitate mare (compus din membri din toate statele membre), care serveşte
funcţiilor participative şi are scopul de a crea legitimitate (în cazul ONU, de exemplu,
Adunarea Generală); un organ executiv cu un număr mai mic de membri care ia decizii
şi urmăreşte să ofere eficienţa instituţiei şi un secretariat cu sarcini administrative care
exercită frecvent unele puteri politice.
Din punct de vedere al reprezentării, caracteristica aparte este faptul că aceiaşi
oameni din ramura executivă a guvernului reprezintă, de obicei, statele membre, atât în
organul plenar cât şi în cel executiv.

31
 Ebrahim,  Herz,  op.  cit.,  p.  16  
 Participarea publică şi controlul sunt limitate şi numeroase mecanisme
disciplinare, de exemplu de aprobare a tratatelor internaţionale de către parlamentele
naţionale, pot fi declanşate doar în etapa finală.
Adunările parlamentare au ca scop crearea unui echilibru instituţional între un
organism guvernamental şi unul parlamentar în cadrul organizaţiilor internaţionale, aşa
cum se întâmplă în statele democratice.
Datorită „mandatului lor dublu” de a servi atât la nivel naţional cât la nivel
internaţional, toţi parlamentarii aleşi reprezintă interesele, ideile şi valorile alegătorilor
nu numai în parlamentul naţional, dar şi în Adunarea Parlamentară, şi sunt potriviţi
pentru stabilirea unor legături eficiente între diferitele niveluri de guvernare.
Mai mult, adunările parlamentare sunt pluraliste în componenţă, aşa cum atât
guvernul cât şi parlamentarii opoziţiei sunt reprezentaţi în funcţie de numărul de locuri
în parlamentul naţional.
Aceasta constituie o diferenţă semnificativă în cazul Adunării Generale a ONU
unde, delegaţiile naţionale îşi formulează politicile având în vedere priorităţile
guvernului actual şi nu sunt obligate să ia în considerare punctele de vedere ale
partidelor de opoziţie.32
Structura unei organizaţii internaţionale descrie rolurile, relaţiile, activităţile,
obiectivele, ierarhia de autoritate şi responsabilitate specifice organizaţiei respective.
Scopul structurii organizaţionale este de integrare şi coordonare a tuturor resurselor
necesare atingerii scopurilor propuse.
Organizaţiile internaţionale dispun de structuri de organe de la niveluri
decizionale şi executive. În general, nivelul decizional este reprezentat de o adunare
plenară, compusă din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre care acţionează
potrivit unui mandat şi se află în raporturi reciproce de egalitate de drepturi şi tratament,
iar nivelul executiv este asigurat de o entitate ai cărei membri sunt aleşi prin votul
statelor membre, după principiul rotaţiei. În general, rotaţia se face în condiţii de
tratament egal, însă există şi organizaţii unde organul executiv se compune din membri
permanenţi şi membri aleşi prin rotaţie.

32
 D.H.  Bowett,  The  Law  of  International  Institutions,  London,  1993,  p.24;  Cristian  Jura,  op.  
cit.,  p.  70;  Raluca  Miga-­‐Beşteliu,  Organizaţii  Internaţionale  Interguvernamentale,  p.  76.  
 Pe parcursul timpului au apărut diverse tipuri de organizaţii internaţionale, care
pot fi împărţite în categorii, în funcţie de scopul pentru care au fost create. După cum
am precizat anterior, există organizaţii politice la nivel universal sau regional,
organizaţii cu caracter militar şi de securitate, de protecţie a mediului, profesionale, şi
alte tipuri. În general, organizaţiile internaţionale cu vocaţie de universalitate au un
caracter ambivalent, determinat de o întrepătrundere între elemente de natură politică şi
tehnică33.
În funcţie de gradul de structurare, există organizaţii informale, caracterizate de
relaţii spontane, flexibile, cu scopuri nedefinite şi structură neexplicită şi organizaţii
formale, cu structură clar definită.
Deşi statele rămân în continuare entităţile dominante ale sistemului de relaţii
internaţionale, organizaţiile internaţionale, create prin voinţa statelor, joacă un rol
important în cadrul acestui sistem. Funcţia cea mai importantă a acestora este de a
furniza mijloacele de cooperare între state în domenii în care acestea au interese comune.
Organizaţiile lucrează în baza principiului cooperării voluntare, ca instituţii de
identificare şi implementare a acţiunilor ce pot servi comunitatea internaţională34.
Structura organizaţiilor internaţionale depinde de o serie de factori, precum
natura activităţii, numărul membrilor, scopul propus prin actul constitutiv, modalitatea
de participare a statelor la procesul decizional, condiţiile politico-economice şi tehnice
din momentul constituirii organizaţiei.
În ceea ce priveşte organele organizaţiilor internaţionale, în art. 7 al Cartei ONU35
se arată că sunt organe principale cele prevăzute în actul constitutiv, respectiv Adunarea
Generală, Consilul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă,
Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul. Organele subsidiare sunt cele create de
un organ principal, sau prin delegarea puterilor acestuia. Prevederi similare se regăsesc
şi în actele constitutive ale altor organizaţii internaţionale.

33
 Cristian  Jura,  op.  cit.,  p.  8  și  urm.  
34
 P.  Reuter,  Institutions  internationales,  PUF,  1962,  p.55.  
35
 http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/  
 Din punct de vedere al reprezentării statelor în organele unei organizaţii
internaţionale, acestea se împart în organe plenare şi organe cu compunere restrânsă36.
Fiecare organizaţie dispune de un organ plenar, în cadrul căruia fiecare membru
participă la definirea politicii organizaţiei, pentru realizarea obiectivelor propuse. În
general, în categoria organelor plenare sunt incluse adunările generale, adunările
parlamentare, comisiile plenare, reuniunile speciale.
Adunarea generală este organul suprem al unei organizaţii, dar poate avea diferite
denumiri: “conferinţă “(UNESCO), “congres” (UPU), “consiliu” (OCDE), “comitetul
miniştrilor“ (Consiliul Europei), “consiliul guvernatorilor“ (FMI, BIRD). Adunarea
generală este compusă din reprezentanţi ai tuturor statelor membre, acestea fiind libere
în desemnarea lor. Unele state numesc în delegaţiile la reuniunile cele mai importante
ale unei organizaţii membri ai parlamentelor naţionale, în scopul de a se asigura că
politica guvernului în organizaţie nu va fi ulterior dezaprobată de către parlament37.

36
Acestea  pun  în  aplicare  liniile  directoare  ale  politicii  unei  organizaţii,  au  activitate  periodică  
în   general,   iar   în   cadrul   lor   nu   toate   statele   sunt   reprezentate,   din   considerente   de  
eficienţă.(R.Miga-­‐Beşteliu,  Drept  internaţional  public,  p.  79)    
37
În anul 1920 Senatul american a respins Pactul Societății Națiunilor, constituit la inițiativa preşedintelui Wilson;
pentru evitarea unor astfel de situaţii, la Conferinţa de la San Francisco, unde a fost redactată Carta ONU, Statele
Unite a trimis unii din cei mai influenţi senatori.