LUCRARE DE CERCETARE

TEMA II, PEISAGISTICA

GRADINILE
RENASTERII

GAVRILA EMILIAN
MARTINIUC VICTOR
AN V, 2016-2017
 Atmosfera gradinilor renascentiste este una influentata preponderent de descrierile
gradinilor romane, din care acestea din urma se inspira atat in ceea ce priveste regulile de
compozitie, cat si a elementelor ce, cumulate, rezulta in spatiile verzi, resimtite in aceasta
perioada nu doar din perspectiva lor utilitara, ci mai ales din cea a semnificatiilor pe care le
implica. Existenta acestora influenteaza mai departe atat artele decorative, cat si literatura; astfel,
implicatia ca modelele gradinilor renascentiste sunt concretizari ale unor idei scrise, factuale, dar
si fictive- in ceea ce priveste implicatiile lor simbolice- este una echivalenta : au fost inspirate si
inspira mai departe.

Principiile gradinilor renascentiste apar in urma studierii si redescoperirii descrierilor

gradinilor clasice romane, in aceeasi maniera in care s-a intamplat si in cazul arhitecturii si a
artelor vizuale. Obiect principal de studiu pentru cei din scoala renascentista au reprezentat
scrisorile lui Pliny cel tanar, care contineau descrieri amanuntite ale gradinei de la vila Tusci, ce
ofera o perspectiva destul de buna asupra scenariului gradinilor toscane ale perioadei in general.
In primul text ce considera peisagistica din cadrul Renasterii- si anume De Re Aedificatoria, a lui
Leon Battista Alberti- putem remarca inclinatia autorului catre realizarea unei imagini ca cea
descrisa de Pliny in scrisorile lui. Vila acestuia din urma este situata pe un deal de panta
domoala, ce permite , printr-o ascensiune aproape insesizabila in parcurs, atingerea unei inaltimi
destul de mari pentru observarea imprejurimilor. In descrierile lui despre amenajarile gradinilor,
Alberti pledeaza pentru un parcurs ascensiv, pe o panta atat de lina incat urcarea sa nu fie
remarcata pana in ultimul moment; astfel, ajungand in punctul cel mai inalt, imaginea
imprejurimilor sa vina ca o surpriza.

Pe langa enuntarea principiilor vitruviene, Alberti citeaza propriu-zis din scrisorile lui
Pliny pentru a explica atat modalitatea de amenajare cat si cea de experimentarea a gradinilor. In
ceea ce priveste amenajarea spatiala a zonelor, principala caracteristica este existenta unui ax
central, care traverseaza gradina pana in dreptul accesului in vila, fata de care atat elementele de
vegetatie cat si obiectele de arta erau dispuse aproape in oglinda; pe langa acesta, mai exista si un
ax principal perpendicular pe el, patratele rezultate din aceasta diviziune, fiind mai departe
impartite prin alei, pastrandu-se ortogonalitatea.
 Depasirea utilitaritatii gradinilor in sensul cel mai imediat pragmatic este vizibila în
conlucrarea elementelor componente ale acestora- plante, arbuști, zonificare, statuete, fâșii de
apă, care formează împreună un tot unitar ce, în definitiv, nu le reprezintă pe niciunele în mod
exclusiv, și care, în cazul singularității uneia dintre ele nu ar putea avea același impact simbolic.
Ori în toate textele scrise despre aceste grădini, fie ele lucrări de ficțiune sau de natură științifică
ne lovim tocmai de această atmosferă ireală, feerică, ce ne duce cu gândul la grădini ascunse,
labirinturi și personaje fantastice; un loc de retragere din spațiul urban, vindecător pentru individ,
dar si pentru societate, iar, în unele cazuri, chiar asta este ceea ce încercau sa facă.

Răspândirea acestora începe la final de secol XV, în vilele din Roma și Florența și
devenind sursă de inspirație pentru modul de amenajare a grădinilor în Europa, cu precădere în
Franța și Anglia, Italia rămânând totuși zona principală de propagare a lor. Aici, modalitatea de
amenajare a grădinilor se poate structura în trei perioade principale, și anume ale Renașterii
timpurii, celei târzii precum și perioada de vârf a Renașterii. Înspre perioada târzie, grădinile
devin din ce în ce mai grandioase, ele fiind folosite și pentru demonstrarea unui anume statut
social și politic.

Perspectiva renascentistă asupra modalității de împărțire a plantelor este ceea ce se

păstrează în decursul tuturor acestor perioade. Pentru a avea o grădină de dimensiuni mari
completă, ea trebuie sa conțină, perimetral, gard viu și copaci înați, pomi fructiferi și plante mici
în straturi. Modalitatea de dispunere a acestora diferă de la perioadă la perioadă, precum și la
diferite tipuri de grădini din cadrul aceleiași perioade; spre exemplu, o grădină de dimensiuni
mai mici poate să conțină mai puțini arbori și arbuști, dar prezența lor trebuie măcar sugerată,
prin existența a câtorva exemplare. Ideea împărțirii în cele trei tipuri principale de plante este
popularizată prin intermediul textelor scrise ce implementează niște mini utopii peisagistice,
câteva reguli de bază ce par să predefinească noțiunea de grădină. Una dintre grădinile imaginare
care stau ca exemplu pentru principiile celor renascentiste este aceea a lui Francesco Colonna;
acesta descrie o grădină ce acoperă suprafața unei întregi insule, și urmeaza liniile a unor cercuri
concentrice, subdivizate radial, astfel obținându-se niște spații trapezoidale. Cercul exterior este
și aici format din gard viu și copaci mari, următoarele trei fiind formate din pomi fructiferi, ce
cresc pe paturi de plante joase, iar ultimele sunt ronduri de plante medicinale și ornamentale,
care necesită o foarte mare atenție în aranjare din considerente estetice. Deși speciile de plante
diferă în mod specific, imaginea oferită de ‘ Grădina ideală a unui rege’ al lui Aggostino del
Riccio vorbește despre aceeași structură generală.

Dacă e să ne întoarcem la ideile lui Alberti, în componența grădinilor trebuie să intre

fântâni, pergole pentru umbră, iar statuile folosite nu trebuie să fie în niciun fel obscene. Întâlnim
de asemenea ceea ce se numea o grădină secretă, un spațiu închis, intim și retras, propice pentru
citit sau conversații tacite, precum și ideea că spațiile trebuie să fie luminate, tot ce ține de umbre
puternice păstrându-se în fundalul imaginilor proiectate de grădini.

Din cadrul Renașterii timpurii in Italia, un exemplu ilustrativ pentru grădini îl reprezintă
Villa Medici, una dintre cele mai vechi vile din cadrul perioadei păstrate în condiții bune. Situat
pe o pantă ușoară, situl permite o terasare pe trei cote diferite, acestea corespondente împărțirii
celor trei tipuri de plante mai sus menționate.
Vila are două terase, una la primul nivel, și a
doua la parter. Spațiul interior de la primul
nivel se extindea printr-o loggie, care face
trnziția dintre interior și prima grădină. Spre
deosebire de alte grădini ale acestei perioade,
în cazul acesteia nu exista o scară sau alte
modalități de comunicare exterioara a
teraselor de la cote diferite.
Vila este situată pe panta sudică a dealului
Fiesole. Locația a fost folosită din două
considerente, aceea a posibilității pentru un
punct de observare de la nivelul vilei asupra
Florenței, dar și posibilitatea estetică pe care o oferă amplasarea acesteia în cadrul peisajului,
reprezentând un punct de contrast. Accesul se face de pe un drum din partea estica a casei, ce
conduce către o livadă de lămâi, poziționată în ax cu intrarea, pe cea mai înaltă dintre terase. În
această livadă se regăsesc și doi copaci Paulownia, precum și trei zone pentru plante decorative,
iar sezonier se amplasează lămâi, plantați în prealabil în ghivece de teracotă. Dată fiind
amplasarea casei pe un sit deluros, lămâii plantați în partea nordică acoperă un zid de susținere.
Mai jos de această livadă se găsește un drum nepavat care conduce înspre o pergolă,
amplasată de-a lungul unui alt zid de susținere. Parcursul prin pergolă are ca și capăt de ax terasa
vestică, în care se găsește grădina secretă, accesibilă doar prin acest parcurs, sau prin interiorul
vilei. Acestă grădină secretă are o formă trapezoidală, și constă din patru ronduri mărginite cu
gard viu. Aici se găsesc și copaci de magnolie, lămai, și are o piscină eliptică centrală de mici
dimensiuni.
Cea mai de jos terasă este și ea accesibilă prin
parcursul prin pergolă, și este închisă vizual pe
trei părți, a patra, cea sudică, reprezentând
deschiderea vizuală asupra Florenței. Elementele
de închidere sunt constituite din zidul nordic de
susținere și două clădiri de funcțiuni secundare
ale vilei. Ea este vizibilă de la punctele mai
înalte ale vilei, și conține, și ea, copaci de
magnolie, lămâi, straturi de flori, o piscină
centrală precum și garduri vii sculptate în forme
geometrice.

Perioada de vârf a Renașterii, identificată cu mijlocul secolului al XVI-lea este cea în

care se aplică principiile lui Alberti și a lui Bramante, cu grădini ale familiilor înstărite, printre
care și familia Medici, cu trăsături ce pot fi cel mai ușor cuprinse de termenul grandiozitate.
Situate de cele mai multe ori pe un vărf de deal, cu o serie de terase, simetrice față de un ax
central care conduce la acces, cota caselor este cea cu punctul cel mai înalt punct al perspectivei,
privind peste terasele mai joase, precum și asupra împrejurimilor, ele fiind vizibile din partea
inferioară, de la cel mai jos punct al grădinii. Dezvoltarea tehnicii în ceea ce privește aparatura
hidrologică permite adăugarea unor cascade și fântâni din ce în ce mai elaborate; în parcursul
grădinilor se întâlnesc si statui care amintesc de grandoarea Romei antice.
Un exemplu potrivt pentru surprinderea acestei perioade îl reprezintă Villa d’Este, din Tivoli

Planul grădinii este unul ortogonal, amenajarea fiind una mai mult sau mai puțin
simetrică față de un ax central ce îl traversează, cu subdiviziuni ce păstrează de asemenea
ortogonalitatea. Ceea ce este cu adevărat impresionant în amenajarea acestor grădini e referitor la
folosirea apei ca și componentă, ele dispunând de 51 de fântâni, 64 de cascade și 220 de bazine;
toate acestea se folosesc de gravitație pentru a funcționa, și nu au nevoie de pompe hidraulice.
Sistemul cursurilor de apă au fost proiectate de Tommaso Chiruchi, inginer hidraulic, împreună
cu Claude Venard, care se ocupa de proiectarea obiectelor de aparatură hidraulică.

Trecerea între vilă și grădini se face prin intermediul unei terase de mari dimensiuni, cu o
lungime de 200 de metri, denumită Vialone. Inițial era mărginită de două rânduri de ulmi, ce
lăsau spațiul central al vilei liber ca și spațiu de observare a priveliștii. De asemenea poziționată
în centrul terasei este o loggie dublă din travertin, în prelungirea căreia se află o scară dublă ce
oferă acces înspre saloanele de ceremonii, amplasate cu un nivel mai jos. Partea superioara a
acestei loggii devine terasă pentru apartamentele cardinalului. Închiderea terasei se face prin
Fântâna Europei pe o latură, iar pe cealaltă printr-o loggie de foarte mari dimensiuni, și un punct
de belvedere ce ia forma unui arc de triumf, Cenacolo.

Legătura cu grădina de sus se face prin intermediul a două rampe din dreptul Fântânii lui
Tripod, cu două rânduri de scări simetrice la fiecare capăt. Alăturat zidului de susținere a terasei
de mai sus se găsește drumul cardinalului, o alee umbrită, care face legătura dintre cele două
părți ale grădinii și care trece pe lângă cateva grote ce aparțin de zidul de susținere. Poziționată
sub loggia centrală a vilei, chiar în mijlocul aleii cardinalului se găsește Loggia Pandorei,
reprezentând o porțiune acoperită a drumului, cu arcade orientate înspre grădină.

Proiectată de arhitectul vilei, Pirro Ligorio, este Fântâna Ovală, gândită ca un teatru de
apă, înconjurată de un perete semicircular devenit cascadă, cu un munte artifcial în fundal, ce stă
ca simbol pentru peisajul tivolian.

Coborârea la următorul nivel se face prin două rânduri de scări simetrice poziționate la
capetele cascadelor ‘ o sută de fântâni’, având în capătul stând complexul de fântani Rometta.
Această terasă este conectată mai departe cu următoarea printr-o fântână centrală ce domină
perspectiva vizuală din direcția vilei. Scări centrale duc mai departe înspre trei bazine
rectangular, situate pe un ax perpendicular pe cel central, la cel mai jos nivel al grădinilor.

Acest ultim nivel al grădinilor funcționa inițial ca o bucătărie grădină, cu centrul ei

împărțit în 16 pătrate, cu o pergolă în centrul fiecăreia dintre ele și împrejmuite de straturi de
flori și plante medicinale, precum și pomi fructiferi plantați în ghivece. În zona centrală a
amenajării era amplasat un pavilion de lemn , în care funcționau patru fântâni reduse în
dimensiuni. Pergolele și pavilionul au fost demolate ulterior, fiind înlocuite de o alee circulară
mărginită de chiparoși .

Amenajarea grădinii de la Tivoli este una impresionantă atât prin dimensiune, precum și
prin gradul de elaborare atât a amplasării propriu-zise ale elementelor în gradul ei, dar mai ales a
bogăției ei în aceste elemente construite și a ingineriei din spatele lor; suprinzând în același timp
o imagine ideatică a societății renascentiste în Italia.

Manierismul, ce coincide ca perioadă cu Renașterea târzie este un curent ce se manifeste

mai ales în pictură, ce neagă toate principiile renascentiste de până atunci. În cadrul peisagisticii,
cu cel mai ilustrativ exemplu acela al grădinii Sacro Bosco, acest curent se manifestă în aceeași
manieră. Toate principiile vitruviene sunt încălcate, lipsindu-i simetria, regulile de compoziție,
precum și existența unui punct de interes. una dintre inscripțiile de pe statui se adresează celor
care au “călătorit în lumea întreagă în căutarea de minuni fantastice”, cu o invitație înspre locul
în care se găsesc ‘fețele odioase, elefanți, lei, căpcăuni și dragoni’.

În Franța, grădinile renașterii evoluează de la cele imediat inspirate de renașterea italiana

înspre un stil mai formal, specific locului, sub numele de ‘ Garden a la francaise’. Sunt
recunoscute prin straturile de flori și toate elementele ce țin de ordine, dar și spațu construit -
scări, fântâni, alei cu nisip, plante în ghivece etc- pe care le întâlnim și la renașterea italiană, cu
exemple ilustrative în grădinile de la Chateau de Fontainebleau, Chateo d’Ambrosie, Chateau de
Chenonceau. Ele sunt gândite ca o extensie a vilelor și urmează principiile romane legate de
proporții și estetică.

În Anglia, grădinile renascentiste apar ca reacție la un mediu poluat, atât din punct de
vedere natural, ca urmare a arderii masive de cărbuni,, dar și din punct de vedere social. Încep să
apară abia din al doilea deceniu al secolului XVI, într-o țară ce a fost devastată de războaie
civile, iar existența lor este sugerată prin documente scrise.
Perioada renascentistă descrie grădinile mai ales prin ceea ce ele simbolizează; fie că
vorbim de un loc de reculegere, o declarație de putere și status social înalt, sau căutarea unor
valori de mult pierdute în ideile trecutului despre frumusește, ele sunt descrise de metafore
romantice, acestea fiind cele ce inspiră mai departe opere literare și vizuale. Chiar dacă ceea ce s-
a creat la momentul trecut își pierde din înțelesul simbolic odată cu trecerea timpului, ele
păstrează acea atmosferă, încapsulată într-un loc care funcționează ca unul benefic pentru
imagina vizual viața socială din perioada renascentistă.
Bibliografie:

Claudia Lazzaro - The Italian Renaissance Garden

Terry Comito- The idea of Garden in the Renaissance
Roy Strong- The Renaissance garden in England
Spenser`s Gardens: Poetry, Fantasy and Allegory
Amy L. Tigner- Literature and the Renaissance Garden
http://www.gardenvisit.com
https://en.wikipedia.org
http://www.gardenhistorymatters.com/2012/03/italian-renaissance-garden.html