CAPITOLUL 4

4.3.1. Valutele Valutele sunt acele monede naţionale care au circulaţie, putere de plată şi pot fi
constituite ca rezervă şi în alte ţări decât în cea emitentă. Altfel spus, prin valută se înţelege o monedă
naţională a unui stat, monedă ce poate fi utilizată, atât de persoanele fizice cât şi de cele juridice, pe
teritoriul altor state, în vederea stingerii unor obligaţii. De exemplu, yenul este un ban, o monedă,
pentru orice rezident în Japonia care îl utilizează în operaţiuni şi tranzacţii interne. Acelaşi yen devine
valută atunci când un rezident plăteşte în yeni o marfă importată din Germania sau atunci când un
nerezident, de exemplu un englez, converteşte în yeni o sumă în lire sterline, pentru a efectua plăţi în
Japonia. Valutele au calitatea de a realiza lichidarea imediată a obligaţiilor de plată în relaţiile economice
internaţionale, ele fiind folosite, de regulă, pentru efectuarea plăţilor de mică importanţă. Valutele pot fi
clasificate în funcţie de mai multe criterii, de exemplu: a) După forma sub care se prezintă • valută în
numerar (efectivă) • valută în cont Valuta în numerar (valuta efectivă) se prezintă sub formă de
bancnote sau monede şi sunt utilizate cel mai frecvent în traficul de călători pentru achitarea
cheltuielilor de transport, întreţinere, efectuarea de mici cumpărături etc. Plăţile şi încasările în valută
efectivă sunt folosite extrem de rar în relaţiile de schimb internaţionale, datorită riscului foarte mare de
pierdere sau de furt. De aceea, transmiterea valutei în alte ţări, în cantităţi mai mari, necesită măsuri
speciale de securitate. Chiar şi în cazul unor plăţi minore, cum ar fi cheltuielile de deplasare ale unei
persoane, se preferă alte mijloace de plată, cum ar fi cecul de călătorie sau tichetul de credit. Valuta în
cont se află sub formă de disponibil, într-un cont bancar, putând fi utilizată din dispoziţia titularului de
cont, iar la cererea acestuia poate fi transformată în valută în numerar (valută efectivă). După modul de
constituire a depozitului, valuta în cont poate fi depusă la termen sau la vedere. 46 b) După regimul
convertibilităţii valutele pot fi clasificate în: • convertibile; • neconvertibile; • transferabile; • liber-
utilizabile. Valutele convertibile sunt acele valute care au putere de circulaţie şi liberatorie de plată şi în
alte ţări, în afara ţării emitente (de origine). Acestea sunt, din punct de vedere practic, monedele care se
pot schimba liber contra unor alte monede naţionale sau internaţionale (emise de o instituţie financiar-
bancară internaţională). Valutele convertibile presupun existenţa unui angajament al ţării emitente de a
converti propria monedă, la cererea oricărui deţinător, în orice altă monedă. Valutele neconvertibile
sunt acele valute care nu pot fi schimbate în alte valute. Ele participă la un număr foarte restrâns de
operaţiuni monetare, putând fi schimbate într-un singur sens, de la valuta convertibilă către valuta
neconvertibilă. Valutele transferabile sunt acele valute care au un anumit grad de convertibilitate,
stabilit în cadrul unor înţelegeri pe plan regional, contribuind la transferul de fonduri pentru un număr
restrâns de operaţiuni. Valutele liber-utilizabile sunt acele valute cu o convertibilitate totală,
recunoscute de Fondul Monetar Internaţional precum şi de alte organizaţii financiare internaţionale ca
utilizabile pe plan larg în cadrul tranzacţiilor internaţionale şi ca valute negociabile în volum mare pe
toate pieţele financiare (de exemplu, din anul 1991, ca valute liber-utilizabile au fost stabilite: dolarul
S.U.A., marca germană, lira sterlină, francul francez şi yenul japonez) începând cu 1 iulie 2002, locul
mărcii germane şi francului francez a fost luat, efectiv şi definitiv, de EURO. c) În funcţie de regimul de
definire a valutelor, acestea se grupează în: • valute care evoluează liber pe piaţă şi fluctuează liber, în
funcţie de cerere şi ofertă; • valute care fluctuează în conformitate cu regulile Sistemului Monetar
European; • valute al căror curs de schimb este legat de unele valute convertibile; • valute a căror
valoare este legată de cursul D.S.T. Unele valute puternice, emise de ţări cu economie dezvoltată,
apreciate şi căutate pe piaţa financiară internaţională, pot juca rolul de valută de rezervă. Menţinându-şi
identitatea lor naţională, aceste valute sunt utilizate ca instrumente de plată cu putere circulatorie
CAPITOLUL 4

nelimitată şi ca mijloc de rezervă pe plan internaţional. Pentru ca o monedă să poată servi drept valută
de rezervă, ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii: • să joace un rol important în operaţiunile
financiar-monetare internaţionale; • să fie liber-convertibilă; • să se bucure de stabilitate pe termen
lung. După ce s-a renunţat, pe plan internaţional, la definirea monedei naţionale prin conţinutul în aur
sau în devize 47 corespunzător valorii sale, s-a trecut la definirea puterii ei de cumpărare, criteriu mai
aproape de realitate pentru compararea a două monede naţionale. 4.3.2. Monedele internaţionale
Moneda internaţională este acea monedă care poate circula în afara graniţelor statului emitent, servind
ca mijloc de plată şi de rezervă pe piaţa internaţională. În practică se disting două categorii de monede
internaţionale: a) monede naţionale care, datorită unor însuşiri şi împrejurări deosebite, capătă caracter
de monedă internaţională. Din această categorie au făcut parte, în evoluţia istorică a finanţelor, diferite
monede naţionale, care au circulat şi în alte ţări decât în cea emitentă, de exemplu: napoleonul francez,
lira sterlină, lira otomană şi altele. În prezent, în această categorie se înscriu dolarul S.U.A., lira sterlină,
francul elveţian, yenul japonez şi euro. b) instrumente monetare şi unităţi de cont, emise de organisme
financiare internaţionale (unităţi monetare artificiale). Din această categorie fac parte: DST, EURCO,
EUA, ACRU, IFU, AMU etc. DST (Drepturi speciale de tragere) constituie prima unitate de cont emisă de
Fondul Monetar Internaţional, în anul 1969, în urma erodării poziţiei dolarului S.U.A., ca monedă de
rezervă pe plan internaţional. Unitatea de cont este, în general, unitate monetară utilizată pentru
înregistrarea în conturile instituţiilor financiar-monetare internaţionale, ea fiind creată pentru a evita
unele fluctuaţii de pe piaţă ale monedelor naţionale. Principalele caracteristici ale DST sunt următoarele:
• reprezintă atât etalon monetar, preluând rolul aurului, cât şi instrument de rezervă monetară, alături
de aur şi de valutele convertibile; • reprezintă un ban de cont fără acoperire reală, emis de Fondul
Monetar Internaţional în tranşe periodice, alocate în conturile ţărilor membre, proporţional cu
participarea lor la Fond; • este un mijloc de plată convenţional, constituind etalonul actual şi de
perspectivă al Sistemului Monetar Internaţional; • sumele în DST pot fi deţinute şi utilizate doar de
Fondul Monetar Internaţional, de ţările membre ale acestui Fond – prin băncile lor centrale – de Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), de Banca Reglementelor Internaţionale
(B.R.I.) şi de Banca Centrală a Elveţiei; • îşi pot îndeplini funcţia de mijloc de plată doar indirect, adică
numai după preschimbarea lor într-o altă valută; • sunt distribuite sub formă de credit, reprezentând un
instrument de sporire a lichidităţilor internaţionale; • persoanele particulare nu au dreptul de a deţine
DST; • valoarea DST este bazată pe metoda „coşului valutar”. Iniţial, valoarea unui DST a fost exprimată
în aur, 48 1 DST = 0,888678 g aur fin, ceea ce făcea ca această unitate de cont să fie, în mod indirect,
legată de valoarea dolarului, căci un dolar era exprimat prin exact aceeaşi cantitate de metal preţios.
Deci, 1 USD = 1 DST. După anul 1974 a fost adoptată o nouă metodă de calculare a valorii DST, pe baza
unui „coş valutar” format din valorile a 16 monede ale ţărilor care aveau o pondere semnificativă în
exporturile mondiale de bunuri şi de servicii. Ulterior, în cursul anului 1978, s-a renunţat la „coşul” de 16
monede, numărul acestora fiind redus la numai şase, iar cu începere din anul 1981 şi până în 2000,
dimensiunea coşului valutar a fost redus la monedele a cinci ţări, anume acelea cu cea mai mare cotă de
participare la exportul mondial de bunuri şi de servicii. La 1 ianuarie 1996, au fost fixaţi noi coeficienţi de
pondere ai celor cinci monede şi, pe această bază, valoarea D.S.T. Tot atunci s-a stabilit, ca regulă
generală, revizuirea periodică a coşului din cinci în cinci ani. În luna octombrie 2000, Consiliul de
Administraţie al Fondului Monetar Internaţional a decis să modifice coşul valutar al D.S.T., ţinând cont
atât de faptul că mai multe ţări europene au adoptat EURO ca monedă comună, cât şi de rolul crescând
CAPITOLUL 4

al pieţelor internaţionale de capital. Astfel, la 1 ianuarie 2001 au intrat în vigoare atât noii coeficienţi de
pondere ai celor patru monede (dolarul SUA, euro, yenul japonez şi lira sterlină), cât şi valoarea lor
efectivă, în raport cu dolarul din ziua respectivă, corectată conform coeficienţilor de pondere. Cu alte
cuvinte, valoarea iniţială – valabilă 5 ani – a unui D.S.T. este dată de media ponderată a monedelor ce
compun coşul valutar, la data stabilirii acestuia (pentru perioada actuală, 1 ianuarie 2001). Dar valoarea
reală a unui D.S.T. nu rămâne aceeaşi pe întreaga perioadă (în cazul de faţă, 2001-2005), ci se schimbă în
funcţie de fluctuaţiile cursurilor de schimb. De aceea, Fondul Monetar Internaţional calculează în fiecare
zi valoarea D.S.T. în dolari S.U.A., adiţionând valoarea în U.S.D. a tuturor monedelor ce compun coşul
valutar, potrivit cursurilor cotate în dimineaţa acelei zile pe piaţa Londrei. ECU (European Currency Unit)
a fost unitatea de cont emisă în cadrul Sistemului Monetar European, în anul 1979, calculată pe baza
unui „coş valutar” format din monedele ţărilor membre (15 în total) ale Uniunii Europene. Încă de la
început, ECU s-a bucurat de un mare succes, în mare parte datorită stabilităţii, cursul său flotând în
limita de intervenţie +/- 2.25%, ţările membre ale Comunităţii Europene fiind obligate să intervină în
vederea menţinerii cursului, în situaţia în care limitele precizate mai sus erau depăşite. Începând cu data
de 1 ianuarie 1999, o parte din ţările membre ale Uniunii Europene au trecut la o nouă etapă, locul
unităţii de cont ECU fiind luat de moneda unică europeană, EURO. EURO este moneda unică a Uniunii
Europene, care a devenit, cu începere de la 01.01.1999, moneda oficială a celor 12 state care au
acceptat să treacă la „etapa EURO”: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania. Celelalte trei ţări membre ale Uniunii 49 Europene, fie nu
acceptă trecerea la această etapă (cazul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord), fie încă nu
întrunesc toate condiţiile necesare (cazul Danemarcei şi al Suediei). Cu toate că EURO a devenit moneda
comună a 12 ţări din Comunitatea Europeană, acest lucru nu înseamnă că totul s-a schimbat într-o
singură zi; monedele acestor state au continuat să fie utilizate pentru efectuarea de plăţi în numerar, iar
în paralel putând fi deschise conturi curente în moneda comună europeană. Sfârşitul perioadei de
tranziţie a constituit-o data de 1 ianuarie 2002, când au fost introduse în circulaţie monedele metalice şi
bancnotele cu inscripţia EURO. Cu începere de la acea dată, toate tranzacţiile, pensiile, alocaţiile,
impozitele şi salariile au fost convertite în EURO, iar după data de 1 iulie 2002 monedele proprii ale celor
12 state au dispărut total şi definitiv din circulaţie. Spre deosebire de ECU, fosta monedă de cont a
Sistemului Monetar European – care se calcula pe baza unui „coş valutar” – , cursul monedei unice este
fix în raport cu valutele ţărilor din zona EURO. 4.3.3. Devizele Devizele sunt titluri de credit pe termen
scurt, exprimate în valută, reprezentând cel mai important mijloc de plată internaţional. Titlurile de
credit sunt documente având forma şi conţinutul standardizate, reprezentând o obligaţie a unei
persoane (debitor) de a plăti la o scadenţă determinată o anumită sumă de bani, împreună cu dobânda
aferentă, unui beneficiar. Titlurile de credit pot fi negociate, adică pot fi vândute şi cumpărate înainte de
scadenţă. Ele au o valoare nominală (care este cea înscrisă pe document) şi o valoare de piaţă, care
rezultă în urma negocierii. Prin vânzarea titlurilor de credit înainte de scadenţă, beneficiarul intră în
posesia sumei înainte de scadenţă, în schimbul unei taxe, denumite taxa de scont. Negocierea titlurilor
de credit se poate face fie prin intermediul băncilor, fie la bursa de valori. Principalele elemente
caracteristice ale acestor instrumente de plată sunt: • au la bază un document-tip, formulat în termeni
precişi, care serveşte la afirmarea dreptului beneficiarului la transmiterea creanţei şi/sau la executarea
acesteia; • documentul cuprinde condiţii esenţiale ce dau putere titlului de credit; • documentul capătă
putere circulatorie independent de tranzacţia care a stat la baza apariţiei lui. Titlurile de credit se pot
CAPITOLUL 4

clasifica după mai multe criterii, astfel: 1. După modul în care este desemnat beneficiarul, titlurile de
credit pot fi: • titluri de credit nominative, care conţin desemnarea expresă a numelui primului titular
(acesta putându-se schimba, prin negocieri); • titluri de credit la ordin, care conţin, pe lângă numele 50
titularului, o clauză conform căreia acesta poate dispune ca plata să se poată face unei alte persoane; •
titluri de credit la purtător, care nu conţin nici o indicaţie asupra titularului, acesta fiind chiar posesorul
documentului. 2. După conţinutul lor, se disting: • titluri de credit propriu-zise, adică acele titluri de
credit ce exprimă o obligaţie de plată, de exemplu: cambiile şi cecurile; • titluri de credit reprezentative,
care reprezintă un drept real al titularului asupra unei mărfi determinate şi depozitate oficial; în această
categorie sunt cuprinse: − conosamentul (document eliberat de comandantul unei nave, prin care se
face dovada încărcării unei mărfi la bordul acelei nave); − recipisa de depozit; − warantul (document
eliberat de un depozit, prin care se stabileşte, pe de o parte dreptul de proprietate asupra unei mărfi, iar
pe de altă parte, dreptul de garanţie, pentru un eventual creditor, asupra valorii acelei mărfi); • titluri de
credit de participare, sunt acele titluri de credit dobândite de titulari, ca participanţi la o societate (de
exemplu: acţiunile); • titluri de credit de complezenţă, sunt acele titluri de credit improprii, care nu au la
bază un act comercial, prin care debitorul procură o sumă de bani necesară beneficiarului. 3. După felul
valutei în care sunt exprimate, titlurile de credit mai por fi convertibile sau neconvertibile. 4. După
natura lor, se disting următoarele categorii de titluri de credit: • titluri de credit comerciale: efecte de
comerţ (trata şi biletul la ordin), conosamentul şi warantul; • titluri de credit bancare: cecurile,
certificatele de depozit; • titluri de credit financiare: acţiunile, obligaţiunile, rentele, bonurile de tezaur,
titlurile derivate. Trebuie remarcat că trata, biletul la ordin şi cecul nu sunt totuşi instrumente de plată
cu efect eliberatoriu imediat. Ele rămân în esenţă titluri de credit, în sensul că un astfel de document se
transferă şi trece prin mai multe succesiuni, fiind totuşi o creanţă în sarcina debitorului, care nu este
eliberat de datoria sa decât în momentul când, la scadenţă, creditorul sau ultimul deţinător al
documentului încasează suma respectivă. Titlurile de credit îndeplinesc o dublă funcţie economică: •
funcţia de instrument de plată prin care, independent de tranzacţia care stă la baza lui, poate lichida sau
naşte alte creanţe; • funcţia de instrument de credit prin care cumpărătorul obţine un credit necesar
efectuării actului de comerţ intervenit între părţi. 51 Ca instrument de plată în relaţiile internaţionale,
titlurile de credit oferă numeroase avantaje, cum ar fi: c) prezintă garanţie, datorită forţei procesuale şi
legale cu care sunt investite, constituind o certitudine asupra încasării sumei; d) fiind negociabile,
beneficiarii lor au posibilitatea de a le transmite sau de a le sconta, intrând în posesia sumei înainte de
scadenţă; e) un deţinător al unui titlu de credit poate achita o datorie, andosând sau girând titlul
respectiv (numai înaintea expirării termenului de scadenţă), deoarece deţine un drept propriu şi
independent de raportul economic care l-a generat. În continuare sunt prezentate cele mai importante
instrumente de plată, de exemplu: cambia, cu cele două forme ale sale (trata şi biletul la ordin), cecul,
certificatul de depozit, cărţile de plată, conosamentul, warantul. 1. Cambia este un ordin scris,
necondiţionat şi formal, adresat de emitent, prin care se solicită unei persoane să achite o sumă de bani,
la cerere sau la termen. Achitarea poate fi cerută la ordinul purtătorului documentului sau a unei alte
persoane. În literatura de specialitate se consideră că cele două forme de existenţă ale cambiei sunt
trata şi biletul la ordin. O cambie cuprinde obligaţia scrisă de a plăti (în acest caz se numeşte bilet la
ordin) sau de a face să se plătească (în acest caz se numeşte trată) la scadenţă, o sumă de bani
determinată. În terminologia modernă trata se identifică perfect cu cambia. Elementele definitorii ale
unei cambii (trate) sunt: • denumirea; • ordinul de a plăti necondiţionat o sumă de bani determinată; •
CAPITOLUL 4

numele persoanei căreia trebuie să i se plătească suma respectivă; • data scadenţei cambiei (tratei); •
locul plăţii (de regulă, la sediul emitentului); • numele beneficiarului; • data şi locul emiterii; •
semnătura emitentului. Toate aceste elemente sunt obligatorii, altfel cambia îşi pierde valabilitatea.
Cambia mai poate conţine şi clauza „la ordin”, prin care se stabileşte faptul că plata se va face către o
altă persoană, la indicaţia beneficiatului cambiei. În circulaţia unei cambii sunt implicate deci trei
persoane: • trăgătorul (emitentul), este şi creditorul care ar trebui să primească suma înscrisă în cambie;
• trasul, este debitorul care urmează a efectua plata; • beneficiarul, este fie chiar emitentul sau poate fi
o terţă persoană. Uneori poate interveni o a patra persoană, care prin operaţiunea de avalizare îşi
asumă răspunderea, garantând plata sumei la scadenţă. Avalul înseamnă menţionarea în scris, direct pe
52 cambie, sau separat. Creditorul remite mai întâi cambia debitorului, acesta trebuie să o accepte,
înscriind pe faţa documentului cuvântul „acceptat” şi semnând, apoi cambia este remisă beneficiarului.
Acesta o va păstra până la scadenţă, când o va prezenta trasului, care, în mod obligatoriu, va efectua
plata. În cazul cambiei emise „la ordin”, beneficiarul poate transfera dreptul său de creanţă unei alte
persoane, înscriind pe verso documentului formula „plătiţi la ordinul…” (numele persoanei care devine
beneficiar), după care datează şi semnează. Operaţiunea se numeşte andosare sau gir, iar beneficiarul
care transmite dreptul său se numeşte girant. Fiecare nou beneficiar poate proceda la fel, devenind, la
rândul său, girant, până la scadenţa cambiei. Girul poate fi complet, atunci când este indicat numele
beneficiarului, sau poate fi în alb, atunci când nu se precizează numele beneficiarului (acesta fiind
purtătorul documentului). Prin andosare, garantarea cambiei se măreşte, deoarece fiecare girant
răspunde solidar de neplata sumei la scadenţă. În situaţia în care beneficiarul cambiei are nevoie de
disponibilităţi băneşti înainte de data scadenţei, el poate prezenta cambia unei bănci, în vederea
scontării. În această situaţie, banca plăteşte celui care prezintă cambia suma înscrisă pe cambie, mai
puţin o sumă ce reprezintă dobânda până la scadenţă, sumă denumită taxă de scont. Totodată, se pot
calcula randamentul titlului (rata dobânzii) şi venitul (dobânda) realizate atât de banca comercială, cât şi
de Banca Centrală, pentru perioada cât au deţinut cambia în portofoliul de efecte scontate. În concluzie,
prin scontare, ca şi prin reescontare, banca respectivă se substituie de fapt beneficiarului, acordându-i
acestuia, în acelaşi timp, un credit purtător de dobândă, garantat cu creanţa acestuia asupra trasului. În
cazul neacceptării cambiei de către tras sau în cazul neachitării ei la scadenţă, beneficiarul sau
deţinătorul acesteia se poate adresa autorităţilor judiciare, care emit un înscris public, prin care se
certifică neacceptarea sau refuzul de a face plata, operaţiune denumită protest. În cazul executării unui
girant pentru o cambie protestată, acesta se poate adresa justiţiei printr-o acţiune de regres, prin care
sunt traşi la răspundere toţi giranţii şi avaliştii anteriori lui, care sunt ţinuţi legal la o răspundere solidară.
2. Biletul la ordin este un înscris formal, un titlu de credit la ordin, prin care o persoană numită
subscriitor, semnatar sau emitent se obligă, expres şi necondiţionat, să achite o anumită sumă
beneficiarului, la data şi locul specificate în document. Elementele esenţiale şi obligatorii ale biletului la
ordin sunt: • denumirea şi adresa emitentului; • obligaţia acestuia de a plăti o sumă de bani; •
denumirea şi adresa beneficiarului; • data scadenţei şi locul unde se va efectua plata. Se observă că,
spre deosebire de cambie, biletul la ordin implică numai două persoane, fiind emis de debitor şi, ca
urmare, 53 nu mai are nevoie de acceptare. Biletul la ordin, ca şi trata, este în acelaşi timp un
instrument de plată şi un titlu de credit, care poate fi avalizat şi poate circula prin andosări succesive.
Biletul la ordin poate deveni un act executoriu, prin simpla sa protestare. În situaţiile în care cambiile
(trata şi biletul la ordin) sunt exprimate în valută şi au la bază un act de comerţ între ţări, ele devin
CAPITOLUL 4

instrumente de plată şi de credit internaţionale sau devize. În cadrul relaţiilor economice internaţionale
se deosebesc următoarele tipuri de cambii: cambii comerciale, care se folosesc în cazul unui contract
comercial pe credit, ele garantând plata sumei la data stabilită de vânzător; cambii bancare, care se
folosesc în cazul în care o bancă comercială, în poziţia de tras, a acordat un credit cumpărătorului,
cambia fiind remisă vânzătorului; cambii documentare, care se folosesc în cazul unui contract comercial,
fiind condiţionate de remiterea unor documente care atestă expedierea sau calitatea mărfii; cambii de
complezenţă, care nu au la bază nici un act comercial, fiind emise numai pentru a furniza o sumă
necesară trăgătorului, acceptul fiind, în consecinţă, de complezenţă. Cambiile, ca instrumente de plată
internaţională, circulă în diferite ţări, fiind acceptate de trasul din altă ţară. În cazul în care în cambie
este prevăzută plata unei sume într-o anumită monedă ce nu este cotată la locul plăţii, suma respectivă
va fi achitată în moneda ţării locului de plată, în funcţie de cursul valutar din ziua scadenţei. Dacă trasul
întârzie plata, beneficiarul poate cere, după preferinţă, fie ca plata să se efectueze la cursul valutar din
ziua scadenţei, fie la cursul valutar din ziua plăţii. 3. Cecul este un instrument de plată prin care
trăgătorul, titular al unui depozit bancar sau al unui credit bancar, dă ordin să se plătească din
disponibilul contului său o sumă de bani către un beneficiar, la o anumită dată. Cecul este înscris pe un
formular special, tipărit de bancă, de obicei sub forma unui carnet de cecuri. În cazul folosirii cecului,
intervin trei părţi: trăgătorul, sau emitentul titlului (cecului), adică persoana care dispune de cont în
bancă; trasul, este cel care achită suma înscrisă pe cec, fiind de obicei o bancă, şi beneficiarul, persoana
care urmează să încaseze cecul. În cazul cecului, beneficiarul poate fi aceeaşi persoană cu trăgătorul sau
cu purtătorul titlului. Elementele definitorii ale cecului sunt: • denumirea de cec; • ordinul de efectuare
a plăţii; • denumirea trasului (banca plătitoare); • locul unde trebuie să se facă plata; • locul şi data
emiterii; • denumirea şi adresa emitentului; • semnătura trăgătorului. Emiterea, semnarea şi punerea în
circulaţie a unui cec fără 54 acoperire (disponibil în cont, denumit provizion) constituie în toate ţările o
infracţiune sancţionată de lege. Cecul, fiind emis chiar de titularul contului, nu are nevoie de accept.
Cecurile pot fi clasificate în mai multe categorii, astfel: A. După persoana beneficiară, se pot distinge trei
categorii de cecuri: a) cecul nominativ, este un cec în care este desemnată cu precizie numele
beneficiarului, acesta fiind singura persoană îndreptăţită să încaseze suma în cauză. Ca urmare, aceste
cecuri nu se vor putea transmite prin gir (andosare); b) cecul la ordin, este un cec în care este desemnat
beneficiarul, dar este stipulată şi clauza „la ordin”, ceea ce dă dreptul beneficiarului de a putea
transmite cecul prin gir; c) cecul la purtător, este un cec în care nu este indicat numele persoanei către
care urmează să se facă plata. Beneficiarul este persoana care posedă documentul, ce se va achita la
scadenţă. B. După modul în care se încasează, cecul poate fi: a) cecul nebarat (de casă sau alb), care se
plăteşte în numerar, la bancă; b) cecul barat, care este achitat prin virarea sumei în contul de la bancă al
beneficiarului; bararea cecului se face prin două linii paralele, în diagonală, pe faţa cecului, detaliu ce
opreşte banca de a face plata în numerar; c) cecul de virament, de asemenea, nu se achită în numerar,
având înscris în textul său ordinul de a transfera suma respectivă într-un cont al cărui număr este expres
indicat; d) cecul documentar este cecul în care trăgătorul condiţionează plata sumei respective de
prezentarea de către beneficiar a unor documente doveditoare a existenţei unei mărfi, a expedierii
acesteia şi a calităţii ei conforme cu clauzele contractuale; e) cecul certificat este cecul care prezintă
specificarea expresă a existenţei provizionului, ceea ce îi conferă o garanţie în plus; certificarea acestor
cecuri se face de bancă; f) cecul de voiaj (cecul de călătorie), este un înscris cu valoare fixă, emis şi
imprimat de banca emitentă, cu ajutorul căruia călătorii (turiştii) pot obţine de la o bancă străină sume
CAPITOLUL 4

în valută pentru acoperirea cheltuielilor de călătorie. Cecurile de călătorie, cumpărate de la bancă,

plătindu-se în plus, peste valoarea nominală, comisionul băncii, pot fi încasate cu multă uşurinţă şi cu
formalităţi reduse. 4.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 4 Mijloacele
tradiţionale de plată sunt reprezentate de moneda divizionară (piese monetare) şi moneda fiduciară
(biletele de bancă sau bancnotele), utilizarea acestora reprezentând practic o plată în numerar. 55 Pe
măsura dezvoltării schimburilor internaţionale şi a modernizării economiilor naţionale, în practica
internaţională s-a impus utilizarea monedei scripturale (moneda de cont) ca mijloc de plată principal,
precum şi amplificarea utilizării instrumentelor de plată şi credit de tipul cambiei, cecului, biletului la
ordin, iar în ultima vreme, odată cu intrarea în „era electronică”, s-a extins folosirea cărţilor de credit. În
concluzie, în sfera mijloacelor şi instrumentelor de plată internaţionale sunt cuprinse valutele, monedele
internaţionale şi devizele.