Sunteți pe pagina 1din 43

8.

3PRESA SCRISĂ
Presa a avut o evoluţie îndelungată, înainte să ajungă ceea ce este în zilele noastre. Până la apariţia tiparului,
informaţia era transmisă prin viu grai. Însă comunicarea a suferit un impact major în momentul apariţiei
tiparului. Ziarele au constituit un mijloc ideal de informare pu-blică, iar prin dezvoltarea sistemului educaţional,
s-a format,,opinia publică’’. Succesul de care se va bucura presa scrisă va determina o dezvoltare şi o
diversificare a acesteia. Apar reviste, publicaţii specializate pe domenii precum politică, economie, cultură, iar
jurnaliştii sunt supuşi unor exigenţe mai mari din partea publicului ,,devorator de presă scrisă’’. Dorinţa de
informare şi, în definitiv, de culturalizare, este o nevoie firească a omului, prin care individul se formează ca
cetăţean.
Dezvoltarea tehnologiei a determinat şi apariţia televiziunii care, bucurându-se de un mare succes, a început
să se diversifice, asemenea presei scrise. Începe ,,bătălia’’ dintre nou şi vechi, dintre clasic şi inovator, iar
judecătorii sunt cititorii şi privitorii. Presa are în principal rolul de formator de opinie. Ea generează reacţiile
cititorilor cu privire la informaţiile prezentate. După cum ştim, presa este împărţită pe câteva categorii: presa
scrisă (ziare, reviste, etc), presa vorbită (radio, televiziune) şi presa transmisă prin mijloace electronice.
O evoluţie semnificativă în domeniul jurnalismului o constituie apariţia internetului. Creşterea ratei
publicării online şi dezvoltarea rapidă a site-urilor au generat o reacţie pozitivă din partea cititorilor, şi de aici
creşterea popularităţii acestui mijloc de informare. Fiind uşor de realizat şi nu foarte costisitoare, presa online
a devenit extrem de accesată, mai ales în ultimii ani.
Avantajele sunt multiple, de la motivele economice (presa online este de cele mai multe ori gratuită), la
posibilitatea de a beneficia de o arhivă de ştiri, reportaje, comunicate de presă, materiale audio şi statistici care
nu se pot introduce într-un ziar. Cât despre jurnalist, acesta poate scrie numeroase articole, fără limită de
caractere, şi mai ales nepresat de timp, căci site-urile sunt uşor şi rapid de actualizat. Jurnaliştii îmbină
elementele de presă scrisă cu cele reprezentative presei online, iar rezultatul este cât se poate de interesant.
Cititorii sunt din ce în ce mai atraşi de presa online, pentru că este ieftină şi în acelaşi timp mult mai rapid
de accesat. Din como-ditate, oamenii doresc să se menţină informaţi prin intermediul radioului, al televiziunii
şi al presei online. Presa scrisă are şi ea, pe lângă importanţa deosebită, şi un aer aparte. Mai ales pentru
nostalgici, cititul unui ziar nu se poate compara niciodată cu ştirile vizualizate pe o tabletă. Iar structura ştirilor
este mai riguroasă şi mai bine formulată, pentru că presa scrisă a rămas mult mai devotată principiilor care au
consacrat-o.
. Odata cu aparitia tiparului, la mijlocul secolului al XV-lea, comunicarea intre oameni incepe sa se extinda.
Exista incepand cu acest moment posibilitatea de a stoca informatia, de a o multiplica si de a o raspandi.
.
In tarile romane, tiparul apare prima data abia in secolul al XVIII-lea, datorita eforturilor depuse de Mitropolitul
Antim Ivireanul in Muntenia. La inceput noua inventie, tiparul este folosita doar pentru a tipari si raspandi carti
din diverse domenii. Problema periodicitatii aparitiei unui material informativ (revista, ziar) apare mult mai
tarziu dupa 1600.
.
I. Ziarele au fost primul mijloc de informare de mare audienta. Acestea au aparut in secolul al XVII-lea, iar in
secolul al XIX-lea cele mai respectate, precum The Times in Marea Britanie, exercitau o influenta puternica
asupra clasei mijlocii educate care forma “opinia publica”. Mai tarziu, datorita unui sistem de invatamant
imbunatatit si datorita progresului economic s-au creat conditiile unei audiente a presei scrise. Ziarele care sa
satisfaca cerintele publicului cititor au aparut in SUA in anii 1870 si 20 de ani mai tarziu in Marea Britanie.
II.
. In tarile romane primele reviste si ziare apar in secolul al XIX-lea. In secolul al XX-lea, odata cu aparitia
radioului si a televiziunii, presa intra intr-o noua etapa de dezvoltare datorita acestor posibilitati de comunicare.
Daca ne referim la ultimii 7-8 ani, datorita dezvoltarii comunicarii prin reteaua Internet, trebuie sa amintim si
presa transmisa si receptionata folosind acest ultim mod de comunicare.
.
II. 1.1 Străbunii ziarului
II. Nevoia de informaţie este una dintre datele fundamentale ale întregii vieţi sociale. Am putea gasi echivalenţe
ale jurnalismului la civilizaţii care nu au cunoscut tiparul. Curiozitatea publicului a suscitat întotdeauna vocaţia
povestitorilor de istorii, care de la greci până la trubadurii Evului Mediu, indeplineau funcţia de comunicare şi
1
adeseori şi de informare. Preocuparea de a păstra povestirea marilor evenimente şi de a descrie lumile străine ,
de la Homer până la cronicarii sfârşitului de Ev Mediu şi de la Herodot la Marco Polo, a dat naştere unor opera
care se înrudesc cu reportajele zilelor noastre.
V. Pentru necesităţi administrative, marile ca şi micile imperii ale Antichitaţii sau ale Evului Mediu au creat reţele
de colectare şi difuzare de informaţii, prin care mesagerii transmiteau oral sau în scris, noutaţi care puteau fi
aduse la cunoştinţa unui public mai mult sau mai puţin larg, prin vocile cele mai diverse, de către vestitorul
public sau placarde-afiş. În toate civilizaţiile care au cunoscut scrisul, în limita reţelelor ‘’oficiale’’,
corespondenţele private constituiau, pentru comunitaţile organizate şi pentru membrii claselor conducătoare, o
sursă periodică de noutaţi care depăşeau cadrul strâns al relaţiilor personale sau profesionale.
V. Dacă este posibila să regăsim în fiecare tip de civilizaţie şi in toate societeţiile organizate ‘’străbuni’’ ai ziarului
şi al ziariştilor nu ar fi potrivită folosirea de antecedente atât de îndepartare şi similitudini atât de vagi pentru a
explica apariţia presei periodice, ale cărei origini recente sunt atât de precise.(Istoria presei, Albert, Pierre, p.10)
VI. 1.2 Apariţia tiparului
VII. Între anii 1438 şi 1454, Guttenberg creează, la Strasbourg şi apoi la Mainz, maşina de tipărit, invenţie care se
răspândeşte destul de rapid în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea. Aceasta permite copierea rapidă a
aceluiaşi text şi oferă scrisului şansa unei difuzări pe care manuscrisul nu o avea. Presa periodică tipărită apare,
cu toate acestea, abia peste un secol şi jumătate după invenţia tiparului. Ea a fost precedată de o veritabilă
înflorire a scrierilor informative, de tipuri foarte diverse.(Istoria presei, Albert, Pierre, p.12)
VIII. 1.3 Primele gAzete
X. Încercările de apariţie pe piaţă a unei publicaţii periodice au fost numeroase. Neajunsurile provocate de
Războiul de Treizeci de ani au stimulat piaţa gazetelor. În februarie 1597, Samuel Dilbaum a editat la Augsburg
un lunar în stilul cronologiilor. La Anvers, tipograful Abraham Verhove a publicat, începând din 17 mai 1605
până în 1607, un bilunar, De Nieuwe Tijdinghen ( Noutaţiile din Anvers ). În 1605, un hbdomandar a văzut
lumina zilei la Strasburg; un altul la Wolfenbutel în 1609.
X. În Italia primele gazette periodice au apărut la Florenţa în 1636 şi la Roma în 1640. În Spania, la Madrid, Gaceda
datează din 1661. Petru cel Mare a creat prima publicaţie rusă în Sankt-Petersburg, în 1703.( Istoria presei,
Albert, Pierre p.14)

2
XI. PRESA TIPĂRITĂ: ABORDĂRI CONCEPTUALE, CONDIȚII DE AFIRMARE ȘI DE
CONSTITUIRE

1. Să definească noţiunea de presă tipărită


2. Să relateze despre premisele apariției presei tipărie.
3. Să determine parcursul presei tipărite în diferite țări ale lumii
4. Să identifice caracteristicile generale ale presei tipărite
5. Să clasifice tipurile de presă tipărită
6. Să estimeze valoarea presei tipărite în raport cu alte componente ale sistemului mass mediei.

Identitatea presei tipărite, în raport cu alte componente ale sistemului media


Prin definiție, presa tipărită, presupune „suporturi tehnice ce servesc la transmiterea mesajelor către un
ansamblu de indivizi separați” [1, p. 19], acestea fiind divizate în trei mari categorii: presa tipărită, presa
audiovizuală și presa electronică. Cea mai veche varietate a mass-mediei este, indubitabil, presa tipărită,
întrucât suportul minim necesar acesteia putea fi găsit și acum câteva secole, spre deosebire de celelalte varietăți
care au apărut pe piața media începând cu secolul al XIX-lea. Mai mult decât atât, literatura franceză de
specialitate relevă faptul că presa tipărită câștigă teren nu doar datorită perioadei îndelungate de existență, ci și
ceea ce reprezintă sub aspectul formei și conținutului, întrucât „scrisul posedă o putere și niște calități pe care
nu le au nici imaginea, nici sunetul, având capacitatea de a-l fura pe cititor și de a-l așeza într-un proces mental
diferit” [7, p. 17]. Acest aspect relevant exclude posibilitatea de a înlocui presa tipărită cu un alt mijloc media,
cu excepția celui electronic. În plus, jurnalistul francez A.Yves consideră, pe bună dreptate, că segmentul media
la care ne referim implică și alte virtuți care îi conferă stabilitate pe piața mediatică contemporană și avantaje
reale în raport cu celelalte elemente media, și anume:
• Concizia și claritatea, prin intermediul cărora cititorul este liber să-și creeze propriul punct de vedere în
ceea ce privește informația consumată. Deși se încearcă impunerea unei viziuni prin distribuirea textului în
pagină, cititorul selectează, după bunul său plac, modul în care-și va organiza lectura.
• Aspectul estetic al textelor bine redactate și al design-ului bine pus la punct, astfel încât creează o
armonie între text, fotografii, ilustrații etc., producându-i cititorului o impresie vizuală, adica plăcere. Atare
plăcere apare odată cu ținerea în mână a ziarului, stabilindu-se o legătură între cei doi actori: cititor și ziar.
• Durabilitatea în timp și în spațiu, care îi conferă presei tipărite statut de documente al timpului. Noțiunea
de efemeritate, specifică presei audiovizuale, nu concordă cu presa tipărită. Or cuvântul, odată scris, are marele
avantaj de a fi arhivat.
• Universalitatea – ziarul, elementul-cheie al acestei categorii media, se poate adresa fiecăruia, pentru că
limbajul utilizat este la fel unul universal [7, p. 18].
Împărtășim aceeași viziune cu autorul francez, întrucât ziarul înglobează în paginile sale informație de tot
genul, oferindu-i cititorului posibilitatea de a selecta subiectele ce-l interesează, aceasta dându-i, concomitent
satisfacție, dar și posibilitatea de a reveni la el ori de câte ori dorește.
Deși include în palmaresul său diverse feluri de publicații, cea mai reprezentativă componentă a presei
tipărite rămâne a fi ziarul, care este o publicație periodică a cărei apariție variază, de regulă, de la o dată în lună
până la șapte zile pe săptămână, fiind distribuit în zone diferite. Ziarele pot avea un caracter variat, determinat
de tematica abordată, care poate construi criteriu de clasificare. Potrivit acestuia, delimităm: publicații periodice
generaliste, universale sub aspectul tematicii, precum și specializate, ce și-au ales o nișă informațională și un
singur segment de public căruia i se adresează [6, p. 96]. Stilul de abordare a realității pe care îl adoptă un ziar
sau altul, de asemenea, poate constitui un criteriu de clasificare, conform căruia, A.Yves [7] delimitează trei
mari tipuri de publicații periodice:
- ziare de calitate, care se adresează unui public de elită, motiv pentru care tirajul lor este unul relativ
scăzut (între 300.000 și 500.000), dar care sunt influente, întrucât ajung la factorii de decizie. Asemenea
publicații se găsesc în Franța – Le Figaro, în Marea Britanie – Daily Telegraph, precum și alte ziare editate în
Elveția, Germania, Spania, Singapore etc. Aceste publicații au conținut sobru, reflectă amplu problemele de
nivel macrosocial ale societății și se caracterizează prin rigurozitate în abordarea subiectelor.
- ziarele populare, care se orientează către publicul larg, fiindu-le specifice titlurile enorme, multe
fotografii ce captează atenția prin tematica lor modernă și un volum redus al articolelor. Acestea pot ajunge și
3
la tiraje de cinci milioane, cum se întâmplă, de exemplu, în cazul ziarului german Bild Zeitung. Totuși
capacitatea lor de a influența cititorul este redusă. Două dintre cele mai cunoscute ziare de acest fel sunt The
Sun din Marea Britanie și New York Post din SUA.
- ziarele locale, care au un pronunțat caracter utilitar pentru public. Presa locală include, de
obicei, ziarele săptămânale (dar pot fi și bisăptămânalele sau chiar ziare care apar de trei ori pe
săptămână). Deși, pentru a putea supraviețui pe piața mediatică, depind de publicitatea locală, ele
sunt în măsură să concureze cu ziarele din primele două categorii, întrucât pentru localitatea
respectivă ele au un rol mult mai mare decât un ziar național sau multinațională, cu un diapazon
tematic generalist [7, p. 42].
Ce este presa tipărită? Este ea o provocare, un instrument politic sau economic? Un mediu de
informare sau de analiză? Un instrument de acţiune comunitară? In ce consta forţa şi slăbiciunea presei
tipărite?
Primele încercări de a distribui informația datează în Babilon si in Egipt unde existau cronici
care consemnau evenimentele petrecute. In aceeasi categorie se inscriu si “afisele” evreiesti sau
“efemeridele” grecesti. Chinezii aveau, inca din secolul al II-lea i.H., pe vremea dinastiei Han, un
fel de buletin numit TI BAO (Ti pao), un fel de gazeta oficiala care anunțau decrete sau dispozitii
imperiale. Numite ,,cronici'' (in Babilon si Egipt), ,,efemeride'' (la greci) ,,buletine'' (,,Ti Bap'', la
chinezi), ,,Analele pontifilor'' sau ,,Acta Diurna'' (la romani), primele inceputuri ale comunicarii
scrise au fost continuate in Evul Mediu cu activitatile ,,nuvelistilor'', raspânditori de noutăți,
,,novellanti'' (in Italia) si ,,nouvellistes'' (in Franta). Acestea erau difuzate sub forma unor foi volante,
gazete-manuscris și se numeau ,,Novelle a mano'' (Italia), ,,Nouvelles à main'' (Franta), ,,News-
Letters'' (Anglia), ,,Relationi'' (Germania), ,,Kuranti'' (Rusia). Gazetele-manuscris din secolele XVI-
XVII si foile ocazionale, unele imprimate in tipografii (,,Occasionels'' - Franta, ,,Zeitungen'' -
Germania, ,,Avvisi'' - Italia sau ,,Newsbooks'' - Anglia), atunci cand difuzau stiri care lezau
autoritatile statale au avut de infruntat cenzura, iar unii gazetari s-au expus la condamnarea suprema
(Nicolo Franco, ucis prin spanzuratoare din ordin papal pentru comentarii critice la adresa desfrâului
familiei Farnese).
Germanul Johannes Gutenberg este considerat inventatorul presei de tipar, precum şi al
îmbunătăţirilor ce au favorizat dezvoltarea tipografiei: matrici ajustabile şi compartimentate, precum
şi folosirea plumbului pentru confecţionarea unor caractere rezistente, identice şi în serie mare.
”Biblia cu 42 de rânduri” este cu adevărat o bijuterie a artei tipografice. Ea cuprinde 2 volume de
mari dimensiuni, cu un total de 741 de pagini şi aproximativ 2 500 000 de semne tipografice.
Culegerea şi punerea în pagină sunt deosebit de îngrijite, forma literelor elegantă, corectitudinea
tipografică desăvârşită, astfel încât ea putea rivaliza din punct de vedere calitativ cu cele mai
pretenţioase manuscrise ale vremii. Într-un fel, tocmai această perfecţiune monumentală și este prima
operă a lui Gutenberg.
În anul 1609, la Strasbourg şi Augsburg a fost editat primul ziar săptămînal european „Aviso-
Relation oder Zeitung". în următoarele două secole, presa scrisă s-a dezvoltat vertiginos: la început
ziarele, iar mai apoi şi revistele, avînd o periodicitate prestabilită.
Cu adevarat stramosii ziarelor sunt gazetele scrise de mână ale italienilor, numite avvisi sau
gazettes, care au aparut la Venetia in secolul al XVI-lea. In 1556, Guvernul de la Venetia a scos
„Notizie scritte”, care arătau ca niște scrisori, iar informațiile incluse in paginile lor erau pe subiecte
militare, politice si economice. Avvisi erau de două feluri: publice si secrete. Cele publice erau
vândute cu prețul de o gazetă (moneda venețiană a acelor timpuri), de unde și numele de gazetă care
s-a păstrat până astăzi. Cele secrete erau destinate unui public restrâns, conțineau informații
sensibile, ceea ce astăzi numim „informari”și„stenograme”,și erau destinate oficialilor.
Informația ajungea doar la cei cu bani.Tot in secolul al XVI-lea, nemții, cu spiritul lor
pragmatic caracteristic, au inventat abonamentul la aceste „ziare” scrise de mână, informațiile
prețioase ajungând doar la cei bogați și puternici, care își permiteau să le cumpere.
Deși tiparul fusese inventat de ceva vreme, la momentul apariției acestor „publicații” scrise
de mână, soluția nu era înca viabilă. Tiparul era greu de folosit, astfel că era destinat mai mult cărților
religioase si știintifice, nu exista posibilitatea personalizării informațiilor si era destul de scump.
4
Primul ziar tipărit se considera a fi „Relation aller Fürnemmen und gedenckwürdigen Historien”,
cunoscut si sub numele Carolus, dupa cel care l-a inființat la Strasbourg. În Anglia au apărut și
publicații de genul Courante, dar pe atunci britanicii nu dădeau știri și informații din Anglia, ci din
Italia, Germania, Franța, Polonia, Ungaria ș.a.. Cum transporturile mai înregistrau întârzieri, uneori
apărea “informația” ca…”Știrile din Italia nu au sosit înca”. Primul ziar serios scos de englezi a
apărut în 1665, era săptămânal și se numea “Oxford Gazette”, având un aspect modern. Primul ziar
francez a fost “Gazette de France”, in 1631, portughezii au scos “A Gazeta da Restauração”, in 1641,
iar polonezii au avut “Merkuriusz Polski Ordynaryjny”, in 1661.
Presa americană a debutat cu “Publick Occurrences Both Forreign and Domestick”, tipărit în
Boston în anul 1690, sub conducerea lui Benjamin Harris. A fost publicat în doar o ediție, din cauza
cenzurarii lui de către autorități.
Primul cotidian a fost scos de englezi, de Elizabeth Mallet, in anul 1702. Ziarul era format
dintr-o singură foaie, care pe spate avea publicitate. Elizabeth publică doar știri externe, simple și
fără comentarii, opinând ca “cititorii ei au inteligența să-și facă singuri o opinie”.
În 1790, la Iași aparea primul ziar tipărit în Moldova de către mareșalul rus Grigori Potiomkin
în timpul războiului ruso-turc cu denumirea “Couriere de Moldavie” și se edita în limba franceză.
Ziarul a apărut în cinci numere și nu are nici o amprentă a colaborării vreunui localnic la editarea
periodicului.
Începuturile presei românești sunt făcute de “Albina Românească” care apare pe data de 1
iunie 1829 și se impune prin seriozitate în abordarea temelor. Cu mici întreruperi ziarul a continuat
sa apară aproape douăzeci și unu de ani fără a schimba orientarea politică. Și ziarul “Curierul
românesc” este prima gazetă care a apărut în 1829 editat de Ion Heliade Rădulescu, cu sprijinul
boierului si carturarului Dinicu Golescu, care a obținut aprobarea apariției gazetei (inițial trebuia sa
se numeasca “Curierul Bucureștilor”, nume ce l-ar fi îngrădit în conținut). Apariţia „Curierului“ era
săptămânală sau, uneori, bisăptămânală. Pentru o scurtă perioadă, ziar românesc a apărut de cinci ori
pe săptămână. Pe frontispiciul „Curierului românesc“ scria „Gazetă politică, comercială şi literară“.
Abonamentul pe un an costa doi galbeni împărăteşti „plus cheltuiala poştiilor analoghiceşte după
depărtare“. Primul tiraj a fost de 280 de exemplare, scoase la tiparniţa Mitropoliei din Bucureşti. Mai
târziu, Ion Heliade Rădulescu şi-a adus tipografi de la Pesta, iar în 1930 a construit la Bucureşti o
tipografie. A fost un debut greu. Neavând nimic, Ion Heliade Rădulescu a trebuit să încropească
totul, de la tipar până la distribuţie şi balanţă economică între costuri şi încasări. „Această foaie va
servi şi omului politic, pentru gândirile şi combinările sale, ea va fi pentru literat şi pentru filozof,
pentru cine se interesează de războaiele de pretutindeni, pentru cei ce se gândesc la speculaţii,
negociaţii, ba chiar şi pentru asudătorul plugar”. Ion Heliade Rădulescu, la lansarea publicaţiei
„Curier românesc“ [7]Acest ziar a existat, cu mici intreruperi, pana pe 12 decembrie 1859.

Presa tipărită: abordări conceptuale


Înţelegem prin presă tipărită totalitatea produselor mediatice care apar în rezultatul producţiei
jurnalistice şi:
a. este tipărită pe un suport de hârtie,
b. are o periodicitate frecventă,
c. este destinată unui public-ţintă, în general constant, dar non-profesional,
d. este realizată de o echipă de profesionişti.

Datorita faptului ca presa tiparita reprezinta unul dintre cele patru canale ale comunicarii mediatice
(alaturi de radio, televiziune si internet) ziarele si revistele se prezinta ca un autentic produs mediatic. Deşi
a pierdut monopolul asupra întâietăţii şi exclusivităţii difuzării informaţiilor, presa tipărită compensează
această relativă slăbiciune prin conservarea unor trăsături, care-i sunt proprii şi care îi asigură existenţa în
timp și în spaţiu, în ciuda concurenţei tot mai accentuate între elementele sistemului mass media
contemporan. Între trăsăturile care asigură identitatea presei tipărite în raport cu alte tiputi media se numără:

5
a. volumul – PT nu are limite în extensiune: un jurnal TV, de pildă, conţine maximal 30 de
ştiri diferite, ceea ce echivalează doar cu o pagină de ziar, pe când publicaţia periodică
poate decide în favoarea măririi sau micşorării volumul său;
b. diversitatea de conţinut: Diapazonul tematic al PT este sensibil superioar oricărei
emisiuni audiovizuale. În acelaşi timp, ea, la fel ca şi emisiunile radio sau TV, se poate
adresa separat diverselor categorii de public.
c. identitatea între exemplarele aceleiaşi serii: fiind rezultatul unui proces de imprimare a
unei matrice originare pe un suport destinat acestei operaţii, toate exemplarele produse
astfel vor fi identice şi vor forma o unică apariţie;
d. Unitatea de conţinut în interiorul aceleiaşi apariţii: produsul originar este astfel conceput
incât să reprezinte fie o unitate de timp, fie una tematică, fie una de subiect, fie una
spatială;
e. independenţa în raport cu sursa productivă: fiecare exemplar tiparit este independent faţă
de matricea originară pe care o reproduce, nemaiavând nevoie de nici o legatură cu
aceasta pentru a putea vehicula informaţiile pe care le conţine (spre deosebire de
produsele mediatice în flux – radioul şi televiziunea –, care presupun cu necesitate o
conexiune continuă cu sursa productivă;
f. permanenţa: PT este un document al timpului, la care poţi reveni oricând;
g. mobilitate şi integritate dependente de suportul de prezentare: orice produs tipărit
subzistă atât cât rezistă suportul sau material (integritatea conținutului informativ este
dependentă de mentinerea integritatii suportului material) şi poate fi deplasat împreună
cu acesta.

CARACTERISTICILE DEFINITORII ALE PRESEI TIPĂRITE


Pentru a înţelege mai bine locul, rolul, funcţiile şi efectele presei tipărite în societate este necesar să
înţelegem specificitatea acesteia, iar, în acest context, se impune, identificarea şi analiza caracteristicilor ei
care îi determinată, direct şi necondiţionat, caracterul şi integritatea mediatică. Aşadar, între caracteristicile
definitorii ale presei tipărite se numără:
1. Natura triplă a presei tipărite. Caracterizată fiind drept multidimensională, natura presei poate şi
trebuie cercetată, în acest context, din perspectivă triplă a aspectelor: industrial, intelectual, economic.
Prin chiar numele ei, presa tipărită trimite la tehnologia industrială, ea fiind şi unul din produsele cele
mai răspândite şi cele mai caracteristice ale societăţii industriale. Ea a putut să apară datorită progresului
tehnic care s-a extins asupra:
a) mijloacelor de editare şi difuzare,
b) mijloacelor de documentare şi de transmitere a informaţiei.
Şi astăzi, la realizarea produsului mediatic scris participă mai multe sisteme tehnologice: tiparul,
sistemele electronice de culegere şi editare, sistemele de culegere şi transmitere a datelor, sistemul de
distribuire, etc. Presa este dependentă de fiecare dintre acestea, care, luate la un loc, formează aspectul
industrial al presei tipărite.
În acelaşi timp, presa, ca practică jurnalistică, este un demers intelectual. Ea nu reproduce acelaşi
discurs în mai multe variante. Fiecare ziar, fiecare număr apărut, cel mai adesea, fiecare articol în parte,
reprezintă rezultatul unui demers intelectual. În acest sens, presa este expresia unui proiect intelectual, cu
un discurs pur intelectual.
La aceste două, trebuie ataşat un al treilea aspect, cel economic. Presa este o marfă, ea are deci o
dimensiune economică. Aceasta nu doar se vinde şi se cumpără, ea este o sursă de profit şi participă la un
circuit economic. Un ziar este editat de o întreprindere economică, ale cărei interese comerciale sânt chiar
sensul existenţei sale. El vehiculează informaţii economice, iar, uneori, numai economice. Din această
perspectivă, presa scrisă este un serviciu: difuzează informaţii generale, informaţii utilitare şi de
divertisment.
Aşadar, pe de o parte, PT se înfăţişează ca un produs industrial, pe de alta, se arată ca o creaţie
intelectuală, dar ambele aceste dimensiuni nu pot exista fără cea de-a treia – economică.

6
2. Suportul de hârtie. Calitatea hârtiei este, în cele mai dese cazuri, un indice asupra tipului de
publicaţie (ziar sau revistă), caracterului ei (presă populară, de elită), auditoriului (copii, maturi), etc.
3. Prezentarea grafică sau machetarea. Machetarea presupune repartizarea pe pagini şi structurarea
în pagină a materialelor jurnalistice şi se realizează în baza unor standarde, reguli profesionale şi a unei
logici editoriale. La aceasta trebuie adăugat că, în general, un periodic este o publicaţie machetată într-o
manieră distinctă. A tipări înseamnă a macheta. Un periodic este un text machetat, adică organizat grafic
sub formă de coloane, rubrici, pagini etc.
4. Periodicitatea. Periodicitatea reprezintă frecvenţa distribuirii produsului mediatic într-o unitate
anumită de timp: zi, săptămână, lună, trimestru, an. Aceasta limitează temporal demersul jurnalistic, îl
ritmează, şi în acelaşi timp oferă impresia de serializare a realităţii: nimic nu scapă reprezentării sale,
indiferent de durata sa în timp. Distanţa temporală dintre două ediţii nu va putea fi niciodată înlăturată cu
totul, deşi actualmente se atestă tendinţa de micşorare a acesteia prin punerea in circuit a ediţiilor de
dimineaţă sau de seară ale unei publicaţii periodice. Periodicitatea, de asemenea, permite construirea unui
orizont de aşteptări ale publicului.
5. Formatul. Acest termen defineşte dimensiunile spaţiale ale ziarului, iar în sens mai larg, unele date
tipografice care definesc publicaţia şi se referă la dimensiunile tipografice ale unui text jurnalistic (corp de
literă, familia acestora, distanţa dintre semne, mărimea rândurilor). Formatul presei scrise variază de la un
tip de publicaţie la altul şi este pus în raport cu periodicitatea şi natura demersului publicistic. Un ziar are în
general un format maxim, A2. Astăzi, tot mai frecvent este utilizat formatul A3, dar găsim şi formate noi,
aşa-numitele tabloide. Formatul – A4 și formate şi mai reduse A5.
Fiecare dintre aceste formate are avantajele şi dezavantajele sale. Formatul mare – A 2, care a apărut
la mijlocul secolului XIX, are avantajul unei expuneri rapide şi cvasi-complete a sumarului ziarului chiar
pe copertele sale, îndeosebi pe prima pagină. Dar el este greu maniabil la lectură. Semiformatul – A 3, în
schimb, este foarte uşor de lecturat, oferă avantajul unei clarităţi sporite şi a unei prezentări şi puneri în
pagină mult simplificate.
6. Existenţa unei redacţii. Redacţia unui ziar este o echipă stabilă de jurnalişti care pune în practică un
demers editorial coerent şi care îşi asumă responsabilitatea conţinutului. Redacţia este un autor colectiv, dar
în care fiecare component are o misiune specifică. Ea este un mediu de creaţie intelectuală şi o structură
organizaţională.
7. Natura demersului. Acest demers se bazează pe utilizarea textului scris, uneori, însoţit de ilustraţii,
imprimat, reprodus şi difuzat în copii de mare tiraj. În raport cu alte canale media, mesajul presei scrise se
distinge prin consistenţa sa, care este dată de capacitatea de difuziune pasivă a informaţiilor, a textului scris.
Dar, în acelaşi timp, acest demers are un impact mai lent, în raport cu celelalte canale media, chiar dacă mai
persistent şi mai uşor de direcţionat. Din perspectiva naturii demersului său, presa tipărită rămâne a fi un
mijloc de comunicare:
a) complementar. Nu întâmplător, Paul Lazarsfeld afirma cu subînţeles: „Vrem să citim ceea ce am
auzit”.
b) indirect. Comunicarea prin intermediul presei scrise este unilaterală, publicul fiind lipsit de
posibilitatea de a se implica în discursul acesteia.
c) multiplu. Ziarul poate fi multiplicat la nesfârşit.
d) colectiv. Ziarele şi revistele nu pot fi rodul muncii unui singur om. Ele sunt produse colective, sunt
marcate şi poartă amprenta tuturor cel implicaţi în producţia lor. De asemenea, datorită modului în care este
elaborată informaţia, precum şi a contextului în care este integrată, apar, de regulă, diferenţe pregnante în
privinţa receptării mesajului ei.
Ziarul trebuie să fie şi, în mod normal şi este, cu fiecare număr nou, un „alt produs”, dar ca un paradox
şi ca un semn distinctiv al creaţiei jurnalistice, „noul produs” se dovedeşte şi se defineşte printr-o constanţă
conferită de criteriile care-i guvernează structura (publicistică şi secretarială), constanţă menită să-i pună în
evidenţă personalitatea generată, la rându-i, de exprimarea tendinţelor incluse în programul său editorial, de
tradiţia (de la care se revendică, acolo unde e cazul) şi de opţiunea pentru un anumit nivel cultural destinat
tipului de publicistică practicat. „Fiecare ziar îşi marchează personalitatea printr-un anume stil de prezentare
care se traduce în modele precise, adesea elaborate de graficieni din afara întreprinderii de presă. La limită,

7
întâlnim situaţii când pentru fiecare ediţie nu mai trebuie decât să fie umplute anumite casete fixe. Aşadar,
normele sunt din ce în ce mai stricte şi totodată din ce în ce mai diverse de la un ziar la altul.
Personalitatea fiecărei publicaţii periodice se defineşte printr-o bipolaritate. Cu ale cuvinte, pe de o parte,
există o individualitate generată de aspectul strict publicistic (inclusiv expresia grafică specifică) iar, pe de
altă parte, datorată elementelor tehnice şi extraredacţionale ce-i marchează existenţa, conferindu-1 un „act
de identitate” unic, particularizându-l în contextul publicistic (trecut şi prezent) şi conferindu-i pentru viitor
o anumită ,,carte de vizită”. Sintetizând lucrările anterioare, ce au avut în vizor identificarea specificităţii
publicaţiilor,în cele ce urmează,vom enumera elementele constitutive, care formează identitatea acestora.
Astfel:
1. Titlul publicaţiei. De regulă, există o anumită concordanţă grafică între culoarea titlului şi structura
tematică a ziarului;
2. Indicaţiile care însoţesc titlul (motto, sigla, autodeterminarea etc.)
3. Periodicitatea. Chiar şi în cazul în care un astfel de „element definitoriu" e clar, publicaţiile
marchează, de obicei, prin precizări, tipul de periodicitate pe care îl au („ziar", „cotidian", „săptămânal"
etc.) „Diferenţa dintre presa cotidiană şi cea săptămânală se reduce în fond la modificarea raportului dintre
spaţiul fix şi cel flexibil. În timp ce la un cotidian elementul flexibil este aproape autoprezent, în publicaţia
săptămânală, mai ales în revista ilustrată, el este practic redus la zero. „Oglinda” paginii unui cotidian
conţine, de multe ori, numai câteva idei fundamentale; în schimb, la un săptămânal, aceasta se aseamănă cu
proiectul complicat al unei construcţii.
4. Momentul apariţiei. Se referă în mare parte la cotidiene şi presupune difuzarea, într-unul din
momentele cheie ale zilei (dimineaţa, la prânz sau seara). În funcţie de o asemenea „zonare temporală”,
ziarul apare cu un anumit specific tehnic-secretarial. Astfel, dimineaţa cititorul este, de obicei, mai odihnit
şi, de aceea, curiozitatea, puterea de concentrare şi interesul pentru noutăţile informaţionale îl caracterizează.
În consecinţă, publicaţiile apărute în acest moment caută să satisfacă tocmai asemenea deziderate. De aceea,
ele pun accentul pe ştiri, pe diverse comentarii, totul prezentat cu o literă mai mică, dar uneori cu titluri
pregnante, şocante chiar, nelipsind nici alte artificii grafice, menite să atragă cititorii şi să le „ghideze"
lectura. O ediţie de seara se impune prin paginaţia mult mai aerată, cu fotografii mai mari, litera pentru texte
cât şi pentru titluri, trebuie să fie în așa fel aleasă încât să contribuie la sporirea lizibilităţii. Cititorul seral e
mult mai obosit şi, tocmai, de aceea, mai puţin atent şi chiar mai puţin dispus să recepteze aspectele grafice
şi tehnice.
5. Data primului număr. Unele publicaţii obişnuiesc să marcheze acest lucru pentru a evidenţia
longevitatea, deci, şi influenţa şi tradiţia lor publicistică (desigur, atunci când e cazul).
6. Zona principală de difuzare. Poate fi menţionată prin determinante precum: „internaţional”,
„naţional”, „regional”, „local”.
7. Tirajul. Presa autohtonă actuală nu obişnuieşte să menţioneze numărul exemplarelor pentru fiecare
ediţie în parte. Faptul, probabil, se explică, pe de o parte prin tirajele relativ reduse, mai ales în ultima
perioadă ale cotidienelor, chiar, a celor cu destinaţie naţională, dar şi printr-o strategie legată de impactul
asupra cititorilor, precum şi prin imaginea acreditată pe piaţa publicităţii, imagine puternic dependentă de
cifra tirajului.
8. Preţul. Cel puţin la momentul actual, preţul, este un factor de atracţie pentru cititor. La un asemenea
tip de captaţie apelează mai toate publicaţiile periodice.
9. Formatul.
10. Numărul obişnuit de pagini.
11. Denumirea şi adresa tipografiei.
12. Numărul de ediţii şi zona acoperită de fiecare dintre ele. Practica respectivă nu a prins rădăcini la
noi. Unica încercare de acest fel a fost întreprinsă de „Jurnal de Chişinău”, care a iniţiat o altă ediţie – „Jurnal
de Orhei”, dar care, în scurt timp, a dat faliment.
13. Structura redacţională. Este important, în acest context, aspectul cantitativ, care, se consideră un
indice al potenţialului de valorificare a realităţii, pe care îl are redacţia.
14. Sediul redacţiei.
15. Caracteristici excepţionale ale vieţii ziarului.
16. Locul de conservare a colecţiilor (în mod o în cadrul redacţiei).
8
17. Locul de depozitare a fişierelor şi a dosarelor cu ,, tăieturi”. Câteva precizări la acest punct. Mai
întâi, trebuie spus că orice redacţie bine organizată dispune de un serviciu de documentare unde sunt stocate,
potrivit unei sistematizări proprii (tematice, pe genuri publicistice, zonale, domenii de activitate etc.)
informaţiile apărute în diverse publicaţii. în al doilea rând, „tăieturile” (adică articolele decupate din ziare)
sunt grupate pe diverse criterii.
Semnalmentele relatate, reflectă o viziune statică asupra publicaţiilor, ignorându-se rolul presei tipărite
ca fiind un instrument social activ. De aceea, poate ar fi utilă, într-o asemenea situaţie, stabilirea şi reţinerea
elementelor de natură calitativă, ce pot dezvălui, bunăoară, intenţiile editorilor, scopul publicaţiei, orientarea
sa generală.
Viziunea de ansamblu asupra identităţii publicaţiei periodice va fi mai certă dacă la cele 16 puncte, am
mai adăuga şi altele, care ar clarifica cui aparţine ziarul (faptul ar explica, pe de o parte, o anumită manieră
de tratare publicistică, iar, pe de altă parte, ar orienta alegerea făcută de potențialii cititori), precum şi
funcţiile şi scopurile reale pe care şi le propune publicaţia respectivă (informative, politice, economice,
publicitare etc.)..
Publicațiile tipărite îşi pun în evidenţă, în mod curent, originalitatea, unele faţă de celelalte, mai ales
atunci când reflectă teme de actualitate, în aceste situaţii, se dezvăluie, de obicei, perspectiva editorială a
fiecărei publicaţii, maniera proprie de ierarhizare, de titrare, decupajul elementelor care constituie
succesiune întâmplărilor, modalitatea de ilustrare, spaţiul acordat şi stilul folosit pentru comentarea unor
informaţii, a unor evenimente.
Realitatea denotă şi istoria presei a confirmat că nici o publicație n-a fost şi nu este produsul
întâmplării, ci manifestarea deschisă şi hotărâtă de a exprima, în circumstanţe generate de un anumit context
politic şi social şi chiar economic, un anumit mod de a înţelege şi de a interpreta diverse fenomene şi
evenimente ale societăţii într-o manieră proprie. Având în vedere că fiecare ziar se adresează unei anumite
colectivităţi umane, unui anumit segment al cititorilor ,cu scopul de a-i informa, de a-i orienta şi, în acelaşi
timp, de a-i forma, fiecare nouă publicaţie reprezintă un act polemic, are o atitudine critică, o tentă de
detaşare faţă de totalitatea publicaţiilor momentului, încercând să fie omologată ca o voce singulară,
independentă. în acest sens, noua apariţie reprezintă un act de „angajare” faţă de anumite principii (morale,
filosofice, politice chiar) pe care cititorii vizaţi le acceptă sau, dimpotrivă, le resping. Publicaţia care lasă
indiferent individul, cititorul, nu poate supravieţui. În acest context, în unele ţări (SUA, Olanda, Germania,
Japonia) s-a experimentat sistemul presei gratuite. Tipărite în condiţii deosebite şi conţinând fapte de presă
relevante, publicaţiile respective nu s-au bucurat de succes la public. Prezenţa lor trezind fel de fel de
suspiciuni. De aceea, a devenit evident că cititorului trebuie să i se ofere şansa alegerii, a opţiunii. El este
interesat de ziarul pe care s-a hotărât să-1 cumpere, adică este preocupat de publicaţia pe care o preferă în
competiţia cu alte publicaţii similare şi încearcă să o susţină financiar.

V. POLITICI STATUTARE ALE PUBLICAȚIILOR PERIODICE (4 ore)

1. Să identifice principiile de elaborare a politicii statutare


2. Să determine particularităţile politicii editoriale și grafice ale publicaţiilor periodice
3. Să evalueze conceptele statutare ale publicaţiilor periodice naționale și internaționale

Politica editorială a producţiilor redacţionale

Politica editorială, spre deosebire de programul editorial, este mult mai complexă şi mai
diversă. Aceasta reprezintă, potrivit dicţionarului de specialitate, o strategie care decurge din scara
de valori profesionale, morale, culturale, politice, asumate de corpul redacţional. Aceeaşi sursă
mai scrie că o adevărată politică editorială, indiferent că e vorba de presă scrisă, radio sau
televiziune, nu poate exista în afara independenţei financiare a instituţiei de presă vs guvern, dar
şi vs grupuri de interese, pe baza acestui tip de independenţă articulându-se seturile de norme

9
profesionale şi etice. Totodată, politica editorială ritmează cu ceea ce s-ar putea numi stilul
publicaţiei în interdependenţă cu segmentul de public vizat.
Cred că alegerile pe care le fac redacţiile cu privire la politica editorială seamănă foarte mult
cu alegerile vestimentare. Dacă vrei ca lumea să te perceapă drept o persoană elegantă, te îmbraci
elegant. Dacă vrei ca lumea să te perceapă ca un tabloid, publici ştiri tabloide (ştiri cu vedete, ieşite
din comun, despre conflicte, utilitare etc.), nu publici analize economice. Oricare ar fi direcţia
aleasă, trebuie să ştim că nu merge cu jumătăţi de măsură. Un produs media cu o politică editorială
incoerentă este ca o domnişoară îmbrăcată în trening şi încălţată în pantofi cu toc.
Politica editorială reprezintă un set de reguli şi de valori după care o redacţie se ghidează. Este
răspunsul la întrebarea “noi ce fel de conţinut publicăm?”. Este deci principala sită prin care este
filtrat conţinutul. Este cheia care descuie toate întrebările legate de care ştiri sunt potrivite şi care
nu, care unghiuri de abordare sunt potrivite şi care nu. O putem compara cu regulile pe care le are
fiecare acasă (la noi în casă nu se fumează, nu se ascultă muzică tare, nu se intră încălţaţi etc.).
Deci se poate traduce prin sintagma “regulile casei”. În fapt, înseamnă mai mult decât reguli.
Înseamnă viziune, înseamnă valori profesionale, morale, financiare, culturale, politice etc. Într-un
cuvânt, înseamnă poziţionare, iar această poziţionare trebuie asumată de întreaga redacţie. Politica
editorială este motivul pentru care publicul alege un anumit produs media în detrimentul altuia. Îl
alege pentru că sistemul său de valori se împacă destul de bine cu cel al produsului preferat iar
interesele sale pentru anumite teme sunt satisfăcute de acesta. În consecinţă, este şi răspunsul la
întrebarea “cui ne adresăm şi ce trebuie să facem pentru cei cărora ne adresăm?”. Când vorbim
despre nişare, vorbim, practic, de politica editorială.
Politica editorială e ceva imaterial. Nu există ceva scris, în care să găseşti toate regulile casei:
unii dintre şefi au nişte reguli, alţii altele, Politica editorială se transmite din gură în gură. Totuşi,
politica editorială a unei publicaţii o putem identifica analizând comportamentul comunicaţional
al acesteia, în baza unei serii de criterii, între care:
1. Conceptul publicaţiei (autodefinirea): Denumire, logo-ul, format tehnic: cromatica, volum,
format, frecvenţă, tiraj.
Exemplu:
a. cotidian/săptămânal/lunar
b. naţional/regional/loca independent
c. este în afara oricăror influenţe politice, economice, financiare, de grup ori personale –
interne sau din exterior. Ziarul nu face politica niciunui partid, iar ca o garanţie a statutului său de
independenţă, redactorii ziarului nu pot fi membrii vreunui partid politic.
2. Obiectivele şi scopul publicaţiei: Obiective: să informeze, să analizeze, să socializeze, să
educe, culturalizeze, să distreze, (ce şi cum) etc. Scopul:
a. promovarea valorile democraţiei şi statutului de drept;
b. susţinerea instaurarea economiei de piaţă;
c. apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, definite în Constituţie.
d. promovarea toleranţei în viaţa socială şi politică, a respectului pentru opiniile civile şi
politice.
3. Publicul ţintă: identificarea segmentelor prioritare.
4. Responsabilităţi sociale: realizarea expertizelor (utilizarea opiniilor experţilor), investigaţiilor
proprii, punerea în circuit a informaţiilor utile, crearea platformei pentru discuţii sociale şi schimb de opinii,
asigurarea dialogului cu factorii de decizie, organizarea campaniilor sociale, de presă, etc.
5. Responsabilităţi etice (deontologice).
6. Principii de activitate. Ziarul oferă o imagine corectă a vieţii, fără prejudecăţi, în acord deplin
cu realitatea. Definindu-se ca un cotidian angajat în promovarea legalităţii şi a justiţiei sociale, ziarul are o
atitudine critică atât faţă de Putere, cât şi faţă de Opoziţie, considerând drept unic criteriu de judecare a
faptelor raportarea lor la prevederile legii şi la principiile morale. Relaţia redacţie – putere: să monitorizeze
acţiunile, să analizeze deciziile, să critice, să promoveze, etc.
7. Politica informaţională: diapazon tematic, principii de selectare a evenimentelor, unghuil de
abordare, consecutivitatea reflectării, etc.
10
8. Parteneri strategici: ministere, agenţii de ştiri, ONG-uri, alte instituţii mass media, etc.
9. Publicitate: utilizarea publicităţii comerciale şi a celei sociale în conformitate cu legislaţia în
vigoare. Nu va fi acceptată reclama produselor din tutun şi a celei alcoolice.
10. Structura:
coperta: conceptul primei şi ultimii pagini: tipul (clasic, informativ, tabloid), elemente constitutive,
elemente grafice;
interiorul: rubrici, pagini specializate (comentarii, analize, editoriale), domenii politic, social, cultural,
social, etc.
11. Distribuirea: gratuit, prin abonament, vânzarea la bucată, etc.
Cine gândeşte şi decide politica editorială? Responsabilul principal în ceea ce priveşte politica
editorială este conducerea editorială (redactorul-şef, adjuncţii săi, editorii). Această echipă de conducere
trebuie să definească nişte obiective, să definească un set de reguli, să transmită redacţiei viziunea şi valorile
companiei. Politica editorială, aşa cum am mai enunţat şi mai sus, este într-o corelaţie cu finanţatorul, vrem
sau nu să acceptăm. Într-o lume reală, o instituţie media există pentru a servi, dincolo de interesul suprem
al publicului, unor interese ale celui care o finanţează. El poate avea doar un interes financiar sau interesul
de a face lobby pentru diverse cauze. Oricare ar fi el, acest interes influenţează, direct sau indirect, politica
editorială.
În cartea sa, „Mass Media şi Democraţia”1, Doru Pop menţionează că responsabilitatea concretă pentru
producerea cotidiană a ştirilor revine redactorilor şi că, fără să fie răspunzători în faţa reporterilor, aceştia
pot tăia, rescrie sau desfiinţa orice subiect, după bunul plac, fiind supuşi numai supravegherii superiorilor
lor executivi. Aidoma redactorilor, reporterilor li se acordă autonomie doar atunci când demonstrează că nu
o vor duce dincolo de limitele acceptabile. Ei sunt agenţi independenţi într-un mod condiţionat, liberi să
prezinte ce doresc, atât timp cât superiorilor le place ce prezintă.

Influenţa finanţatorului. Într-o lume reală, o instituţie media există pentru a servi, dincolo de interesul
suprem al publicului, unor interese ale celui care o finanţează. El poate avea doar un interes financiar sau
interesul de a face lobby pentru diverse cauze. Oricare ar fi el, acest interes influenţează, direct sau indirect,
politica editorială.

Dinamica politicii editoriale. Politica editorială este sufletul redacţiei. E ca un copil care creşte, se educă,
învaţă din greşeli (ale sale şi ale altora). Uneori îşi propune ţinte mai înalte. Un redactor-şef iscusit îşi dă
seama că politica sa editorială trebuie să ţină pasul cu tendinţele vremurilor, cu tehnologia, cu publicul.
Dacă nu îşi dă seama, un patron deştept ştie că are pe cineva de înlocuit.

POLITICA GRAFICĂ.
Revistele şi ziarele din ziua de astăzi au ajuns să fie nevoite să facă concurenţă internetului, care e un
amalgam de informaţie şi design. Astfel că un ziar monoton, cu articole lungi, uniforme, lipsite de grafica
modernă, este refuzat acum de cititori. De aici şi explicaţia de ce cheltuie departamentele editoriale atâţia
bani pe designeri şi software-uri de design, când ar putea da materialele simplu, unul după altul, ca în cărţi.
Potrivit Dicţionarului Limbii Române, , macheta semnifică, o reproducere, de obicei la scară redusă, a
unei lucrări.
Astfel, machetarea se face în funcţie de :
- importanţa evenimentului
- formatul ziarului
- stilul specific al ziarului
- profilul specific al fiecărei pagini
- valoarea articolului
Iar pe machetă trebuie să figureze:
- încadrarea textelor (cu ajutorul unor linii convenţionale)
- ilustraţia – cu dimensiunile respective, atât lăţimea, cât şi înălţimea

1
Mass media si democratia. Pop Doru
11
- titlurile sau indicativul stabilit
- chenarele
- informaţiile necesare
Ca să nu ne oprim prea mult la specificitatea designului în presa scrisă, este util să menţionăm că acesta
include începând cu marginile şi fonturile, până la tipul de hârtie ales şi culoarea cernelii de tipar. Toţi
aceştia sunt factori importanţi care determină stilul ziarului, publicul ţintă, sau, cum afirmă Victor Vişinescu:
cartea de vizită prin care o publicaţie îşi dezvăluie micromediul identităţii sale: din cine e format, ca
profesionişti, ce au de comunicat, ca intermediari ai cititorilor, ce forţe valorice societale constituie
basorelieful numărului de ziar respectiv.

CONCEPTUL STATUTAR AL PUBLICAŢII PERIODICE

I. Date generale
Ziarul “Adevărul”, fondat în 1888, apare în noua formulă de la data de 25 decembrie 1989. Editorul
ziarului este Societatea pe acţiuni “Adevărul”, autorizată prin S.C. 79/1991 a Judecătoriei sectorului 2 şi
înmatriculată la Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti, subnr.140/2964 din 16 mai 1991. Marca
ziarului “Adevărul” este înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci sub nr.18332, din 22 iunie
1992.

II. Obiectivele ziarului


1. ADEVĂRUL este un cotidian naţional independent. El este în afara oricăror influenţe politice,
economice, financiare, de grup ori personale – interne sau din exteior. ADEVĂRUL nu face politica nici
unui partid. Ca o garanţie a statutului său de independenţă, redactorii ziarului nu pot fi membrii
vreunui partid politic.
2. ADEVĂRUL promovează valorile democraţiei şi statului de drept, susţine instaurarea economiei
de piaţă. El acţionează în apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, definite în
Constituţie şi în documentele internaţionale la care România este parte. Ziarul este împotriva oricăror
forme de extremism şi îşi propune promovarea toleranţei în viaţa socială şi politică, a respectului pentru
opiniile civile şi politice.
3. Potrivit însuşi titlului său, ADEVĂRUL oferă o imagine corectă a vieţii, fără prejudecăţi, în acord
deplin cu realitatea.
4. ADEVĂRUL şi-a ales ca deviză articolul 16 din Constituţie: “Nimeni nu este mai presus de lege”
– definindu-se ca un cotidian angajat în promovarea legalităţii şi a justiţiei sociale. El are o atitudine critică
atât faţă de Putere, cât şi faţă de Opoziţie, considerând drept unic criteriu de judecare a faptelor raportarea
lor la prevederile legii şi la principiile morale.
5. ADEVĂRUL se adresează cititorilor din toate categoriile sociale. El îşi propune să contribuie la
prevenirea momentelor de tensiune, să înlesnească înţelegerea şi încrederea mutuală.

III. Principiile de bază ale activităţii redacţionale


1. În activitatea redacţională se va face o diferenţiere clară între ştiri şi opinii, evitându-se orice
confuzie între ele. Ştirile sunt fapte şi date, iar opiniile sunt exprimarea unor gânduri, idei, credinţe sau
judecăţi de valoare. Opiniile sub forma comentariilor asupra evenimentelor sau acţiunilor unor persoane
sau instituţii nu trebuie să vizeze o negare sau o ocultare a realităţii faptelor.
2. În spiritul respectului pentru adevăr, faptele sunt prezentate astfel încât cititorii, luând cunoştinţă de
informaţiile şi punctele de vedere diverse, să-şi poată forma propriile convingeri.
3. Ziariştii nu se substituie instituţiilor şi puterilor publice. În consecinţă, exercitarea atribuţiilor lor nu
trebuie să condiţioneze sau să influenţeze desfăşurarea actului de justiţie. Ziarul respectă principiul
prezumţiei de nevinovăţie, evitând să publice comentarii şi luări de poziţie asupra unor cauze aflate pe rol
în justiţie. Aceasta nu exclude relatările obiective asupra faptelor în evoluţia lor.
4. Ziarul îşi asumă răspunderea morală şi de altă natură pentru conţinutul ştirilor şi articolelor publicate
şi asigură dreptul la replică al celor avizaţi, în urma analizei în Consiliul Director.

12
5. ADEVĂRUL respectă dreptul cetăţenilor la o viaţă privată şi este conştient că persoanele cu funcţii
în viaţa publică au dreptul la protecţia vieţii lor private, în afara cazului în care aceasta poate avea urmări
asupra vieţii publice.

IV. Regulile de conduită profesională şi etică a redactorilor ADEVĂRULUI


1. Ziarul ADEVĂRUL îşi apără şi protejează redactorii în exercitarea corectă şi onestă a atribuţiilor
lor, inclusiv asigurându-le asistenţă juridică. La rândul lor, redactorii săi vor da dovadă de fidelitate faţă
de ziar, se vor comporta corect şi demn, apărând prestigiul firmei ADEVĂRUL.
2. Redactorii sunt datori să asigure ca informaţia publicată să fie reală, corectă şi completă. Zvonurile
nu trebuie confundate cu ştirile. Titlurile trebuie să reflecte cât mai fidel conţinutul faptelor şi datelor
prezentate. Redactorii nu vor prezenta raţionamentele lor drept fapte. Ei nu vor ascunde sau distorsiona
informaţia.
3. Este o obligaţie primordială verificarea temeinică a informaţiei. Dacă verificarea nu este posibilă,
informaţia se publică sub o rezervă explicită în acest sens.
4. Redactorii vor veghea asupra confidenţialităţii surselor de informaţii, dar şi asupra datelor şi faptelor
de care au luat cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor lor. Confidenţialitatea surselor de informaţii este
garantată de documentele C.S.C.E., la care România este parte.
5. În cursul anchetelor publicistice, redactorii vor respecta cu stricteţe principiul de drept “Audiatur
et altera pars”, ascultarea şi a celeilalte părţi.
6. În relaţiile pe care redactorii, în exercitarea profesiei, le întreţin cu autorităţile publice sau cu diverse
sectoare economice şi firme, sunt interzise orice înţelegeri care ar putea afecta imparţialitatea sau
independenţa ziarului. Redactorii nu vor uza de statutul lor pentru obţinerea de beneficii şi promovarea
intereselor proprii.
7. Redactorilor ADEVĂRULUI le este interzis să publice în ziare şi reviste concurente. Orice
colaborare externă va putea avea loc doar cu aprobarea directorului ziarului.
8. Încălcarea principiilor enunţate mai sus atrage răspunderea administrativă, materială, penală sau
civilă, după caz.

V. Organizarea Redacţiei şi relaţiile cu Editorul


1. Conducerea redacţiei şi ziarului ADEVĂRUL este o conducere colegială. Ea este asigurată de un
Consiliu Director, format din 5 persoane – directorul ziarului, redactorul-şef, redactorii-şefi adjuncţi, alţi
membri ai redacţiei.
2. Directorul ziarului este reprezentantul Redacţiei în relaţia cu Editorul şi el îşi asumă răspunderea
pentru tot ce apare în ziar.
3. Directorul ziarului este validat în post de Consiliul de Administraţie, în urma prezentării candidaturii
sale de către Adunarea Redactorilor.
4. Componenţa Consiliului Director se hotărăşte de către Adunarea Redactorilor, prin vot deschis, cu
majoritate simplă, pe baza propunerii directorului ziarului şi este validată de Consiliul de Administraţie.
5. Consiliul Director este ales pe o perioadă de doi ani.
6. Consiliul Director hotărăşte prin consens asupra orientării ziarului în toate chestiunile importante
ale vieţii politice, economice, sociale, culturale.
7. Consiliul Director elaborează toate propunerile care privesc personalul redacţiei, propuneri
prezentate apoi de directorul ziarului Consiliului de Administraţie spre aprobare.
8. Redacţia este structurată pe departamente. Personalul redacţional răspunde pe cale ierarhică pentru
îndeplinirea atribuţiilor încredinţate.

VI. Validitatea Statutului


1. Statutul ziarului ADEVĂRUL a fost întocmit luând în considerare prevederile
Constituţiei României privind dreptul la informaţie şi libertatea de exprimare, Rezoluţia
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica ziaristică, precum şi documentele
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

13
2. Acest statut devine valid cu condiţia aprobării sale cu cel puţin două treimi din voturile membrilor
Adunării Redactorilor. Anularea sau amendarea sa sunt subiectul unei proceduri similare.”
CARACTERISTICA ŞI PARTICULARITĂŢILE INFORMAŢIEI DE PRESĂ:
1. Informaţia este conţinută într-un mesaj sau semnal care reflectă starea unui sistem, a mediului
în care acesta funcţionează şi care aduce receptorului un plus de cunoaştere.
2. Informaţia are un caracter de noutate, altfel nu este informaţie. Informaţia care este depăşită,
inexactă sau greu de înţeles nu va fi utilă sau nu va avea multă valoare pentru receptor. Cerinţele
informaţionale ale sistemului informaţional al oricărei organizaţii vizează informaţii de calitate,
care să devină valoroase pentru adoptarea deciziilor.
Acestea sunt doar câteva motive pentru care trebuie să privim calitatea informaţiei sub trei
dimensiuni: timp, conţinut şi formă. Fiecare dintre cele trei dimensiuni calitative ale informaţiei
are mai multe planuri de exprimare.

Dimensiunea - timp; forma; continut;


Promptitudine: Informaţia trebuie să fie furnizată atunci când este necesară, la momentul
oportun.
Actualitate: Informaţia trebui să fie actuală la momentul transmiterii;
Frecvenţa: Informaţia trebuie furnizată de câte ori este cerută;
Moment de timp: Informaţia furnizată la un moment dat poate să reflecte evenimente derulate
într-o perioadă de timp trecută, prezentă sau viitoare.

Forma:
Claritate: Informaţia trebuie furnizată într-o formă inteligibilă la receptor;
Nivel de detaliere: Informaţia trebuie exprimată într-o forma detaliată sau sumară;
Secvenţialitate: Informaţia poate fi aranjată în secvenţe predeterminate;
Mod de prezentare: Informaţia poate fi prezentata într-o formă orală, numerică, grafică sau în
alte forme;
Suport: Informaţia trebuie furnizată în forma de text (documente scrise), grafice, video sau alte
suporturi.

Continut:
Acurateţe: Informaţia trebuie să reflecte corect evenimentul pe care îl descrie, să fie lipsită de
erori;
Relevanţa: Informaţia trebuie să fie legată de cerinţele informaţionale ale unui receptor pentru o
situaţie specifică;
Completitudine: Informaţia trebuie să acopere toate cerinţele informaţionale ale sistemului
managerial la un moment dat;
Conciziune: Trebuie furnizate numai informaţiile cerute, de care este nevoie pentru
fundamentarea deciziilor;

14
Obiectiv: Informaţia poate avea un scop mai general sau mai limitat, un interes intern sau extern,
o direcţie ascendentă sau descendentă;
Performanţa: Informaţia poate dezvălui performanţa prin măsurarea activităţii îndeplinite, a
programului realizat sau a resurselor acumulate.Informaţia trebuie să reflecte corect evenimentul
pe care îl descrie, să fie lipsită de erori;
În fiecare etapă informaţiile prezintă anumite caracteristici specifice, motiv pentru care tratarea
calitativă a acestora trebuie să se facă distinctiv.

În procesul culegerii apar ca importante: noutatea, autenticitatea şi exactitatea.


Noutatea informaţiei reprezintă unul din principalele elemente definitorii ale acesteia.
Asigurarea caracterului de noutate se realizează prin organizarea culegerii informaţiilor, care
reflectă toate abaterile de evoluţie şi comportament ale sistemului analizat de la parametrii
funcţionali prestabiliţi.
Autenticitatea informaţiei se referă la modul cum informaţia reflectă fenomenul real. Pentru a fi
autentică, o informaţie trebuie să se refere direct, să fie o reflectare directă, o umbră a fenomenului
real. Aceasta caracteristică este asigurată prin organizarea culegerii informaţiei cât mai aproape de
locul producerii fenomenului. Deteriorarea autenticităţii poate avea loc atunci când obţinem
informaţii prin asimilare, deducţii, calcule teoretice etc. Autenticitatea informaţiei asigură
posibilitatea utilizării ei eficiente în managementul fenomenului sau procesului productiv.
Utilizarea unei informaţii neautentice în procesul de conducere poate provoca prejudicii foarte
grave, deoarece sistemul de conducere are nevoie de cunoaşterea comportamentului particular al
fenomenului care trebuie cercetat şi nu a unui comportament oarecare ce poate impune o corecţie
de altă natură.
Exactitatea informaţiei se referă la modul în care sistemele de măsurare a dimensiunilor
fenomenelor sau proceselor economice asigură reflectarea integrală a acestora. Pentru
caracteristicile de tip discret, exactitatea depinde atât de siguranţa aparatelor, cât şi a metodelor de
măsurare folosite. În general, sistemele informaţionale operează cu caracteristici discrete, lucrul
cu caracteristici continue fiind aproape imposibil. Din acest motiv, caracteristicile continue care
apar în sisteme sunt transformate în mărimi discrete prin metode care folosesc sisteme de măsurare
segmentată. În acest caz intervine problema adaptării unei anumite aproximări de care depinde şi
exactitatea informaţiei.
Exemplu: un sondaj de opinie se va exprima în procente, iar populaţia se va exprima în număr de
locuitori.

15
III. ZIARUL – EXPRESIE CURENTĂ A PRESEI TIPĂRITE (4 ore)

1. Să relateze despre tipurile de ziare și caracteristicile lor


2. Să determine criteriile de clasificare ale ziarelor
3. Să estimeze corelaţia funcţională dintre structura externă şi cea internă a ziarului

Tipologia ziarelor
Ziarul este cea mai răspândită categorie de presă tipărită. Ziarul domină piaţa periodicelor. În general,
conţinutul lor este universal, de tip "magazin", adică o publicaţie enciclopedică. Universalitatea este
elementul de bază al unui cotidian, iar intenţia lui este de a cuprinde maximal întreaga dimensiune a realităţii
şi de a răspunde tuturor dorinţelor unui cititor.
Deşi ziarul se confundă în limbajul comun cu presa tipărită, totuşi, cel mai adesea, publicul face
diferenţa dintre un ziar şi o revistă sau orice altă tipăritură periodică prezentată sub forma unui ziar. Definiţia
ziarului este, în mod obişnuit, următoarea: Orice produs mediatic, tipărit pe un suport de hârtie( de calitate
joasă), cu o frecvenţă exactă, nu mai mare decât odată pe lună, este realizat de o echipă de profesionişti şi
este destinat unui public larg, în general, non-profesionist se numeşte ziar.
Evoluţia calitativă şi cantitativă a ziarelor a condus la o diversificare enormă a publicaţiilor periodice
cotidiene, fapt care a impus necesitatea elaborării unor mecanisme de tipologizare a acestora. Orice tipologie
poate fi realizată doar în baza unor criterii anumite. În literatura de specialitate întâlnim mai multe criterii
de clasificare ale gazetelor, cele mai frecvente fiind echivalente cu caracteristicile de bază ale ziarelor, între
acestea:
Aria de distribuire,
Apartenenţa la un editor,
Diapazonul tematic,
Periodicitatea cotidiană,
Formatul,
Momentul apariţiei,
Principiului fiziologic/caracterul auditoriului,
Limba în care se editează ziarele,
Natura demersului,
Prezentarea grafică sau cromatica.
Vom insista asupra câtorva din ele.
Aria de distribuire/răspândire a ziarelor, în acest context deosebim ziare:
Internaționale – publicaţii periodice care se distribuie pe teritoriul a mai multor state. Preocuparea
acestei categorii de ziare nu este de a face obligatoriu lectura actualităţii din ţările unde este distribuită.
transnaţionale – publicaţii periodice care depășesc granițele unei țări. În cele mai dese cazuri este
mediatizată atât realitatea internaţională, cât şi cea din ţara „de baştină” a ziarului transnaţional. Pentru ca
ziarul să obţină statutul de transnaţional sunt necesare obiective comune la care ar nutri şi care ar interesa
mai multe popoare. De obicei, aceste obiective sunt determinate de anumite condiţii obiective, precum: un
trecut istoric comun, elemente de cultură comună, posedarea limbii în care se editează ziarul, interese
strategice politice sau economice etc. („Adevărul”, „Ziarul Naţional”, „Evenimentul Zilei”
„Komsomoliskaya pravda v Moldove”, „AiF v Moldove”, „Trud v Moldove”etc.). Astăzi în Republica
Moldova nu există ziare autohtone, care s-ar încadra în această categorie, dar pe piaţa noastră informaţională
circulă mai multe ziare de acest fel, majoritatea dintre ele avându-şi obârşia în Federaţia Rusă.
naţionale – publicaţii periodice care se distribuie pe întreg teritoriul unei ţări. Cotidianul naţional oferă
o perspectivă largă asupra realităţii şi urmăreşte scopul de a pune la curent publicul cu realitatea naţională
şi internaţională,
locale – 1. Presa locală reprezintă totalitatea publicațiilor periodice dintr-o anumită regiune/zonă,
care acoperă, sub aspect mediatic, arealul acesteia și valorifică masivul informațional potențial din acest
spațiu, al cărei diapazon tematic este axat prioritar pe dimensiunea socioculturală a realității de aici și se
adresează unui public concret. Aceste particularități conturează obiectivele, rolurile, funcțiile, tendințele de
dezvoltare și opțiunile ei de creație etc., din care rezultă specificitatea presei locale ca element mediatic cu
16
identitate distinctă. Imperativul proximităţii, care reprezintă mai fidel interesele şi problemele unei
comunităţi, este caracteristica de bată a presei locale. Ziarul local oferă ştiri utilitare cu caracter local,
comentarii şi note despre o realitate apropiată, „localizabil”. Tot din aceste considerente, dar şi datorită
reformei administrativ-teritoriale care a fost iniţiată în 1998 şi a funcţionat până în 2001, şi avut la bază
judeţele ca unitate administrativ-teritorială primară, şi-au făcut apariţia şi ziarele care se distribuie pe
teritoriul unor regiuni (ziarul Unghiul, care mediatizează realitatea şi se distribuie pe teritoriul raioanelor
Ungheni, Călăraşi, Nisporeni; Business-info azi Gazeta de Sud – Cimişlia, Hanceşti, Leova ș.a.). Viitorul
pare a fi însă acela al presei locale sau regionale. Pe de altă parte, localizarea se poate produce în acelaşi
timp cu o internaţionalizare a reţelelor mediatice: ziarele pot fi şi locale şi internaţionale, cu relativ puţine
schimbări, în ce priveşte structura, paginaţia, orientarea editorială şi chiar conţinutul.
Următoarea clasificare va avea la bază criteriul apartenenţa la un editor. Din această perspectivă,
ziarele pot fi divizate în:
oficiale sau de stat. – sunt ziarele care au în postură de fondatori diverse organizaţii de stat:
departamente, instituţii, etc. (departamentale: „Scutul Legii”, instituţionale „Academia”);
publice – sunt ziarele care au în postură de fondatori administraţia publică locală (ziarele administraţiei
publice locale: raionale)
private – sunt ziarele care au în postură de fondatori una sau mai multe persoane private („Timpul”,
„Jurnal de Chişinău”, Ziarul de Garda, Makler, Молдавские Ведомости, Коммерсант PLUS, Труд7,
Expresul de Ungheni, Комсомольская правда).
În această categorie se mai înscriu ziare ale:
partidelor şi formaţiunilor politice („Comunistul”,„ Socialiștii”);
organizaţiilor obşteşti („Vocea poporului”ș.a.);
organizaţiilor profesionale („Făclia” ș.a)
uniunilor de creaţie, fundaţiilor culturale („Literatura şi arta”, „Lanterna magică”);
confesiunilor religioase („Curierul ortodox”, „Altarul credinţei”).
Conform criteriului diapazonul tematic ziarele se împart în două grupe principale: generaliste şi
specializate. În general, presa cotidiană s-a dezvoltat ca un sistem de difuzare de informaţii generale. Presa
generalistă se caracterizează prin aceea că pune în circuitul informaţional informaţii dintr-o arie cât mai
largă de domenii, în principiu nici un aspect al realităţii nefiind exclus. Mai mult, unele ziare generaliste
încearcă să satisfacă interesele informaţionale atât ale publicului matur, cât şi ale tinerilor sau ale copiilor.
Cu acest scop, multe publicaţii periodice introduc pagini specializate, dedicate cititorilor de diverse categorii
de vârstă, lărgindu-şi, astfel, publicul ţintă. În acelaşi timp, nu se poate ignora faptul că primul ziar generalist
de factura moderna, „The Times”, a avut la origine un ziar de anunţuri comerciale.
Cotidienele specializate au apărut odată cu evoluţia interesului pentru anumite domenii, mai cu seamă
cele care privesc sistemul loisirului şi cel al economiei. Rubricile sale paginile specializate din corpul unor
ziare generaliste n-au mai asigurat explozia cererii de asemenea produse jurnalistice. Apariţia presei
specializate este efectul extinderii societăţii de consum. Pe de o parte, un public interesat în problematica
economică, după ce ideea de capitalism popular a devenit un fapt curent, iar pe de alta, tematica sportivă,
care a monopolizat un segment important al industriei de divertisment. Deosebim ziare specializate în
diverse domenii, aşa precum: economie, sport, turism, medicină, învăţământ, domeniul militar, etc.
O distincţie adesea operată în limbajul comun este aceea dintre presa populară şi presa serioasă.
Cotidianul popular s-a născut la mijlocul secolului XIX odată cu apariţia ziarului de 5 centime, „Le Petit
Journal”. El conţinea multă informaţie de fapt divers, redactată alert, puţine comentarii şi nu avea o culoare
politică definită. Preţul acestor publicaţii era mult redus în raport cu restul cotidienelor şi ele au câştigat un
public popular, ignorat până atunci de presa obişnuită.
Cu timpul, distincţia s-a mai atenuat în unele ţări, cum este Franţa, unde cotidianul popular nu mai are
astăzi un mare succes („France-Soir”, unul din puţinele sale expresii, se află într-un declin financiar
prelungit), dar continuă să fie relevantă în ţări ca Statele Unite, Germania sau Marea Britanic. Cel puţin în
Germania, diferenţa între presa populară (Boulevardprese), exploatând faptul divers, senzaţionalismul sau
tematica sportivă, şi presa serioasă este netă.
Sub forma tabloidelor, cotidianele populare şi-au găsit un nou suflu. Formatul lor redus, paginaţia
simplă, titlurile imense, paginile abundent ilustrate, conţinând texte condensate, urmărind senzaţionalul
17
atrage un public larga. Aceste ziare sînt preocupate mai mult să provoace emoţie decît să pună probleme
serioase. Depolitizate, în general, ele vizează un public eterogen, depăşind liniile de front de motivaţie
politică tradiţionale, deşi uneori manifestă simpatii de stânga, cum sunt cele britanice ("The Sun", în
special), populiste şi autoritar-etatiste. Reţeta lor este extrem de simplă, bazată pe exploatarea celor 4S
(sport, scandal, senzaţionalism, sex).(Apropo magazin)
În Germania, forma sa cea mai puţin ortodoxă, numită Boulevardpresse, care reprezintă peste un sfert
din piaţa cotidienelor, ca şi multe dintre tabloidele britanice, la fel de populare („The Sun” a atins în 1990
aproape patru milioane de exemplare vândute, mai precis: 3 936 de mii!), sunt la limita vulgarităţii. în
România, ea a fost demult depăşită, fără a exista o contrapondere în presa serioasă.
Generaliste – „Jurnali de Chişinău”, „Săptămâna”, „Moldova Suverană”, „Timpul”, ziarele publice,
etc.
Specializate – „Făclia”, „Makler”, „Literatura şi Arta”, „Altarul Credinţei”, Ziarul de Gardă, ziarele
departamentale, ale organizaţiilor profesionale, TV Programe, Şans, Sport curier, etc).
Următorul criteriu este şi periodicitatea cotidiană. Un ziar este în primul rând un cotidian, de unde
şi numele său, de altfel. Din perspectiva periodicităţii presei deosebim următoarele tipuri de ziare:
- cotidiene – ziare care apar în fiecare zi. Periodicitatea cotidiană presupune apariţia zilnică a ziarului,
însă şi produsele mediatice care apar mai mult de trei ori pe săptămână, de asemenea se încadrează în
categoria cotidienelor.
- săptămânale – ziare care apar o dată pe săptămână. Este tipul de ziare care, graţie diapazonului
tematic, naturii demersului, genurilor ziaristice, machetării, volumului, etc, se apropie de reviste.
- bisăptămânale – ziare care apar de două ori pe săptămână.
- lunare – ziare care apar o dată pe lună.
- bilunare – ziare care apar de două ori pe lună.
- trimestriale – ziare care apar o dată la câteva luni. Deşi aceste ziare pot să nu aibă o apariţie regulată,
în unele cazuri ele sunt percepute ca având funcţia unui ziar. Este vorba îndeosebi de periodicele unor
comunităţi restrânse.
Formatul, care a devenit în ultimul timp foarte variabil, de asemenea poate constitui criteriu de
clasificare a ziarelor. În baza criteriului respectiv, ziarele pot fi clasificate în două mari categorii: ziare de
format standard şi ziare de format tabloid. Formatul standard include următoarele tipuri:
- A2 – formatul mare, care astăzi tot mai rar poate fi întâlnit pe piaţa noastră informaţională. E
cazul ziarului Literatura şi Arta, Moldova Suverană.
- A3 – semiformatul, dimensiunile căruia reprezintă o reducere la jumătate din formatul mare.
Este cel mai frecvent format utilizat de ziarele din Moldova.
- A4 – dimensiunea paginii constituie o pătrime din formatul mare şi este folosit cu precădere
de ziarele cu circulaţie închisă: şcolăreşti, comunitare, ale ONG-urilor, etc.
Astăzi, găsim formate noi, aşa-numitele tabloide, care sunt între două formate. Ele sunt utilizate, de
către presa de divertisment.
În lume există şi alte tipuri de formate. În Germania, de exemplu, sunt încetăţenite următoarele
formate:
- nordic – cel mai mare dintre formatele de ziare germane
- renan – formatul mediu, care este utilizat, în general, de ziarele de prânz sau de cele cu o
circulaţie locală.
- berlinez – cel mai mic format de cotidiene.
Fiecare dintre aceste formate are avantajele şi dezavantajele sale. Formatul mare, încetăţenit abia la
mijlocul secolului XIX, are avantajul unei expuneri rapide şi cvasi-complete a sumarului chiar pe prima
pagină. Dar el este greu maniabil la lectură şi dificil de paginat. Semiformatul, în schimb, este uşor de
lecturat, oferă avantajul unei clarităţi sporite şi a unei prezentări şi puneri în pagină mai simplificate, dar nu
asigură însă şi varietatea punerii în pagină.
După momentul apariţiei avem ziare de dimineaţă, de zi şi de seară. Primele sunt cele mai extinse,
în timp ce ziarele de seară par a fi peste tot în declin, suferind cel mai mult de pe urma concurenţei mediei
electronice. Ziarul de dimineaţă are încă privilegiul de a răspunde unor reflexe sociale. Ziarele de dimineaţă
fac lectura zilei anterioare. Ele sînt tipărite în timpul zilei şi difuzate dimineaţa devreme. Ele pot concura
18
încă cu mediile electronice, prin calitatea lor de a fi pe piaţă la prima oră a dimineţii. În plus, acestea au
privilegiul consistenţei, fie pentru că pot fi analizate mai cu atenţie, fie pentru că discursul lor este mai
reflexiv.
Ziarele de seară, care apar de fapt, puţin după prânz, sunt specifice marilor aglomeraţii urbane. Ele
trebuie să fie rapid difuzate, întrucât au un timp mai scurt pentru a fi expuse la vânzare. Evoluţia lor este
contradictorie, în funcţie de ţară şi de cutumele fiecăreia. În timp ce, în Europa continentală, ziarele de seară
pierd teren, în Japonia şi SUA au încă o pondere însemnată. Există ziare care au două ediţii în aceeaşi zi,
dar această practică nu este foarte răspândită. La momentul actual, pe piaţa informaţională autohtonă nu este
înregistrat niciun ziar de seară, toate publicaţiile cotidiene fiind, în exclusivitate, de dimineaţă.
Conform principiului diapazonului fiziologic pot apărea ziare pentru: a) copii Florile dalbe, b)
adolescenţi, c) tineret, d) maturi, e) pensionari. Tot în această categorie se înscriu şi ziarele pentru femei şi
cele pentru bărbaţi.
Un alt criteriu de clasificare poate servi şi limba în care se editează ziarele. În Republica Moldova
avem ziare care apar în limbile: română, rusă, ucraineană, găgăuză, bulgară, idiş. Unele publicaţii cotidiene
apar atât în limba română, cât şi în rusă. De la 90 încoace s-au înregistrat mai multe încercări de a edita ziare
bilingve. Aceste tentative însă nu au avut succes, practica ziarelor bilingve aproape dispărând. Cu toate
acestea, astăzi în Republica Moldova mai există ziare bilingve, toate acestea, fără excepţie, fiind publicitare.
Un alt criteriu este natura demersului. În general, ziarul are un conţinut specific, care este destinat
unui public larg, de cele mai multe ori nespecializat. Această caracteristică a ziarului solicită materiale de o
mărime rezonabilă, scrise într-un stil accesibil. Natura demersului unui ziar reiese din preocuparea acestuia
de a face lectura actualităţii, indiferent care ar fi aceasta. Evident, în felul în care reproduc actualitatea
imediată, se disting demersurile jurnalistice şi se construieşte identitatea unui ziar.
Există ziare care acordă o importanţă principală micii actualităţi: faptului divers de diverse feluri,
informaţiilor utilitare, evenimentelor mărunte etc. Această preocupare este specifică îndeosebi ziarelor
locale şi presei populare. Demersul jurnalistic este caracterizat de prezenţa articolelor de mici dimensiuni,
informative, cu puţine comentarii.
Există ziare care îşi construiesc demersul în jurul marii actualităţi. Este vorba îndeosebi de marile
afaceri politice naţionale sau internaţionale. O presă mai reflexivă, în care articolele de analiză şi opinie au
o pondere semnificativă. De asemenea, articolele informative sunt naraţiuni mai extinse şi elaborate.
O caracteristică esenţială a unui ziar, dar şi criteriu de tipologizare (atât în raport cu alte categorii de
periodice, cât şi în raport cu alte produsele similare) este prezentarea grafică sau cromatica. De-a lungul
anilor, prezentarea grafică nu s-a schimbat în mod esenţial, atât că, graţie progresului tehnologic, a fost
posibilă diversificarea acesteia prin introducere design-ului color. Elementele vizuale care disting un ziar în
raport cu ale categorii de periodice, sunt: capul sau titlul ziarului cu toate atributele necesare (motto, siglă,
date biografice ale ziarului, etc), paginaţia, machetarea, corpul literelor, tiparul, iconografia, titrajul, tipul
de hîrtie etc.

Structura ziarelor
În ciuda a ceea ce se crede de obicei, ziarul are o structură internă foarte riguroasă, fiind organizat pe
pagini şi rubrici. Există o ierarhie a paginilor, indiferent aproape de intenţiile redacţionale. In cazul ziarului
clasic, coperţile, respectiv, pagina întâi şi pagina ultimă, sînt întotdeauna paginile cele mai importante.
La rândul ei, prima pagină, ceea ce în engleză se numeşte front page, este organizată de o manieră
extrem de precisă. Există câteva tipuri de structurare a primei pagini a ziarelor:
1. Clasică,
2. Tabloidă,
3. Informativă
Întotdeauna, prima pagină, numită în jargonul presei anglo-saxone front page, cuprinde mai întâi capul
sau titlul ziarului. Trebuie remarcată priza la eveniment a paginii. Front page este pagina care se face ultima,
cu titlurile cele mai mari şi agresive, adesea în culori. Există de altfel astăzi o tendinţă foarte apăsată către
aglomerarea primei pagini şi către un ton provocator. Faptul arată rolul publicitar ale acesteia: prima pagină
oferă imaginea ziarului.

19
Conceptul clasic al primei pagină impune câteva reguli tradiţionale. Orice ziar acordă o mare
importanţă articolului de deschidere a numărului, plasat cel mai adesea imediat sub capul ziarului, în stânga
sau în centru. Sumarul ziarului ocupă de asemenea un spaţiu privilegiat, alături de articolul care deschide
numărul. Prima pagină mai conţine de asemenea o fotografie, foarte expresivă, fie în raport cu articolul de
deschidere, fie exprimând o temă de mare actualitate. Apoi, prima pagină mai poate conţine informaţiile de
o anumită importanţă, care au venit la redacţie în ultimele momente, cu puţin înaintea închiderii ediţiei şi
care n-au putut fi amînate. În unele cazuri, prima pagină mai conţine o grafică, pe teme de actualitate, şi o
tabletă, foarte scurtă, de mare efect. La fel, în multe cazuri, deasupra titlului ziarului, în aşa-numita manşetă,
sunt trecute titlurile articolelor cele mai importante din interiorul ziarului.
Conceptul tabloidelor este de natură publicitară şi are menirea să „atragă ochiul”: multe fotografii
mari cu mici legende care intrigă. Este o tendinţă de apropiere cu revistele de divertisment.
Conceptul informativ utilizează prima pagină la fel ca şi pe celelalte.
Cealaltă copertă a ziarului, ultima pagină, este cu mult mai puţin riguros alcătuită. Rolul său este acela
de pagină pentru ultimele evenimente, de reportaje sau de ştiri externe. Uneori, această pagină este neglijată
şi nu are o identitate clară.
Interiorul ziarului este organizat tematic, în funcţie de pagini şi rubrici. Cuprinde pagini de actualităţi,
pagini de analize (feature) şi pagini editoriale. Tendinţa de astăzi de a de-rubriciza paginile, în favoarea
evenimentului.
Indiferent de ziar sau de rubricaţie, orice pagină de ziar are câteva câmpuri de forţă: fondul paginii, în
stânga, sus, contra-pagina., rubricaţia. întotdeauna, rubricile focalizează atenţia, fie că sînt rubrici
redacţionale sau de autor. Cele ale redacţiei au menirea de a distribui informaţiile de o anumită natură, de
obicei, redactate sub forma unor ştiri scurte. Rubricile de autor însă reprezintă dorinţa redacţiei de a
semnaliza un articol care se diferenţiază de restul paginii prin numele autorului.
Dimensiuni standard de hârtie format A

Share
ISO 216 este un standard care specifică mărimile formatelor de hârtie folosite de
majoritatea țărilor, printre care și România şi a fost introdus în 1975. Cel mai comun format este
A4.
Dimensiunile standard de hârtie sunt împărţite în 2 grupe : format A şi format B
Mai jos vă prezentăm formatul tip A şi dimensiunile în milimetrii, inch şi points
Formatul A
Formatele din seria A au raportul dintre lungime și lățime , acestea fiind rotunjite la cel mai
apropiat număr întreg. A0 a fost definit ca având suprafața de 1mp. Formatele următoare sunt
aproximativ jumătate din formatul precedent, ca suprafață. Formatul cel mai folosit în America
de Nord, Letter (8½ × 11 inch, 216 × 279 mm), este aproximativ cât A4.
Dimensiuni în
Codul Dimensiuni în Dimensiune
milimetri
ISO inch (in) în puncte (pt)
(mm)
4A0 1682x 2378 66.22 x 93.62 4768 x 6741
2A0 1189x 1682 46.81 x 66.22 3370 x 4768

20
A0 841x 1189 33 x 46.81in 2384 x 3370
A1 594x 841 23.39 x 33in 1684 x 2384
A2 420x 594 16.54 x 23.36 1191 x 1684
A3 297x 420 11.69 x 16.54 842 x 1191
A4 210297 8.27 x 11.69 595 x 842
A5 148x 210 5.83 x 8.27 420 x 595
A6 105x 148 4.13 x 5.83 298 x 420
A7 74x 105 2.91 x 4.13 210 x 298
A8 52x 74 2.05 x 2.91 147 x 210
A9 37x 52 1.46 x 2.05 105 x 147
A10 26x 37 1.02 x 1.46 74 x 105

21
22
PUBLICITATEA ÎN PRESA SCRISĂ ȘI ELECTRONICĂ
Publicitatea se ocupă cu promovarea bunurilor, serviciilor, companiilor și ideilor, de cele mai
multe ori prin mesaje plătite. Scopul direct ale acestor mesaje este stimularea dorințelor clienților
potențiali, și formarea asociațiilor pozitive în legătură cu produsul sau compania promovată, scop
care este atins prin folosința metodelor de manipulare psihologică mai mult sau mai puțin subtile.
Este forma de comunicare care are ca scop, direct sau indirect, promovarea bunurilor şi serviciilor
pentru vânzarea lor consumatorilor indiferent de mijlocul de comunicare utilizat. Publicitatea
îmbracă multe forme şi foloseşte toate suporturile media, tipărite (ex. Reviste şi ziare), radio, T.V.,
cinematografe, panouri, telefon şi text. Publicitatea reprezintă un concept foarte larg: este vorba
atât de publicitatea la scară mare adresată tuturor, cât şi de comunicările persoanale făcute unui
individ.
Chiar daca ziarul este unul dintre cele mai vechi si mai importante surse de informare si publicitate,
el inca joaca un rol important in promovarea tuturor companiilor.Anunturile in ziare pot aduce un
numar mare de doritori pentru serviciile oferite sau pentru lucrurile vandute, acestia fiind clienti
relevanti si interesati de produsele tale.Diferenta fata de marile site-uri de anunturi gratuite este
aceea ca pe marile site-uri vizitatorii pot uneori doar sa se intereseze si sa sune aleatoriu, fara a fi
100% interesati de ceea ce vrei sa oferi, pe cand atunci cand anuntul este dat in ziar, clientii care
te vor contacta sunt direct interesati de serviciile oferite.

Accesibilitatea ridicata atunci cand decideti sa folositi serviciile oferite de presa scrisă, puteti
mult mai usor sa redactati un scurt anunt pentru ziare si sa il trimiteti la o agentie precum
Mediapress, decat sa pregatiti ca firma un spot publicitar sau sa ma ocupati de inscrierea anuntului
pe site-urile online (manual).

Flexibilitate ridicata datorita faptului ca ziarele ofera posibilitatea de a modela anuntul la nivel
de forma,continut sau pozitionare, spre deosebire de site-urile online.De asemenea, daca doriti sa
modificati ceva la anunturi, puteti face asta in doar cateva zile sau chiar ore, pe cand in mediul
online, un anunt dat ramane asa pentru o lunga perioada de timp, in functie de site-ul ales pentru
postare.

Fidelitatea clientilor este rezultatul unei stranse relatii intre client si publicatia respectiva.Ziarele
nationale livreaza aproximativ 92% din tiraj in baza abonamentelor, asa ca publicarea de anunturi
in ziare poate fi cea mai simpla metoda de a avea credibilitate in fata clientilor.

Impact ridicat datorita faptului ca anunturile din ziare ofera accesul la mai multi adulti decat ar
putea oferi o reclama de 20 de minute la o televiziune.Pe langa acest lucru, cuvintele scrise raman
in ziar si pot fi accesibile oricand, pe cand reclama este doar ceva momentan, ce nu este usor de
accesat oricand (odata terminata reclama, informatia nu mai devine accesibilia).

Tipuri de publicitate
Obiectivele publicității se pot clasifica după scop: acela de a informa, de a convinge sau de a
reaminti. Confruntate cu un mediu în continua dezvoltare și cu o concurență tot mai puternică
intreprinderile și-au diversificat și multiplicat formele de realizare a publicității. Acestea pot fi
grupate, în funcție de o serie de criterii validate de practică, astfel:
a)În funcție de obiectivul vizat de mesajul publicitar, se disting publicitatea de produs(serviciu),
care scoate în evidență caracteristicile acestuia, utilitatea lui în consum; publicitatea de marcă;
publicitatea instituțională, axată pe intreprindere;
b)În funcție de aria geografică de raspândire a mesajului, publicitatea poate fi locală, regională,
națională și internațională;
23
c)După destinatarul mesajelor publicitare se pot delimita: publicitatea destinată consumatorilor
(utilizatorilor) finali, publicitatea destinată intermediarilor;
d)După tipul mesajului difuzat, publicitatea poate fi de natură factuală și de natură emoțională;
e)În funcție de efectul intenționat, publicității i se poate atribui fie o acțiune directă, cu efect
imediat, fie una întârziată, cu efecte ce urmează a se produce în timp.
f)După sponsor, publicitatea se diferențiază în funcție de agentul finanțator, care poate fi
producătorul, intermediarul sau alți agenți economici.
g)În funcție de influența exercitată asupra cererii, publicitatea poate fi destinată fie influențării
cererii primare, fie influențării unei cereri selective, contribuind la deplasarea cererii pentru o
anumită marcă.
Succesul unei campanii publicitare in presa scrisa, depinde in mare masura, ca si in cazul
celorlalte medii, in principal de trei lucruri: calitatea creatiei publicitare sau a mesajului, calitatea
planning-ului si calitatea strategiei de abordare.
Iata cateva idei de retinut:
1. O campanie publicitara in presa trebuie exploatata la maxim, atat din perspectiva selectiei
strategice, cat si din aceea a parteneriatelor pe termen lung;
2. Public diferit, creati mesaje diferite;
3. Cand apelati la agentii de publicitate, cereti sa vi se faca o analiza si o strategie a vizibilitatii in
contextul concurential al monopolizarii atentiei;
4. Nu ignorati nici avantajele promovarii si prin advertoriale.
Daca sunteti atrasi de aflarea altor tehnici de promovare in presa scrisa si de studii de caz
comparative, nu ezitati a ne contacta...
 Publicitatea prin poşta electronică include e-mail, SMS (mesaje text), MMS (mesaje multi
media) etc. Acest tip de publicitate poate fi sau nu personalizată.Publicitatea care nu este
personalizată reprezintă o trimitere în masă către cât mai multe persoane posibil.
Publicitatea personalizată constă într-un mesaj personalizat trimis pe o adresă de e-mail a unei
persoane sau direct pe telefonul mobil. Acest tip de publicitate este din ce în ce mai folosit de
comercianţi. Trimiterile publicitare nesolicitate sunt cunoscute sub denumirea de spam.
 Particularităţile publicităţii prin poşta electronică:
Trimiterile publicitare prin poşta electronică sunt interzise cu excepţia cazului când există
consimţământul prealabil, liber, specific şi informat.
Vânzătorul va trebui să facă dovada că ţi-ai dat acordul pentru primirea mesajului.
Dacă nu mai doreşti să primesti astfel de mesaje şi îţi exprimi voinţa în acest sens, vânzătorul va
trebui să respecte acest lucru.
Mai mult, vânzătorul trebuie să respecte ansamblul regulilor referitoare la protejarea vieţii private
şi utilizarea datelor personale.

24
PROCESUL DE DOCUMENTARE ȘI REDACTARE ZIARISTICĂ
Genul ziaristic poate fi ales de ziarist după documentarea tematică sau poate sai fie indicat de
redacție înraport de necesitățile ziarului.Indiferent cînd se produce optiunea p/u un gen sau altul,
redactarea este imposibilă fără documentare.Documentare nu este doar o simplă descoperire,
culegere, selecție a unor fapte, idei, dar este o permanentăstare de viață a ziaristului.
Obiectul documentării este acumularea de fapte care nu apar în paginile ziarului la întîmplare.
Faptul ziaristic este întotdeauna ceva unic.
Inducția ca metodă în timpul documentării
Reflectarea în presă a realității sub forma situațiilor concrete de viață transformate în fapte
ziaristice determinărolul important pe care îl deține metoda inductivăde cunoastere.

Metoda inductică
- trecerea de la particular la general
Metoda inductivă conduce la concluzii corecte numai în cazul în care sunt respectate cîteva condiții
metodologice:1)Unghiul de abordare să fie clar 2)
Clasificarea datelor reieșite din experiență să aibă fundamentare științifică 3)Să fie stabilite
cauzele, iar evenimentul să fie tratat în mod sistematic.

În documentarea ziaristică, spre deosibire de cea științifică, este specifică selecția faptelor. Față
de folosireametodei inductive în știință, inducția în ziaristică nu își propune stabilirea adevărului
teoretic. Ziaristicaurmărește esenșialul prin intermediul manifestărilor singulare, păstrînd
specificitatea particularului.
11
Colectarea informației
1)Observația (Faptele trăite de reporter însuși. Descriere celor văzute) Observația poate fi făcută
din interior, adică jurnalistul participă nemijlocit la eveniment și din exterior,adică jurnalistul
urmărește evenimentul ca martor). 2)Lectura și studierea documentelor
3)Experimentul Modelarea unei situații de către ziaristul insuși p/u a o înțelege mai bine șia a o
prezenta cititorului cît mai accesibil.4)

Interviul/sondajul
Depistarea argumentelor în timpul documentării

Una dintre condițiile fundamentale ale succesului creației jurnalistice, a eficienței sale, o constituie
soliditateaargumentării. Demonstrația are ca scop convingerea și se referă la real, la necesar, adică
urmăreștecertitudinea și operează cu adevăruri. Argumentarea are ca scop persuasiunea, adică
puterea de a
convinge pe
cineva să creadă sau să facă un anumit lucru.

Etapele de documentare și redactare

a)Documentarea specială

Documentarea specială parcurge cîteva faze succesive, ziaristul apelînd la sursele de care are
nevoie.
Etapele:1) Alegerea tematicii și stabilirea ideii ziaristice.
2)Studiul documentelor oficiale și a legislației.
3)Stabilirea intențiilor ziaristice speciale.
4)Stabilirea planului argumentațional.
5)Scrierea, redactare textului.b)
25
Documentarea generală
La etapa de documentare generală se urmăresc 3 grupe de surse:
1)Surse privind dezvoltarea socială, politică, economică, contemporană din țară și din străinătate.
2)Documentele oficiale, politice și legislația.
3)Studierea opiniei publicului.
4)Internetul și, în mod special,
blog-urile.
5. Știrea.

Este cel mai frecvent gen publicistic şi reprezintă o veste care aduce o noutate de interes uman,
considerată suficient de importantă, incitantă de jurnalist pentru a o relata cititorilor săi.  O ştire
bună trebuie să întrunească nişte calităţi: claritate, concizie, acurateţe.  Ele trebuie să fie complete,
dar nu exhaustive şi trebuie redactată într-un stil riguros, clar şi precis, lipsit de ambiguitate, dar
nu şi de expresivitate. Trebuie să se respecte regulile imparţialităţii şi credibilităţii. Despre un
eveniment nu se poate spune totul, dar trebuie spus suficient, în așa fel încît nici o
întrebareimportantă să nu rămînă fără răspuns.
Știre-comunicare scurtă, operativă a unui fapt sau a unui proces social. Știre-o „noutate”, relatarea
unor evenimente recente.Pentru ca această noutate să nimerească în paginilepresei, ea trebuie să
fie actuală importantă, semnificativă, neobișnuită.
Știrea reprezintă o relatare concisă a unor fapte, evenimente, idei semnificative de actualitate, ce
prezintă interes p/u publicul larg. Știrea ia naștere la confluența a 3 elemente constitutive:
1)un eveniment care implică un anumit tip de acțiune
2)un mesaj(o informație) în care se relatează despre acest eveniment
3)un public căruia îi sunt adresate știrile prin intermediul mijloacelor de comunicare.
Elementele unei știri le contituie răspunsurile pe care jurnalistul trebuie să le găsească la
întrebările pe care,eventual, li i-ar pune cititorul:cine? (este autorul evenimentului),ce? (s-a
întâmplat),unde? (s-a desfășurat evenimentul),când? (a avut loc),de ce? (s-a putut întâmpla),
cum? (s-a desfăurat). Fără răspunsurile la aceste întrebări sau măcar la primele patru nu poate
exista o știre de presă.În funcție de aceste elemente se va alcătuiorice știre, a cărei structură conține
în mod obligatoriu introducerea sau capul știrii, a cărei denumire dinengleză- lead-este deseori
folosită și corpul, care dezvoltă introducerea.
Introducerea sau lead-ul știrii este nucleul informativ esențial, ce sintetizează principalele
informații. Corpulștirii conține datele care explică și aprofundează introducerea. In corpul știrii
sunt dezvoltate fiecare din punctele incluse în introducere, în aceeași ordine în care au fost
enunțate. Totodată corpul știrii trebuie săconțină explicații care ajută la situarea evenimentului,
faptului prezentat într-un context determinat, punându-se cititorul, asculătorul în legătură directă
cu antecedentele, circumstanțele acțiunii.
3 tipuri de redactare a știrii:

1)Piramida răsturnată/inversată = tehnica americană

Construcția unei știri de acest tip constă în prezentare în introducere a informației de bază, după
careurmează datele explicative, alte detalii care ajută la descrierea contextului. În introducere sînt
cuprinserăspunsurile la 2 din cele 4 întrebări fundamentale. În acest tip de construcție modalitatea
de expunerea conținutului urmărește următoarele scopuri: prezintă esența știrii captează interesul
cititorului înlesnește efectuarea unor modificări în pagina ziarului.
4
2)Piramida normală
În acest caz interesul cititorilor este captat prin acumularea succesivă de informații Elementul
principal este lăsat la baza știrii.
26
3)Tehnica combinată = tehnica „formă vagon” Această tehnică constă în enunțarea la început a
elementului esențial, după care se recurge la derulareacelorlalte elemente ce compun relatarea,
prezentarea iind întreruptă de scurte comentarii, asociații,comparații cu alte evenimente similare.
De obicei, această formă de redactare a știrii este untilizată însăptămînale.

Tipologia știrilor

I)Criteriul structural-
compozițional
1)Flash-ul

(știrea de agenție)

Caracteristicile acestui tip de știrsunt concizia și posibilitatea de areveni asupra enunțului


prinadăugarea unor elemente aflate
ulterior.2)

Știrea multiplă ( o știre din mai multeștiri)


3)Relatarea
(darea de seamă) Aceasta reprezintă o informațiedesfășurată despre un eveniment, oacțiune, o
manifestație, în cadrulcărora au fost examinate unul sau
mai multe aspecte de interes public.
Există 4 tipuri de relatări:informativă, stenografică, analitică,tematică.

4)Faptul divers
II)Criteriul temporal
1)Active (operative)
Sunt simultane cu evenimentul.
2)Pasive (istorice)
Se referă la
evenimente trecute. Ele
se justifică fie din cauza periodicității
publicației, fie datorită amînăriirelatării despre un eveniment p/u a ise cunoaște mai deplin
consecințele.Importanța evenimentului trebuie să
justifice o asemenea amînare.
3)

Anticipative (previzionare)
Se referă la evenimente previzibile.Anticiparea lor în presă trebuie să se explice prin interesul
deosebit pecare-l prezintă p/u public.
III)Criteriul spațial

1)Interne
(din raza teritoriului unde se
difuzează publicația)
2)

Externe
IV)Criteriul tematic
1)

27
Sportive2)

Stiintifice3)Politice4)

Etc.
V Din punct de vedere al canalului
1) Ziaristică
2)Radiofonică
3)Televizată
4)Online

16. TITLURILE ÎN SCRIERILE JURNALISTICE. DEFINIȚIE, FUNCȚIONALITATE,


TIPOLOGIE, ELEMENTE DE REDACTARE.
„Titlul constituie partea cea mai grea a meseriei de jurnalist. Nicăieri altundeva nu se concentrează
laolaltă atât de multe probleme în atât de puține cuvinte.” ( Schneider, Esslinger)
Aceeași autori subliniază cinci cerințe pe care trebuie să le îndeplinească un titlu bun:
- Mesajul trebuie să fie foarte clar
- Mesajul trebuie să fie excerptat din informația principală a articolului, nu din cea
colaterală
- Trebuie să existe o legătură între text și titlu
- Titlul trebuie să fie corect formulat și ușor de înțeles
- Titlul trebuie să încurajeze cititorul să citească, să fie incitant.
Desigur, aceste rigori stabilite de cercetătorii occidentali se aplică mai degrabă presei din America
sau din vestul Europei, unde presa informează pur și simplu. În cazul ziarelor românești, unde
informația propriu-zisă se asociază de obicei cu comentariul autorului articolului, unele dintre
aceste cerințe nu mai pot fi aplicate. Astfel, putem spune că jurnalistul român poate găsi un titlu
prin mai multe modalități față de un jurnalist occidental, însă, în ambele cazuri, cititorul își poate
da seama de genul și profilul publicației ( cultural, social, de scandal, etc.)
Autorii Manualului pentru ziariști din Europa Centrală și de Est identifică patru funcții ale titlului:
- Rezumă știrile
- Marchează importanța articolelor
- Sunt elemente care atrag atenția în design-ul unei pagini
- Îl determină pe cititor să citească ziarul
Legătura dintre titlu și text poate fi conturată prin următorul citat: „orice titlu are sens, dar el nu
are încă și o semnificație, semnificația apărând numai prin confruntarea generată de lectură” (
Popa). Prin titlu, cartea devine unicat, așa cum, prin nume, o persoană devine o individualitate.
Totuși o carte se poate individualiza în primul rând prin conținut și abia ulterior, prin titlu.
Marile ziare americane au oameni specializați în alegerea celor mai adecvate titluri, deoarece
consideră că titlu este reclama articolului, primul lucru pe care un cititor îl observă când vrea să
citească un articol, fiind titlul. La citirea online de ziare, motoarele de căutare găsesc sute de
articole pe o anumită temă și mereu cititorul va alege articolul cu cel mai atractiv titlu, poate în
defavoarea unui cu un conținut mai bun. Din acest motiv, titlul este considerat reclama
articolului/ziarului și are scopul de a captiva cititorul. Fără îndoială, unul dintre criteriile după care
un cititor alege un ziar, îl reprezintă și capacitatea acestuia de a-i stîrni interesul prin titluri tentante,
pline de elemente senzaționale sau pitorești. Acesta este motivul pentru care redacțiile acordă o
importanță tot mai mare titlurilor, folosind în acest sens o gamă largă de posibilități, de la procedee
grafice, pînâ la năstrușnice inovații lingvistice.

28
Titlul de presă este poate cel mai consecvent cerşetor de inspiraţie. În fiecare zi, poate de mai
multe ori pe zi, trebuie să alegi un titlu. E greu să fii întotdeauna inspirat. Şi mai nasol este că nu
există vreo formulă magică pentru a alege un titlu bun, ci doar nişte repere.
Efortul de a pune un titlu ok merită făcut însă. El este cel care face cu ochiul cititorului grăbit de
astăzi. Studiile arată că întâi scanăm informaţia: ne uităm după poze, titluri, intertitluri, explicaţii
foto şi abia apoi decidem să continuăm lectura. E clar, degeaba avem un articol genial dacă îl
omorâm cu un titlu prost.
Elementele titrării:
- titlu, care poate avea un supratitlu sau/şi un subtitlu;
- şapou;
- intertitluri;
- explicaţiile foto;
- titlurile de rubrică.
1. Titlul
Cred că una dintre cele mai importante calităţi ale unui titlu este aceea de a informa, de a-ţi spune
pe scurt despre ce este vorba. El trebuie să fie clar, să conţină mesajul esenţial şi totodată să fie
incitativ, adică să te facă să citeşti textul. Şi, dincolo de toate astea, un titlu trebuie să fie sincer.
Am spus pe scurt ce e cu titlul şi voi detalia mai jos.
Câteva lucruri de care ar fi bine să ţinem cont atunci când dăm un titlu:
Nu alegem niciodată titlul înainte să redactăm textul. Motivul este logic: titlul trebuie să
promoveze textul. Or, dacă nu avem textul, ce să promovăm? Apoi există riscul să supralicităm
textul, să-l forţăm să susţină titlul.
Evităm titlurile prea lungi sau prea scurte. Unii spun că e bine să nu depăşim 7 cuvinte. Ideea e
că titlurile lungi sunt prea obositoare, greu de citit, iar cele prea scurte sunt, de cele mai multe ori,
prea vagi.
Un titlu bun e un titlu clar. Adică un titlu pe care îl poţi înţelege uşor, pentru care nu trebuie să
depui un efort special de decodare. E acel titlu pe care nu ai cum să-l interpretezi greşit.
Nu minţim sau nu trezim aşteptări false (Relaţia dintre titlu şi text). Un păcat pe care îl comit de
multe ori tabloidele este acela că una anunţă în titlu şi alta spun în text. De regulă, titlurile sunt
eliptice, de genul “Vedeta X, damă de companie”. Titlul e incitant. Mergi şi citeşti textul, unde afli
că de fapt vedeta X e damă de companie într-un film. Mda… Aici se cam termină interesul de a
citi mai departe, eşti dezamăgit că titlul te-a păcălit să-ţi pierzi secunde preţioase din timpul tău.
Încercăm să nu folosim în titlu cuvinte mai puţin cunoscute. Neologismele, cuvintele rare,
cuvintele abstracte, noţiunile, au şanse mari să nu fie înţelese de către cititori. Din acest motiv,
locul lor nu prea e în titlu.
Folosim cu zgârcenie titlurile interogative. A pune semnul întrebării la finalul titlului poate să îi
trezească celui care citeşte o reacţie de genul: “De ce aş citi un text care mă întreabă pe mine cum
stau lucrurile?”.
Reducem punctuaţia. Nu încărcăm titlul cu puncte de suspensie, prea multe virgule, semne de
exclamare sau alte semne. Curăţăm, pe cât se poate, titlul de punctuaţie.
Supratitlul. Cum îi zice şi numele, supratitlul este pus înaintea titlului. De obicei, el vine ca o
cheie de lectură a titlului. Personal, nu aş recomanda deloc această formulă. Supratitlul mi se pare
că forţează lectura şi că este fără sens să pui un alt mesaj înaintea mesajului principal, redat de
titlu. Prima oară privirea se concentrează pe titlu. Cred că e cam peste mână, e ca o lectură de la
dreapta la stânga.
Subtitlul. Este ceva mai justificat decât supratitlul. Rolul său este acela de a completa titlul, de a-
l explica, dacă putem spune aşa.
În orice combinaţie am folosi supratitlul-titlul-subtitlul, trebuie să avem grijă ca ele să aibă lungimi
diferite, pentru a crea un confort şi un echilibru vizual.
2. Şapoul (chapeau)
Mulţi confundă şapoul cu lead-ul. În esenţă, ele au cam acelaşi rol, de a capta cititorul, însă sunt
elemente diferite. Şapoul este un text de sine stătător, cu propriul înţeles. El funcţionează ca un
29
promo al textului. Are, de regulă, un paragraf, maxim două şi este marcat diferit. De obicei, textul
este scris cu bold.
O practică greşită este aceea de a scrie cu bold primul paragraf al textului. În acest moment, am
făcut o combinaţie dezastruoasă între şapou şi lead. Dacă sărim peste şapou şi începem lectura
direct cu leadul, ne blocăm. Ne dăm seama că textul nu are sens dacă nu citim şi şapoul. Or tocmai
ce am spus mai sus că şapoul este un text cu înţeles autonom, adică trebuie să putem citi textul şi
fără să lecturăm şapoul.
3. Intertitlurile
Ce pot să spun despre ele este că sunt vitale. Observăm acest lucru pe Internet, unde scanăm repede
după titluri şi intertitluri atunci când citim ceva. Acest tip de lectură devine din ce în ce mai prezent
şi pe hârtie. Paragrafele nu mai sunt de ajuns în lectura noastră grăbită pentru a ne orienta. Avem
nevoie de elemente care să spargă textul în blocuri logice pe care să le identificăm rapid. Acestea
sunt intertitlurile. Atunci când apelăm la ele trebuie să avem grijă totuşi să nu exagerăm. Prea
multe vor crea haos şi vor intra intr-o competiţie între ele deloc avantajoasă.
4. Explicaţiile foto (legendele)
Da, şi ele fac parte tot din titrare. De multe ori, oamenii îşi aruncă privirea direct pe fotografie,
înainte să citească titlul. După ce văd fotografia, ei caută să vadă despre ce e vorba (contextul), iar
instinctul este să caute imediat lângă poză. De aceea rolul explicaţiei foto este crucial şi este
perceput ca element al titrării. Totodată, legendele au şi un rol de întărire a ilustraţiei. Unele poze
nu pot fi înţelese fără să fie explicate sau explicaţia le adaugă valoare. În orice caz, trebuie să ţinem
cont că legenda are un rol important în lectură.
5. Titlurile de rubrică
Ele ne ajută să identificăm uşor categoriile de conţinut. Unii autori bagă aici şi titlurile de pagini
(Actualitate, Financiar, Politic…). Un titlu de rubrică generic este cel al editorialului. La fel, în
cadrul unei emisiuni TV, un titlu de rubrică ne ajută să separăm conţinutul (de exemplu: Ştiri
Sportive, Vremea…). Nu voi insista pe această temă, deoarece nu este o problemă de care ne lovim
curent (titlurile de rubrică se schimbă rar). În esenţă, le putem privi ca pe nişte “intertitluri” ale
produsului (ziar, revistă, site, post de radio, post TV), având ca “titlu” numele produsului .
Titrarea depinde foarte mult de inspiraţie, însă depinde şi de tipul şi de stilul publicaţiei. Un
tabloid are regulile sale de titrare, bazate pe senzaţional, pe incitare. Un cotidian serios pune accent
pe titluri invormativ-incitative. Totodată şi formula privind numărul elementelor de titrare depinde
tot de stilul publicaţiei. Unele aleg să folosească combinaţii de tip supratitlu – titlu – subtitlu –
şapou – intertitluri – explicaţii foto, altele merg pe o schemă redusă. Eu cred că sunt de evitat din
combinaţie: supratitlul şi combinaţia subtitlu – şapou (cred că este de ajuns să folosim doar unul
dintre ele). Prea multe elemente de titrare distrag totuşi atenţia. Aşa că depinde de noi cât de aerisit
va fi textul şi cât de mult îl vor ajuta elementele de titrare.
Calitatile titlului
In opinia lui Cristian Florin Popescu (2003, p.149), un titlu bun are nevoie, in primul rand, de
„forta cuvantului semnal”, acesta depinzand de „frecventa folosirii cuvantului, de posibilitatea ca
el sa fie perceput fara efort de decodare. Sensul lui trebuie sa fie clar, lipsit de echivoc. Si mai
trebuie sa coincida cu posibilitatile cititorului mediu.” Jacques Douel (1987, 68-69, apud Cristian
Fl. Popescu, 2003, 149) considera ca un titlu trebuie sa fie concis, sa contina cuvinte concrete, iar
formularea sa fie simpla”.
Pentru obtinerea conciziei, titlul nu trebuie sa contina mai mult de 7 cuvinte, pentru a putea fi
perceput dintr-o singura privire. In plus, cu cat un titlu este mai scurt, cu atat el poate beneficia de
litere mai mari in ziar.
A intrebuinta cuvinte concrete in titlu inseamna:
- a renunta la abrevieri (sigle) (cu exceptia acelora unanim cunoscute, tip ONU; UE; UNESCO;
NATO etc.);
- a evita cuvintele de specialitate, „ismele” (dadaism, abstractionism, proletcultism etc.), cuvintele
rare (arhaisme, neologisme, barbarisme, regionalisme), cuvintele polisemantice.
30
De asemenea, este indicat sa se renunte, conform lui C. F. Popescu (2003, 149), la aglomerarea
substantivelor, adjectivelor, la apozitii, la atributive, la subordonate, in general, la propozitii
incidente. Cu cat exprimarea este mai directa, cu atat impactul lui este mai mare.
Constructia sintactica cea mai directa in titlu este subiect – predicat (la diateza activa!) –
complement. Citatul in titlu este folosit, de obicei, pentru interviuri, iar impresia dominanta a
autorului constituie titlul reportajului. Titlul se redacteaza dupa o prima revizuire a textului, in
cadrul careia trebuie sa se obtina corectitudinea, expresivitatea, concizia si claritatea.
Clasificare
Cea mai simplă împărţire a titlurilor o face Michel Voirol (1992, pp.31-34):
– informative – redau pe scurt mesajul esenţial;
– incitative – titlurile şocante;
Totuşi, un titlu bun ar trebui să aibă ambele calităţi: să informeze şi să capteze atenţia.
O altă tipologie este cea propusă de manualul de jurnalism (Mihai Coman, 2001, vol.1):
1. Titlul clasic, traditional se particularizeaza prin trasatura specifica de
a informa cititorul in privinta continutului articolului, fara a recurge la alte procedee.
2. Titluri bazate pe jocuri de cuvinte presupun din partea cititorului, pentru o
corecta decriptare, anumite cunostinte istorice, politice, literare etc.
3. Titlurile citat se uziteaza, in special, in cazul interviurilor, atunci cand o informatie
importanta, insolita, senzationala etc. este extrasa si folosita drept titlu. Ilie Rad atrage
atentia ca titlul citatul trebuie folosit cu maxima rigoare, nefiind permisa omiterea sau
adaugarea unor cuvinte, deoarece cititorul avizat, care va parcurge interviul respectiv, va
fi neplacut surprins daca nu va gasi titlul reprodus aidoma in corpul interviului. In cazul
citatelor prea lungi, unele redactii si jurnalisti recurg la parafrazare, eliminand anumite
cuvinte sau adaugand altele, pentru a-i da o anumita independenta titlului. De retinut ca
parafrazarile trebuie facute cu maxima prudenta, pentru ca pot oricand aparea distorsionari
de sens, trunchieri etc., ceea ce atrage dupa sine replici din partea celui intervievat, scuze
din partea redactiei, soldate uneori cu sanctionarea jurnalistului respectiv. Alaturi
de citatul riguros sau parafrazarea cat mai exacta, exista si o a treia modalitate, total
nerecomandabila: utilizarea unui citat (nu putem sti cat de exact reprodus), fara ca acesta
sa se regaseasca in articolul propriu-zis.
4. Titluri care exploateaza valorile stilistice ale unor semne de punctuatie.
Punctele de suspensie au aici rolul de a atrage atentia asupra unui fapt - surpriza.
5. Titluri care parafrazeaza: a). proverbe si zicatori b). versuri, de obicei din
scriitorii clasici. c). maxime sau expresii celebre d). titluri de opere, filme, melodii .
6. Titluri care utilizeaza rimele.
7. Titluri care folosesc jocuri de litere: „UN MECI M(H)AGIC!”; „OmuL IScusit”.
8. Titluri interogative sau exclamativ-imperative. Primele constituie o provocare la
adresa curiozitatii cititorului, care se grabeste sa citeasca articolul respectiv, pentru a afla
raspuns la intrebarea pusa.
9. Titluri defective de predicat, in cadrul carora predicatul poate fi marcat prin linie
de pauza (- ), prin doua puncte (:) sau prin semnul egalitatii (=).
10. Titluri asociate cu supratitluri si cu subtitluri. Foarte multe ziare si reviste au
adoptat titluri lungi, impartite in supratitlu, titlu propriu-zis si subtitlu. De obicei,
supratitlurile sunt legate semantic de titluri, in sensul ca supratitlul este o subordonata care
se antepune principalei din titlu: aceasta subordonata poate fi circumstantiala de scop, de
timp, de cauza, modala, concesiva etc. De obicei, supratitlurile, titlurile si subtitlurile, care
rezuma ideile articolului respectiv, se culeg cu caractere diferite, ceea ce le asigura si o
oarecare autonomie.
11. Titluri evazive, care deruteaza cititorii. In cazul unor astfel de titluri, exista o
contradictie intre semnificatia titlului propriu-zis si continutul articolului.

31
TENDINȚE ALE EVOLUȚIEI DESIGNULUI PUBLICAȚIILOR PERIODICE LA
ETAPA ACTUALĂ
Noul fenomen de civilizaţie ce aduse in discuţie obiectele funcţionale,capabile să încânte privirea
fără a recurge la efectele ornamentului şi decoraţiunii inutile a fost denumit prin cuvântul englezesc
design. Rădăcinile cuvantului design se găsesc în verbul latin designare (a trasa,a ordona, a indica),
ce rămane moştenire limbilor romanice şi generează alte noţiuni: astfel, în limba italiană găsim
cuvantul disegno (desen, ideecreatoare,proiect), iar în franceză dessin (desen) şi dessein (plan,
scop).
Pe parcursul evoluţiei ştiinţei despre design au fost realizate numeroase definiţii ale acestui
fenomen complex, elaborate în cercetările multor savanţi. În baza generalizării mai multor dintre
ele, precum şi în baza propriilor investigaţii autorul prezentei lucrări propune următoarea definiţie
a noţiunii design:
- Design- se numeste metoda de creație, procesul şi rezultatul proiectării tehnico-artistice
orientate spre armonizarea înaltelor calităţi funcționale şi înaltei valori estetice ale produselor
uzuale, proceselor de activitate umană, spaţiului ambiental şi mediului informaţional-
publicațiile periodice.
Dezvoltarea rapida a audiovizualului incepand cu deceniul 3 al secolului XX au influentat
schimbari importante in designul ziarelor din toata lumea. Cu toate acestea, pana la sfarsitul anilor
’90, se putea vorbi doar despre niste intelegeri de baza cu privire la ziare si designul acestora, cu
tot ceea ce implica redactarea unui ziar: format/proportii, design-ul primei pagini, continut, grafica,
fotografie si paginatie. Majoritatea ziarelor inceputului de secol 21 au renuntat la notiunea “textul
dicteaza designul” si au trecut la “imaginea dicteaza designul”. In prima faza a aparitiie
cotidienelor, 90 % din suprafata tiparita era ocupata de text si 10 % de imagini, dupa care s-a
evoluat in proprotie de 50 la 50 %, iar in ultimii ani aportul imaginilor au ajuns si pana la 80 %.
O publicatie periodica este un mijloc vizual de comunicare a ideilor. Designul si cuvintele
interactioneaza impreuna pentru a imbunatati procesul de comunicare. Astazi in etapa actuala care
este dominata de tehnologia computerelor, fotografiile si aranjamentul in pagina au devenit
elemente vitale pentru ziarele cotidiene. Rolul designului in succesul de piata a unei publicatii
periodice este sa atraga cititorul, inca de la prima pagina si pana la ultima pagina, prin combinatia
unui text bun cu o utilizare inteligenta a caracterelor de litera, ilustratiilor si aranjamentul in pagina.
Din punct de vedere practic, designul ziarelor cotidiene trebuie sa conduca privirea cititorilor prin
intermediul elementelor grafice. Design-ul ajuta ochiul cititorului sa stie unde trebuie sa indrepte
privirea. Un designer de ziar cotidian bun evita dezordinea si confuzia. Prezentarea grafica
imbogateste mesajul, iar cele mai importante idei sunt scoase in evidenta prin folosirea
rezumatelor, legendelor si prin prezentarea ilustratiilor expresive, care au menirea sa creeze un
ziar atractiv. Fiecare numar de ziar trebuie sa ofere ceva neprevazut, pentru a tine cititorul interesat
si pentru a starni in acesta dorinta de a urmari neconditionat ziarul.
La ziarele de tiraje mici, redactorului sef ii revine sarcina de a stabili designul, la ziarele cu tiraje
medii atributia ii revine secretarului general de redactie, iar la cele cu tiraje mari, de peste 100.000
exemplare zilnic, au un departament de design si chiar un director de imagine, cu principala
preocupare cum trebuie sa arate ziarul cand e scos in fata cititorului.
Un bun designer de ziar trebuie sa tina cont ca la o publicatie periodica, designul nu joaca un rol
de sprijinire, ci inseamna 50% din procesul de comunicare. De asemenea un designer decide
incontinuu ce elemente sa pastreze, ce elemente sa scoata afara sau ce elemente sa combine, pentru
a comunica mesajul cat mai eficient. Un alt factor important în etapa actuală este ca designerul
este un catalizator, o veriga importanta de legatura intre mesaj si cititor. In fapt, principala menire
a designului unui ziar este sa atraga cititorii, sa-i faca sa citeasca ziarul si sa-i ajute sa inteleaga,
dar mai ales sa-si aduca aminte de continutul ziarului. Designerul de publicații periodice în ziua
32
de azi se foloseste de mijloace: caracterul (fontul) de litere, ilustratiile, hartia, cerneala tipografica,
culoarea si aranjamentul in pagina. Astfel se comunica idei si este foarte important ce spun ele de
fapt.
Fiecare spatiu grafic are o axa orizontala si una verticala. Combinand cuvintele si imaginile intr-
un spatiu grafic, mai intai se stabileste centrul geometric, care este determinat prin masuratori,
adica locul unde se intersecteaza cele doua diagonale. Centrul optic, care este punctul unde va
privi ochiul uman, este deasupra de centrul geometric. Cum vedem? Privirea omului se focalizeaza
pe o zona relativ mica si in afara acestei zone detaliile nu mai sunt atat de distincte. Totusi, ochii
se muta incontinuu, scaneaza suprafata paginii pentru a gasi informatii si calea de urmat. Un design
bine facut intr-un ziar il implica pe cititor in continutul ziarului si-l face sa guste cu placere din
continutul acestuia. Compozitia grafica trebuie sa tina cont de simetrie si asimetrie - echilibru si
ordine.
In general designul unei publicații periodice la etapa actuală a evoluat foarte mult si are menirea
sa-l serveasca pe cititor. Acestia vor ca materialele publicate sa se citeasca usor si comod. Grafica
ziarului cuprinde litere alfabetului (caractere sau fonturi), cifrele, semnele de punctuatie, liniile,
chenarele, ornamentele si ilustratiile de orice fel. Cand se face designul unui ziar se tine cont de
trei criterii: mecanica procesului de citire, psihologia citirii si problemele economice al prezentarii
grafice. Astfel e foarte important ca designul sa evolueze mereu astfel apar noi tendințe si noi idei
pentru ca publicatia periodica sa fie din ce in ce mai solicitată.

REGULI ŞI TEHNICI DE CONSTRUCŢIE A TEXTULUI PUBLICISTIC ANALITIC

Varietatea modurilor de abordare a subiectelor, multitudinea de perspective care se impun


pentru descrierea cât mai conformă cu realitatea a faptelor de presă nu împiedică totuşi o
tipologizare a modelelor de jurnalism. Vom proceda la enumerarea şi definirea lor după lista
lui C.-J. Bertrand.

Jurnalismul de opinie – urmăreşte doar să convingă, nu să informeze, astfel încât


proprietatea factuală poate fi (şi este) neglijată.
Jurnalismul literar – preocupat mai mult de a face simţită realitatea decât de a o face
înţeleasă.
Jurnalismul de anchetă – tip de jurnalism prestigios şi foarte apreciat, care incumbă costuri
ridicate şi riscuri la fel de mari; căutarea informaţiilor, investigaţia – documentarea,
aşadar, – sunt esenţiale aici, iar perioada de timp necesară diferă foarte mult, de la caz la
caz, dar este, oricum, mult mai mare ca perioada solicitată de celelalte tipuri de articole.
Jurnalismul de interpretare (de comentariu) – mizează pe explicarea faptelor şi mai puţin
pe informarea asupra lor şi necesită reporteri specializaţi.
Jurnalismul de serviciu (utilitar) – oferă informaţii utile din diverse domenii de interes
imediat, precum starea vremii, cursurile de schimb valutar, programul farmaciilor, al
spitalelor, al cinematografelor, adrese etc.
Jurnalismul instituţional – tip mascat de publicitate deseori, în care instituţiile furnizează
presei informaţii favorabile despre ele; jurnaliştii trebuie să verifice întotdeauna aceste
informaţii şi să informeze opinia publică acolo unde există neconcordanţe.

33
Jurnalismul popular – rolul informativ este abandonat aici în favoarea celui provocator,
senzaţionalist, corelat cu o prezentare grafică atractivă (titluri mari, ilustraţii incitante) şi
cu un limbaj mult simplificat.

TRĂSĂTURILE TEXTULUI JURNALISTIC:

În realizarea procesului de re-creare şi transmitere, textul jurnalistic trebuie să se supună, ca


orice alt text, unor reguli de redactare şi exprimare, reguli ce particularizează stilul
jurnalistic/publicistic în raport cu celelalte stiluri.

Scriitura jurnalisică îşi găseşte raţiunea de a fi în actul difuzării informaţiilor, în informare


deci. Mesajul transmis de textul jurnalistic trebuie să fie în primul rând clar, iar această
claritate începe odată cu conceperea, aşa cum remarca şi Boileau, în Arta poetică: “Ceea ce
este conceput în mod clar se scrie cu uşurinţă”.

Unul din sensurile termenului scriitură este cel legat de scris, indiferent dacă produsele vor
fi referenţiale sau ficţionale. O altă accepţiune a termenului o reprezintă stilul. Extrapolând,
scriitură jurnalistică întâlnim în toate formele sistemului mass media, în radio, televiziune,
multimedia. Or, această deschidere dă naştere la trei perspective, care vor lua în considerare:

Componentele textuale stricte ale textului jurnalistic în radio, televiziune. În acest caz,
redactarea în formă fizică a textului poate lipsi.
Componentele fonice sau vizuale care apar înaintea redactării textului, concomitent cu
această operaţiune sau după realizarea ei.
Rolul individului în realizarea acestor dispozitive.

Orice text jurnalistic este, înainte de toate, o colecţie de date selecţionate şi aranjate cu grijă
de către o persoană ce exercită profesia de jurnalist.

Dar, pentru orice jurnalist, premisele unui scris de calitate pot fi considerate inteligenţa şi
capacitatea de organizare a detaliilor, corelate cu o bună cunoaştere a unor principii de bază şi
a regulilor de punctuaţie şi, mai ales, a trăsăturilor specifice acestui gen:

Orice articol are o cauză şi urmăreşte un scop (ascunde o intenţie);


Este întotdeauna direcţionat către un public ţintă (are un target);
Transmite o idee (sau mai multe);
Utilizează un cod (un limbaj) comun emiţătorului şi receptorului;
Ideile sunt ordonate după diferite criterii şi se prezintă sub o formă unitară;
Articolul trebuie transmis, pentru a ajunge la receptor, de la care se aşteaptă un răspuns,
pe un anumit canal.
Jurnalistica este însă o muncă de echipă, cele mai multe cunoştinţe acumulându-se prin
contact cu textele produse de alţi jurnalişti.

34
CLASIFICAREA GENURILOR ZIARISTICE:

În funcție de conținut, formă, volum, genurile ziaristice pot fi clasificate în două mari
grupuri:

1) Genuri informative (primare);

2) Genuri de opinie sau analitice (comentative).

Al doilea grup de genuri o constituie cele comentative, analitice sau de opinie. Dacă în
genurile informative jurnalistul relatează fapte, povestește un eveniment, o situație, apoi în
cele comentative se face o apreciere a acestora, sunt exprimate opinii, este prezentă poziția,
atitudinea autorului. Din acest grup de genuri fac parte ancheta, editorialul, recenzia, cronica,
pamfletul, eseul.

În literatura de specialitate pot fi întâlnite diverse opinii vizavi de principiul clasificării,


denumirii și numărului de genuri în ziaristică. De exemplu, francezul Yves Agnès în
manualul său Introducere în jurnalism atestă 27 de genuri repartizate în cinci familii. Iată
denumirile acestora: 1) știrea scurtă, 2) filetul, 3) sinteza, 4) ecoul, 5) revista presei, 6)
infografia, 7)reportajul, 8) portretul, 9) necrologul, 10) relatarea, 11) articolul istoric, 12)
analiza, 13) ancheta, 14) dosarul, 15) rezumatul unui document, 16) interviul, 17) masa
rotundă, 18) microancheta, 19) tribuna liberă, 20) comunicatul, 21) poșta redacției, 22)
avanpremiera, 23)editorialul, 24) biletul, 25) recenzia, 26) cronica, 27) caricatura. Această
clasificare este făcută, pornind de la experiența presei franceze.

Noi, în cadrul disciplinei „Jurnalismul de informare”, vom pune accentul pe experiența


presei din Republica Moldova.
Este important de menționat că fiecare gen se divizează în specii după două criterii de
bază:
1) Structural-compozițional și
2) Tematic.
În acest sens, de exemplu, dispunem de știre anticipată, știre șocantă; interviu-relatare,
interviu-opinie; reportaj de atmosferă, reportaj de eveniment etc.
Să vedem însă ce este comun pentru toate genurile și ce este specific pentru fiecare din
ele?
1) Orice gen ziaristic are ca punct de plecare fapte din realitate. Cu toate acestea, genurile
se deosebesc între ele prin modul cum sunt prezentate faptele selectate de ziarist.
2) Unele genuri comunică, în primul rând, fapte, evenimente (știrea, reportajul, interviul),
altele sunt destinate comunicării ideilor (articolul, eseul).

Comunicând fapte, evenimente, știrea, reportajul sau interviul promovează, în același


timp, idei. De asemenea, articolul și eseul nu pot comunica idei luate din neant, ci bazate tot
pe
fapte și evenimente reale.
3) În interiorul fiecărui gen, speciile ce se disting după criteriul structural-compozițional,
urmează calea de la simplu la complex: știre obișnuită-știre dezvoltată; interviul-relatare,
interviu-analiză.
4) După criteriul thematic, genurile pot fi clasificate pe domenii: știri economice, politice,
culturale, sportive etc.
5) Genurile ziaristice funcționează ca un sistem în care elementele se pot interfera. În
practica gazetărească rar se întâlnesc genuri pure. În reportaj pot fi regăsite elemente de
35
interviu,
în relatare-de reportaj etc.
6) Utilizarea fotografiei în presă a dat naștere unor genuri specifice: știrea foto,
fotoreportajul, fotocronica, fotoancheta, iar prezența schemelor și diagramelor a stimulat
apariția
genului numit infografie sau știre vizualizată.
7) Preluate din presa scrisă, genurile ziaristice și-au păstrat caracteristicile esențiale la
radio și televiziune. Desigur, în audiovizual genurile au acumulat pe parcurs anumite
elemente
specifice. De asemenea, nu toate genurile din presa tipărită se regăsesc în audiovizual. De
exemplu, relatarea. Există și alte aspecte specifice: în presa scrisă știrea începe cu răspunsul
la
întrebarea când, în timp ce la radio și televiziune trebuie mai întâi să dea răspuns la întrebarea
ce
s-a întâmplat?

9. INTERVIUL CA GEN PUBLICISTIC


Interviul este genul ce constituie nucleul jurnalismului audiovizual şi reprezintă o conversaţie
mediatizată, o succesiune de întrebări şi răspunsuri. Scopul interviului este de a oferi opinii, fapte
pe o anumită temă prin intermediul unui interlocutor. Astfel, interviul este genul jurnalistic cel mai
utilizat, atât ca modalitate de colectare a informaţiei, cât şi ca element de sinestătător în conţinutul
unor emisiuni. Credibilitatea, fluenţa, ineditul confesiunii, reprezintă exigenţe obligatorii oricărui
interviu bine realizat.  interviul reprezintă o conversaţie înregistrată care are drept scop
informarea inedită direct de la sursă.
Interviul este un demers, o intervenție a jurnalistului( cu un anumit scop redacțional p/u a
comunica cevacititorilor publicațiilor respective),prin care se pun întrebări( jurnalistul joacă un rol
activ, el nu este un simplu grefier) unei personae ( jurnalistul alege o persoană p/u a fi interogată
pe un subiect dat, la un moment anume,problematica și actualitatea se axează pe linia de subiect
aleasă de către jurnalist)p/u a obține ( jurnalistul trebuie să și pună în valoare competența
profesională) informații, explicații sau opinii( în dependență de diferitele tipuri de interviuri)
suficient de interesante și incitante( aceasta justifică valoarea interviului p/u a fi public at p/u un
public mai larg sau p/u un cerc inițiat) sub responsabilitatea jurnaliștilor ( interviul este un text
alcătuit din spusele citate intervievate).
Interviul este un gen ziaristic informativ cu largi tendințe spre analitic, care relatează sau
comenteazăinformații, evenimente, idei în urma unui întîlniri cu un scop precis, provocată de
jurnalist cu unul sau mai mulți in terlocutori aleși de către acesta și care apare în presa scrisă, se
difuzează prin radio sub forma unei discuții.
Termenul „interviu” comportă 2 sensuri:
1)Este un instrument sociologic de investigație
2)Interviul- gen ziaristic - este folosit de diferite categorii p/u a se documenta într-o situație sau
alta.
INTERVIUL TEMA 14 (Tipologia întrebărilor)

Întrebări bune şi întrebări mai puţin bune

36
Cheia oricărui interviu este a-l convinge pe partener să vorbească, să coopereze în vederea
obţinerii unui text interesant pentru auditor. Pentru aceasta, reporterul, îmbrăcat
corespunzător, adecvat adică locului şi ţinutei partenerului, trebuie să ştie să pună întrebări.
Cele mai bune sunt acelea care pornesc din curiozitatea firească a jurnalistului, dar care nu-
l implică emoţional. O întrebare este cu siguranţă bună dacă cititorul are senzaţia că şi el ar
fi adresat aceeaşi întrebare, în locul reporterului. De asemenea, întrebările trebuie să
demonstreze faptul că reporterul s-a documentat, iar interlocutorul trebuie să fie interesat de
răspunsul pe care-l va da. Există persoane experimentate în a da interviuri şi care par că
răspund la întrebări, când, de fapt, nu spun nimic la obiect. De aceea, atenţia jurnalistului va
fi mereu trează, pândind neconcordanţele sau reaua-credinţă evidentă. Apoi, în funcţie de
intervievat, jurnalistul se efasează sau „aruncă” cu întrebări. Dacă nu i se răspunde la o
întrebare, aceasta va fi reformulată şi reluată în alt moment al interviului, până când va primi
răspuns. Uneori, se poate recurge la pauze sugestive: după câteva secunde de expectativă,
înţelegând că i se solicită detalii în plus, interlocutorul va completa răspunsul. Secretul este
să se păstreze tăcere cât mai mult timp.
Fiecare întrebare are un moment optim în care poate fi adresată, moment ce nu trebuie
ratat. Apoi, important este ca toate întrebările să fie înţelese, să nu existe îndoieli sau
nedumeriri de nici o parte. Pentru evitarea acestor situaţii, cel ce realizează interviul va cere
explicaţii, mai ales în cazul subiectelor tehnice. Reporterul, în virtutea faptului că lucrează
pentru un public foarte divers ca grad de cultură, educaţie şi statut social, se îndepărtează de
informaţia „de azi pe mâine” şi intră în domeniul vulgarizării, pentru care interviul e un
instrument eficient. Jurnalistul nu scrie pentru elite, ci pentru publicuri cât mai largi,
alcătuite din cetăţeni obişnuiţi, caracterizaţi printr-o capacitate de atenţie limitată, prin
preferinţa pentru divertisment, în detrimentul instruirii şi prin pierderea interesului faţă de
materialele care solicită eforturi intelectuale. Astfel, “ziaristul intervine ca un intermediar
necesar. Mai întâi, va şti să pună anumite întrebări pentru a clarifica subiectul; apoi, după ce
le va fi înţeles, va reorganiza faptele sau ideile într-un limbaj pe înţelesul publicului”2.
Persoanele neobişnuite cu interviurile au nevoie de un tratament special: acestora li
se vor adresa întrebări care să le încurajeze în a vorbi despre sine, să le îndemne la confesiuni,
de genul: “Care este cea mai dificilă experienţă pe care aţi avut-o?”. Tot pentru a le incita şi
a le determina să reacţioneze, reporterii experimentaţi folosesc întrebări trucate, care solicită
răspunsuri defensive: “Cutare spune despre dvs… Ce părere aveţi?”.
Succesiunea tipurilor de întrebări are un rol major în forma şi calitatea materialului
final. Indiferent de strategia aleasă, se vor ivi întotdeauna momente într-un dialog când
interlocutorului trebuie să i se solicite mai multe detalii, mai multe explicaţii ori răspunsuri
tranşante.

Despre importanţa alternanţei răspuns-întrebare vorbea, încă din anul 1940, cercetătorul
rus Mihail Bahtin: “În viaţa reală a limbajului, orice comprehensiune concretă este activă;
ea implică ceea ce trebuie înţeles în orizontul obiectual-expresiv propriu şi este indisolubil
legată de un răspuns, de o obiecţie sau de o consimţire motivată. Într-un anume sens,
primatul aparţine răspunsului, ca principiu activ”3.

37
Interviul este, din această perspectivă, o “interacţiune subiectivă circumstanţială,
socio-cultural situată şi situantă pentru protagonişti, integrând, în grade diferite, un demers
comun de simbolizare care mediază şi orientează interacţiunea”4.
În practica mass-media, interviul este perceput ca o conversaţie planificată şi
controlată între două persoane, care are un anumit scop, cel puţin pentru unul dintre
participanţi. Nu orice delaraţie este un interviu, trebuie să existe o structură dialogală a
declaraţiei pentru ca aceasta să emită pretenţii de interviu.
În tentativa de a clasifica întrebările se porneşte, în mod curent, de la criteriul
dependenţei sau independenţei lor ca propoziţii în frază. Astfel, distingem, mai întâi,
întrebări principale şi întrebări subordonate.
Întrebările principale cuprind mai multe subtipuri de întrebări:
 întrebări deschise – sunt cele care oferă intervievatului posibilitatea de a-şi exprima,
detaliat, punctul de vedere în legătură cu un subiect.
 întrebări închise – când este necesar un răspuns de tipul “da” sau “nu”.
 întrebări directe – îl implică în mod nemijlocit pe interlocutor, solicitându-i-se să-şi
descrie propriile trăiri;
 întrebări indirecte – interlocutorul este implicat direct fără însă ca întrebarea să i se
adreseze în mod explicit.
În studiile britanice, clasificările grupează întrebările într-un scenariu propriu, fără un
criteriu evident, în afara utilizării lor:
 întrebări deschise
 întrebări închise
 întrebări primare – introduc subiectul fiecărui aspect nou adus în discuţie;
 întrebări subsidiare – urmează răspunsurilor întrebărilor primare;trebări neutre – nu
sugerează nici un răspuns aşteptat;ntrebări conducătoare – sugerează interlocutorului
răspunsul aşteptat şi nu sunt folosite în interviurile de cercetare5.

În general, sunt recomandate întrebările cu final deschis, adică cele la care nu se poate
răspunde doar prin “da” sau “nu” şi care oferă intervievatului posibilitatea de a se exprima
pe larg asupra unui subiect pe care îl cunoaşte. Dintre aceste întrebări, cele mai importante
sunt:”Cum?” şi “De ce?”, care solicită o opinie sau un motiv pentru o anumită acţiune, dar
şi “Cum v-aţi simţit în acel moment?”, “Aţi lua aceeaşi hotărâre şi a doua oară?”, “Ce v-a
surprins?”.
Întrebările subordonate prezintă, la rândul lor, mai multe variante:
 de clarificare – vizează obţinerea unor reformulări ori a unor precizări suplimentare;
 de amplificare – reclamă dezvoltarea unui răspuns anterior;
 de confruntare – sugerează un punct de vedere diferit de al interlocutorului şi
generează replica acestuia.
Raportul cantitativ dintre întrebările principale şi cele subordonate poate oferi indicii
asupra modului de structurare a planului, dominanţa celor dintâi semnificând o greutate în
comunicare a reporterului, incapacitatea detaşării de plan, ceea ce are drept rezultat un dialog
rigid, cu răspunsuri ce nu pot fi fructificate. Dimpotrivă, un număr mai mare de întrebări

38
secundare denotă flexibilitatea jurnalistului, atenţia lui în a selecta şi puncta detaliile
considerate relevante ce apar pe parcursul convorbirii.
Apoi, indicaţii pot veni şi din utilizarea cu o frecvenţă mai mare a celorlalte variante
de întrebări. Întrebările deschise pot fi semnele ale unei atmosfere destinse, ale unei atitudini
de participare deplină a intervievatului. Şi invers, cele închise demonstrează o atitudine
defensivă a interlocutorului, motiv pentru care ziaristul se vede obligat să îndrepte discuţia
într-o zonă unde poate obţine răspunsuri categorice, neechivoce.
Pe lângă aceste clasificări, mai există o gamă întreagă de altele, adiţionale, cuprinzând
întrebări ce pot furniza răspunsuri mai detaliate, absolut necesare în economia textului
jurnalistic.
1) în funcţie de scop:
 factuale sau de informaţie (oferă date concrete);
 de opinie (prezintă punctul de vedere al unui specialist);
 de mărturie (reprezintă confirmarea unei informaţii);
 de motivaţie (oferă motivele, cauzele unei acţiuni, decizii, intenţii etc );
 de urmărire (clarifică o chestiune discutată anterior);
 de completare (se adresează, de regulă, la sfârşitul interviului).
2) în funcţie de rolul lor:
 de atac (prima întrebare);
 de sprijin (îl ajută pe intervievat să fie clar, îl constrâng să răspundă etc);
 de relansare (îl readuc pe interlocutor la subiectul dialogului);
 de insistenţă (se insistă asupra unor declaraţii pentru a le clarifica şi a le
accentua importanţa);
 de obiecţie (contracarează tentativele de evaziune ale intervievatului);
 de controversă (interlocutorul poate fi contrazis).
Din schemele propuse până aici reiese cu claritate faptul că un anumit tip de întrebare
conduce la/solicită un anumit tip de răspuns. În aceste condiţii, este foarte important să ştim
când, dar mai ales ce întrebare se impune pentru a obţine răspunsul scontat:

Întrebare Cerinţă Răspuns


Cine? Cere un subiect al acţiunii O persoană
Când? Cere un reper temporal Un moment
Unde? Cere un fapt Un loc
Ce? Cere un fapt sau o interpretare a O succesiune de
faptului evenimente
Cum? Cere un fapt sau o interpretare a O succesiune de
faptului evenimente
Care? Cere o alegere dintre opţiuni
De ce? Cere o opinie sau un motiv
pentru cursul acţiunii
(cea mai bună
întrebare)

39
Interviurile, considerate a avea capacitatea de a reproduce o imagine, oricât de
aproximativă, a intervievaţilor nu se pot cantona numai în zona întrebărilor serioase.
Cititorul simte adeseori nevoia unei pauze în efortul intelectual pe care-l depune în urmărirea
unui interviu, de aceea, la anumite intervale, se simte nevoia “smulgerii” unui zâmbet, printr-
o anecdotă sau alte întrebări de relache. Anecdotele bune pot face articolele mult mai
interesante, mai atractive, le dau culoare. Dar, pentru a le obţine din partea interlocutorilor,
este nevoie de o adevărată strategie care să-i determine pe aceştia să-şi amintească şi să
dorească să împărtăşească aceste momente. Intuind zonele din activitatea intervievaţilor care
ar fi putut declanşa asemenea situaţii şi insistând asupra lor este mult mai probabil să
ajungem la ceva interesant şi plin de umor. Sunt rare cazurile când le vom obţine solicitându-
le direct, abrupt să evoce asemenea situaţii. Rezultatul este de cele mai multe ori un blocaj
complet, care ar putea dăuna interviului în ansamblu.
De obicei, cele mai dificile întrebări – întrebările-cheie – se vor păstra pentru final:
în cazul unui refuz din partea interlocutorului, reporterul va avea oricum cea mai mare parte
a
materialului; în schimb, dacă ar începe cu aceste întrebări, tot interviul ar fi compromis.
Momentele prielnice pentru a relua o parte din întrebările de al căror răspuns autorul nu e
mulţumit se petrec după ce reporterul închide carnetul de notiţe şi reportofonul, simulând
astfel o minimalizare a unei chestiuni, de altfel deosebit de importante. În final, reporterul
mulţumeşte celui intervievat pentru timpul acordat şi se asigură că există posibilitatea unor
lămuriri ulterioare, nu înainte însă de a
recapitula, rapid, răspunsurile şi a întreba, eventual, dacă există persoane care să-i poată
confirma declaraţiile.
Pe lângă această listă cu întrebări considerate bune, profesioniştii mass-media au
întocmit şi un dosar al întrebărilor ce nu trebuie adresate. E bine de ştiut că interlocutorul nu
trebuie
tutuit, pentru că astfel se creează o complicitate ce nu poate fi benefică cititorului şi de care
intervievatul ar putea căuta să profite. Formula ideală de întrebare cuprinde două propoziţii
– una enunţiativă ce demonstrează documentarea şi alta interogativă. Nu se vor formula
niciodată întrebări care conţin răspunsul sau o parte din el, care încep cu gerunziu, la care se
poate răspunde prin “da” sau “nu” (cu final închis), care se explicitează, se justifică, întrebări
lungi, ipotetice, care strecoară
mini-comentarii, idei, opinii personale (ex: Care este părerea dvs. în legătură cu această
iniţiativă lăudabilă a preşedintelui Iliescu?) sau care cuprind mai multe întrebări în una
singură. De asemenea, se vor evita întrebările ce pun interlocutorul la zid, oricât de mult ne-
ar interesa răspunsul la o anumită întrebare, ca şi întrebările stupide, lipsite de bun-simţ (ex:
unei persoane cu handicap vizual: Aţi dori să vedeţi, să mergeţi la expoziţii de pictură? sau
altele de genul: Cu ce gânduri veniţi în România? Cine sunteţi dvs, domnule X?), cele vagi,
confuze sau prea generale

5. Tipologia interviului

Esenţialul discuţiei va fi încă prezent în mintea reporterului dacă va redacta articolul


imediat. Cum însă în practică acest lucru nu este întotdeauna posibil, în presa scrisă şi în
radio s-a răspândit folosirea reportofoanelor. Avantajul este că îl scutesc pe reporter de grija
de a lua notiţe. Totuşi, există şi o sumă de inconveniente: adeseori, autorul interviului este
tentat să transcrie pur şi simplu textul înregistrat, aducându-i doar mici retuşuri; dar,
principalul inconvenient îl reprezintă faptul că aparatul inhibă adesea persoanele
intervievate, le atenuează spontaneitatea, astfel încât materialul pierde din farmec.
40
După scopul lor, Ph. Gaillard distinge două categorii de interviuri. “În primul caz este vorba
de a obţine din partea intervievatului date despre un subiect în care este specialist; în al doilea
este vorba de a prezenta personalitatea respectivă care, dintr-un motiv sau altul, este sau din
care se vrea să se facă o vedetă”6.
Tehnica jurnalistică britanică operează o clasificare proprie a interviurilor :
 informative – subiectul provine din conţinutul unei ştiri de actualitate, intervievatul
fiind în măsură să ofere informaţii despre acesta şi reprezintând o sursă în care
cititorul poate avea încredere; acest tip de interviu iluminează, dezvoltă, demască,
explică şi aprofundează
ştirea de la care a pornit, contribuind la o receptare corectă a mesajului iniţial;
 hard news – tratează un eveniment neobişnuit, dar cu consecinţe importante
(catastrofe naturale, de pildă, sau accidente);
 de investigare – stabileşte adevăratele origini şi derularea evenimentului;
 controversă – reporterul încearcă, într-o manieră elegantă, să-l pună în încurcătură
pe intervievat;
 cu o personalitate – atrage atenţia asupra unui anumit eveniment din viaţa unei
personalităţi;
 portret – interlocutorul este invitat de reporter să-şi prezinte drumul către succes, să-
şi deschidă inima şi să îşi dezvăluie secretele; la final, cititorul va avea o nouă imagine
a celui intervievat; aflat la intersecţia între reportaj şi proză, accentul va cădea pe
notele biografice şi pe observaţiile personale ale reporterului;
 interpretativ – jurnalistul oferă intervievatului fapte pe care aşteaptă ca acesta să le
interpreteze;
 emoţional – reporterul transformă cititorul într-un martor activ la bucuria sau la
necazul unei persoane sau grup de persoane;
 divertisment – necesită interlocutori cu simţul umorului, cu replici pline de miez;
 realitate – folosit mai mult pentru documentare sau ştiri, interviul curpinde numai
declaraţiile celui intervievat.
Există şi alte clasificări, după criteriul funcţional al tipului de subiect exploatat şi al
manierii de redactare a acestuia:
 interviu informaţional – oferă informaţii despre un eveniment, o persoană;
 interviu-portret;
 interviu-descriere – intervievatul este martorul unui eveniment şi descrie ceea ce a
văzut, a simţit etc;
 interviu-interpretativ – interlocutorul are misiunea de a interpreta, de a comenta sau
explica fapte furnizate de reporter;
 interviu de analiză – interlocutorul încadrează evenimentul sau situaţia într-un context
precis, într-o perspectivă clarificatoare şi răspunde la întrebarea-cheie “de ce?”;
 interviu-comentariu – aici, întrebarea de bază o constituie “Care este părerea dvs.?”;
 interviu de opinie – e asemănător cu interviul de controversă şi urmăreşte să releve
opinia, punctul de vedere al unei personalităţi într-o anumită chestiune;
 interviu-afectiv – oferă o viziune generală asupra interlocutorului, astfel încât cititorul
să înţeleagă mai bine situaţia în care acesta este implicat;
 interviu-documentar.

41
Interviul, mai mult decât ştirea, lasă loc inventivităţii şi originalităţii redactorului. Cu
toate acestea, există anumite structuri în care un interviu poate fi încadrat, cu menţiunea
că, în general, interviurile bune combină mai multe tipuri de abordare.
1) Tip-pâlnie – reporterul porneşte de la ideea generală, de la ansamblu, şi ajunge,
treptat, la detalii, la particularizare, fiind asemuit de unii reporteri interogatoriilor de
la tribunal;
2) Tip pâlnie inversată – conversaţia debutează cu un subiect determinat şi se deschide,
spre final, către o temă generală;
3) Tip tunel – autorul grupează o serie de întrebări referitoare la tema aleasă, fie toate cu
final închis, fie toate cu final deschis. El aduce repede comentarii pe marginea unui
eveniment; tipul de întrebări nu permite reflecţii îndelungate (ex: Unde eraţi când a
avut loc infracţiunea? Aţi părăsit localitatea în ultimele şase zile? Cu cine v-aţi
întâlnit în ziua de…?)
4) Cu ordine mascată – reporterul încearcă să înşele interlocutorul, alternând diferite
tipuri de întrebări (cele dificile cu cele uşoare, cele cu final închis cu cele cu final
deschis, întrebările prietenoase cu cele insinuante);
5) Cu formă liberă – aceste interviuri, mai puţin lucrate, invită la răspunsuri deschise;
se pretează mai ales pentru interviurile de profil sau atunci când nu există limite de
timp7.

O altă distincţie se impune între interviurile de actualitate şi cele cu valabilitate pe termen


lung. În cadrul celui dintâi tip, timpul joacă rolul agentului extern ce influenţează
evenimentul, dar şi reflectarea lui de către media, mai puternic decât celelalte valori (interes
uman, proximitate spaţială, conflict). Interviurile cu valabilitate lungă nu au un caracter
imediat perisabil, aşadar factorul temporal nu mai este fundamental.
Se consideră că, prin valoarea şi importanţa persoanei intervievate – pentru că aici avem de-
a face aproape în exclusivitate cu subiecte-persoane, interviul va putea fi difuzat oricând
într-un viitor nu prea îndepărtat.

Tipuri de interviuri in presa scrisa:


1) Dupa continut:
-Interviu de informare. Scopul acestuia este de a obtine informatii de la un interlocutor
credibil.
-Interviu de analiza sau comentariu. Intervievatii sunt experti sau analisti intr-un anumit
domeniu.
-Interviu portret. Personalitatea intervievatului este in prim plam-plan, fie din punct de
vedere personal sau professional.
-Interviu de opinie
-Interviu de promovare. Are scopul de a atrage atentia supra unui eveniment.
2)Dupa formatul de prezentare:
-Interviul Ancheta. Interlocutorul poate oferi info valoroase in desfasurarea unei anchete.
-Interviu reportaj. Un personaj povesteste despre un fapt in care a fost implicat.
-Interviul documentare. Intervievatul este un expert care explica o problema.

42
-Interviul sondaj. Info se colecteaza de la mai multe persoane cu scopul de a obtine o ipinie comuna
referitor la o problema.
3) Dupa structura
-Interviu palnie. Care porneste de la general la particular.
-Interviu palnie inversata. Porneste de la particular spre general.
-Interviu ordine-mascata. Care selectaza intrebari la care interlocutorul raspunde cu usurinta, insa
printer acestea plaseaza si intrebari dificile ce solicita raspunsuri complexe cu detalii importante.
-Interviu in forma libera. In care succesiunea intrebarilor este conditionata de continutul si logica
raspunsurilor.

43