Genomul Bacterian

 Cromozomul bacterian
 Plasmon- totalitatea plasmidelor din celula bacteriană
 Genomul fagic integrat

 1.Cromozomul bacterian se caracterizează prin următoarele trăsături:

 bacteriile nu posedă un nucleu, în adevăratul sens al cuvântului (nu prezintă
membrană nucleară, nu are nucleoli, materialul genetic se află în contact cu
citoplasma);
 majoritatea bacteriilor posedă un singur cromozom ( o moleculă de ADN d.c),
cu aspect circular închis, iar acidul nucleic în genom este pliat prin răsucire şi
suprarăsucire. În 1989 au fost identificate bacterii care au doi sau mai mulți
cromozomi, cât și bacterii cu cromozom liniar (Borrelia burgdorferi, agentul
etiologic al bolii Lyme are un cromozom liniar , iar organizarea acestuia este
similară cu cea a cromozomului eucariot
2.Plasmidele bacteriene
 Plasmidele bacteriene
 Plasmidele sunt fragmente mici de ADN extracromozomal
dublu catenar cu formă, de regulă circulară închisă
(minicromozomi). În funcție de dimensiuni, conțin de la
3000 până la 100000 de perechi de baze, sunt plasmide
mici, până la megaplasmide, iar numărul lor în celulele
bacteriene care conțin plasmide poate varia de la una până
la sute de plasmide. Capabile să se replice independent de
cromozom (repliconi), care se pot transmite pe verticală de
la o generație la alta sau pe orizontală (de la o celulă la alta
din cadrul aceleeași generații).
Plasmidele posedă gene implicate în propria replicare,
stabilitate și partiție, dar și o serie de gene care codifică
caractere adaptative pentru celula bacteriană, cum ar fi:
 gene de rezistență față de antibiotice (plasmidele de
rezistență la antibiotice, denumite și factori R);
 gene de rezistență la radiații X, UV, bacteriofagi sau chiar
bacteriocine;
 gene de toleranță față de unele metale grele (mercur,
cobalt, nichel, plumb, cadmiu, bismut, zinc, argint)
 gene care codifică antibiotice sau bacteriocine;
 gene care codifică factori de patogenitate;
 gene care codifică diferite proprietăți metabolice;
 gene care codifică enzime proteolitice, amilolitice, etc.;
 gene care codifică transmiterea pe orizontală a plasmidelor
prin conjugare bacteriană (regiunea tra) și sinteza pilului
de sex;
Clasificarea plasmidelor
 Sunt mai multe criterii de clasificare a plasmidelor:
 1.criteriul autotransferabilității – capacitatea
plasmidelor de a se autransfera de la o celulă bacteriană la
alta.
 Genele responsabile pentru autotransfer sunt localizate în
operonul tra, iar conjugonul reprezintă elementul genetic
purtător. După acest criteriu, sunt trei clase de plasmide:
 plasmide conjugative - plasmide autransferabile, posedă
operonul tra și pot induce fenomenul de conjugare bacteriană;
 plasmide non-conjugative – sunt plasmide neautotrasferabile, nu
posedă operonul tra (nu induc conjugare) și nu sunt mobilizabile;
 plasmide mobilizabile – nu conțin operonul tra, dar au gene mob
care le permit mobilizarea în fenomene de conjugare induse de alte
plasmide conjugative.
 2.criteriul configurației spațiale divide
plasmidele în două clase:
 plasmide circulare – plasmide alcătuite din ADN d.c. circular
de regulă închis, dar pot fi unele cu o catenă închisă și cealaltă
deschisă ;
 plasmide liniare;
 3.criteriul incompatibilității plasmidice –
incapacitatea a două sau mai multor plasmide de a se
menține și propaga în aceeași linie celulară. La
bacteriile din familia Enterobacteriaceae sunt descrise
30 de grupe de incompatibilitate plasmidică.
 4.criteriul integrării în cromozom:
 plasmide integrative – epizomi – plasmide care pot avea o
existență autonomă (faza plasmidică) şi temporar se pot
integra în cromozom (faza epizomală);
 plasmide propriu-zise, neintegrative, cu existenţă
autonomă (nu se integrează în cromozom).
3.Genomul fagic integrat
 - reprezintă genomul bacteriofagului integrat în
genomul bacterian, comportându-se ca o plasmidă în
faza epizomală.
 Lizogenia este fenomenul de integrare a genomului
fagic în genomul celulei bacteriene.
 Prezenţa genomului fagic în celula bacteriană poate
det. caractere noi (CONVERSIE FAGICĂ sau
LIZOGENĂ):
 toxinogeneza (Corynebacterium diphteriae),
 modificarea struct. antigenice (Salmonella typhi),
 creşterea capacităţii de sporogeneză (Bacillus anthracis);
În anumite condiţii de mediu echilibrul bacterie-fag se rupe şi
genomul fagic se desprinde din genomul bact şi declanşează
ciclul litic.
În urma desprinderii poate prelua material genetic bacterian
care poate fi transferat în celulele pe care le infectează
(FENOMENUL DE TRANSDUCŢIE).
 Variabilitatea la microorganisme
 Pe parcursul multiplicării microorganismelor, ca și la macroorganisme, se pot instala procese
de variație, care pot fi fenotipice sau genotipice.
Variațiile fenotipice (negenetice sau fiziologice)

 variații în fenotipul unui microorganism fără afectarea materialului genetic și care nu se
transmit ereditar. Aceste variații, frecvent sunt consecința schimbării condițiilor de mediu și
reprezintă adaptări la aceste modificări.
 Exemple:
 Polimorfismul întâlnit la culturile vechi;
 Pigmentogeneza poate fi influențată de condițiile de mediu:
 Staphylococcus aureus nu produce pigment în condiții de anaerobioză, iar
 la Serratia marcescens, pigmentogeneza este stimulată de temperaturi mai mici de
37C;
 Formarea sferoplaștilor și protoplaștilor prin cultivarea bacteriilor Gram negative,
respectiv Gram pozitive în prezența penicilinei sau a lizozimului;
 Cilogeneza poate fi influențată de condițiile de cultivare și incubare: la Listeria
monocytoges are loc la 20—25°C, iar Salmonella typhi este imobilă pe phenol-agar;
 Capsulogeneza la Bacillus anthracis are loc numai in vivo sau pe medii de cultură care
conțin substanțe provenite din organism;
 Sporogeneza la Bacillus anthracis este dependentă de temperatura de 18-40°C.

Variațiile genotipice

 sunt consecința unor modificări care afectează genomul bacterian și se transmit ereditar.
Acestea pot fi induse prin mutații genetice sau recombinări genetice.
Mutațiile sunt modificări ale genotipului care se transmit
ereditar, care apar spontan (cu o rată constantă) sau sunt induse de
factori chimici sau fizici.
 Procesul este denumit mutageneză, iar agenții innductori de mutații se
numesc mutageni.
 Tipul săbatic este microorganismul de referință, iar progenii cu mutații
sunt denumiți mutanți.
 Mutațiile spontane se întâlnesc în mod normal una la un milion până la
una la un bilion de diviziuni.
 Majoritatea mutațiilor spontane se produc în timpul replicării ADN-ului.

 Mecanismele de producere a mutațiilor sunt erori de transcriere a

informației genetice de pe catena complementară, care apar în timpul
autoreplicării semiconservative a ADN-ului.
Se pot genera mai multe tipuri de erori:
 Deleția sau suprimarea unei baze sau a unui bloc de baze azotate;
 Inserția sau adiția unei baze suplimentare sau a unui bloc de baze;
 Substituția unei baze azotate cu alta
 prin procesul de tranziție =schimbarea unei baze cu cealalta din aceeasi
categorie
 prin procesul numit transversie=înlocuirea unei baze purinice cu una
pirimidinică sau invers;
 Inversarea succesiunii bazelor în timpul copierii.
Mecanisme de mutageneză
Recombinările genetice
 Recombinările genetice sunt procese de transfer de
material genetic de la o celulă bacteriană la alta. Acest
tip de procese implică :
 un donor (o celulă bacteriană donatoare) şi
 un acceptor (o celulă bacteriană care preia un fragment
de material genetic de natură plasmidică sau
cromozomală-exogenotul- de la celula donatoare).
Materialul genetic primit de la donator este ulterior
integrat în materialul genetic propriu (endogenot) şi
odată cu această integrare, acceptorul dobândeşte
proprietăţi noi (markeri genetici), codificate de
materialul genetic primit.
Mecanismele prin care se pot realiza recombinările
genetice sunt:
 transformarea;
 conjugarea;
 transducţia.
Transformarea
 Transformarea este procesul de recombinare genetică prin care ADN
eliberat din celula donatoare pătrunde în celula acceptoare prin
traversarea învelișului bacterian.
 Acest proces a fost demonstrat pentru prima dată într-un experiment
condus de Griffith în 1928.
 Griffith a folosit două tulpini de pneumococi (Streptococcus pneumoniae):
 tulpina I de tip S (smouth) capsulogenă (patogenă) și
 tulpina II tip R (rought) necapsulogenă (nepatogenă).
 Ambele tulpini au fost inoculate separat la doi șoricei. Așa cum era de
așteptat șoarecele inoculat cu tulpina II tip R necapsulogenă a
supraviețuit, pe când șoarecele inoculat cu tulpina I tipS capsulogenă, a
murit.
 Un alt șoarece, inoculat cu tulpina I tip S inactivată termic, a
supraviețuit.
 Griffith a observat că în urma inoculării unui șoarece cu un amestec
format din tulpina II tip R necapsulogenă, vie și tulpina I tip S
capsulogenă inactivată termic, șoarecele a murit și din sângele
acestuia a fost reizolată tulpina I tipS capsulogenă.
 La acel moment, Griffith nu a găsit explicația constatărilor sale și a
sugerat că un factor din tulpina I S a convertit tipul R în tipul S, capsulogen
și virulent.
 După 16 ani, în 1944 Avery, Mc Leod și Mc Carty au demonstrat că acest
factor este ADN-ul bacterian.
Etapele procesului de transformare sunt următoarele:
 Bacteria donatoare moare și se autolizează
 Un fragment din ADN (aproximativ 20 gene) din celula
donatoare se leagă de o proteină de legare a ADN-ului
de pe peretele unei celule acceptoare vie, competentă.
 Nucleazele secționează ADN legat în fragmente
 Una din catene este distrusă, iar cealaltă pătrunde în
celula acceptoare. Proteina promotor rec A
realizează recombinarea fragmentului de ADN exogen
în ADN-ul celulei acceptoare.
 Unele bacterii sunt apte să preia ADN-ul, ( Bacillus,
Haemophilus, Neisseria, Streptococcus pneumoniae pot
prelua ADN din mediu pe care îl încoporează în
cromozom). în mod natural, însă numai în faza de
creștere logaritmică, când produc o proteină specifică
numită factor de competență.
Conjugarea
 Conjugarea este procesul de transfer de ADN de la o celulă
bacteriană vie donator la o celulă acceptor.
 Fenomenul a fost descoperit de Joshua Lederberg și Tatum
în 1946.
 Prin conjugare se transferă plasmide F (factor F, factorul
fertilității sau factorul de sex).
 Plasmidele F se replică autonom în celulă și conțin gene
care codifică pilul F și enzime implicate în conjugare.
 Bacteriile care posedă plasmide F (F+)sunt considerate
donator, iar bacteriile F- (lipsite de aceste plasmide) sunt
celule acceptoare.
 Bacteriile Gram negative F+ posedă 1-3 pili de sex care se leagă de o proteină specifică a
membranei externe a celulei acceptoare. Pilul de sex se retractă și apropie cele două celule
care au un punct de contact direct perete-perete.
 Bacteriile Gram pozitive donatoare produc adezine care facilitează agregarea lor cu
bacteriile acceptoare, fără implicarea pilului de sex. ADN-ul este transferat de la celula
donatoare la cea acceptoare. Plasmide care mediază procesul de conjugare se întâlnesc la
Bacillus subtilis, Lactococcus lactis, Eterococcus faecalis, dar nu sunt atât de comune ca în
cazul bacteriilor Gram negative.
 În funcție de materialul genetic transferat sunt mai multe
tipuri de conjugare:
 conjugarea F+,
 conjugarea care implică transferul plasmidei de rezistență și
 conjugarea Hfr.
 1.Conjugarea F+ implică tranferul plasmidei F, dar nu și
de ADN cromozomal, între o celulă donatoare și o celulă
acceptoare.
 Cele două catene ale plasmidei se separă și una pătrunde în
celula acceptoare în direcția 5’3’, în timp ce cealaltă catenă
rămâne în celula donatoare.
 În ambele celule sunt sintetizate catenele complemetare.
 Astfel celula acceptoare devine F+. În timpul conjugării nu
este transferată citoplasmă sau alt material celular, cu
excepția ADN.
 După conjugare celula acceptoare devine F+ și celula
donatoare rămâne F+.
2. Conjugarea care implică transferul
plasmidei de rezistență.
 Unele bacterii Gram negative posedă plasmide care conțin gene de rezistență
la antibiotice ( plasmide R sau factorul R).
 Factorul R are două componente:
 una care codifică pentru propriul transfer (similar cu factorul F), numit RTF
(resitance transfer factor) și
 determinantul R care conține gene care codifică rezistența față de antibiotice.
 Diferența între factorul F și factorul R este acceea că factorul R are în plus gene
care codifică rezistența la antibiotice.
 În timpul conjugării o catenă a plasmidei de rezistență este transferată de la
celula donatoare la cea acceptoare, iar cealaltă rămâne în celula donatoare,
urmând ca fiecare să-și sintetizeze catena complementară.
 Plasmida R conține gene care codifică rezistența la mai multe antibiotice
(până la 5), dar și pentru formarea pilului F. Astfel celula acceptoare devine
multirezistentă la antibiotice și celulă donatoare, fiind aptă să transfere
plasmida R la alte bacterii.
 Când celula acceptoare primește factorul R integral, aceasta exprimă și
antibiorezistența. Uneori factorul RTF poate fi disociat de determinantul R și
cele două componente pot exista ca entități distincte, astfel celula acceptoare
devine rezistentă la antibiotice, dar nu poate transfera această rezistență altei
celule.
 RTF poate conține și alte gene separat de determinantul R (cum ar fi cele care
codifică pentru hemolizină sau enterotoxină).
3. Conjugarea Hfr ( de
frecvență înaltă)
 Plasmidele se pot integra în cromozomul bacterian prin recombinare
genetică pe baza omologiei bazelor azotate între cele două molecule de
ADN. Plasmida aptă să se integreze în cromozom este denumită epizom.
Dacă plasmida F se integrează în cromozom, celula este denumită ,,celulă
Hfr,,.
 După integrare, atât plasmida, cât și cromozomul pot fi transferate prin
conjugare la o celulă acceptoare. Denumirea Hfr sugerează că celulele Hfr
sunt apte să transfere gene din cromozom la celula acceptoare cu
frecvență ridicată.
 O catenă de ADN se transferă în celula F- și catena complementară este
sintetizată. Odată cu plasmida integrată, este transferat și cromozomul în
celula F-. Conexiunea interbacteriană, de obicei se întrerupe înainte ca să
fie transferat întregul cromozom, astfel destul de rar se transferă plsmida
F. De obicei numai o parte din cromozom și din plasmidă se transferă prin
conjugare și celula acceptoare nu primește factorul F complet. După
conjugare celula Hfr rămâne Hfr dar celula F- nu devine F+. Totuși,
fragmentul de cromozom transferat se recombină cu cromozomul celulei
F-, astfel celula acceptoare capătă proprietăți noi.
Tranducția
 Este transferul de material genetic de la o bacteria la alta prin intermediul unui
bacteriofag.
 În acest proces sunt implicate trei microorganisme:

Procesul de transducție poate fi etapizat astfel:

 Un bacteriofag litic este adsorbit la suprafața unei celule bacteriene sensibile;
 Genomul fagic este ,,injectat,, în bacteria sensibilă;
 Infecția fagică poate evolua în celula sensibilă sub forma
 ciclului litic și ADN-ul fagic direcționează metabolismul bacterian în sensul sintezei
de componente fagice și enzime.
 În cazul evoluției infecției fagice sub forma ciclului lizogenizant, fagul preia
materialul exogen în timpul reversiei fagice din forma integrată în cromozomul
bacteriei donatoare, în forma vegetativă;
 Accidental în timpul maturării, în capsida unui bacteriofag poate fi încorporat
material genetic al bacteriei gazdă (un fragment de cromozom sau o plasmidă) și
astfel fagul devine transductor;
 Bacteriofagii progeni sunt eliberați prin liza celulei gazdă;
 Fagii cu material genetic exogen preluat din celula donatoare (transductori) sunt
adsorbiți la suprafața altor celule sensibile;
 Încorporarea fragmentului de ADN transdus de fag din celula donatoare în celula
acceptoare. Acest proces poate fi asociat cu lizogenizarea acesteia.
 Transducția poate fi generalizată sau specializată.
 În procesul de transducție generalizată orice fragment din genomul
celulei donatoare poate fi transdus (uneori capsida virală nu conține
genom fagic) și nu conduce la lizogenizarea transductanților.
 În cazul transducției specializate evoluția infecției fagice are loc sub
forma lizogenizantă și fagul preia materialul exogen în timpul reversiei
fagice din forma epizomală (integrată în cromozomul bacteriei
donatoare), în forma de virus vegetativ. Astfel, fragmentul de ADN
transdus este adiacent situsului de integrare a genomului fagic. Fagul λ
activ față de Escherichia coli, are situsul de integrare în genomul
bacterian situat între operonul ,,gal,, și ,,bio,,. Așadar, în momentul
conversiei vor fi transduși acești operoni.
 Un exemplu în acest sens este reprezentat de bacteria Corynebacterium
diphteriaea care devine toxigenă în urma lizogeniei bacteriofagului β.
 Modificarea structurii antigenice privind antigenul somatic O la
Salmonella este explicat tot printr-un proces de transducție (Rao Sridhan-
Microbiology notes- JJMMC Devangere University (www.microrao.com):
Secvențe genetice mobile
Scvențe de inserție și
transpozoni
 Secvențele de inserție au între 800 și 1400pb și sunt
elemente traspozabile mai simple. Conțin numai gene
care codifică enzima necesară pentru transcripție și nu
se manifestă fenotipic. Prezintă la ambele capete
secvențe terminale scurte, repetate și inversate de 10-
40 pb.
 Transpozonii sunt secvențe de inserție care conțin gene
extra (ex. de rezistență la antibiotice). Fenomenul de
variație a structurii antigenice flagelare la Salmonella
este considerat o consecință a unor transposoni, ca și
variațiile structurii antigenice la Neisseria gonorrhoeae
și Borrelia recurrentis.