Radiaţia solară 49

2. RADIAŢIA SOLARĂ

2.1. Radiaţia termică de echilibru

Fenomenele şi procesele importante care se petrec la

suprafaţa Pământului şi în atmosferă îşi au originea în energia
radiantă ce provine de la Soare. După unele estimări energia
primită de Pământ sub formă de radiaţie termică (radiaţie de
natură electromagnetică) de la Soare într-o zi, echivalează, ca
ordin de mărime, cu energia produsă de toate centralele lumii
într-un an. Dacă radiaţia solară ar lipsi, temperatura suprafeţei
Pământului ar fi foarte aproape de 0 K (mai exact, ar fi egală cu
temperatura radiaţiei de fond de 2.7 K).
Suprafaţa Pământului mai primeşte energie radiantă de la
stele, dar acestea fiind foarte îndepărtate, aportul energetic
reprezintă 2 miliardimi din radiaţia primită de la Soare.
Radiaţia calorică ce vine din nucleul incandescent al planetei
este izolată de către scoarţa terestră, încât şi acest aport
energetic poate fi neglijat.
Să reamintim pentru început câteva mărimi şi legi fizice
specifice radiaţiei termice.
Radiaţia termică este o radiaţie electromagnetică,
omogenă, izotropă şi nepolarizată, emisă de un corp aflat la
temperatura T şi care se află în echilibru termodinamic cu
acesta. La temperatura de 0oC, densitatea volumică de energie
dW
pentru radiaţia termică   este de 1014 ori mai mică decât
dV
densitatea volumică a energiei de agitaţie termică. La
temperaturi joase (sub 500oC) cea mai mare parte a energiei
emise corespunde spectrului infraroşu. Odată cu creşterea
50 Introducere în fizica atmosferei

temperaturii, o cantitate importantă este emisă în spectrul

vizibil. Corpul devine incandescent (străluceşte). La
temperaturi peste 3000oC corpul devine “alb fierbinte”. Odată
cu creşterea temperaturii creşte şi cantitatea de energie emisă.
Emitanţa energetică integrală (energia emisă în unitatea
de timp de către unitatea de suprafaţă), M e , este legată de
densitatea volumică de energie prin relaţia
4
  Me (2.1)
c
unde c este viteza luminii în vid.
Emitanţele energetice spectrale în domeniul frecvenţelor
M e şi în domeniul lungimilor de undă M e sunt definite ca
fiind energia emisă în unitate de timp de către elementul de
suprafaţă, având frecvenţele cuprinse în intervalul ,   d  ,
respectiv lungimile de undă în intervalul ,   d :
dM e dM e
M e  ; M e  (2.2)
d d
Între cele două emitanţe energetice spectrale ale unui
corp aflat la temperatura T , există relaţia:
M e T d  M e T d (2.3)
Când o radiaţie cade pe suprafaţa unui corp, o parte este
reflectată, iar o parte este absorbită. Definim:
- coeficientul spectral de absorbţie a T  ca
reprezentând energia absorbită de unitatea de arie în unitatea de
timp, în intervalul de frecvenţă ,   d  .
Dacă un corp este în echilibru termic la temperatura T cu
mediul în care se află, el emite şi absoarbe aceeaşi cantitate de
radiaţie în unitatea de timp, în caz contrar temperatura corpului
ar trebui să crească sau să scadă. Corpul negru este definit
drept corpul care absoarbe toată energia radiantă care cade pe
suprafaţa sa. Pentru corpul negru coeficientul spectral de
absorbţie are valoarea 1.
Radiaţia solară 51

2.2. Legile empirice ale radiaţiei termice

În 1859, fizicianul german Kirchhoff (Gustav Robert) a

arătat, folosind argumente termodinamice generale, că în cazul
radiaţiei termice raportul dintre emitanţa energetică spectrală şi
coeficientul spectral de absorbţie este acelaşi pentru toate
corpurile şi depinde numai de frecvenţa  a radiaţiei şi de
temperatura T corpului. Acest raport este egal cu emitanţa
energetică spectrală a corpului absolut negru:
M e T 
 f , T  (2.4)
a  T 
Cum pentru corpul negru coeficientul spectral de
absorbţie este 1 (corpul negru absoarbe integral radiaţia
incidentă pe suprafaţa lui) rezultă că cel mai eficient emiţător
este corpul negru. Mai mult, emitanţa spectrală a corpului
negru are proprietăţi universale.
De-a lungul timpului au fost obţinute mai multe legi
pentru radiaţia termică a corpului negru şi au fost propuse mai
multe formule care să fiteze datele experimentale obţinute de
fizicieni. Cele mai imporante sunt:
Legea lui Wien (Wilhelm Carl Werner):

M e ~  3 f   (2.5)
T 
unde f este o funcţie universală necunoscută.
Legea lui Stefan-Boltzmann:
 

M e   M e d    3 f  d  T 4 (2.6)
0 0
T 

unde   5.67  10 8 Wm 2 K 4 este constanta lui Stefan-

Boltzman. Această lege a fost găsită empiric de J. Stefan
(1879) şi dedusă teoretic plecând de la considerente
termodinamice de către Boltzmann (1884).
52 Introducere în fizica atmosferei

Formula lui Wien:

 
M e  a1 3 exp  a 2  (2.7)
 T
unce a1 şi a2 sunt constante. Această formulă, aflată în acord
cu legea Wien (2.5), este valabilă doar la frecvenţe mari.
Legea de deplasare a lui Wien:
 mT  b (2.8)
unde b  2.8979  10 3 m  K este constanta de deplasare a lui
Wien.
Formula lui Rayleigh-Jeans. A fost obţinută plecând de
la faptul că într-o cavitate radiaţia electromagnetică se găseşte
sub formă de unde staţionare. Calculând numărul de moduri de
oscilaţie din unitatea de volum a cavităţii şi considerând că
energia medie de oscilaţie a unui mod este k BT (undele
staţionare ale radiaţiei electromagnetice sunt generate de atomii
din pereţii cavităţii, atomi care emit şi absorb în mod constant
radiaţie, ei comportându-se ca nişte oscilatori armonici),
atunci:
2 2
M e  k BT (2.9)
c2
Relaţia propusă de lordul Rayleigh şi J. Jeans
aproximează destul de bine datele experimentale din domeniul
frecvenţelor mici. La frecvenţe mari comportarea nu mai este
bună. Mai mult, ea conduce la o emitanţă integrală infinită,
care a fost numită de fizicienii timpului drept “catastrofa

2k B T 2
ultravioletă” ( M e   d   ).
2
0 c
Formula lui Planck. În 1900, în încercarea de a explica
radiaţia termică, fizicianul german Planck (Max Karl Ernst
Ludwig) afirmă că atomii cavităţii sunt nişte oscilatori cu
energii egale cu un multiplu întreg al unei cantităţi discrete
Radiaţia solară 53

numită cuantă de energie, a cărei valoare este   h , cu

h  6.62  10 34 J  s . Astfel, energia unui oscilator este
 n  n  nh . Distribuţia după energie a atomilor cavităţii
este dată de distribuţia Boltzmann. Probabilitatea ca un
oscilator atomic să aibă energia n este
 h 
p n    C exp  n  unde C este o constantă de normare.
 k B T 
Planck a considerat că formula lui Rayleigh-Jeans este
valabilă, dar că energia medie a unui oscilator atomic nu este
k BT , ci ea trebuie recalculată ţinând cont de caracterul discret
al energiilor de oscilaţie:
 
 h 
  
n 0

p n  n   n  C nh exp  n
n0  k B T
 



 1 e x
h ne nx (2.10)
n 0
cu x  h / k B T
Observând că:

 nx d    nx  d  1  e x
 ne   
dx  n  0
e

    
n 0  dx  1  e  x
 1  e x 2  
(2.11)
formula lui Planck scrisă în scala frecvenţelor, devine:
2 2 2h 3 1
M e    (2.12)
c2 c2  h 
exp   1
k T
 B 
sau în scala lungimilor de undă
54 Introducere în fizica atmosferei

2hc 1
M e   (2.13)
5  hc 
exp   1
 k B T 
Observaţie. În anul 1964, A. A. Penzias şi R. W. Wilson
au detectat cu ajutorul unui radiotelescop un “zgomot” cosmic
izotrop pe lungimea de undă de 7.35 cm. Intensitatea acestui
“zgomot” corespunde unei temperaturi de aproximativ 3K
(riguros 2.7 K). Această radiaţie este incidentă pe Pământ din
toate direcţiile, cu aceeaşi intensitate, fără fluctuaţii zilnice sau
sezoniere. Măsurători ale intensităţii acestei radiaţii la alte
lungimi de undă au confirmat că aceasta are o distribuţie
spectrală dată de legea Planck, cu un maximum în jurul
lungimii de undă de 1 mm. Prezenţa acestei radiaţii cosmice
remanente este o dovadă a valabilităţii teoriei “big-bang” a lui
Gamow, teorie care presupune că Universul s-a format dintr-o
explozie a unei “mingi de foc foarte fierbinţi, constituită din
particule şi radiaţie”.

2.3. Imprăştierea şi atenuarea radiaţie solare

Spectrul radiaţiei solare este cuprins între 170 nm şi 4000

nm cu un maximum la 475 nm. Spectrului visibil cuprins între
lungimile de undă 400-760 nm îi revin 50% din totalul
radiaţiei, spectrului ultraviolet 7% (lungimi de undă <400 nm ),
iar spectrului infraroşu 43% (lungimi de undă >760 nm).
Distribuţia spectrală a radiaţiei termice, dată de formula lui
Planck (2.13), este arătată în Fig. 2.1, cu linie înteruptă.
Această distribuţie reprezintă radiaţia termică a unui corp negru
aflat la temperatura de 5800 K (temperatura suprafeţei
Soarelui).
În afară de radiaţie electromagnetică (radiaţie termică),
Soarele mai emite şi o radiaţie corpusculară, formată din
fluxuri de ioni, protoni, electroni şi neutroni.
Radiaţia solară 55

M e Radiaţia termică a Soarelui

(la suprafaţă atmosferei)

Radiaţia solară la suprafaţa

Pământului

Radiaţia termică a
Pământului

UV VIS IR 

Fig. 2.1. Distribuţia spectrală a radiaţiei solare

şi a radiaţiei termice a pământului.

La trecerea prin atmosfera terestră radiaţia îşi schimbă

intensitatea şi compoziţia spectrală datorită interacţiilor elastice
şi inelastice cu particulele din mediul atmosferic. Procesele de
absorbţie sunt esenţiale pentru radiaţia din domeniile IR şi UV
ale spectrului solar, în timp ce difuzia este importantă pentru
domeniul vizibil.

2.3.1. Constanta solară

Numim constanta solară intensitatea radiaţiei solare în

afara atmosferei, la o distanţă medie între Pămînt şi Soare de
149000000 km. Valoarea constantei solare este:
I 0  1.98 cal / cm 2 / min  1379.4 Jm 2 s 1 (2.14)
56 Introducere în fizica atmosferei

Într-o secundă, sistemul Pământ-atmosferă primeşte de la

Soare o cantitate de energie radiantă de ordinul lui 1019 J .
Variaţia distanţei Pănânt-Soare (147 milioane km la
perigeu şi 152 mlioane la apogeu) modifică valoare constantei
solare cu  3.5% .
La suprafaţa Pămîntului, radiaţia solară ajunge sub formă
de radiaţie directă şi radiaţie difuzată care însumate definesc
radiaţia globală. Radiaţie (solară) directă este acea parte a
radiaţiei solare care ajunge la suprafaţa Pămîntului sub forma
de fascicule de raze paralele provenite direct de la discul solar.
Radiaţia difuzată este reprezentată de acea parte a
radiaţiei solare, cu compoziţie spectrală modificată şi deviată
de la propagarea rectilinie, ca urmare a interacţiilor elastice şi
inelastice cu molecule de gaz şi cu particulele coloidale aflate
în suspensie. Radiaţia difuzată ajunge la suprafaţa Pămîntului
din toate punctele bolţii cereşti.

2.3.2. Interacţii elastice

În cadrul interacţiilor elastice două sunt mai importante:

difuzia Rayleigh şi difuzia Mie.
Difuzie Rayleigh are loc pe particule şi molecule care au
dimensiuni mai mici decât lungimea de undă a radiaţiei. În
consecinţă, se modifică direcţia de propagare şi nu lungimea de
undă. Intensitatea radiaţiei difuzate depinde de lungimea de
r
undă prin parametrul adimensional   2 , unde r este raza

particulei difuzante, iar  este lungimea de undă. Se obţine
relaţia
a
I  4  4 (2.15)

astfel că radiaţiile cu lungimea de undă mică sunt cele mai
puternic difuzate.
Radiaţia solară 57

Ca exemplu, raportul de împrăştiere relativă a luminii de

culoare albastră având  a  425 nm şi a luminii roşie de
lungime de undă  r  650 nm este I a / I r   r /  v 4 ~ 5.5 .
Lumina albastră difuzată are o intensitate de 5.5 mai mare
decât intensitatea luminii roşii şi va fi mai intensă şi decât
radiaţiile din domeniul galben şi verde ale spectrului solar.
Astfel, în lumina difuzată va predomina albastrul şi violetul,
cerul având culoarea albastră când este privit într-o direcţie
departată de direcţia în care se vede discul solar (efectul
Tindall). Culoarea violetă nu este sesizabilă întrucât partea de
energie ce îi revine ei este mică, iar ochiul uman este puţin
sensibil la această culoare.
Difuzia Mie are loc pe particule şi molecule care au
dimensiuni mai mari decât lungimea de undă a radiaţiei. Teoria
arată că intensitatea maximă difuzată este în lungul direcţiei
razei incidente şi în acelaşi sens, în timp ce în sens contrar
difuzia este minimă. Pentru valori mari ale parametrului 
dependenţa de  este slabă, componentele spectrale fiind
difuzate la fel. Astfel difuzia Mie pe particulelel de apă din nori
sau ceaţă este uniformă, iar norii şi ceaţa vor avea o culoare
albicioasă. Dacă, în schimb, parametrul  este mic,
dependenţa difuziei de lungimea de undă este oscilantă, în
unele cazuri fiind difuzate mai puternic razele roşii (lumina
difuzată are tentă roşiatică), în alte cazuri cele albastre.

2.3.3. Interactii inelastice

În clasa interacţiilor inelastice se pot introduce difuzia

prin fluorescenţă şi difuzia Raman.
Difuzia prin fluorescenţă se datorează absorbţiei radiaţiei
electromagnetice de unele sisteme atomice sau moleculare din
atmosferă, urmată de dezexcitare prin emisie luminoasă într-un
timp foarte scurt (10-9 s de la încetarea radiaţiei excitatoare).
58 Introducere în fizica atmosferei

Difuzia Raman, sau difuzia combinată a luminii, apare în

cazul moleculelor cu spectre de vibraţie şi rotaţie. În spectrul
luminii difuzate se constată că pe lângă linia centrală  0
împraştiată apar şi nişte linii satelit, simetrice, de o parte şi de
alta a liniei centrale (numite sateliţi roşii şi sateliţi violeţi).
Aceste linii se datorează implicării nivelelor de vibraţie peste
nivelele energetice electronice. În condiţii obişnuite de
presiune şi temperatură, intensitatea liniilor roşii este mai mare
decât a celor violet.

2.3.4. Legea Lambert-Beer de atenuare a radiaţiei solare

Intesitatea radiaţiei electromagnetice se atenuează

exponenţial la trecerea printr-un mediu absorbant:
I ( z )  I 0 exp( kz ) (2.16)
unde k este coeficientul de extinţie (coeficient de stingere a
radiaţiei în atmosferă).
Coeficientul de extincţie depinde de lungimea de undă a
radiaţiei. Atmosfera prezintă nişte zone de absorbţie a radiaţiei,
în special datorate vaporilor de apă. Analiza spectrală a
radiaţiei solare globale ce ajunge la suprafaţa pământului este
arătată comparativ cu radiaţia de la "suprafaţa" atmosferei în
Fig. 2.1, cu linie continuă subţire. Se observă că nu există
radiaţie UV (aceasta fiind absorbită de stratul de ozon) şi că în
spectrul de radiaţie există o mulţime de linii de absorbţie,
numite linii Fraunhoffer şi linii telurice. Liniile Fraunhoffer
sunt linii de absorbţie în atmosfera solară. Liniile telurice se
datorează absorbţiei anumitor părţi din radiaţie de către
moleculele şi atomii ce compun atmosfera terestră.
Considerând că temperatura la suprafaţa coroanei
Soarelui este TS  5800 K şi că Soarele emite dominant în zona
galbenă a spectrului (570 nm) şi ţinând cont că pentru Pământ
Radiaţia solară 59

se poate defini o temperatură medie TP  300 K , din legea de

deplasare Wien (2.8), avem:
 S ,m TS
b   P , mTP   S , m TS   P , m   11020nm (2.17)
TP
adică Pământul emite dominant în domeniul infraroşu.
În figura 2.1 este dată şi distribuţia radiaţiei termice a
Pământului, acesta fiind considerat la o temperatura medie de
TP  300 K . Această distribuţie este reprezentată cu linie
continuă îngroşată.
Astfel, Pâmântul absoarbe radiaţia cu lungime de undă
mică, o converteşte şi o reemite dominant ca radiaţie infraroşie.
Trebuie remarcat faptul că atât Pământul cât şi atmosfera
primesc radiaţie cu lungime de undă mică şi transformă o parte
din aceasta în radiaţie cu lungime de undă mare. Atmosfera
emite în domeniul 4000-120000 nm şi aproximativ 70% din
această radiaţie este îndreptată spre suprafaţa Pămîntului
numindu-se contraradiaţia atmosferei, iar restul este emisă
către spaţiul interplanetar. Radiaţia terestră este orientată către
spaţiul exterior.

2.3.5. Albedoul terestru

Albedoul (  ) arată cât reflectă un corp din radiaţia

solară. Este definit ca fiind raportul dintre intensitatea radiaţiei
reflectate şi intensitatea radiaţiei incidente:
Ir
 (2.18)
I incidenta
Albedouul variază într-o plaja largă de valori, după cum
poate fi văzut în tabelul II.1: de la   0.98 (zăpadă proaspătă),
0.5-0.8 (nori), până la   0.05 (arături umede).
Deoarece norul are un albedo mai ridicat decât albedoul
pământului de sub nor, înseamnă că norul reflectă mai multă
60 Introducere în fizica atmosferei

energie înapoi către spaţiul cosmic şi implicit apare o răcire

suplimentară a pământului (forcingul negativ al pământului).
Albedoul depinde de unghiul de incidenţa al razalor
solare, el prezentând variaţii diurne. Albedoul Pământului - ca
planetă - -este dat de suma    P   A   0 , unde  P este
albedoul suprafeţei solului,  A este albedoul atmosferei, iar
 0 este albedoul norilor. Din valoarea totală a albedoului
Terrei, cea mai mare contribuţie o are albedoul norilor,
 0  0.75 .

Tabelul II.1.

Natura suprafeţelor Albedo (%)

Zăpadă proaspătă, uscată 80-98
Zăpadă curată, umedă 60-70
Zăpadă impurificată 40-50
Gheaţă marină 30-40
Nori 50-80
Nisipuri deşertice 30-40
Stepa uscată 20-30
Pajişte verde 26
Pajişte uscată 19
Ogor uscat 8-12
Pădure de foioase 15-20
Pădure de conifere 10-18
Arături umede 5-15

Albedoul Pămîntului este aproximativ   36.7% , ceea

ce înseamnă că din radiaţia incidenţă la limita superioară a
atmosferei 36.7% este reflectată în spaţiul interplanetar. Restul
radiaţiei (63.3%) se transformă în energie calorică, fiind sursa
de încalzire a suprafeţei terrestre şi a atmosferei precum şi a
proceselor chimice şi biologice de pe Pământ şi din atmosferă.
Radiaţia solară 61

Dacă radiaţia solară ce vine pe suprafaţa Pământului ar fi

reflectată în proporţie de 98%, atunci temperatura la nivelul
solului ar fi foarte mică.

2.4. Legea cosinusului sau Legea Lambert

Fluxul radiaţiei solare directe ce cade pe suprafaţa

orizontală a Pământului se numeşte insolaţie. Mărimea acesteia
depinde de unghiul de incidenţă z (ungiul azimutal):
 
I  I 0 cos z  I 0 cos    (2.19)
2 
unde I 0 este constanta solară, iar  este unghiul care arată
înălţimea Soarelui deasupra
orizontului (Fig.2.2).
Astfel, diferitele zone ale z
Pământului vor înregistra o
distribuţie inegală a radiaţie 
solare, atât din cauza unghiului
azimutal, cât şi din cauza
Fig. 2.2.
naturii terenurilor.
Slăbirea intensităţii radiaţiei solare prin absorbţie şi
reflexie, depinde de grosimea stratului atmosferic străbătut, sau
de masa atmosferică m . Se condideră că masa atmosferică
(sau masa optică) este egală cu unitatea atunci când înălţimea
Soarelui deasupra orizontului este de 90 grade (Soarele se află
la zenit). Pentru celelalte înălţimi masa optică creşte conform
tabelului II.2.

Tabel II.2.
 
0 90 60 30 10 5 1 0
m 1 1.2 2 5.6 10.4 27 34.4
62 Introducere în fizica atmosferei

Ţinând cont că pe durată unei ore elevaţia Soarelui

variază cu 150 de arc, se observă din acest tabel că masa optică
a atmosferei variază foarte puţin în intervalul 9:00 - 15:00. În
acest interval fluxul de radiaţie UV ca şi fluxul caloric (radiaţia
IR) suferă cea mai mică atenuare. Din acest motiv se
recomandă ca expunerea corpului uman la Soare să se facă în
intervalele 6:00 - 9:00 şi 16:00 - 19:00, când masa optică a
atmosferei depăşeste valoarea m  2 şi atenuarea radiaţiilor
nocive pielii este semnificativă.

2.5. Bilanţul radiativ-caloric la suprafaţa Pământului

Temperatura medie a sistemului Pământ-atmosferă poate

fi calculată din bilanţul radiativ în aproximaţia comportării
acestui sistem ca un corp negru. Considerând că razele solare
vin paralel pe o suprafaţă circulară de rază R şi că sistemul
Pământ-atmosferă emite izotrop ca o sferă de rază R , atunci
energia primită de sistem într-un timp  trebuie sa fie emisă în
cazul în care sistemul a ajuns la starea de echilibru
termodinamic. Avem:
R 2 I 0   4R 2 T 4 (2.20)
de unde rezultă o temperatură medie:
I

T  4 0  279 K t  6 0 C
4
 (2.21)
Dacă în schimb urmărim ce se întâmplă în cazul în care
luăm în considerare şi albedoul terestru, lucrurile se modifică
sensibil. Astfel bilanţul radiativ la sol, considerând că albedoul
mediu al Terrei este   36,7%  0.37 , devine:
R 2 I 0 (1   )  4R 2 T 4  (2.22)
În această situaţie temperatură medie ar fi:
Radiaţia solară 63

I 0 (1  )
T  100  4 (2.23)
4
Pentru   1 (corp negru) temperatura medie este
T  249 K (t  24 0 C ) ceea ce este mult diferit de cât este în
realitate.
Temperatura la suprafaţa Pământului nu este de -24 grade
Celsius cum rezultă din relaţia (2.23), ci de +150C (după cum
rezultă din observaţiile climatologice). Diferenţa de aproape
390C se datorează efectului de seră provocat de atmosferă.
Aceasta lasă să treacă razele de undă scurtă până la sol, iar
solul emite radiaţii calorice de undă lungă. Radiaţiile de undă
lungă sunt reflectate în straturile atmosferei şi returnate spre
sol, conducând la o încălzire suplimentară a acestuia.

Efectul de seră al atmosferei

Efectul de seră este procesul de încălzire a unei planete

când o parte din radiaţia reflectată de aceasta este absorbită şi
returnată către suprafaţa planetei de anumite gaze din
atmosferă. Fenomenul a fost descoperit de Joseph Fourier în
1824.
Principalele gaze cu efect de seră din atmosferă sunt:
vaporii de apă, bioxidul de carbon, gazul metan(CH4), oxidul
de azot (NO2), clorofluorcarburile(CFC, freonii) şi ozonul.
Orice modificare a concentraţiei acestora datorată omului,
poate determina o încălzire globală cu influienţe catastrofice
asupra proceselor din biosferă.
Vaporii de apă absorb în benzi aflate sub 4 microni, au o
bandă intensă de absorbţie centrată pe 6300 nm şi o bandă
foarte intensă de absorbţie ce începe la 9000 nm şi se extinde
spre valori mari ale lungimilor de undă. Vaporii de apă au
durată scurtă de existenţă, ei revenind pe sol sub formă de
64 Introducere în fizica atmosferei

precipitaţii. Astfel efectul lor de seră se manifestă doar când

cerul este înnourat, sau când în atmosfera înaltă există multă
umezeală.
Bioxidul de carbon are benzi de absorbţie cuprinse între
13 şi 17 microni. El crează un puternic efect de seră. Pe
suprafaţa planetei Venus temperatura este foarte ridicată din
cauza existenţei unei cantităţi mari de bioxid de carbon.
În lume se degajă anual cam 22.52 miliarde tone de
bioxdid de carbon. Din toată această cantitate 64 de procente
sunt emise de doar 10 state ale lumii, 4 din ele eliminând
aproximati 50% (SUA, China, Rusia, Japonia). SUA este
liderul absolut cu o contribuţie de 24% din cantitatea globală.
Se obişnuieşte ca pentru celelalte gaze cu efect de seră să
se dea echivalentul în CO2. O tona de hexafluorură de sulf
echivalează cu 23900 tone de bioxid de carbon. Oxidul de azot
este de 300 de ori mai eficient decât CO2, iar metanul de 8 ori.