1.

PROCESUL PENAL – DEFINIȚIE ȘI ELEMENTE DEFINITORII

Definiție:
Activitatea reglementată de lege, desfășurată într-o cauză penală de către organele judiciare cu
participarea părților și a altor persoane, ca titular de drepturi și obligații, având ca scop constatarea la timp și
în mod complet a infracțiunilor și tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârșit, în așa fel încât
prin aceasta se asigură ordinea de drept precum și apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor.

Elemente definitorii:
• Procesul penale este o activitate prin care organe specializate ale statului (poliție, parchet, instantă)
descoperă săvârșirea unor infracțiuni, identifică pe autorii acestora, administrează probe și trang la
răspundere pe cei vinovați.
Această activitate poate îmbrăca diferite forme în funcție de faza procesuală a actului jurisdicțional,
adică acte premergătoare, informații, anchetă, cercetare judecătorească;
• Procesul penal este o activitate reglementată de lege în sensul că sunt prevăzute într-o modalitate
foarte strictă modul de desfășurare a activităților organelor statului, succesiunea acestora, drepturile
și obligațiile participanților;
• Procesul penal se realizează într-o cauză penală în sensul că legile procesual penale se aplică de
către organul judiciar competent doar după săvârșirea unei infracțiuni.
Sub raportul elementelor constitutive ale unei fapte penale declanșarea procesului penal este determinate
de obiectul material (fapta) și obiectul juridi (valoarea ocrotită de lege) al infracțiunii;
• Procesul penal implică diverși subiecți procesuali desfășurându-se pe de o parte de către organele
abilitate ale statului, cu participarea părților pe de altă parte și a altor persoane (ex martor, experți);
• Procesul penal are ca scop bine definit, constatarea infracțiunii, tragerea la răspundere a infractorilor
și apărarea ordinii de drep a intereselor si drepturilor legitime ale persoanelor.

2. FAZELE PROCESULUI PENAL

Procesul penal roman are trei faze respective:

A. Faza de urmărire penală;
Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existent infracțiunilor, la
identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a
constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
B. Faza de judecată;
Judecata constă în soluționarea definitive a cauzei penale, ceea ce impune o hotărâre legală, temeinică,
care poate fi pună în executare pentru realizarea scopului procesului penal.
Instanta de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților
procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul
aflării adevărului, cu respectarea deplică a legii.
C. Faza de punere în executare a hotărârii.
Faza de executare a hotărârii penale reglementează astfel toate acele dispoziţii procedurale penale care
consacră modalităţile efective prin care se aduce la îndeplinire o hotărâre penală.

3. PRINCIPIUL SEPARĂRII FUNCȚIILOR JUDICIARE

Din cele patru funcții judiciare existente în procesul penal, funcțiila de verificare a legalității trimiterii ori
netrimiterii în judecată este compatibilă cu funcția de judecată.
Celelalte funcții judiciare nu sunt compatibile, ceea ce înseamnă că nu pot fi exercitate de aceeași
persoană.
1
 Funcția de urmărire penală este exercitată de către procurer și organelle de cercetare penale care strâng
probele necesare pentru a se stabili decă există temeiuri de trimitere în judecată.
Funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale se exercită de către judecătorul
desemnat cu atribuţii în acest sens, pe parcursul fazei de urmărire penală.
Funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată se exercită de către judecătorul
de cameră preliminară care se va pronunţa asupra rechizitoriilor şi asupra soluţiilor de netrimitere în
judecată întocmite de către procurori.
Funcţia de judecată este exercitată de către instanţele de judecată, în complete constituita potrivit legii.

4. PRINCIPIUL PREZUMȚIEI DE NEVINOVĂȚIE

Recunoscând puterea acestui principiu, egisația română îl consacră astfel, în Constituție, în care se
stipulează faptul că până la rămânerea definitive a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este
considerate nevinovată.
Pornind de la aceste reglementări, prezumția de nevinovăție se înfățișează ca o garanție, protejând
persoana implicate într-o cauză penală, oferindu-i acesteia posibilitatea de a se apăra împotriva acuzațiilor ce
i se aduc; în virtutea acestei reguli, persoana împotriva căreia s-a dispus începerea urmăririi penale este
prezumată nevinovată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.
Sarcina probei revine organelor judiciare, nu învinuitului sau inculpatului, acesta nefiind obligat să-și
probeze nevinovăția. În cazul în care probele referitoare la vinovăție nu sunt certe, sigure, complete, ci există
îndoială cu privire la vinovăția inculpatului, se aplică regula potrivit căreia îndoiala operează în favoarea
inculpatului.
Răsturnarea prezumţiei simple de nevinovăţie se poate face numai prin probe certe de vinovăţie. Orice
îndoială se interpretează în favoarea învinuitului sau inculpatului conform principiului “in dubio pro reo”,
iar în caz de îndoială ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare. După
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prezumţia de nevinovăţie va fi răsturnată cu efecte “erga
omnes” (faţă de oricine).

5. PRINCIPIUL ”NE BIS IN IDEN”

Potrivit art. 6 c. pr. pen. nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni
atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași
faptă, chiar și sub altă încadrare judiciară.
Traducerea literală a expresiei latine este „nu de două ori pentru aceeaşi vină”.
Pentru a se putea invoca principiul „ne bis in idem” trebuie să fie întrunite în mod cumulativ următoarele
condiții:
− respectiv să existe o hotărâre penală definitive;
− noul proces să fie îndreptat împotriva aceleiași persoane;
− noul proces să privească fapte identice sau fapte care sunt în mod substanțial aceleași.
Odată rămasă definitivă, hotărârea penală intră în puterea autorității de lucru judecat. Remediul împotriva
încălcării principiului autorității de lucru judecat a hotărârilor penale definitive îl reprezintă exercitarea căii
de atac extraordinare a contestației în anulare atunci când împotriva unei persoane s-au pronunțat două
hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

2
 6. PRINCIPIUL DESFĂȘURĂRII PROCESULUI PENAL ÎN MOD ECHITABIL ȘI ÎNTR-UN
TERMEN REZONABIL

Dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil este prevăzut și de Constituția României în art. 21
alin.3 privind liberul acces la justiție care prevede că „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la
soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”
Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor
procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod
complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar
orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
Pe lângă respectarea garanțiilor procesuale, caracterul echitabil al procesului penal implică și constatarea
la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, precum și ca nicio persoană nevinovată să nu
fie trasă la răspundere penală, dar și ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit
vinovăției sale.
Desfășurarea procesului penal de către aceleași organe judiciare instituite de lege și în conformitate cu
aceleași dispoziții legale reprezintă tot o reflectare a caracterului echitabil al procesului penal.
Strâns legat de caracterul echitabil este și garanția ca procesul penal să se desfășoare într-un termen
rezonabil. Criteriile în funcție de care se apreciază durata procesului țin de comportamentul părților,
importanța pentru părți a procedurii, comportamentul autorităților, complexitatea cauzei, etc.

7. PRINCIPIUL GARANTĂRII DREPTULUI LA LIBERTATE ȘI SIGURANȚĂ

Liberatea persoanei este una dintre drepturile fundamentale ale omului. În cursul procesului penal este
garantat dreptul oricărei persoane la libertate și siguranță.
Garantarea libertății are un caracter relative și aceasta pentru că în anumite situații, expres prevăzute de
lege, este nevoie de privarea libertății persoanei pentru asigurarea desfășurării procesului penal în condiții
optime. Garantarea nu mai este incidentă după ce s-a trecut la executarea hotărârii definitive a instanței de
judecată.
Orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o
înțelege asupra motivelor arestării sale și are dreptul de a formula o contestație împotriva dispunerii măsurii.
Atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal,
organele judiciare competente au obigația de a dispune revocarea măsurii și, după caz, punerea în libertate a
celui reținut sau arestat. Persoana pusă în această situație are dreptul la repararea pagubei suferite, în
condițiile prevăzute de lege.

8. PRINCIPIUL GARANTĂRII DREPTULUI LA APĂRARE

Dreptul la apărare poate fi definit ca fiind acel drept recunoscut suspectului, incupatului și celorlalte părți
din procesul penal, în toate fazele acestuia, prin care se realizează o egalitate de mijloace.
Scopul dreptului la apărare este acela de a se realiza o justiție eficientă, să fie eliminată orice posibilitate
de eroare judiciară.
Acest principiu prevede că părțile și subiecții procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înșiși sau de
a fi asistați de avocat.
Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credință, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de
lege.
Părțile, subiecții procesuali principali și avocatul au dreptul să beneficieze de timpul și înlesnirile
necesare pregătirii apărării. Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată și înainte de a fi ascultat despre
fapta pentru care se efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a

3
fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui și încadrarea
juridică a acesteia.
Înainte de a fi ascultați, suspectului și inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu
face nicio declarație. Astfel, dreptul la tăcere este tot o formă a dreptului său de apărare.
Dreptul de apărare are un conținut compex, în care sunt cuprinse aspectele:
− posibilitatea părților de a se apăra singure în cursul procesului penal;
− obigația organelor judiciare de a avea în vedere din oficiu și asptectele favorabile părților angajate în
procesul penal;
− posibilitatea și, uneori, obigația acordării asistenței juridice în cursul procesului penal.
Persoana care are dreptul la asistență din oficiu, nu îl are și pe acela de a-și alege avocatul sau de a
participa la alegerea lui.

9. PRINCIPIUL RESPECTĂRII DEMNITĂȚII UMANE ȘI A VIEȚII PRIVATE

Demnitatea umană și respectarea vieții private reprezintă valori fundamentale într-un stat de drept.
Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea
demnității umane.
C.E.D.O interzice interogatoriile ce impică folosirea forței, strategiile de intimidare, prelungirea peste
limitele normale a ședințelor, cu scopul obținerii de mărturisiri sau dispoziții. Toate dovezile obținute prin
violarea art. 3 (intezicerea torturii, a tratamentelor inumane sau degradante) din Convenție vor trebui
eliminate din materialul probatoriului, deoarece nu sunt conforme cu dreptul la un process echitabil.
Respectarea vieții private este un principiu nou introdus în procesul penal român și se referă la trei
aspecte respectiv, respectarea vieții private, inviolabilitatea domiciliului și secretul corespondenței.
În doctrină s-a arătat că respectarea vieții private a unei persoane implică garantarea integrității fizice și
morale ale persoanei, a identității personale și sociale, respectarea informațiilor personale, a sexualității, a
spațiilor personale private.
Prin „domiciliu” se înțelege locul unde persoana își desfășoară viața privată, viața de familie și alte
asemenea legături.Totodată, în această noțiune sunt incluse și locurile unde o persoană fizică sau juridică își
desfășoară activitatea profesională, (sediul unei societăți sau cabinetul unui avocat).
Prin corespondență se înțelege orice comunicare scrisă sau verbală, prin scrisori, telegrame, fax, sms,
convorbiri telefonice, e-mail, prin care două sau mai multe persoane schimbă un mesaj sau o idee.

10. PRINCIPIUL FOLOSIRII LIMBII MATERNE ȘI AL DREPTULUI LA INTERPRET

Necunoașterea limbii în care se desfășoară activitatea procesuală nu poate constitui un impediment în

realizarea drepturilor participanților la cauza penală. Pe plan intern, limba oficială în procesul penal este
limba română.
Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternal în fața
instanțelor de judecată, actele procedural întocmindu-se în limba română.
Părților și subiecților procesuali care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română ori nu se pot exprima li se
asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoștiință de piesele dosarului, de a vorbi, precum și de a
pune concluzii în instanță, prin interpret.
În cazul procedurilor judiciare se folosesc interpreți autorizați. Traducătorii autorizaţi pot fi utilizaţi în
calitate de interpreţi.

11. APLICAREA LEGII PROCESUAL PENALE ÎN TIMP

Legea procesual penală română se aplică potrivit principiului tempus regit actum.

4
 În timp, aplicarea legii procesuale penale este cuprinsă între două momente: intrarea în vigoare a legii şi
ieşirea din vigoare a legii, operând principiul activităţii legii procesuale penale (sau al imediatei aplicări).
Potrivit sistemului constituţional românesc, momentul intrării în vigoare este la trei zile de la publicarea
în Monitorul Oficial, legile de mare întindere sau care aduc modificări numeroase intrând în vigoare ulterior,
la un moment stabilit în textul legii.
Chiar dacă infracțiunea a fost săvârșită sub vechea lege de procedură, dar a fost descoperită sub noua
lege, întregul proces se va desfășura conform legii procesuale aflată în vigoare în timpul procesului penal;
ceea ce s-a îndeplinit sub legea veche rămâne sub legea veche.
Principiul activității procesuale penale implică atât efectuarea tuturor actelor procedurale în conformitate
cu legea în vigoare, cât și recunoașterea ca valabile a actelor procedurale efectuate anterior intrării în vigoare
a legii. O lege procesuală penală ieșită din vigoare nu produce efecte procesuale după momentul abrogării,
chiar într-o cauză penală pornită sub imperiul ei.
De la principiul activităţii legii procesual penale există însă şi excepţii:
• legea procesual – penală retroactivează când dispoziţii ale noii legi sunt aplicabile şi actelor
efectuate sub legea;
• legea procesual – penală ultraactivează atunci când unele dispoziţii din legea anterioară se aplică şi
sub noua lege.
Subliniem că în materie procesual penală nu se pune problema legii mai favorabile. Legea de procedură
iese din vigoare prin abrogare sau modificare.
În situația în care pe parcursul unui proces apar mai multe legi procesuale succesive, se menține regula
aplicării imediate a legii noi, iar actele îndeplinite valabil sub imperiul legii vechi își produc efectele și în
raport de legea noua.

12. SUCCESORII

Succesorii sunt persoane fizice sau juridice care dobândesc drepturile și obligațiile persoanei fizice
defuncte sau persoanei juridice reorganizate, desființate sau dizolvate.
Succesorii intervin în procesul penami numai în latura civilă a acestuia. Succesorii devin părți în procesul
penal, deoarece ei nu valorifică drepturile antecesorilor, ci valorifică drepturile proprii ce decurg din
catelitatea pe care o au și din faptul că antecesorii au încetat să mai fie subiecți de drept.
Acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau
dizolvare a părţii civile, dacă moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia îşi
exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data
decesului sau a reorganizării, desfiinţării ori dizolvării.
În caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă
rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în
drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a
luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă.
Succesorii pot intervene în procesul penal doar dacă decesul, reorganizarea, desființarea sau dizolvarea
au avut loc ulterior introducerii acțiunii civile. În caz contrac succesorii pot introduce action civilă la instant
civilă.

13. REPREZENTANȚII

Reprezentantul este persoana împuternicită să îndeplinească, în cadrul procesului penal, acte procesuale
în numele și în interesul unei părți din process care nu dorește sau se află în imposibilitatea de a participa la
activitățile procesuale.
Noțiunea de asistență judiciară nu se confundă cu cea de reprezentare juridical; în timp ce în cazul
asistenței juridice apărătorul participă la efectuarea actelor procesuale sau procedural în prezența părții pe
5
care o asistă, în cazul reprezentării, avocatul participă în cadrul procesului penal în locul părții (în absența
acesteia).
Cu toate că este un participant important, reprezentantul are calitatea doar de subiect al procesului penal
și nu de subiect al cauzei penale.
Reprezentarea este de două feluri:
− obligatorie;
− voluntară.
Reprezentarea obligatorie o întâlnim în cazul persoanei juridice care stă în procesul penal prin
intermediul reprezentantului său legal.
Reprezentarea prin avocet este o varietate a reprezentării convenționale.

14. SUBSTITUIȚII PROCESUALI

Substituiții procesuali sunt persoane care exercită un drept propriu dar în valorificarea unui interes
aparținând altei persoane. Spre exemplu soțul introduce pentru soție o cerere de întrerupere exercitării
pedepsei.
Substituitul procesual nu acționează ca reprezentantul în virtutea unei obligații legale sau convenționale,
ci în baza dreptului său propriu; de aceea, substituitul apreciază liber dacă intervine în procesul penal, fără a
răspunde vreodată de pasivitate sau neglijență.

15. INSTANȚA DE JUDECATĂ; JUDECĂTORUL DE DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI;

JUDECĂTORUL DE CAMERĂ PRELIMINARĂ

In Romania, puterea judecatoreasca se exercita de Inalta Curte de Casatie si Justitie si de celelalte

instante judecatoresti stabilite de lege, iar Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independentei
justitiei.
Justitia se infaptuieste in numele legii, este unica, impartial si egala pentru toti.
Justitia se realizeaza prin urmatoarele instante judecatoresti:
A. Inalta Curte de Casatie si Justitie
B. curtile de apel
C. tribunale
D. tribunale specializate
E. instante militare
F. judecatorii
Pe langa fiecare instanta judecatoreasca functioneaza parchetul de pe langa acea instanta.
Inalta Curte de Casatie si Justitie se compune din: presedinte, 2 vicepresedinti, 4 presedinti de sectii si
judecatori.
Inalta Curte de Casatie si Justitie este organizata in 4 sectii:
1. Sectia I civila
2. Sectia a II-a civila
3. Sectia penala
4. Sectia de contencios administrativ si fiscal
Curtile de apel sunt instante cu personalitate juridical, in circumscriptia carora functioneaza mai multe
tribunale si tribunale specializate.
In cadrul curtilor de apel functioneaza sectii sau, dupa caz, complete specializate pentru cauze civile,
cauze penale, cauze cu minori si de familie, cauze de contencios administrativ si fiscal, cauze privind
conflicte de munca si asigurari sociale, societati, registrul comertului, insolventa, concurenta neloiala sau
pentru alte materii, precum si complete specializate pentru cauze maritime si fluviale.

6
 Tribunalele sunt instante cu personalitate juridica, organizate la nivelul fiecarui judet si al municipiului
Bucuresti, si au, de regula, sediul in muncipiul, resedinta de judet. In circumscriptia fiecarui tribunal sunt
cuprinse toate judecatoriile din judet sau, dupa caz, din municipiul Bucuresti.
Judecatoriile sunt instante fara personalitate juridica, organizate in judete si in sectoarele muncipiului
Bucuresti.
Pe langa instantele judecatoresti functioneaza serviciile de reintegrare sociala si supraveghere.
Instantele militare sunt:
• tribunalele militare
• Curtea Militara de Apel Bucuresti.
Judecatorii numiti de Presedintele Romaniei sunt inamovibili, in conditiile legii.
Judecatorii inamovibili pot fi mutati prin transfer, delegare, detasare sau promovare, numai cu acordul
lor, si pot fi suspendati sau eliberati din functie in conditiile prevazute de lege.
Judecatorii sunt independenti, se supun numai legii si trebuie sa fie impartiali.
Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independentei justitiei. Este independent si se supune in
activitatea sa numai legii.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcatuit din 19 membrii, din care:
• 9 judecatori si 5 procurori, alesi in adunarile generale ale judecatorilor si procurorilor care compun
cele doua sectii ale Consiliului
• 2 reprezentanti ai societatii civile, specialisti in domeniul dreptului, care se bucura de inalta reputatie
profesionala si morala, alesi de Senat
• presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie, reprezentant al puterii judecatoresti, Ministrul Justitiei
si procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, care sunt membrii
de drept ai Consiliului

16. MINISTERUL PUBLIC

Organele de urmărire penală sunt:

A. Procurorul;
B. Organele de cercetare penală ale poliției judiciare;
C. Organele de cercetare penală speciale.

Ministerul Public este subiect procesual penal, participant la activitatea procesuală, alături de instanța de
judecată, având un rol indispensabil pentru constituirea, dezvoltarea și rezolvarea raportului procesual.
Procurorii sunt constituiți în parchete care funcționează pe lângă instanțele judecătorești și își exercită
atribuțiile în cadrul Ministerului Public.
Pe lângă fiecare judecătorie funcționează parchetul de pe lângă acea instanță. Deși funcționează pe lângă
instanțele judecătorești, parchetele sunt independente față de acestea.
În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuții:
− Supraveghează sau efectuează urmărirea penală;
− Sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată;
− Exercită acțiunea penală;
− Exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
− Încheie acordul de recunoaștere a vinovăției, în condițiile legii;
− Formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor
judecătorești;
− Îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege.
Procurorii își desfășoară activitatea pe baza următoarelor principii:

7
 a) Principiul legalității. Reprezentanții Ministerului Public realizează principiul egalității prin
exercitarea acțiunilor în justiție necesare apărării interesului public sau personal ori de câte ori
ordinea de drept sau drepturile și libertățile cetățenilor au fost încălcate.
b) Principiul impartialității. Acest principiu este concretizat prin aceea că, în sistemul nostru judiciar,
procurorul nu trebuie să fie un simplu reprezentant al statului în procesele penale, ci el trebuie să fie
liber să efectueze urmărirea penală și să prezinte instanței concluziile pe care le consideră întemeiate
potrivit legii, îndeplinindu-și toate atribuțiile ce îi revin potrivit legii;
c) Principiul controlului ierarhic. Dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în
conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. Totuși în soluțiile dispuse,
procurorul este independent;
d) Principiul Independenței Ministerului Public. Acest principiu priveste, pe de o parte, relațiile cu
celelalte autorități publice, iar, pe de altă parte, relațiile cu instanțele judecătorești, pe lângă care
funcționează.
Potrivit legii, lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror în următoarele situații:
− Suspendarea sau încetarea calității de procuror, potrivit legii;
− În absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică rechemarea sa;
− Lăsarea cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile.
Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași
circumscripție.
Control exercitat de procurorul general al Parchetului de la lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de
procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA) sau de procurorul general al parchetului de pe
lângă curte de apel asupra procurorilor din subordine se realizează direct sau prin procurori anume
desemnați.
În cadrul Parchetului de la lângă Înalta Curte de Casație și Justiție funcționează Direcția de Investigații a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT), ca structură specializată în combaterea
criminalității organizate și terorismului.
Parchetele de pe lângă curțile de apel sunt conduse de procurori generali.
Parchetele de pe lângă tribunale, tribunale pentru minori și familie și judecătorii sunt conduse de prim-
procurori.

17. INCULPATUL

Persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală devine parte în procesul penal și se numește
inculpat.
În cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi:

dreptul de a nu da nici o reclarație pe parcursul procesului penal, fiind precizat faptul că dacă refuzăă
să dea declarații nu va suferi nici o consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor
putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;

dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia;

dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;

dreptul de a avea un avocet ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de asistență obligatorie,
dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;

dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de
a pune concluzii;

dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei;

dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau
nu poate comunica în limba română;

dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
8

alte drepturi prevăzute de lege.
Într-o cauză penală putem avea mai mulți inculpate, situație în care avem de-a face cu noțiunea de
coinculpați.
Coinculpații se caracterizează prin următoarele:

toate probele privind existent infracțiunii sunt opozabile tuturor coinculpaților;

orice act efectuat de vreunul dintre coinculpați, produce efecte față de toți coinculpații;

căile de atac folosite de unul dintre coinculpați sunt valabile pentru toți dacă sunt admise;

coinculpații răspund în mod solidar în legătură cu prejudicial cauzat persoanei vătămate prin
săvârșirea infracțiunii.

18. PARTEA CIVILĂ

Persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal și
se numește parte civilă.
Au calitate de parte civilă și succesorii persoanei prejudiciate, dacă exercită acțiunea civilă în cadrul
procesului penal.
Constituirea de parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești. Organele judiciare au
obligația de a adduce la cunoștiința persoanei vătămate acest drept.
Prin intermediul acţiunii civile se urmăreşte repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Orice
persoană fizică sau juridică dacă a suferit un prejudiciu material sau moral în urma comiterii infracţiunii, se
poate constitui parte civilă în procesul penal în scopul acoperirii pagubei.
Constituirea de parte civilă se poate face în scris sau oral, în tot cursul urmăririi penale, iar în timpul
judecăţii, numai în faţa primei instanţe, până la începerea cercetării judecătoreşti.
Partea civilă poate renunţa în tot sau în parte, la exercitarea acţiunii civile în procesul penal. Renunţarea
se face prin cerere scrisă, sau oral, în şedinţa de judecată. De asemenea, până la sfârşitul cercetării
judecătoreşti, partea civilă poate:

îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă;

mări sau micşora întinderea pretenţiilor;

solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri bănești, dacă repararea în natură
nu mai este posibilă.
În cursul procesului penal, partea civilă are următoarele drepturi:

dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;

dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a
pune concluzii;

dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei;

dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa
expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică la care
aceste informații să fie comunicate;

dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;

dreptul de a fi ascultată;

dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;

dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau
nu poate comunica în limba română;

dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;

dreptul de a apela la un mediator, în cazurile premise de lege;

alte drepturi prevăzute de lege.

9
 19. PARTEA CIVILMENTE RESPONSABILĂ

Partea civilmente responsabilă este persoana fizică sau juridică care este chemată să răspundă în procesul
penal şi are potrivit legii civile, obligația legală și convențională de a repara în întregime sau în parte,
singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces.
Partea responsabilă civilmente poate intervene ăn procesul penal până la terminarea cercetării
judecătorești la prima instant de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul
intervenției.
Partea responsabilă civilmente are, în ceea ce privește acțiunea civilă, toate drepturile pe care legea le
prevede pentru inculpat:

dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;

dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de
a pune concluzii;

dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei;

dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa
expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică la care
aceste informații să fie comunicate;

dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;

dreptul de a fi ascultată;

dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;

dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau
nu poate comunica în limba română;

dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;

dreptul de a apela la un mediator, în cazurile premise de lege;

alte drepturi prevăzute de lege.

Pot fi părți responsabile civilmente:

a) Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărârii judecătorești este obligat să
supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție, răspunde de prejudicial cauzat altuia de
către aceste de urmă persoane.
Pentru fapta minorului va răspunde părintele căruia i-a fost încredințat, fie prin hotărâre judecătorească,
fie, după caz, prin simpla învoială a părților.
b) Comiterea prin prepus. Comitentul este obligat să repare prejudicial cauzat de prepușii săi ori de câte
ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate;

20. SUSPECTUL

Persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a
săvârșit o faptă prevăzută de legea panală se numește suspect.
Din momentul începerii urmăririi penale, făptuitorul dobândeşte calitatea de suspect.
Suspectul are toate drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel:

dreptul de a nu da nici o reclarație pe parcursul procesului penal, fiind precizat faptul că dacă refuzăă
să dea declarații nu va suferi nici o consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor
putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;

dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia;

dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;

dreptul de a avea un avocet ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de asistență obligatorie,
dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;

10

dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de
a pune concluzii;

dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei;

dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau
nu poate comunica în limba română;

dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;

alte drepturi prevăzute de lege.

21. PERSOANA VĂTĂMATĂ

Persoana vătămată este persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin comiterea
infracţiunii.
În situația în care în cauză există un număr mare de persoane vătămate care nu au interese contrarii,
acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. Dacă aceste
persoane nu şi-au desemnat un reprezentant, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau
instanţa de judecată pot desemna motivat un avocat din oficiu care să le reprezinte interesele.
Categoria juridică de persoană vătămată nu trebuie confundată cu aceea de victimă a infracţiunii întrucât
persoană vătămată poate fi orice persoană fizică sau juridică subiect pasiv al infracţiunii, pe când victimă a
infracţiunii nu poate fi decât o persoană fizică.
În cadrul procesului penal, persoana vătămată are următoarele drepturi:

dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;

dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de
a pune concluzii;

dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei;

dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa
expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică la care
aceste informații să fie comunicate;

dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;

dreptul de a fi ascultată;

dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;

dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau
nu poate comunica în limba română;

dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;

dreptul de a apela la un mediator, în cazurile premise de lege;

alte drepturi prevăzute de lege.
Persoana vătămată care nu doreşte să participe la procesul penal în această calitate, trebuie să înştiinţeze
despre aceasta organul judiciar, care atunci când consideră necesar, o va audia în calitate de martor.

22. AVOCATUL

Normele procesual penale dau posibilitatea fiecăreia dintre părți de a-și face apărarea așa cum crede de
cuviință; dacă partea socotește necesar, are posibilitatea să ceară sprijinul unui avocat care prin calificarea
profesională și cunoștiințele sale juridice de specialitate poate acorda asistență juridică.
Avocatul asistă sau reprezintă părțile ori subiecții procesuali în condițiile legii.
Avocatul este și cel care îl „ajută” pe magistrat să afle adevărul sau măcar participă la aflarea adevărului.
Părțile recurg la avocați datorită faptului că aceștia sunt buni cunoscători ai dreptului, având calificarea
necesară pentru a înfrunta, în numele părților, duelul judiciar; ei cunosc modalitățile concrete de punere în
practică a regulilor de procedură, precum și practică curentă a instanțelor judecătorești.
11
 Exercitarea profesiei de avocat este supusă următoarelor principii fundamentale:
− Principiul legalității;
− Principiul libertății;
− Principiul independenței;
− Principiul autonomiei și descentralizării;
− Principiul păstrării secretului profesional.
Profesia de avocet este liberă și independentă. Profesia de avocet se exercită numai de avocații înscriși în
tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naționale a Barourilor din România, în caz
contrar asistența este lovită de nulitate absolută.
Avocatul promovează și apără drepturile, libertățile și interesele legitime ale omului.
Orice persoană are dreptul să își aleagă în mod liber avocatul.
Activitatea avocatului se realizează prin:
− Consultații și cereri cu caracter juridic;
− Asistența și reprezentarea juridică;
− Redactarea de acte juridice, atestarea identității părților, a conținutului și a datei actelor prezentate
spre autentificare;
− Asistarea și reprezentarea persoanelor fizice și juridice interesate;
− Apărarea și reprezentarea cu mijloace juridice specific a drepturilor și intereselor legitime ale
persoanelor fizice și juridice, în raporturile acestora cu autoritățile publice, cu instituțiile și cu orice
persoană română sau străină;
− Activități de mediere;
− Activități fiduciare;
− Stabilirea temporară a sediului pentru societăți comerciale la sediul profesional al avocatului și
înregistrarea acestora, în numele și pe seama clientului;
− Orice mijloace și căi proprii exercitării dreptului la apărare, în condițiile legii.
Poate fi membru al unui barou din România cel care îndeplinește următoarele condiții:

Are exercițiul drepturilor civile și politice;

Este licentiate al unei facultăți de drept cu durată stabilită de lege;

Nu se găsește în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de prezenta lege;

Este apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei.
Examenul pentru primirea în profesia de avocet se susține în cadrul Institutului Național pentru
Pregătirea și Perfecționarea Avocaților și se desfășoară în mod unitar, în centrele teritoriale ale acestuia,
având la bază o metodologie elaborate și aprobată de Consiliul U.N.B.R.
Nu poate fi avocet al unei părți sau al unui subiect procesual principal:
− Soțul ori ruda până la gradul al IV-lea cu procurorul sau cu judecătorul;
− Martorul citat în cauză;
− Cel care a participat în aceeași cauză în calitate de judecător sau de procuror;
− O altă parte sau un alt subiect procesual.
Avocatul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistența juridical a părților ori a subiecților
procesuali principali. Aceștia nu pot fi reprezentați de același avocat.
Asistența juridical este obligatorie:

Când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru
educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura
de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;

În cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur
apărarea;
În cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe
viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

12
 23. MOMENTELE DESFĂȘURĂRII ACȚIUNII PENALE

Acțiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penale. Ea presupune existența mai multor
momente, respectiv:
1. Punerea în mișcare a acțiunii penale.
Punerea în mișcare a acțiunii penale reprezintă efectuarea actului procesual prevăzut de lege prin care se
formează invinuirea împotriva unei persoane determinate și se declanșează astfel activitatea de tragere la
răspundere penală a acestuia.
Acțiunea penală se pune în mișcare exclusive de către procurer, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale
sau oral, în cursul judecății, în baza art.360 alin 2 c. pr. pen.
Pentru a se realiza punerea ăn mișcare a acțiunii penale trebuiesc îndeplinite două condiții:
a) Să se constate că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune;
b) Să nu existe vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale (art. 16 alin.
1 c. pr. pen.).
Punerea în mișcare a acțiunii penale este comunicată inculpatului de către organul de urmărire penală
care îl cheamă pentru a-l audia.
Inculpatului i se comunică drepturile si obligațiile de care dispune, iar mai apoi se încheie un proces-
verbal. Inculpatului i se eliberează la cerere o copie a ordonanței prin care a fost dispusă măsura.
Atunci când inculpatul lipsește nejustificat, se sustrage sau este dispărut, organul de urmărire penală
continuă urmărirea să fără a-l audia pe acesta.
În cazul infracțiunilor flagrante, orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor, iar persoana care l-a
reținut trebuie să îl predea de îndată.

2. Exercitarea acțiunii penale.

Prin exercitarea acțiunii penale se întelege susținerea ei în vederea realizării tragerii la răspundere penală
a inculpatului.
Acțiunea panală se exercită când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a
săvârșit o infracțiune și nu există cazuri care împiedică exercitarea acesteia.
Acțiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal, în condițiile legii.
Sarcina exercitării acţiunii penale revine, în principiu, subiecţilor activi care pot să administreze probe,
pot formula cereri instanţei, pot susţine învinuirea şi pot pune concluzii, cerând condamnarea inculpatului,
pot folosi căile de atac.
În cursul urmăririi penale, procurorul exercită acţiunea penală prin trimiterea în judecată a inculpatului,
sesizând instanţa cu judecarea acestuia.
În cursul judecăţii, procurorul exercită acţiunea penală prin susţinerea învinuirii, dovedirea vinovăţiei
inculpatului, cererea de condamnare şi folosirea căilor de atac.

3. Stingerea acțiunii penale.

În cursul urmăririi penale acțiunea penală se stinge prin:
Clasare, când procurorul stinge acțiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile care
împiedică punerea în miscare sau exercitare a acțiunii penale (art. 16 alin. 2 c. pr. pen).
Prin renunțare la urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege când nu există interes public în
urmărirea panală a inculpatului.
Dacă renunță la urmărire, procurorul poate dispune ca suspectul sau inculpatul, să îndeplinească una sau
mai multe dintre următoarele obligații:
− Să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă, ori să convină cu partea civilă o
modalitate de reparare a acesteia;
− Să ceară public scuze persoanei vătămate;

13
 − Să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de
zile;
− Să frecventeze un program de consiliere.
În cursul judecății acțiunea penală se stinge prin:
− Rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare;
− Renunțare la aplicarea pedepsei;
− Amânarea aplicării pedepsei;
− Achitare;
− Încetare a procesului penal.
Condamnarea se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există,
constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.
Renunțarea la aplicarea pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă
că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 80-82 din Codul penal.
Achitarea inculpatului se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. 1 lit. a) – d).
Încetarea procesului penal se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. 1 lit. e) – j).

24. CAZURILE ÎN CARE PUNEREA ÎN MIȘCARE SAU EXERCITAREA ACȚIUNII PENALE

ESTE ÎMPIEDICATĂ

1. Fapta nu există.
Singurul temei al răspunderii penale este infracţiunea. Din moment ce nu a fost comisă nici o faptă, nu
există nici infracţiunea şi pe cale de consecinţă nici acţiunea penală n-ar putea fi pusă în mişcare.
2. Fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege.
Nici o persoană nu poate fi sancționată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea panală la data
când a fost săvârșită.
Chiar dacă fapta este prevăzută de legea penală, este posibil să fi fost comisă cu altă formă de vinovăţie
decât aceea cerută de lege, cum ar fi de exemplu, violarea de domiciliu comisă din culpă, ori fapta de lovire
sau alte violenţe în forma simplă comisă din culpă. În aceste exemple lipseşte forma de vinovăţie a intenţiei
prevăzută în lege astfle că faptele nu constituie infracţiune.

3. Nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea.

4. Există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.

Cauzele justificative potrivit dispozițiilor codului penal sunt:

Legitima apărare;

Starea de necesitate;

Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații;

Consimțământul persoanei vătămate.

Cauzele de neimputabilitate sunt de asemenea prevăzute de legea penală, respectiv:

Constrângere fizică;

Constrângerea morală;

Excesul neimputabil;

Minoritatea făptuitorului;

Iresponsabilitatea;

Intoxitația;

Eroarea;

Cazul fortuit.

14
 5. Lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie
prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea
unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.
Autorizarea este o condiţie de pedepsibilitate în anumite cazuri de tragere la răspundere penală a
magistraţilor, membrilor Guvernului, senatorilor, deputaţilor. În asemenea situaţii, pentru punerea în mişcare
a acţiunii penale este necesară autorizarea dată de organul competent (Parlament, Guvern, Consiliul Superior
al Magistraturii, etc.)
Sesizarea făcută de organele competente condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale pentru
infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate, pentru infracţiunile contra ordinii şi disciplinei
militare, etc.
6. A intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau
s-a dispus radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică;

7. A fost retrasă plângerea prealabilă în cazul infracţiunilor pentru care retragerea înlătură
răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile
legii;

8. Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

9. Există autoritate de lucru judecat.

Odată rămase definitive, hotărârile judecătoreşti capătă autoritate de lucru judecat, ceea ce conduce la
prezumţia legală că reflectă adevărul.
Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti va conduce la anumite efecte:

un efect pozitiv şi anume acela că hotărârea poate fi pusă în executare;

un efect negativ, care constă în împiedicarea exercitării unei noi acţiuni penale împotriva aceleiaşi
persoane, pentru aceeaşi faptă.

10 . A intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

25. CONDIȚIILE NECESARE EXERCITĂRII ACȚIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL

Acțiunea civilă poate fi exercitată în cadrul procesului penal dacă sunt întrunite cumulativ următoarele
condiții:
− Infracțiunea săvârșită să fi produs o pagubă, un prejudiciu. Prin dauna produsă se înțelege, atât
paguba reală suferită de partea civilă, cât și folosul sau câștigul de care acesta a fost lipsit prin
infracțiune. Cel care săvârșește infracțiunea și produce prejudiciul trebuie să răspundă nu numai
pentru suferitele cauzate prin infracțiune, ci și pentru prejudiciul creat, deoarece alături de unele
drepturi și libertăți fundamentale încălcate, cum ar fi: libertatea, viața etc., se prodce și o diminuare a
patrimoniului în cazul unui prejudiciu moral.

− Prejudiciul trebuie să fie cert, adică sigur atât sub aspectul existenţei sale cât şi sub aspectul
posibilităţilor de evaluare. Prejudiciul cert poate fi atât actual cât şi viitor. Un prejudiciu cert şi viitor
este spre exemplu, cel rezultat din pierderea capacităţii de muncă a unei persoane.
Prejudiciul eventual nu poate fi acoperit întrucât există o lipsă de certitudine cu privire la producerea sa
în viitor.

15
 − Între infracțiunea săvârșită și prejudiciul cauzat să existe un raport de cauzalitate. Fără existenţa
acestei legături, persoana care a săvârşit fapta n-ar putea fi obligată la despăgubiri, lipsind temeiul
tragerii la răspundere juridică a acelei persoane.

− Prejudiciul să nu fi fost reparat. Sunt situații în care partea civilă este despăgubită de altcineva decât
inculpatul, cum ar fi spre exemplu acordarea despăgubirilor în baza unui contract de asigurare
încheiat de partea civilă anterior săvârșirii infracțiunii, sau acoperirea prejudiciului de câtre o terță
persoană care însă nu avea această obligație.

− Să existe o manifestare de voință din partea persoanei vătămate de a se constitui parte civilă în
procesul penal. Persoana vătămată se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării
judecătorești, organele judiciare având obligația de a aduce la cunoștiință persoanei vătămate acest
drept.

26. REZOLVAREA ACȚIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL

Actiunea civila se solutioneaza in cadrul procesului penal, daca prin aceasta nu se depaseste durata
rezonabila a procesului.
Instanta se pronunta prin aceeasi hotarare atat asupra actiunii penale, cat si asupra actiunii civile.

Cu privire la actiunea civila, instanta penala poate da una din urmatoarele solutii:
A. admiterea actiunii civile:
Cand instanta a pronuntat condamnarea inculpatului, il poate obliga eventual si pe parte responsabila
civilmente la acoperirea pagubelor pricinuite partii civile, in masura si in cuantumul in care acestea au fost
dovedite.
Modalitatea repararii actiunii civile, implica acordarea atat a pagubei efective, precum si a folosului
nerealizat cu conditia ca si castigul nerealizat sa fie urmarea directa a savarsirii infractiunii si nu a altor
cauze, neimputabile celui care a savarsit infractiunea.
Repararea prejudiciului poate fi facuta in natura sau prin echivalent banesc, precum si prin utilizarea
concomitenta a acestor modalitati.
Atunci cand repararea in natura nu acopera paguba se va recurge la repararea prin echivalent banesc.
Cand actiunea civila are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului, iar aceasta este
posibila, instanta dispune ca lucrul sa fie restituit partii civile.
In cazul infractiunilor contra persoanei, evaluarea despagubirilor pentru daune morale trebuie sa tina
seama de suferintele fizice si morale susceptibil in mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta savarsita de
inculpat, precum si de toate consecintele acesteia, relevate de actele medicale ori de alte probe administrate.
Instanta, chiar daca nu exista constituire de parte civila, se pronunta cu privire la desfiintarea totala sau
partiala a unui inscris sau la restabilirea situatiei anterioare savarsirii infractiunii.
B. respinge actiunea civila:
Daca persoana vatamata, care s-a constituit parte civila, a decedat in cursul procesului penal, insa nu ca
urmare a savarsirii infractiunii, iar in cauza a fost introdus succesorul acesteia, inculpatii nu pot fi obligati sa
plateasca succesorului partii civile daune morale, intrucat dreptul personal nepatrimonial este strans legat de
persoana si nu poate fi exercitat decat de titularul acestuia.
Cand inculpatul este achitat pentru inexistenta faptei, nu pot fi acordate despagubiri civile, deoarece nu
exista factorul material care sa fi generat prejudiciul si, in consecinta, actiunea civila este lipsita de temei.
C. lasa nesolutionata actiunea civila:
Instanta lasa nesolutionata actiunea civila in cazul in care mostenitorii sau, dupa caz, succesorii in
drepturi ori lichidatorii partii civile nu isi exprima optiunea de a continua exercitarea actiunii civile sau,

16
dupa caz, partea civila nu indica mostenitorii, succesorii in drepturi ori lichidatorii partii responsabile
civilmente in termenul de doua luni.
D. disjunge actiunea civila:
Disjungerea se dispune de catre instanta din oficiu ori la cererea procurorului sau a partilor, insa probele
administrate pana la disjungere vor fi folosite la solutionarea actiunii civile disjunse.
Incheierea prin care se disjunge actiunea civila este definitiva.

27. RAPORTUL DINTRE ACȚIUNEA PENALĂ ȘI ACȚIUNEA CIVILĂ

Acest raport privește situația în care acțiunile se exercită concomitant în cadrul procesului penal.
În aceasta din urmă situație, raportul este guvernat de două reguli:
1. Regula “penalul ține în loc civilul” se exprimă în faptul că judecata în fața instanței civile se
suspendă după punerea în mișcare a acțiunii penale și până la rezolvarea în primă instant a cauzei
penale, dar nu mai mult de un an.
2. Regula “electa una via non datur recursus ad alteram” înseamnă că persoana vătămată are
posibilitatea să opteze între constituirea de parte civilă în procesul penal și introducerea unei acțiuni
civile la instanța civilă.
Alegerea unei căi, odată făcută este irevocabilă.
Dacă persoana vătămată ori succesorii acesteia s-au constituit părţi civile în procesul penal, ei nu mai
pot porni acţiune separată în faţa instanţelor civile, decât atunci când instanţa penală, prin hotărâre definitivă
a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața
instanței civile.
Persoana vătămată poate părăsi procesul penal şi se poate adresa instanţei civile cu acţiune civilă dacă
procesul penal a fost suspendat.În caz de reluare a procesului penal, acţiunea civilă se suspendă.
Dacă prejudiciul este descoperit după constituirea ca parte civilă, persoana vătămată ori succesorii
acesteia pot introduce acţiune civilă separat în faţa instanţei civile pentru repararea prejudiciului născut ori
descoperit după momentul constituirii ca parte civilă.

28. AUTORITATEA HOTĂRÂRII PENALE ÎN PROCESUL CIVIL ȘI EFECTELE HOTĂRÂRII

CIVILE ÎN PROCESUL PENAL

Hotărârea definitive a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă
acțiunea civilă, cu privire la:

Existența faptei;

Existența persoanei care a săvârșit-o.
Instanta civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea
ce privește:

Existența prejudiciului;

Existența vinovăției autorului faptei ilicite.
Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru
judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existent faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a
vinovăției acesteia, însă instant penală trebuie să oa în considerare cele dispuse, cu impact direct asupra
modului de soluționare a acțiunii civile.

29. COMPETENȚA MATERIALĂ

Competența judecătoriei.
Judecătoria are o competență materială generală. Judecătoria judecă în primă instanță toate infracțiunile,
cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.

17
Competența tribunalului.
Tribunalul judecă în primă instanță:

Infracțiunile grave;

Înfracțiunile săvârșite cu intenție depășită care au avut ca urmare moartea unei persoane;

Infracțiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către D.I.I.C.O.T și D.N.A

Infracțiunile de spălare de bani și infracțiunile de evaziune fiscală;

Alte infracțiuni date prin lege ăn competența sa.
Tribunalul soluționează conflictele de competență ivite între judecătoriile din circumscripția sa, precum și
contestații formulate ămpotriva hotărârilor pronunțate de judecătorie. Tribunalul soluționează și alte cauze
anume prevăzute de lege.

Competența Curții de Apel.

Curtea de Apel judecă în primă instanță:

Infracțiunile care privesc securitatea României;

Infracțiunile privind securitatea națională a României, prevăzute în legi speciale;

Infracțiuni săvârșite de judecătorii de la judecătorii, tribunale și de procurorii de la parchetele care
funcționează pe lângă aceste instanțe;

Infracțiunile săvârșite de avocați;

Infracțiuni săvârșite de notari publici, executori judecătorești, de controlorii financiari ai Curții de
Conturi, precum șiauditori publici externi;

Infracțiunile săvârșite de șefii cultelor religioase; infracțiuni săvârșite de magistrații-asistenți de la
Î.C.C.J, de judecătorii de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la
parchetele de pe lângă aceste instanțe;

Infracțiunile săvârșite de membrii Curții de Conturi, de Avocatul Poporului;

Cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.
Curtea de Apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de judecătorii și
de tribunale.
Curtea de Apel soluționează conflicte de competență ivite între instanțele din circumscripția sa și
contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în cazurile prevăzute de lege.
Curtea de Apel soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.

Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță:

infracțiunile de înaltă trădare;

infracțiunile săvârșite de senatori;

infracțiunile săvârșite deputați și membrii ai Parlamentului European din România;

infracțiunile săvârșite de membrii Guvernului;

infracțiunile săvârșite de judecătorii Curții Constituționale;

infracțiunile săvârșite de membrii C.S.M;

infracțiunile săvârșite de judecătorii Î.C.C.J și de procurorii de la Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.
Înalta Curte de Casație și Justiție judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă
instanță de curțile de apel, de curțile militare de apel și Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile în casație împotriva hotărârilor penale definitive,
precum și recursurile în interesul legii.
Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează conflictele de competență, în cazul în care este instanță
superioară comună instanțelor aflate în conflict, cazurile în care cursul justiției este întrerupt, cererile de
strămutare, precum și contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel.
Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.

18
 30. COMPETENȚA TERITORIALĂ A INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI

Competeța după teritoriu este determinată, în ordine de:

A. locul săvârșirii infracțiunii;
B. locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;
C. locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, deciul inculpatului persoană
juridică, la momentul la care a săvârșit fapta;
D. locuința sau, după caz, sediul persoanei vătămate.
Prin locul săvârșirii infracțiunii se înțelege locul unde s-a desfășurat acivitatea înfracțională, în totul sau
în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia.
Potrivit teoriei ubiguității, locul de comitere este acolo unde trebuie să se desfășoare activitatea pe care
infractorul a comis-o sau unde s-a produs rezultatul omisiunii.
În cazul în care, o infracțiune a fost săvârșită în circumscripția mai multor instanțe, oricare dintre acestea
este competentă să o judece.
Ordinea de prioritate se aplică în cazul în care două sau mai multe instanțe sunt sesizate simultan.
Infracțiunea săvârșită pe o navă sub pavilion românesc este de competența instanței în a cărei
circumscripție se află primult port român în care ancorează nava, înafară de cazul în care prin lege se
dispune altfel.
Infracțiunea săvârșită pe o aeronavă inmatriculată în România este de competența instanței în a cărei
circumscripție se află primul loc de aterizare pe teritoriul român.
Infracțiunile săvârșite în afara teritoriul României se judecă de către instanțele în a căror circumscripție se
află locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică.

31. REUNIREA CAUZELOR

Între două sau mai multe cause penale poate exista o strânsă legătură, care determină rezolvarea acestora
prin reunirea lor într-un cadru procesual unic în vederea soluționării multilaterale, complete și în condiții
mai bune.
Instanta dispune reunirea cauzelor în cazul infracțiunilor continuate, al concursului formal de infracțiuni
sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte material alcătuiesc o singură infracțiune.
Instanța poate dispune reunirea cauzelor în următoarele situații:
− când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană;
− când la săvârșirea unei infracțiuni au participat două sau mai multe persoane;
− când între două sau mai multe infracțiuni există legătură și reunirea cauzelor se ipune pentru buna
înfăptuire a justiției.
În caz de reunire, în raport cu diferiții făptuitori ori diferitele fapte, competența aparține, potrivit legii,
mai multor instanțe de grad egal, competența de a judeca faptele și pe toți făptuitorii revine instanței mai
întâi sesizate, iar în cazul instanțelor cu grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite revine
instanței superioare în grad.
Reunirea cauzelor se poate dispune la cererea procurorului sau a părților și din oficiu de către instant
competență.
Cauzele se pot reuni dacă ele se află în fața primei instanțe, sau în fața instanței de apel.
Instanța se pronunță prin încheiere care poate fi atacată numai odată cu fondul.

32. EXCEPȚIILE DE NECOMPETENȚĂ

Excepția de necompetență constituie mijlocul legal prin care legea permite anumitor subiecți procesuali
să invoce lipsa de competență a organului judiciar în fața căruia se desfășoară procedura judiciară și să
solicite o desesizare a organului respectiv.

19
 Excepția de necompetență materială sau după calitatea persoanei a instanței inferioare celei competente
potrivit legii poate fi invocată în tot cursul judecății, până la pronunțarea hotărârii definitive.
Excepția de necompetență materială sau după calitatea persoanei a instanței superioare celei competente
potrivit legii poate fi invocată până la începerea cercetării judecătorești.
Excepția de necompetență teritorială poate fi invocată până la începerea cercetării judecătorești.
Excepțiile de necompetență pot fi invocate din oficiu, de către procurer, de către persoana vătămată sau
de către părți.

33. CONFLICTUL DE COMPETENȚĂ

Conflictele de competență sunt de două feluri: pozitive și negative. Există conflict pozitiv de competență
atunci când două sau mai multe instanțe se declară deopotrivă competente să judece același proces și este
negative atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judecata același
proces.
Conflictele de competentă împiedică cursul normal al desfăsurării activitătii judiciare și prin urmare ele
trebuie rezolvate.
În cazul în care o instanță militară își declină competența în favoarea unei instanțe civile care
soluționează cauza în prima instanță, nu există conflict de competență.
Dacă o judecătorie își declină competența în favoarea unui tribunal din circumscripția aceleiași curți de
apel, iar tribunalul isi declina competenta de judecata a cauzei in favoarea judecatoriei, exista un conflict
negativ de competenta care se solutioneaza de curtea de apel.
Instanta ierarhic superioara comuna este sesizata, in caz de conflict pozitiv, de catre instanta care s-a
declarat cea din urma competenta, iar in caz de conflict negativ, de catre instanta care si-a declinat cea din
urma competenta.

34. COMPETENȚA JUDECĂTORULUI DE DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI ȘI A JUDECĂTORULUI

DE CAMERĂ PRELIMINARĂ

Judecătorul de drepturi și libertăți este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței sale,
soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări
privind:
− Măsurile preventive;
− Măsurile asiguratorii;
− Măsurile de siguranță cu caracter provizoriu;
− Actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege;
− Încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare
ori a altor procedee probatorii potrivit legii;
− Procedura audierii anticipate;
− Alte situații expres prevăzute de lege.
Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței sale:
− Verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;
− Verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procedurale de către organele de
urmărire penală;
− Soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată;
− Soluționează alte situații expres prevăzute de lege.

20
 35. ORGANELE DE URMĂRIRE PENALĂ ȘI COMPETENȚA ACETORA

Organele de urmărire penală sunt:

1. Procurorul;
2. Organele de cercetare penală ale poliției judiciare;
3. Organele de cercetare penală speciale.
Procurorii sunt constituiți în parchete care funcționează pe lângă instanțele judecătorești și își exercită
atribuțiile în cadrul Ministerului Public.
În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuții:

Supraveghează sau efectuează urmărirea penală;

Sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instant de judecată;

Exercită acțiunea penală;

Exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;

Încheie acordul de recunoaștere a vinovăției, în condițiile legii;

Formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor
judecătorești;

Îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege.
Atribuțiile organelor de cercetare penală a poliției judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializați
din Ministerul Administrației și Internelor anume desemnați în condițiile legii special, care au primit avizul
conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ori avizul
procurorului desemnat în acest sens.
Organele de cercetare penală a poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale își
desfășoară activitatea de urmărire penală sub conducerea și supravegherea procurorului.
Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:
• În cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de
Casație și Justiție sau curții de apel;
• În cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 257, art. 276, art. 277, art. 279, art. 280-283 și
art. 289-294 din Codul penal;
• În cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei persoane;
• În cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține DIICOT sau
DNA;
• În alte cazuri prevăzute de lege.
Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, organele de
cercetare sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate. Acestea au obligația
să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor
materiale de probă.
În cazul infracțiunilor flagrante, aceleași organe au dreptul de a face percheziții corporale sau ale
vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.
Atele încheiate împreună cu mijloacele de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.

36. INCOMPATIBILITATEA, ABȚINEREA ȘI RECUZAREA

Judecatorul este incompatibil daca:

• a fost reprezentant sau avocat al unei parti ori al unui subiect procesual principal, chiar si in alta
cauza
• este ruda sau afin, pana la gradul al IV-lea inclusiv, ori se afla intr-o alta situatie dintre cele prevăzute
la art. 177 din Codul penal cu una dintre parti, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu
reprezentantul acestora
• a fost expert sau martor in cauza
21
 • este tutore sau curator al unei parti sau al unui subiect procesual principal
• a efectuat, in cauza, acte de urmarire penala sau a participat, in calitate de procuror, la orice
procedura desfasurata in fata unui judecator sau a unei instante de judecata
• exista o suspiciune rezonabila ca impartialitatea judecatorului este afectata
Persoana incompatibila este obligata sa declare, dupa caz, presedintelui instantei, procurorului care
supravegheaza urmarirea penala sau procurorului ierarhic superior ca se abtine de a participa la procesul
penal, cu aratarea cazului de incompatibilitate si a temeiurilor de fapt care constituie motivul abtinerii.
Daca persona care se afla intr-o situatie de incompatibilitate nu si-a indeplinit obligatia de abtinere, poate
fi sanctionata disciplinar, cu conditia sa fi cunoscut existenta cazului de incompatibilitate respectiv.
Declaratia de abtinere se face de indata ce persoana obligata la aceasta a luat cunostinta de existenta
cazului de incompatibilitate.
Recuzarea reprezinta institutia prin care situatia de incompatibilitate este inlaturata la initiativa uneia
dintre parti, atunci cand persoana incompatibila nu a facut declaratia de abtinere.
Cererea de recuzare se formuleaza doar impotriva persoanei din cadrul organului de cercetare penala, a
procurorului sau a judecatorului care efectueaza activitati judiciare in cauza.
Cererea de recuzare se formuleaza oral sau in scris, cu aratarea, pentru fiecare persoana in parte, a cazului
de incompatibilitate invocat si a temeiurilor de fapt cunoscute la momentul formularii cererii.

37. STRĂMUTAREA

Strămutarea este acel remediu procesual prin intermediul căruia judecarea unei anumitecauze penale este
luată din competenţa unei instanţe şi dată spre soluţionare unei alte instanţe dinaceeaşi categorie şi de acelaşi
grad, în vederea înlăturării oricărei suspiciuni asupra obiectivităţii şiimparţialităţii tuturor judecătorilor
unei instanţe.
Strămutarea poate fi cerută de părți sau de procuror. În cursul procedurii de cameră preliminară nu se
poate face cerere de strămutare.
Cererea se depune la instanța de unde se solicită strămutarea și trebuie să cuprindă indicarea temeiului de
strămutare, precum și motivarea în fapt și în drept.
Cererea se înaintează de îndată Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel competente împreună
cu înscrisurile anexate.
În cazul respingerii cererii de strămutare, în aceeași cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru
aceleași motive.
Soluționarea cererii de strămutare se face în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii.
Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă acordă cuvântul pății care a formulat
cererea de strămutare, celorlalte păți prezente, precum și procurorului. Dacă procurorul a formulat cererea,
acestuia i se acordă primul cuvântul.
Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă soluționează cererea de strămutare prin
sentință. Sentința nu este supusă nici unei căi de atac ordinare sau extraordinare.

38. PROBATORIUL ÎN PROCESUL PENAL

Obiectul probaţiunii – în constituie faptele sau împrejurările de fapt ce trebuie dovedite în vederea
soluţionării cauzei penale.
Constituie obiect al probei:
a) existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat;
b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
c) faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
d) orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei.
Faptele și împrejurările care se referă la obiectul probațiunii sunt:

22
 a) fapte principale – reprezentând însuși obiectul procesului penal, infracțiunea săvârșită care a
determinat declanșarea procedurii judiciare;
b) fapte probatorii – reprezintă indicii care nu se referă la faptul principal, dar, pot conduce la stabilirea
existenței sau inexistenței acestuia.
Nu pot intra în obiectul probațiunii faptele sau împrejurările contrare concepției noastre despre lume și
societate.
Prin sarcina probațiunii se înțelege obligația procesuală ce revine unui participant în procesul penal de a
dovedi împrejurările care formează obiectul probațiunii. Sarcina probei aparține în principal procurorului, iar
în acțiunea civilă, părții civile, ori procurorului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate
de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă.
Administrarea probelor constă în activitatea desfășurată de organele judiciare, în colaborare cu părțile, în
vederea procurării, verificării și reținerii, ca piese ale dosarului, a faptelor și împrejurărilor cu relevanță
informativă pentru soluționarea cauzei.
Organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când:

proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză;

proba nu este necesară;

proba este imposibil de obținut;

cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită;

administrarea probei este contrară legii.
Probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.
Aprecierea probelor poate fi definită ca operațiunea complexă, mintală de evaluare şi comparare a
probelor pentru a desprinde o concluzie asupra valorii lor, în ceea ce priveşte stabilirea faptelor şi
împrejurărilor supuse probaţiunii.

39. AUDIEREA PERSOANELOR

In cursul procesului penal, in conditiile prevazute de lege, pot fi audiate:

− suspectul
− inculpatul
− persoana vatamata
− partea civila
− partea responsabila civilmente
− martorii
− expertii
Ori de cate ori persoana audiata nu intelege, nu vorbeste sau nu se exprima bine in limba romana,
audierea se face prin interpret.
Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de parti ori persoana vatamata, dintre
interpretii autorizati, potrivit legii.

Audierea suspectului sau a inculpatului:

Suspectului sau inculpatului i se aduc la cunostinta urmatoarele obligatii:
a) obligatia de a se prezenta la chemarile organelor judiciare, atragandu-i atentia ca, in cazul
neindeplinirii acestei obligatii, se poate emite mandat de aducere impotriva sa, iar in cazul
sustragerii, judecatorul poate dispune arestarea sa preventiva
b) obligatia de a comunica in scris, in termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atragandu-i atentia ca,
in cazul neindeplinirii acestei obligatii, citatiile si orice acte comunicate la prima adresa raman
valabile si se considera ca le-a luat la cunostinta

Audierea persoanei vatamate, a partii civile si a partii responsabile civilmente:

23
 Persoanei vatamate i se aduc la cunostinta urmatoarele drepturi si obligatii:
a) dreptul de a fi asistata de avocat, iar in cazurile de asistenta obligatorie, dreptul de a i se desemna un
avocat din oficiu
b) dreptul de a apela la un mediator in cazurile permise de lege
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica exceptii si de a pune concluzii
d) obligatia de a se prezenta la chemarile organelor judiciare
e) obligatia de a comunica orice schimbare de adresa

Partii civile, precum si partii responsabile civilmente li se aduc la cunostinta urmatoarele drepturi:
a) dreptul de a fi a asistate de avocat, iar in cazurile de asistenta obligatorie, dreptul de a li se desemna
un avocat din oficiu
b) dreptul de a apela la un mediator in cazurile permise de lege
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica exceptii si de a pune concluzii in legatura cu
solutionarea laturii civile a cauzei

Audierea martorilor:
Orice persoana citata in calitate de martor are urmatoarele obligatii:
a) de a se prezenta in fata organului judiciar care a citat-o la locul, ziua si ora aratate in citatie
b) de a depune juramant sau declaratie solemna in fata instantei
c) de a spune adevarul
Martorul are si drepturi, respectiv:
− sa fie ocrotit impotriva oricaror violente, constrangeri fizice, psihice, amenintari etc
− are dreptul la restituirea cheltuielilor prilejuite de chemarea sa cum ar fi cheltuielile de transport,
cazare etc
− are dreptul sa refuze raspunsurile la intrebarile care exced cadrul legal al audierii sale.

40. CONFRUNTAREA

Când se constată că există contraziceri între declarațiile persoanelor audiate în aceeași cauză, se
procedează la confruntarea lor dacă aceasta este necesară pantru lămurirea cauzei.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate incuviința ca persoanele confruntate să își puna
reciproc întrebări. Întrebările și răspunsurile se consemnează într-un proces-verbal.

41. IDENTIFICAREA PERSOANELOR ȘI A OBIECTELOR

Identificarea persoanelor sau obiectelor se poate dispune dacă este necesară în scopul clarificării
împrejurărilor cauzei. Aceasta poate fi dispusă de procuror ori de organele de cercetare penală, în cursul
urmăririi penale, sau de instanță, în cursul judecății.
Persoana care urmează să fie identificată este prezentată împreună cu alte 4-6 persoane necunoscute, cu
trăsături asemănătoare celor descrise de persoana care face identificarea (la fel și în cazul fotografiilor).
Desfășurarea activității de identificare a persoanelor, precum și declarațiile persoanei care face
identificarea sunt consemnate într-un proces-verbal. Procesul-verbal trebuie să cuprindă numele, prenumele
și adresa persoanelor care au fost introduse în grupul de identificare, numele și prenumele persoanei
identificate, precum și odonanța sau încheierea prin care s-a dispus efectuarea identificării de persoane.
În cazul obiectelor, acestea sunt prezentate în vederea identificării, după ce persoana care face
identificarea le-a descris în prealabil. Dacă aceste obiecte nu pot fi aduse pentru a fi prezentate, persoana
care face identificarea poate fi condusă la locul unde se află obiectele.
Totul este consemnat într-un proces-verbal ce trebuie să cuprindă mențiuni cu privire la: ordonanța sau
încheierea prin care s-a dispus măsura, locul unde a fost încheiat, data, ora la care a început și ora la care s-a

24
terminat activitatea, cu menționarea oricărui moment de întrerupere, numele, prenumele persoanelor
prezente, și calitatea în care acestea participă, numele și prenumele persoanei care face identificarea,
descrierea amănunțită a obiectelor identificate.

42. PERCHEZIȚIA ȘI RIDICAREA DE OBIECTE ȘI ÎNSCRISURI

Percheziția poate fi domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul.

Percheziţia domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă există o suspiciune
rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană ori la deţinerea unor obiecte sau
înscrisuri ce au legătură cu o infracţiune.
Prin domiciliu se înţelege o locuinţă sau orice spaţiu delimitat în orice mod ce aparţine ori este folosit de
o persoană fizică sau juridical. Se pot face percheziții domiciliare la locul de muncă, ori în camera pe care
cineva o ocupă într-un hotel.
Percheziția domiciliară poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, de judecătorul
de drepturi și libertăți. În cursul judecății, percheziția se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului, de
căte instanța investiță cu judecarea cauzei.
Cererea formulate de procuror trebuie să cuprindă:
a) descrierea locului unde urmează să se efectueze percheziția;
b) identificarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea
unei infracțiuni sau cu privire la deținerea obiectelor ori ănscrisurilor ce au legătură cu o infracține;
c) indicarea infracțiunii, a probelor sau a datelor din care rezultă că în locul unde se va efectua
percheziția se află suspectul ori inculpatul sau pot fi descoperite probe cu privire la săvârșirea
infracțiunii ori urme ale săvârșirii infracțiunii;
d) numele, prenumele și, dacă e nevoie, descrierea suspectului sau inculpatului.
Cererea prin care se solicit încuviințarea efectuării percheziției domiciliare se soluționează, în termen de
24 de ore, în camera de consiliu, fără citarea părților. Participarea procurorului este obligatorie.
Încheierea instanței și mandatul de percheziție trebuie să cuprindă:

denumirea instanței;

data, ora și locul emiterii;

numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de percheziție;

perioada pentru care s-a emis mandatul, care nu poate depăși 15 zile;

scopul pentru care a fost emis;

descrierea locului unde urmează să se efectueze percheziția;

numele sau denumirea persoanei la domiciliu, reședință ori sediul căreia se efectuează percheziția;

numele făptuitorului, suspectului, inculpatului;

descrierea făptuitorului, suspectului sau inculpatului;

mențiunea că mandatul de percheziție poate fi folosit o singură dată;

semnătura judecătorului și stampila instanței.
Percheziția se efectuează de procuror dau de organul de cercetare penală. Percheziția domiciliară nu
poate fi începută înainte de ora 6:00 sau după ora 20:00, cu excepția infracțiunii flagrante sau când urmează
să se efectueze într-un local deschis publicului la acea oră.
Înainte de începerea percheziției, organul judiciar se legitimează și înmânează o copie a mandatului emis.
Persoanelor li se solicit, înainte de începerea percheziției, predarea de bunăvoie a persoanelor sau a
obiectelor cautate. Percheziția nu se mi efectuează dacă persoanele sau obiectele indicate în mandate sunt
predate.
Înainte de începerea percheziției li se aduce la cunoștiință că au dreptul ca la efectuarea acesteia să
participle un avocat. Dacă se solicită prezenta unui avocat, începerea percheziției se amână, dar nu mai mult
de două ore de la momentul la care acest drept este comunicat.

25
 Organul judiciar care efectuează percheziția are dreptul să deschidă,prin folosirea forței, încăperi, spații,
mobilierul ori alte obiecte în care s-ar putea găsi obiectele, înscrisurile, urmele infracțiunii sau persoanele
căutate (nu trebuie să existe daune nejustificate).
Activitățile desfășurate cu ocazia efectuării percheziției sunt consemnate într-un process-verbal. Acesta
trebuie să cuprindă:

numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;

numărul și data mandatului de percheziție;

locul unde este încheiat;

data și ora la care a început și ora la care s-a terminat efectuarea percheziției, cu menționarea oricărei
întreruperi intervenite;

numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor ce au fost prezente la efectuarea percheziției, cu
menționarea calității acestora;

efectuarea informării persoanei la care se va efectua percheziția cu privire la dreptul de a contacta un
avocat care să participe la percheziție;

descrierea amănunțită a locului și condițiior în care înscrisurile, obiectele sau urmele infracțiunii au
fost descoperite și ridicate; mențiuni cu privire la locul și condițiile în care suspectul sau inculpatul a
fost prins;

obiecțiile și explicațiile persoanelor care au participat la efectuarea percheziției;

mențiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, dar au fost lăsate în păstrare;

mențiuni prevăzute de lege pentru cazurile special.
Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie, de persoana la care s-a
făcut percheziția, de avocatul acesteia, dacă a fost present. O copie a acestui process se lasă persoanei la care
s-a făcut percheziția.
Obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă sunt atașate la dosar.
Percheziția la o autoritate publică, instituție publică sau la alte persoane juridice de drept public se
efectuează, după cum urmează:
a) organul judiciar se legitimează și înmânează o copie a mandatului de percheziție reprezentantului
autorității, instituției sau persoanei juridice de drept public;
b) percheziția se efectuează în prezența reprezentantului autorității, instituției sau persoanei juridice de
drept public ori a altei persoane cu capacitate deplină de exercițiu;
c) o copie de pe procesul-verbal de percheziție se lasă reprezentantului autorității, instituției sau
persoanei juridice de drept public.
Percheziția corporală presupune examinarea corporală externă a unei persoane, a cavităţii bucale, a
nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe care o persoană le are asupra sa sau sub
controlul său, la momentul efectuării percheziţiei.
Percheziția se efectuează de o persoană de același sex cu persoana percheziționată.
Procesul verbal de percheziție trebuie să cuprindă:

numele și prenumele persoanei percheziționate;

numele, prenumele și calitatea persoanei care a efectuat percheziția;

enumerarea obiectelor găsite cu ocazia percheziției;

locul unde este încheiat;

data și ora la care a început și ora la care s-a terminat efectuarea percheziției, cu menționarea oricărei
întreruperi intervenite;

descrierea amănunțită a locului și condițiior în care înscrisurile, obiectele sau urmele infracțiunii au
fost descoperite și ridicate; mențiuni cu privire la locul și condițiile în care suspectul sau inculpatul a
fost găsit.
Procesul verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie și de persoana
percheziționată. O copie a procesului-verbal se lasă persoanei percheziționate.
Percheziția unui vehicul constă în examinarea exteriorului ori interiorului unui vehicul sau a altui mijloc
de transport ori a componentelor acestora.
26
 Prin percheziția în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se înțelege
procedeul de cercetare, descoperire, identificare și stranger a probelor stocate, realizat prin intermediul unor
mijloace tehnice și procedure adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor.
Procesul-verbal de percheziţie informatică trebuie să cuprindă:
a) numele persoanei de la care a fost ridicat sistemul informatic sau suporturile de stocare a datelor
informatice ori numele persoanei al cărei sistem informatic este cercetat;
b) numele persoanei care a efectuat percheziţia;
c) numele persoanelor prezente la efectuarea percheziţiei;
d) descrierea şi enumerarea sistemelor informatice ori suporturilor de stocare a datelor informatice faţă
de care s-a dispus percheziţia;
e) descrierea şi enumerarea activităţilor desfăşurate;
f) descrierea şi enumerarea datelor informatice descoperite cu ocazia percheziţiei;
g) semnătura sau ştampila persoanei care a efectuat percheziţia;
h) semnătura persoanelor prezente la efectuarea percheziţiei.
Ridicarea de obiecte și înscrisuri.Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să
ridice obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal.

43. EXPERTIZA ȘI CONSTATAREA

Expertiza poate fi definita ca fiind activitatea de cercetare a unor imprejurari de fapt, necesare stabilirii
adevarului obiectiv in cauza supusa solutionarii de catre un expert, prin cunostinte specifice fiecarei
specialitati, activitate desfasurata la cererea organului judiciar in situatia in care acesta nu poate singur sa
lamureasca respectiva imprejurare de fapt.
Drepturile expertului:
− dreptul sa ia la cunostinta de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei
− dreptul de a cere lamuriri organului de urmarire penala sau instantei de judecata cu privire la anumite
fapte ori imprejurari ale cauzei
− dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleasi motive pentru care martorul poate refuza
depunerea marturiei
Obligatiile expertului:
− de a se prezenta in fata organelor de urmarire penala sau a instantei de judecata ori de cate ori este
chemat
− de a intocmi raportul de expertiza cu respectarea termenului limita stabilit in ordonanta organului de
urmarire penala sau in incheierea instantei
Organele judiciare pot dispune inlocuirea expertului:
1. in cazul in care expertul nu finalizeaza raportul de expertiza pana la termenul fixat, intarzie sau
refuza nejustificat efectuarea expertizei
2. cand este admisa declaratia sa de abtinere sau cererea de recuzare a expertului
3. in cazul in care expertul se afla in imposibilitate obiectiva de a efectua sau finaliza expertiza
Raportul de expertiza constituie mijlocul de proba ce rezulta din procedeul probatoriu al expertizei. Se
intocmeste in scris si cuprinde:
1. partea introductiva: in care se arata organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data cand
s-a dispus efectuarea acesteia, numele si prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmeaza
sa raspunda, data la care a fost efectuata, materialul pe baza caruia expertiza a fost efectuata, dovada
incunostintarii partilor, data intocmirii raportului de expertiza
2. partea expozitiva: prin care sunt descrise operatiile de efectuare a expertizei, metodele, programele
si echipamentele utilizate
3. concluziile: prin care se raspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare si care cuprind orice
alte precizari si constatari rezultate din efectuarea expertizei, in legatura cu obiectivele expertizei.

27
 Constatarea:
Pentru a se putea dispune efectuarea unei constatari, trebuie sa fie indeplinite urmatoarele conditii:
1. sa fie inceputa urmarirea penala
2. sa existe pericolul de disparitie a unor mijloace de proba sau de schimbare a unor situatii de fapt ori
sa fie necesara lamurirea urgenta a unor fapte sau imprejurari ale cauzei
3. sa fie nevoie de cunostintele unor specialisti sau tehnicieni care functioneaza in cadrul organului de
urmarire penala ori in cadrul altor organe de specialitate
Constatarea se dispune din oficiu sau la cererea uneia dintre parti sau a unui subiect procesual principal
de organul de urmarire penala, prin ordonanta care trebuie sa cuprinda:
− obiectul constatarii
− intrebarile la care trebuie sa raspunda specialistii
− termenul in care urmeaza a fi efectuata lucrarea

44. CERCETAREA LOCULUI FAPTEI SI RECONSTITUIREA

Pentru descoperirea și ridicarea mijloacelor material de probă, un rol important îl are cercetarea la locul
săvârșirii infracțiunii.
Cercetarea la fața locului se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către
instanța de judecată.
Este recomandat ca cercetarea la fața locului să se efectueze la un moment cât mai apropiat de momentul
săvârșirii infracțiunii.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate interzice persoanelor care se află ori care vin la
locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane.
Organele judiciare procedează la reconstituirea activităților sau a situațiilor, având în vedere împrejurările
în care fapta a avut loc, pe baza probelor administrate.
Despre efectuarea cercetării la fața locului sau a reconstituirii se încheie un proces-verbal, care trebuie să
cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 199 c.pr.pen, următoarele:
a) indicarea ordonanţei sau a încheierii prin care s-a dispus măsura;
b) numele, prenumele persoanelor prezente şi calitatea în care acestea participă;
c) numele şi prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul;
d) descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a
poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă.
În toate cazurile se pot face schițe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări, care se anexează la
procesul-verbal.
Activitatea desfășurată și constatările expertului se consemnează în procesul-verbal.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de către cel care îl încheie şi de către
persoanele care au participat la cercetare sau reconstituire. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau
refuză să semneze procesul-verbal, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele
imposibilităţii sau refuzului de a semna.

45. FOTOGRAFIEREA ȘI LUAREA AMPRENTELOR SUSPECTULUI, INCULPATULUI SAU

ALE ALTOR PERSOANE

Organele de urmărire penală pot dispune fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau
ale altor persoane cu privire la care există o suspiciune că au legătură cu fapta comisă sau că au fost prezente
la locul faptei, chiar şi în lipsa consimţământului acestora.
Organul de urmărire penală poate autoriza să se dea publicităţii fotografia unei persoane, când această
măsură este necesară pentru stabilirea identităţii persoanei.

28
 Dacă este necesară identificarea amprentelor ce au fost găsite pe anumite obiecte sau a persoanelor care
pot fi puse în legătură cu fapta ori locul comiterii faptei, organele de urmărire penală pot dispune luarea
amprentelor persoanelor despre care se presupune că au intrat în contact cu acele obiecte, respectiv
fotografierea acelora despre care se presupune că au avut legătură cu fapta comisă sau au fost prezente la
locul faptei.

46. MIJLOACE MATERIALE DE PROBĂ

Mijloacele material de probă se împart în următoarele patru categorii:

1. obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite;
2. obiecte care au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni;
3. obiectele care sunt produsul infracțiunii;
4. orice alte obiecte care pot surveni la aflarea adevărului și soluționarea cauzei.
Mijloacele material de probă trebuie ridicate și păstrate cu toată grija pe întreg parcursul procesului.
Pentru o infracțiune de deținere de substanțe stupefiante, descoperirea asupra făptuitorului a unei cnatități de
droguri este suficientă pentru a proba existent infracțiunii.
Odată cu condamnarea instanța este obligată să restituie inculpatului obiectele confiscate, aparținând
acestuia, care nu sunt supuse confiscării speciale.

47. ÎNSCRISURILE

Înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă din conținutul lor, rezultă fapte sau împrejurări de natură
să contribuie la aflarea adevărului.
După scopul urmărit prin întocmirea lor, întâlnim:

înscrisuri caracterizate, special întocmite pentru a fi folosite ca mijloc de probă în procesul penal
(procesul-verbal);

înscrisuri necaracterizate, care nu au fost întocmite pentru a servi ca mijloc de probă (certificate de
căsătorie, contractual de vânzare-cumpărare).
Un loc important între înscrisuri îl ocupă procesul-verbal; acesta este totodată un instrument scrptic prin
intermediul căruia organul judiciar face o constatare.
Procesul-verbal cuprinde:
a) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
b) locul unde este încheiat;
c) data la care s-a încheiat procesul-verbal;
d) data şi ora la care a început şi s-a sfârşit activitatea consemnată în procesul-verbal;
e) numele, prenumele, codul numeric personal şi adresa persoanelor ce au fost prezente la întocmirea
procesului-verbal, cu menţionarea calităţii acestora;
f) descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;
g) numele, prenumele, codul numeric personal şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal,
obiecţiile şi explicaţiile acestora;
h) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie, precum şi de
persoanele căruia i se adresează.

48. DISPOZIȚII GENERALE PRIVIND MĂSURILE PREVENTIVE

Măsurile procesuale sunt instituții de drept procesual penal folosite de organele judiciare în vederea
funcționării normale și eficace a urmăririi penale și a judecății; funcționalitatea lor constă în a preveni sau
înlătura împrejurările care împiedică realizarea în bune condiții a procesului penal.

29
 Măsurile de prevenție sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere prin care
învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra
desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia.
Măsurile preventive se caracterizează prin următoarele trăsături:

au caracter facultativ;

au caracter adiacent ăn raport cu activitatea principal de soluționare a cauzei penale;

au caracter provizoriu;

au caracter de constrângere.
Măsurile procesuale se împart în:

reale, respective restrângerile care vizează anumite bunuri sau relații față de care se instituie
aceste măsuri, cum ar fi poprirea, sechestrul, restituirea lucrurilor etc.;

personale, respective mpsurile privative de libertate, măsurile de ocrotire etc.
Măsurile preventive sunt potrivit legii:
a) reținerea;
b) controlul judiciar;
c) controlul judiciar pe cauțiune;
d) arestul la domiciliu;
e) arestarea preventivă.

49. ORGANUL JUDICIAR COMPETENT ȘI ACTUL PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA

MĂSURILOR PREVENTIVE

Măsura preventivă prevăzută la reținere poate fi luată faţă de suspect sau inculpat de către organul de
cercetare penală sau de către procuror, numai în cursul urmăririi penale.
Măsurile preventive prevăzute la controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune, pot fi luate faţă de
inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror şi de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în
procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către
instanţa de judecată.
Măsurile preventive prevăzute la arestul la domiciliu și arestarea preventive, pot fi luate faţă de inculpat,
în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de
către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată.
Organul de cercetare penală şi procurorul dispun asupra măsurilor preventive prin ordonanţă motivată.
În cursul urmăririi penale şi al procedurii de cameră preliminară, cererile, propunerile, plângerile şi
contestaţiile privitoare la măsurile preventive se soluţionează în camera de consiliu, prin încheiere motivată,
care se pronunţă în camera de consiliu.
În cursul judecăţii, instanţa de judecată se pronunţă asupra măsurilor preventive prin încheiere motivată.

50. CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA

MĂSURILOR PREVENTIVE

Împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive,
inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la
comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi
se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic
superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare
Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri
preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.
Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.

30
 Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de
prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu
o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.
În vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează.
În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau
numit din oficiu. Participarea procurorului este obligatorie.
Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive
(control judiciar, control judiciar pe cauțiune, arestarea la domiciliu) sau majorarea cuantumului cauţiunii.
Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei.

51. VERIFICAREA MĂSURILOR PREVENTIVE

Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă,
rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa
competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.
În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu
legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.
În tot cursul procedurii de camera preliminară, judecătorul de camera preliminară, din oficiu, verifică
periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării
preventive și a mpsurii arestului la domiciliu.
Judecătorul de cameră preliminară înaintează dosarul instanţei de judecată cu cel puţin 5 zile înainte de
expirarea măsurii preventive.
Instanţa de judecată verifică din oficiu dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea, prelungirea sau
menţinerea măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.
În tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de
zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii
arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat.

52. REȚINEREA

Reținerea este măsura preventivă privativă de libertate cea mai ușoară. Reţinerea se poate dispune pentru
cel mult 24 de ore. În durata reţinerii nu se include timpul strict necesar conducerii suspectului sau
inculpatului la sediul organului judiciar, conform legii.
Măsura reținerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau inculpatului, în prezența avocatului
ales ori numit din oficiu.
Suspenctul sau inculpatul reținut are dreptul de a-și încunoștiința personal avocatul ales sau de a solicita
organului de cercetare penală ori procurorului să îl încunoștiințeze pe acesta. Avocatul ales are obligația de a
se prezenta la sediul organului judiciar în termen de cel mult 2 ore de la încunoștiințare.
Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul de a comunica direct cu acesta, în condiții care să
asigure confidențialitatea.
Reținerea se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin ordonanță, care va cuprinde
motivele care au determinat luarea măsurii, ziua și ora la care reținerea începe, precum și ziua și ora la care
reținerea se sfârșește.
Suspectului sau inculpatului reținut i se înmânează un exemplar al ordonanței.
Procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, în vederea luării
măsurii arestării preventive față de inculpatul reținut, cu cel puțin 6 ore înainte de expirarea datei reținerii
acestuia.
Măsura preventive a reținerii este singura care se poate lua și față de suspect. Măsura reținerii nu poate fi
prelungită.

31
 53. CONTROLUL JUDICIAR

Menirea controlului judiciar este de a realiza, într-o modalitate mai puțin restrictive scopul măsurii
preventive privative de libertate.
Controlul judiciar este la latitudinea organelor judiciare, măsura având un caracter facultativ.
Inculpatului i se aduc la cunoștiință în limba pe care o înțelege, infracțiunea de care este suspectat și
motivele luării măsurii controlului judiciar. Măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea
inculpatului, în prezența avocatului ale ori numit din oficiu.
Procurorul dispune luarea măsurii controlului judiciar prin ordonanță motivate, care se comunică
inculpatului.
Asistența juridical a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.
Pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligații:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de
judecată ori de câte ori este chemat;
b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu
privire la schimbarea locuinţei;
c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a
dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte
ori este chemat.

Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să
respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea
prealabilă a acestuia;
b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile
stabilite de acesta;
c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
d) să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei
acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane
anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale;
e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta;
f) să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă;
g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul
dezintoxicării;
h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;
i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;
j) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme;
k) să nu emită cecuri.

54. CONTROLUL JUDICIAR PE CAUȚIUNE

Controlul judiciar pe cauțiune este o măsură preventive ce constă în supunerea inculpatului aflat în stare
de libertate unui regim de supraveghere, caracterizat printr-o serie de obligații a căror respectare este
garantată prin depunerea unei sume de bani denumite cauțiune.
Valoarea cauțiunii este de cel putin 1.000 lei și se determină în raport cu grativatea acuzației aduse
inculpatului, situația materială și obligațiile legale ale acestuia.
Pe perioada măsurii, inculpatul trebuie să respecte obligațiile prevăzute la controlul judiciar (art.215 alin
(1)) și i se poate impune și respectarea uneia ori mai multora dintre obligațiile prevăzute la art.215 alin (2).
În cazul în care se dispune o soluție de netrimitere în judecată, procurorul dispune și restituirea cauțiunii.

32
 55. ARESTUL LA DOMICILIU

Esența măsurii arestului la domiciliu o reprezintă obligația inculpatului de a nu părăsi imobilul unde
locuiește, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza, și de a se
supune unor restricții stabilite de acesta.
Măsura arestului la domiciliu poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul
de camera preliminară, precum și de către instanța de judecată.
Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul față de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit
o infracțiune asupra unui membru de familie și cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat
definitive pentru infracțiunea de evadare.
Persoanei față de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu i se comunică, sub semnătură, în scris,
drepturile ce îi revin, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-
verbal.
Subliniem că măsura arestului la domiciliu, măsură preventive privativă de libertate, nu poate fi dispusă
față de suspect.
Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune motivate arestul la
domiciliu al inculpatului. Procurorul înaintează judecătorului de drepturi și libertăți propunerea împreună cu
dosarul cauzei.
Judecătorul de drepturi și libertăți fixează termenul de soluționare în camera de consiliu în termen de 24
de ore de la înregistrarea propunerii și dispune citarea inculpatului.
Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi și libertăți să soluționeze propunerea
înaintată de procuror.
Judecătorul de drepturi și libertăți îl audiază pe inculpate atunci când acesta este prezent. Asistența
juridical a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.
Judecătorul de drepturi și libertăți admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată.
Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului
de formulare a contestației.
Pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligații:
a) să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a
judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi participanţi la
comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu alte persoane stabilite de organul
judiciar.
Pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi imobilul unde se află arestat pentru prezentarea în faţa
organelor judiciare, la chemarea acestora.
I se poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de
învăţământ sau de pregătire profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor
esenţiale de existent.
În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea
judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată.
Instituţia, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică
periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale
acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în
procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii.
Organul de poliţie poate pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a
persoanelor care locuiesc împreună cu acesta.
În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura arestului la domiciliu sau obligaţiile care îi
revinpoate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de
lege.
În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile.
33
 Arestul la domiciliu poate fi prelungit, în cursul urmăririi penale fiecare prelungire neputând să
depăşească 30 de zile.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi este sesizat în vederea prelungirii măsurii de către procuror, prin
propunere motivată, însoţită de dosarul cauzei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat potrivit alin. (4), fixează termen de soluţionare a propunerii
procurorului, în camera de consiliu, mai înainte de expirarea duratei arestului la domiciliu şi dispune citarea
inculpatului.Participarea procurorului este obligatorie.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată.
Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.

56. ARESTAREA PREVENTIVĂ

Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi
penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa
de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea
rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii:
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată;
b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert
sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o
altă persoană să aibă un astfel de comportament;
c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere
frauduloasă cu aceasta;
d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a
săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni.
Una dintre condițiile arestării este aceea ca privarea de libertate a inculpatului să fie necesară pentru
înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
În cursul urmăririi penale, procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege,
întocmeşte o propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpat, cu indicarea
temeiului de drept.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat stabileşte termenul de soluţionare a propunerii de arestare
preventivă, fixând data şi ora la care soluţionarea va avea loc.
În cazul inculpatului aflat în stare de reţinere, termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă
trebuie fixat înainte de expirarea duratei reţinerii. Ziua şi ora se comunică procurorului, care are obligaţia de
a asigura prezenţa inculpatului în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi. De asemenea, ziua şi ora se aduc
la cunoştinţa avocatului inculpatului.
În toate cazurile, este obligatorie asistenţa juridică a inculpatului de către un avocat, ales sau numit din
oficiu.
Participarea procurorului este obligatorie.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpatul prezent despre fapta de care este acuzat şi
despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi îi aduce la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat şi dreptul de a nu
face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile.
Persoanei faţă de care s-a dispus măsura arestării preventive i se comunică, sub semnătură, în scris,
drepturile.
Imediat după luarea măsurii arestării preventive, încunoştinţează despre aceasta un membru al familiei
inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta. Efectuarea încunoștiințării se consemnează într-un
proces-verbal.
În mandatul de arestare preventivă se arată:

34
 a) instanţa din care face parte judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus luarea măsurii arestării
preventive;
b) data emiterii mandatului;
c) numele, prenumele şi calitatea judecătorului de drepturi şi libertăţi care a emis mandatul;
d) datele de identitate ale inculpatului;
e) durata pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, cu menţionarea datei la care
încetează;
f) arătarea faptei de care este acuzat inculpatul, cu indicarea datei şi locului comiterii acesteia,
încadrarea juridică, infracţiunea şi pedeapsa prevăzută de lege;
g) temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivă;
h) ordinul de a fi arestat inculpatul;
i) indicarea locului unde va fi deţinut inculpatul arestat preventiv;
j) semnătura judecătorului de drepturi şi libertăţi;
k) semnătura inculpatului prezent. În cazul în care acesta refuză să semneze, se va face menţiune
corespunzătoare în mandat.
În cursul urmăririi penale, durata arestării preventive a inculpatului nu poate depăși 30 de zile, în afară de
cazul când este prelungit în condițiile legii. Termenul curge de la data punerii în executare a măsurii față de
inculpatul arestat preventiv.
Prelungirea arestării preventive se poate dispune numai la propunerea motivată a procurorului care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
Propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de
drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive.
Prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile.
Durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen
rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile.
În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instant nu poate depăși 5 ani.

57. ÎNCETAREA DE DREPT, REVOCAREA ȘI ÎNLOCUIREA MĂSURILOR PREVENTIVE

Încetarea de drept a măsurilor preventive reprezintă instituția juridical prin intermediul căreia în cazurile
și condișiile prevăzute de lege organelle judiciare (instanța de judecată ori procurorul) dispun, prin hotărâre
respective ordonanță, îunerea de îndată în libertate a celui reținut sau arestat, sau încetarea pentru învinuit
sau inculpate a obligației de a nu părăsi localitatea sau țara.
Instituția are ca principal fundament evitarea abuzurilor la care învinuitul sau inculpatul poate fi supus în
cursul procesului penal prin luarea, prelungirea sau menținerea față de acesta a măsurilor preventive.
Măsurile preventive încetează de drept:
a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare;
b) în cazurile în care procurorul dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori instanţa de judecată
pronunţă o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunţare, de amânare a aplicării
pedepsei ori de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere;
c) la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului;
d) în alte cazuri anume prevăzute de lege.

Arestarea preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept:

a) în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă, la împlinirea duratei maxime
prevăzute de lege;
b) în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în hotărârea de condamnare.
O altă măsura preventive care poate înceta prin expirarea termenului prevăzut de lege sau fixat de
organul udiciar este reținerea.
În urma încetării reținerii, procurorul este obligat să dispună punerea de îndată în libertate a celui reținut.
35
 58. MĂSURILE ASIGURATORII

Masurile asiguratorii sunt masurile procesuale constand in indisponibilizarea pe parcursul procesului

penal a bunurilor mobile sau imobile ale suspectului, inculpatului, pentru a evita ascunderea, distrugerea,
instrainarea sau sustragerea de la urmarire a bunurilor care pot face obiectul confiscarii speciale sau al
confiscarii extinse ori care pot servi la garantarea executarii pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori
a repararii pagubei produse prin infractiune.
Masurile asiguratorii se pot lua in vederea:
1. repararii pagubei
2. garantarii executarii pedepsei amenzii penale
3. executarii masurii de siguranta a confiscarii speciale sau a confiscarii extinse
4. garantarii executarii cheltuielilor judiciare
Instituirea masurilor asiguratorii este facultativa, putand fi dispusa din oficiu, la cererea partii civile sau
la cererea procurorului.
Masurile asiguratorii pot fi dispuse:
1. in cursul urmaririi penale de catre procuror prin ordonanta
2. in procedura de camera preliminara de judecatorul de camera preliminara prin incheiere
3. in faza de judecata de instanta prin incheiere
Suspectul in cursul urmaririi penale, respectiv inculpatul, partea responsabila civilmente sau orice alta
persoana interesata, indiferent de faza in care se afla procesul penal, poate face contestatie impotriva:
a) dispozitiei de luare a masurii asiguratorii
b) modului de aducere la indeplinire a masurii asiguratorii
Restituirea lucrurilor se poate dispune la cererea oricarei persoane interesate care pretinde un drept
asupra lucrurilor ridicate sau din oficiu:
1. in cursul urmaririi penale, de catre procuror, prin ordonanta
2. in cursul urmaririi penale, de catre judecatorul de drepturi si libertati, prin incheiere
3. in faza de camera preliminara, de judecatorul de camera preliminara
4. in cursul judecatii, de catre instanta.

59. CITAȚIA

Citarea este actul procedural scris ce poartă denumirea de citație prin care o persoană fizică este chemată
în fața organului judiciar la o anumită dată, iar în cazul neprezentării va fi sancționat.
Chemarea unei persoane în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată se face prin
citație scrisă.
Citația este individuală și trebuie să cuprindă următoarele:
a) denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul său, data
emiterii şi numărul dosarului;
b) numele şi prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei;
c) adresa celui citat;
d) ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul
indicate;
e) menţiunea că partea citată are dreptul la un avocat cu care să se prezinte la termenul fixat;
f) menţiunea că, apărarea este obligatorie, iar în cazul în care partea nu îşi alege un avocat, care să se
prezinte la termenul fixat, i se va desemna un avocat din oficiu;
g) menţiunea că partea citată poate, în vederea exercitării dreptului la apărare, să consulte dosarul aflat
la arhiva instanţei sau a parchetului;
h) consecinţele neprezentării în faţa organului judiciar.
Citația transmisă suspectului sau inculpatului trebuie să cuprindă încadrarea juridical și dnumirea
infracțiunii de care este acuzat, atenționarea că, în caz de neprezentare, poate fi adus cu mandate de aducere.
36
 Citația se semnează de cel care o emite.
Dacă nu se cunosc nici adresa unde locuiește suspectul sau inculpatul și nici locul său de muncă, la sediul
organului judiciar se afișează o înștiințare care trebuie să cuprindă:
a) anul, luna, ziua şi ora când a fost făcută;
b) numele şi prenumele celui care a făcut afişarea şi funcţia acestuia;
c) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa, respectiv sediul celui citat;
d) numărul dosarului în legătură cu care se face înştiinţarea şi denumirea organului judiciar pe rolul
căruia se află dosarul;
e) menţiunea că înştiinţarea se referă la actul procedural al citaţiei;
f) menţiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citaţia în care destinatarul este în drept
să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citaţia;
g) menţiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citaţiei în interiorul
termenului, citaţia se consideră comunicată la împlinirea acestui termen;
h) semnătura celui care a afişat înştiinţarea.
Citația se înmânează personal, oriunde este găsit cel citat, iar acesta va semna ca dovadă de primire.
Aceeași situație se regăsește și în cazul în care persoana citată refuză să primească citația. În cazul acesta,
persoana însărcinată să comunice citația va afișa pe ușa destinatarului o înștiințare, încheind un proces-
verbal cu privire la împrejurările constatate.
Când comunicarea citaţiei nu se poate face, deoarece imobilul nu există, este nelocuit ori destinatarul nu
mai locuieşte în imobilul respectiv, agentul întocmeşte un proces-verbal în care menţionează situaţiile
constatate, pe care îl trimite organului judiciar care a dispus citarea.
Dovada de primire a citației trebuie să cuprindă:

numărul dosarului;

denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia;

numele, prenumele şi calitatea persoanei citate;

data pentru care este citată;

data înmânării citaţiei;

numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui care înmânează citaţia;

certificarea de către acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia, precum şi
arătarea calităţii acesteia.

60. COMUNICAREA ACTELOR PROCEDURALE ȘI MANDATUL DE ADUCERE

Mijlocul prin intermediul căruia organele judiciare înștiințează persoanele care participă la desfășurarea
procesului penal despre actele procedural efectuate este comunicarea. În legătură cu comunicarea actelor
procedural, legea arată că aceasta se face potrivit dispozițiilor aplicabile în cazul comunicării citației.
O persoană poate fi adusă în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată pe baza unui
mandate de aducere, dacă, fiind anterior citată, nu s-a prezentat, în mod nejustificat.
În cursul urmăririi penale mandatul de aducere se emite de către organul de urmărire penală, iar în cursul
judecății de către instantă.
Cererea formulate de procuror, în cursul urmăririi penale, trebuie să cuprindă:

motivarea îndeplinirii condițiilor;

indicarea infracţiunii care constituie obiectul urmăririi penale şi numele suspectului sau al
inculpatului;

indicarea adresei unde se află persoana pentru care se solicită emiterea mandatului de aducere.
Mandatul de aducere emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi trebuie să cuprindă:
a) denumirea instanţei;
b) data, ora şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de aducere;
d) scopul pentru care a fost emis;
37
 e) numele persoanei care urmează a fi adusă cu mandat şi adresa unde locuieşte;
f) indicarea temeiului şi motivarea necesităţii emiterii mandatului de aducere;
g) menţiunea că mandatul de aducere poate fi folosit o singură dată;
h) semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găsește persoana prevăzută în mandate la
adresa indicate, face cercetări, iar apoi încheie un process-verbal care va cuprinde mențiuni despre
cercetările făcute.
Procesul-verbal se înaintează, de îndată, organului de urmărire penală sau, după caz, instanței de
judecată.
Activitatea desfășurată cu ocazia executării mandatului de aducere sunt consemnate într-un proces-verbal,
care trebuie să cuprindă:

numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;

locul unde este încheiat;

mențiuni despre activitățile desfășurate.

61. TERMENELE

Instituția termenului dinamizează procesul penal, pune ordine în desfășurarea acestuia, conduce la
soluționarea procesului penal la timp pentru a da satisfacție persoanelor păgubite prin infracțiune.
Termenele se impart în: termene legale și termene judiciare.
După sensul de calculare, termenele pot fi:

de succesiune, caz în care calcularea lor se face în sensul normal al scurgerii timpului;

de regresiune, caz în care acestea se calculează în sensul invers al scurgerii timpului.
După efectele pe care le produc, întâlnim:

termene dilatorii sau prohibitive;

termene peremptorii sau imperative;

termene de recomandare.
După durată termenele sunt pe ore, pe zile, pe luni și pe ani.Termenele se mai împart în termene
procedurale și termene substanțiale.Termenele procedural se prorogă, însă nu se suspendă și nici nu se
întrerup.Termenele substanțiale nu se prorogă, dar se suspendă și se întrerup.

62. CHELTUIELILE JUDICIARE

Desfășurarea procesului penal implică anumite cheltuieli participanților la această activitate.

Cheltuielile efectuate în cursul procesului penal poartă denumirea generic de cheltuieli judiciare. Acestea
pot fi de două feluri:

cheltuieli de procedură, care sunt cheltuielile avansate de stat, în vederea desfășurării activității
procesuale;

cheltuieli de judeactă, care sunt cheltuielile efectuate de părțile din proces.
Martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţă au dreptul la
restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea
lor.
Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate după cum urmează:
1. În caz de achitare, de către:
a) persoana vătămată, în măsura în care i se reţine o culpă procesuală;
b) partea civilă căreia i s-au respins în totul pretenţiile civile, în măsura în care i se reţine o culpă
procesuală;
c) inculpatul care a fost obligat la repararea prejudiciului;

2. În caz de încetare a procesului penal, de către:

38
 a) inculpat, dacă există o cauză de nepedepsire;
b) persoana vătămată, în caz de retragere a plângerii prealabile sau în cazul în care plângerea prealabilă
a fost tardiv introdusă;
c) partea prevăzută în acordul de mediere, în cazul în care a intervenit medierea penală;
d) inculpatul şi persoana vătămată, în caz de împăcare.

3. Dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile judiciare sunt suportate de către:
a) persoana vătămată, atunci când aceasta şi-a retras plângerea prealabilă sau achitarea
inculpatului;
b) inculpat;

4. În caz de restituire a cauzei la parchet în procedura camerei preliminare, cheltuielile judiciare sunt
suportate de către stat.
În toate celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat, rămân în sarcina acestuia.Cheltuielile
pentru plata interpreților desemnați de organelle judiciare, rămân în sarcina statului.
Situația materială a părții care suportă cheltuielile judiciare avansate de stat nu constituie un criteriu
pentru stabilirea cuantumului acestora.

63. MODIFICAREA ACTELOR PROCEDURALE, ÎNDREPTAREA ERORILOR MATERIALE ȘI

ÎNLĂTURAREA UNOR OMISIUNI VĂDITE

Orice adăugare, corectură ori suprimare făcută în cuprinsul unui act procedural este luată în considerare
numai dacă aceste modificări sunt confirmate în scris, în cuprinsul sau la sfârşitul actului, de către cei care l-
au semnat.
Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuși organul de urmărire
penală, de judecătorul de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară, ori de instanța care a întocmit actul,
la cererea celui interest ori din oficiu. Legea prevede condiția ca eroarea materială să fie evidentă.
Îndreptarea erorii materiale se aplică și în cazul când organul judiciar, ca urmare a unei omisiuni vădite,
nu s-a pronunțat asupra sumelor pretense de martori, experți, interpreți, avocați, precum și cu privire la
restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asiguratorii.

64. NULITĂȚILE PROCESUALE

Sunt sancțiuni procedural inadmisibilitatea, inexistența, decăderea și nulitățile.

Inadmisibilitatea intervine când se efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude.
Inexistențaeste sancțiunea procesuală care se carecterizează prin constatarea sau declararea nevalabilității
juridice a actului procesual ori procedural care nu s-a întocmit cu întrunirea condițiilor esențiale prevăzute
de lege pentru existența sa, ori este lipsit de obiect.
Ca sancțiune, decăderea se apropie de inadmisibilitate, deoarece, când o cale de atac este exercitată peste
termen, este respinsă ca tardivă și are aceleași efecte de autoritate de lucru judecat ca și o cale de atac
respinsă ca inadmisibilă.
Nulitățile, ca sancțiuni procedurale, lovesc actele procedurale existente, care au luat ființă prin
nerespectarea dispozițiilor legale, prin omisiunea sau violarea formelor prescrise de lege. Nulitățile se împart
în nulități absolute și nulități relative.
Nulitățile absolute apar atunci când se încalcă dispozițiile privind:
a) compunerea completului de judecată;
b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost
efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;
c) publicitatea şedinţei de judecată;
d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;
39
 e) prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;
f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când
asistenţa este obligatorie.
Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere.
Nulitatea relativa poate fi invocată de procuror, suspect, inculpate, celelalte părți sau persoana vătămată,
atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate.
Nulitatea relativa se acoperă atunci când:

persoana interesată nu a invocate-o în termenul prevăzut de lege;

persoana interesată a renunțat în mod expres la invocarea nulității.

65. AMENDA JUDICIARĂ

Amenda judiciară nu trebuie confundată cu sancțiunile procedurale, întrucât ea reprezintă o sancțiune

bănească aplicabilă persoanelor vinovate de diferite abateri.
Amenda judiciară este o sancțiune cu caracter procesual, aplicabilă în cazul săvârșirii uneia dintre
abaterile judiciare.
Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 100 lei
la 1.000 lei:
a) neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau
de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări,
dacă prin aceasta s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal;
b) neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare a citaţiilor sau a celorlalte acte
procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere.
Lipsa nejustificată a martorului, precum şi a persoanei vătămate, părţii civile sau părţii civilmente
responsabile, chemate să dea declaraţii, sau părăsirea, fără permisiune ori fără un motiv întemeiat, a locului
unde urmează a fi audiate se sancţionează cu amendă judiciară de la 250 lei la 5.000 lei.
Lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a asigura substituirea sau refuzul
nejustificat al acestuia de a asigura apărarea se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei.
Baroul de avocaţi este informat cu privire la amendarea unui membru al baroului.
Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei
la 5.000 lei:
a) împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor care revin organelor
judiciare, personalului auxiliar de specialitate, experţilor, agenţilor procedurali, precum şi altor
salariaţi ai instanţelor şi parchetelor;
b) lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat;
c) tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite;
d) neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire
penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea;
e) nerespectarea obligaţiei de păstrare;
f) neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează a se efectua o
expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei,
precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii;
g) nerespectarea de către părţi, avocaţii acestora, martori, experţi, interpreţi sau orice alte persoane a
măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată;
h) nerespectarea de către avocaţii părţilor a măsurilor luate de către preşedintele completului de
judecată;
i) manifestările ireverenţioase ale părţilor, martorilor, experţilor, interpreţilor sau ale oricăror alte
persoane faţă de judecător sau procuror;
j) nerespectarea de către suspect sau inculpat a obligaţiei de a încunoştinţa în scris, în termen de cel
mult 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal;
40
 k) neîndeplinirea de către martor a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare, în termen de cel mult
5 zile, despre schimbarea locuinţei pe parcursul procesului penal;
l) neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale
procurorului, în termenul stabilit de acesta;
m) abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de
către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici;.
Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracțiune.
Persoana amendată poate cere anularea ori reducerea amenzii.
Cererea de anulare sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanșei ori a
încheierii de amendare.

INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

Potrivit art.18 din legea nr. 304/2004, in Romania functioneaza o singura instanta suprema, denumita
ICCJ, cu personalitate juridica si cu sediul in Bucuresti.
ICCJ asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti potrivit
competentei sale.
ICCJ se compune din:
• un presedinte;
• 2 vicepresedinti;
• 4 presedinti de sectii;
• Judecatori.
ICCJ este organizata in 4 sectii:
- Sectia I civila
- Sectia a II-a civila
- Sectia Penala
- Sectia de Contencios administrative si fiscal
+ Sectiile unite, cu competenta proprie
In cadrul ICCJ functioneaza Completul pentru solutionarea recursului in interesul legii, Complet pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, precum si 4 complete de 5 judecatori. Desemnarea judecatorilor in
compunerea completelor sa judece recursul in interesul legii, precum si a completelor sa solutioneze
sesizarea in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se va
realiza in functie de specializarea completelor de judecata din care acestia fac parte.
Prin complet de judecata se intelege judecatorul sau totalitatea judecatorilor care participa la judecarea
unor cauze penale si, in urma deliberarii, ia hotararea judecatoreasca.
In baza legii, Sectia I civila, Sectia a II-a civila si Sectia de contencios administrative si fiscal ale ICCJ
judeca recursurile impotriva hotararilor pronuntate de curtile de apel si a altor hotarari, in cazurile prevazute
de lege, precum si recursurile declarate impotriva hotararilor nedefinitive sau a actelor judecatoresti, de orice
natura, care nu pot fi atacate prin nicio alta cale, iar cursul judecatii a fost interupt in fata curtilor de apel.

Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă:

a) în primă instanţă, procesele şi cererile date prin lege în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie;
b) apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară
de Apel;
c) contestaţiile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de Curtea
Militară de Apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
d) apelurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu
pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel;

41
e) recursurile în casaţie împotriva hotărârilor definitive, în condiţiile prevăzute de lege;
f) sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei probleme de drept.

Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu competenţa fiecăreia, soluţionează:

a) cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute în codurile de procedura;
b) conflictele de competenta, în cazurile prevăzute de lege;
c) orice alte cereri prevăzute de lege.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru:

b) soluţionarea, în condiţiile prezentei legi, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie;
c) sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare.
Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se exercita de preşedinte, vicepreşedinte şi colegiul de
conducere. Preşedintele reprezintă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în relaţiile interne şi internaţionale.
Preşedintele, vicepreşedintele şi 9 judecători, aleşi pe o perioada de 3 ani în adunarea generală a
judecătorilor, cu reprezentarea fiecărei secţii, constituie Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.

Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are următoarele atribuţii:

a) aproba Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă, precum şi statele de funcţii şi de
personal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
b) propune Consiliului Superior al Magistraturii judecătorii care vor face parte din comisiile de concurs
pentru promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
c) propune Consiliului Superior al Magistraturii numirea, promovarea, transferul, suspendarea şi încetarea
din funcţie a magistraţilor-asistenţi;
d) organizează şi supraveghează rezolvarea petiţiilor, în condiţiile legii;
e) propune proiectul de buget al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
f) exercita alte atribuţii prevăzute în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În materie penală, completele de judecată se compun după cum urmează:

a) în cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
completul de judecată este format din 3 judecători;
b) pentru contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de
cameră preliminară de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format dintr-
un judecător;
c) pentru apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară
de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători;
d) pentru contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de
cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de judecată este format din 2
judecători.
e) pentru contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă de curţile de
apel şi Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători.

În celelalte materii, completele de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiaşi secţii.

Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta se
constituie cu judecători de la celelalte secţii, desemnaţi de către preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin tragere la sorţi.

42
Procedura de judecată în cameră preliminară se desfăşoară de un judecător din completul prevăzut la art. 31
alin. (1) lit. a).

La începutul fiecărui an, în materie penală se stabilesc complete de 5 judecători formate numai din
judecători din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În alte materii decât cea penală se stabilesc la începutul fiecărui an două complete de 5 judecători.
Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă numărul şi compunerea completelor de
5 judecători, la propunerea preşedintelui Secţiei penale. Judecătorii care fac parte din aceste complete sunt
desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza
criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, atunci când acesta face parte din complet, potrivit alin. (4), de preşedintele Secţiei penale sau de
decanul de vârstă, după caz.
Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţi prezidează
Secţiile Unite, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, Completul de 5 judecători şi orice complet în cadrul secţiilor, când
participă la judecată.
Preşedinţii de secţii pot prezida orice complet de judecată din cadrul secţiei, iar ceilalţi judecători
prezidează prin rotaţie.
În cazul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judeca în Secţii Unite, la judecată trebuie să ia parte cel
puţin doua treimi din numărul judecătorilor în funcţie. Decizia poate fi luată numai cu majoritatea voturilor
celor prezenţi.

CURTILE DE APEL, TRIBUNALELE, TRIBUNALELE SPECIALIZATE SI JUDECATORIILE

Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora funcţionează mai multe
tribunale şi tribunale specializate.
În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru:
− cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor,
− cauze penale,
− cauze cu minori şi de familie,
− cauze de contencios administrativ şi fiscal,
− cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi, registrul comerţului, insolvenţă,
concurenţă neloială sau pentru alte materii,
− precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime şi
fluviale.
Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului
Bucureşti, şi au, de regula, sediul în municipiul reşedinţa de judeţ.
În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul
Bucureşti.
În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru:
− cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor,
− cauze penale,
− cauze cu minori şi de familie,
− cauze de contencios administrativ şi fiscal,
− cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi, registrul comerţului, insolvenţă,
concurenţă neloială sau pentru alte materii,
43
 − precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime şi
fluviale.
În domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înfiinţa tribunale specializate. Tribunalele specializate
preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care funcţionează.
Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe şi în sectoarele municipiului
Bucureşti, potrivit anexei nr. 1.
Localităţile care fac parte din circumscripţiile judecătoriilor din fiecare judeţ se stabilesc prin hotărâre a
Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
În raport cu natura şi numărul cauzelor, în cadrul judecătoriilor se pot înfiinţa secţii sau complete
specializate.
În cadrul judecătoriilor se vor organiza secţii sau complete specializate pentru minori şi familie.
Completele şi secţiile specializate pentru minori şi familie, precum şi tribunalele specializate pentru minori
şi familie judeca atât infracţiunile săvârşite de minori, cât şi infracţiunile săvârşite asupra minorilor.
Când în aceeaşi cauza sunt mai mulţi inculpaţi, unii minori şi alţii majori, şi nu este posibila disjungerea,
competenta aparţine tribunalului specializat pentru minori şi familie.
În cauzele maritime şi fluviale, circumscripţiile tribunalelor Constanţa şi Galaţi sunt următoarele:
a) Tribunalul Constanţa: judeţele Constanţa şi Tulcea, marea teritorială, Dunărea până la mila marină 64
inclusiv;
b) Tribunalul Galaţi: celelalte judeţe, Dunărea de la mila marină 64 în amonte până la km 1.075.
În cadrul fiecărei instanţe judecătoreşti funcţionează un colegiu de conducere, care hotărăşte cu privire la
problemele generale de conducere ale instanţei şi îndeplineşte atribuţiile prevăzute la art. 41.
Colegiile de conducere sunt formate dintr-un număr impar de membri şi au următoarea
componenta:
a) la curţile de apel şi tribunale: preşedintele şi 6 judecători, aleşi pe o perioada de 3 ani în adunarea generală
a judecătorilor;
b) la tribunale specializate şi judecătorii: preşedintele şi 2 sau 4 judecători, aleşi pe o perioada de 3 ani în
adunarea generală a judecătorilor.
Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind
asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza
criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.
Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Cauzele
repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege.
Cauzele date, potrivit legii, în competenta de prima instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se
judeca în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de
asigurări sociale.
Contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi
judecătorii de cameră preliminară de la judecătorii şi tribunale se soluţionează în complet format dintr-un
judecător.
Contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în cursul judecăţii în materie penală în primă instanţă de
judecătorii şi tribunale se soluţionează în complet format dintr-un judecător.
Apelurile se judeca în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători,
cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări
sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari.

44
 PARCHETUL DE PE LANGA INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie coordonează activitatea parchetelor din subordine,
îndeplineşte atribuţiile prevăzute de lege, are personalitate juridică şi gestionează bugetul Ministerului
Public.
Parchetul de pe lângă ICCJ este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă ICCJ, ajutat
de un prim-adjunct şi un adjunct.
În activitatea sa, procurorul general al Parchetului de pe lângă ICCJ este ajutat de 3 consilieri. Procurorul
general al Parchetului de pe lângă ICCJ este ordonator principal de credite.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă ICCJ reprezintă Ministerul Public în relaţiile cu celelalte
autorităţi publice şi cu orice persoane juridice sau fizice, din ţara sau din străinătate. De asemenea, acesta
exercita, direct sau prin procurori anume desemnaţi, controlul asupra tuturor parchetelor.
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, procurorul general al Parchetului de pe lângă ICCJ emite ordine cu
caracter intern.
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează colegiul de conducere,
care hotărăşte asupra problemelor generale de conducere ale Ministerului Public.
Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă ICCJ este constituit din procurorul general al
Parchetului de pe lângă ICCJ, prim-adjunctul, şi 5 procurori aleşi în adunarea generală a procurorilor.
În cadrul Parchetului de pe lângă ICCJ funcţionează Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structură specializată în combaterea criminalităţii organizate şi
terorismului.
DIICOT se încadrează cu procurori numiţi prin ordin al procurorului-şef al acestei direcţii, cu avizul
Consiliului Superior al Magistraturii, în limita posturilor prevăzute în statul de funcţii, aprobat potrivit legii.
Pentru a fi numiţi în cadrul DIICOT procurorii trebuie să aibă o bună pregătire profesională, o conduită
morală ireproşabilă, o vechime de cel puţin 6 ani în funcţia de procuror sau judecător şi să fi fost declaraţi
admişi în urma interviului organizat de comisia constituită în acest scop.
Procurorii numiţi în cadrul DIICOT pot fi revocaţi prin ordin al procurorului-şef al acestei direcţii, cu
avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice
funcţiei sau în cazul aplicării unei sancţiuni disciplinare.

DIRECTIA NATIONALA ANTICORUPTIE

Direcţia Naţională Anticorupţie este specializată în combaterea infracţiunilor de corupţie, potrivit legii,
îşi exercita atribuţiile pe întreg teritoriul României şi funcţionează pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
− se organizează ca structura autonomă în cadrul Ministerului Public şi este coordonat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
− are personalitate juridică şi sediul în municipiul Bucureşti.
− îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului
ierarhic.
DNA este independentă în raport cu instanţele judecătoreşti şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum
şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, exercitându-şi atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru
asigurarea respectării acesteia.
Este condusă de un procuror-şef, asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de 2 adjuncţi, asimilaţi adjunctului procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În activitatea sa, procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie este ajutat de 2 consilieri, asimilaţi
consilierilor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

45
 În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie emite ordine cu
caracter intern.
DNA se încadrează cu procurori numiţi prin ordin al procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie,
cu avizul CSM, în limita posturilor prevăzute în statul de funcţii, aprobat potrivit legii.
Pentru a fi numiţi în cadrul DNA, procurorii trebuie să aibă o bună pregătire profesională, o conduita
morala ireproşabilă, o vechime de cel puţin 6 ani în funcţia de procuror sau judecător şi să fi fost declaraţi
admişi în urma unui interviu organizat de comisia constituită în acest scop.
Procurorii numiţi în cadrul DNA pot fi revocaţi prin ordin al procurorului-şef al Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, cu avizul CSM, în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei sau în
cazul aplicării unei sancţiuni disciplinare.
La data încetării activităţii în DNA, procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde
are dreptul să funcţioneze potrivit legii.

PRINCIPIILE PE BAZA CARORA SE DESFASOARA ACTIVITATEA IN CADRUL

MINISTERULUI PUBLIC

Procurorii isi desfasoara activitatea pe baza urmatoarelor principii:

a) Legalitatii:
Reprezentantii Ministerului Public realizeaza principiul legalitatii prin exercitarea actiunilor in justitie
necesare apararii interesului public sau personal ori de cate ori ordinea de drept sau drepturile si libertatile
cetatenilor au fost incalcate.
b) Impartialitatii:
Impartialitatea procurorilor este indispensabila pentru realizarea scopului procesului penal, acela de
infaptuire a justitiei, fiind o consecinta a pozitiei procesuale a procurorului, care nu este considerat ca parte
in procesul penal, ceea ce ar exclude orice subiectivism in exercitarea atributiilor prevazute de lege.
Acest principiu este concretizat prin aceea ca in sistemul nostru judiciar, procurorul nu trebuie sa fie un
simplu reprezentant al statului in procesele penale, ci el trebuie sa fie liber sa efectueze urmarirea penala si
sa prezinte in instanta concluziile pe care le considera intemeiate potrivit legii, tinand seama de probele
administrate in cauza si prin urmare, sa-si indeplineasca fara partinire toate atributiile ce-i revin potrivit
legii.
c) Controlului ierarhic:
Procurorii din fiecare parchet sunt subordonati conducatorului parchetului respectiv. Conducatorul unui
parchet este subordonat conducatorului parchetului ierarhic superior din aceeasi circumscriptie.
Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe langa ICCJ, de procurorul-sef al DNA sau
de procurorul general al parchetului de pe langa curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate
realiza direct sau prin procurori anume desemnati.
Dispozitiile procurorului ierarhic superior, date in scris si in conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru
procurorii din subordine.
Totusi, in solutiile dispuse, procurorul este independent, in conditiile prevazute de lege. Procurorul poate
contesta la CSM, in cadrul procedurii de verificare a conduitei judecatorilor si procurorilor, interventia
procurorului ierarhic superior, in orice forma, in efectuarea urmaririi penale sau in adoptarea solutiei.
Solutiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivate de catre procurorul ierarhic superior cand sunt
apreciate ca fiind nelegale.
d) Independentei Ministerului Public:
Acest principiu priveste, pe de o parte, relatiile cu celelalte autoritati publice, iar, pe de alta parte, relatiile
cu instantele judecatoresti, pe langa care functioneaza.

46
 ATRIBUTIILE MINISTERULUI PUBLIC

Ministerul Public îşi exercita atribuţiile în temeiul legii şi este condus de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic,
sub autoritatea ministrului justiţiei, în condiţiile legii.
Acestia îşi exercita funcţiile în conformitate cu legea, respecta şi protejează demnitatea umană şi apără
drepturile persoanei.
Procurorul participa la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului.
Procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le considera întemeiate, potrivit legii,
ţinând seama de probele administrate în cauza. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al
Magistraturii intervenţia procurorului ierarhic superior, pentru influenţarea în orice forma a concluziilor.
Parchetele sunt independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi
publice.
Ministerul Public are atributii atat judiciare, cat si extrajudiciare.
Ministerul Public exercita, prin procurori, următoarele atribuţii:
a) efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi participa, potrivit legii, la
soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative;
b) conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi controlează
activitatea altor organe de cercetare penală;
c) sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii;
d) exercita acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
e) participa, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
f) exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege;
g) apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi
ale altor persoane, în condiţiile legii;
h) acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru
realizarea unitară a politicii penale a statului;
i) studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă ministrului justiţiei
propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu;
j) verifica respectarea legii la locurile de deţinere preventivă;
k) exercita orice alte atribuţii prevăzute de lege.
In cadrul procesului penal procurorul are urmatoarele atributii:
a) Supravegheaza sau efectueaza urmarirea penala;
b) Sesizeaza judecatorul de drepturi si libertati si instant de judecata;
c) Exercita actiunea penala;
d) exercita acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
e) incheie acordul de recunoastere a vinovatiei, in conditiile legii;
f) formuleaza si exercita contestatiile si caile de atac prevazute de lege impotriva hotararilor
judecatoresti;
g) indeplineste orice alte atributii prevazute de lege.

INSTITUTUL NATIONAL AL MAGISTRATURII

Institutul Naţional al Magistraturii este instituţia publică cu personalitate juridică, aflată în coordonarea
Consiliului Superior al Magistraturii, care realizează formarea iniţială a judecătorilor şi procurorilor,
formarea profesională continua a judecătorilor şi procurorilor în funcţie, precum şi formarea formatorilor, în
condiţiile legii.
INM este condus de un consiliu ştiinţific format din 13 membri:
- un judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
47
 - un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
- un judecător al Curţii de Apel Bucureşti,
- un procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, desemnaţi de Consiliul
Superior al Magistraturii,
- 3 profesori universitari, recomandaţi de Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, Facultatea
de Drept a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi şi Facultatea de Drept a Universităţii
"Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca,
- 3 reprezentanţi aleşi ai personalului de instruire din cadrul Institutului,
- un reprezentant al auditorilor de justiţie,
- un reprezentant al asociaţiilor profesionale legal constituite ale judecătorilor şi procurorilor,
- precum şi directorul Institutului Naţional al Magistraturii, care face parte de drept din consiliu şi
îl prezidează.
Durata mandatului membrilor consiliului ştiinţific este de 3 ani şi poate fi reînnoit, cu excepţia
mandatului reprezentantului auditorilor de justiţie, care este ales pe un an.
Calitatea de membru al consiliului ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii este incompatibilă cu
calitatea de membru al unui partid politic.
Personalul de instruire al Institutului Naţional al Magistraturii este asigurat, de regula, din rândul
judecătorilor şi procurorilor în funcţie, care pot fi detaşaţi în condiţiile prezentei legi, cu acordul lor, în
cadrul Institutului, cu avizul consiliului ştiinţific al Institutului. Institutul Naţional al Magistraturii poate
folosi, în condiţiile legii, şi cadre didactice din învăţământul juridic superior acreditat potrivit legii, alţi
specialişti români şi străini, precum şi personal de specialitate juridică pentru desfăşurarea procesului de
formare profesională.

ADMITEREA IN MAGISTRATURA SI FORMAREA PROFESIONALA INITIALA A

JUDECATORILOR SI PROCURORILOR

Admiterea în magistratură a judecătorilor şi procurorilor se face prin concurs, pe baza competenţei

profesionale, a aptitudinilor şi a bunei reputaţii. Admiterea în magistratură şi formarea profesională iniţială
în vederea ocupării funcţiei de judecător şi procuror se realizează prin Institutul Naţional al Magistraturii.
Admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii se face cu respectarea principiilor transparenţei şi
egalităţii, exclusiv pe bază de concurs.
La concursul pentru admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii se poate înscrie persoana
care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) are cetăţenia română, domiciliul în România şi capacitate deplină de exerciţiu;
b) este licenţiată în drept;
c) nu are antecedente penale sau cazier fiscal;
d) cunoaşte limba română;
e) este aptă, din punct de vedere medical şi psihologic, pentru exercitarea funcţiei. Comisia medicală se
numeşte prin ordin comun al ministrului justiţiei şi al ministrului sănătăţii.
Concursul de admitere se organizează anual la data şi locul stabilite de Institutul Naţional al
Magistraturii, cu aprobarea Consiliului Superior al Magistraturii. Data, locul, modul de desfăşurare a
concursului de admitere şi numărul de locuri scoase la concurs se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea a III-a, pe pagina de Internet a Consiliului Superior al Magistraturii şi pe cea a Institutului Naţional al
Magistraturii, cu cel puţin 60 de zile înainte de data stabilită pentru concurs.
Pentru înscrierea la concurs candidatul plăteşte o taxă al cărei cuantum se stabileşte prin hotărâre a
Consiliului Superior al Magistraturii, în funcţie de cheltuielile necesare pentru organizarea concursului.
Consiliul Superior al Magistraturii stabileşte în fiecare an numărul de cursanţi, în funcţie de posturile de
judecători şi procurori vacante, precum şi de cele care vor fi înfiinţate.
Comisia de admitere, comisia de elaborare a subiectelor şi comisia de soluţionare a contestaţiilor sunt
numite prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al
48
Magistraturii. Verificarea dosarelor candidaţilor şi îndeplinirea condiţiilor se realizează de comisia de
admitere.
Rezultatele concursului se afişează la sediul Institutului Naţional al Magistraturii şi se publică pe pagina
de Internet a Consiliului Superior al Magistraturii şi pe cea a Institutului Naţional al Magistraturii.
Candidaţii nemulţumiţi de rezultatele concursului pot formula contestaţii în termen de 3 zile de la afişare
la comisia de soluţionare a contestaţiilor. Aceasta le va soluţiona în termen de 3 zile. Decizia comisiei de
soluţionare a contestaţiilor este irevocabilă
Cursanţii Institutului Naţional al Magistraturii au calitatea de auditori de justiţie.
Formarea profesională iniţială în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii constă în pregătirea
teoretică şi practică a auditorilor de justiţie pentru a deveni judecători sau procurori.
Durata cursurilor de formare profesională a auditorilor de justiţie este de 2 ani. După primul an de
cursuri, auditorii de justiţie optează, în ordinea mediilor şi în raport cu numărul posturilor, pentru funcţia de
judecător sau procuror.
În perioada cursurilor, auditorii de justiţie efectuează stagii de practică în cadrul instanţelor judecătoreşti
şi al parchetelor, asistă la şedinţele de judecată şi la activitatea de urmărire penală, pentru a cunoaşte în mod
direct activităţile pe care le desfăşoară judecătorii, procurorii şi personalul auxiliar de specialitate.
Programul de formare profesională a auditorilor de justiţie se aprobă de Consiliul Superior al
Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al Magistraturii
Auditorii de justiţie beneficiază de o bursă având caracterul unei indemnizaţii lunare corespunzătoare
funcţiei de judecător stagiar şi procuror stagiar, în raport cu vechimea pe care o au ca auditori.
Bursa auditorilor de justiţie are natura şi regimul juridic al unui drept salarial şi se stabileşte pe baza
indemnizaţiei brute prevăzute de lege pentru judecătorii şi procurorii stagiari, la care se vor calcula reţinerile
pentru obţinerea indemnizaţiei nete, urmând a se vira obligaţia angajatorului şi a asiguraţilor la asigurările
sociale de stat, precum şi obligaţia angajatorului şi a asiguraţilor privind contribuţia la asigurările sociale de
sănătate. Auditorii de justiţie beneficiază de indemnizaţie şi în perioada vacanţelor.
Perioada în care o persoană a avut calitatea de auditor de justiţie, dacă a promovat examenul de absolvire
a Institutului Naţional al Magistraturii, constituie vechime în funcţia de judecător sau procuror.
Abaterile disciplinare ale auditorilor de justiţie de la îndatoririle ce le revin potrivit legii
sau Regulamentului Institutului Naţional al Magistraturii se sancţionează disciplinar.
Constituie abateri disciplinare:
a) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea
atribuţiilor ce le revin;
b) atitudinile ireverenţioase faţă de colegi, personalul de instruire şi de conducere al Institutului Naţional al
Magistraturii, precum şi faţă de persoanele cu care intră în contact în perioada efectuării stagiului;
c) absenţele nemotivate de la cursuri, dacă acestea depăşesc 8 ore într-o lună.
Sancţiunile disciplinare aplicabile auditorilor de justiţie sunt:
a) avertismentul;
b) diminuarea bursei cu până la 15% pe o perioadă de la o lună la 3 luni;
c) diminuarea bursei proporţional cu numărul absenţelor nemotivate, dacă acestea depăşesc 8 ore într-o lună;
d) exmatricularea din Institutul Naţional al Magistraturii.
Avertismentul se aplică, în scris, de directorul Institutului Naţional al Magistraturii şi poate fi contestat la
consiliul ştiinţific al institutului. Celelalte sanctiuni se aplică de Consiliul ştiinţific al Institutului Naţional al
Magistraturii.
În cazul exmatriculării din Institutul Naţional al Magistraturii, cel sancţionat este obligat să restituie
indemnizaţia şi cheltuielile de şcolarizare.
Procedura de constatare a abaterilor şi de aplicare a sancţiunilor disciplinare se stabileşte prin
Regulamentul Institutului Naţional al Magistraturii.
După încheierea cursurilor în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, auditorii de justiţie susţin un
examen de absolvire, constând în probe teoretice şi practice, prin care se verifică însuşirea cunoştinţelor
necesare exercitării funcţiei de judecător sau de procuror.
49
 Auditorii de justiţie care au promovat examenul vor fi numiţi, potrivit legii, de regulă, în funcţiile
pentru care au optat după primul an de cursuri în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii.
Auditorii de justiţie care nu promovează examenul de absolvire se pot prezenta încă o dată pentru
susţinerea acestuia la următoarea sesiune organizată de Institutul Naţional al Magistraturii. În cazul în care
auditorul de justiţie nu se prezintă, în mod nejustificat, la examen sau nu promovează examenul în a doua
sesiune, el nu poate fi numit ca judecător sau procuror şi este obligat să restituie bursa şi cheltuielile de
şcolarizare.
Absolvenţii Institutului Naţional al Magistraturii sunt obligaţi să îndeplinească timp de 6 ani funcţia de
judecător sau de procuror.
În cazul în care un absolvent al Institutului Naţional al Magistraturii este eliberat din funcţie înainte de
expirarea perioadei de 6 ani, din iniţiativa sa ori din motive care îi sunt imputabile, el este obligat să restituie
bursa de auditor de justiţie şi cheltuielile de şcolarizare efectuate cu formarea sa, proporţional cu timpul
rămas până la împlinirea termenului.

JUDECATORII SI PROCURORII STAGIARI

Judecătorii stagiari şi procurorii stagiari sunt numiţi în funcţie de către Consiliul Superior al
Magistraturii, pe baza mediei generale, obţinută prin însumarea celor trei medii de la sfârşitul fiecărui an de
studiu şi de la examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii.
Judecătorii stagiari şi procurorii stagiari pot fi numiţi în funcţie numai la judecătorii sau, după caz, la
parchetele de pe lângă acestea.
Judecătorii stagiari se bucură de stabilitate.
Durata stagiului este de 1 an. În perioada stagiului, judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să continue
formarea profesională, sub coordonarea unui judecător sau procuror anume desemnat de preşedintele
judecătoriei sau, după caz, de prim-procurorul parchetului de pe lângă această instanţă.
Judecătorii stagiari judecă:
a) cererile privind pensiile de întreţinere, cererile privind înregistrările şi rectificările în registrele de
stare civilă, cererile privind popririle, încuviinţarea executării silite, învestirea cu formulă executorie
şi luarea unor măsuri asigurătorii;
b) litigiile patrimoniale având ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unui bun, în cazul în care
valoarea obiectului litigiului nu depăşeşte 100 milioane lei (10 mii lei RON);
c) plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor
contravenţionale;
d) somaţia de plată;
e) reabilitarea;
f) constatarea intervenţiei amnistiei ori graţierii;
g) infracţiunile prevăzute de Codul de procedură penală pentru care actiunea penala se pune in miscare
la plangerea prealabila a persoanei vatamate, cu exceptii.
Procurorii stagiari au dreptul să pună concluzii în instanţă, să efectueze şi să semneze acte procedurale,
sub coordonarea unui procuror care se bucură de stabilitate.
Soluţiile procurorilor stagiari sunt contrasemnate de procurorii care îi coordonează.
Judecătorul sau procurorul care răspunde de coordonarea judecătorilor stagiari sau, după caz, a
procurorilor stagiari întocmeşte trimestrial un referat de evaluare individuală privind însuşirea cunoştinţelor
practice specifice activităţii de judecător sau de procuror.
În vederea prezentării la examenul de capacitate, ultimul referat de evaluare individuală cuprinde avizul
consultativ al preşedintelui curţii de apel sau al procurorului general al parchetului de pe lângă aceasta.
După încheierea perioadei de stagiu, judecătorii şi procurorii stagiari sunt obligaţi să se prezinte la
examenul de capacitate. În cazul în care judecătorul stagiar sau procurorul stagiar este respins la examenul
de capacitate, el este obligat să se prezinte la sesiunea următoare.

50
 Lipsa nejustificată de la examenul de capacitate sau respingerea candidatului la două sesiuni atrage
pierderea calităţii de judecător stagiar sau de procuror stagiar. În această situaţie, judecătorul sau procurorul
stagiar este obligat să restituie bursa de auditor de justiţie şi cheltuielile de şcolarizare efectuate pentru
formarea sa profesională.
Persoana care, din motive justificate, nu s-a prezentat la examenul de capacitate poate susţine acest
examen dacă de la încheierea stagiului până la data fixată pentru examen nu au trecut mai mult de 2 ani.
După trecerea termenului de 2 ani acestia sunt obligati să efectueze din nou stagiul, potrivit legii.
Examenul de capacitate al judecătorilor stagiari şi al procurorilor stagiari se organizează anual de
Consiliul Superior al Magistraturii, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii.
Data, locul şi modul de desfăşurare a examenului de capacitate se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea a III-a, precum şi pe pagina de Internet a Consiliului Superior al Magistraturii şi pe cea a
Institutului Naţional al Magistraturii şi se comunică instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă
acestea, cu cel puţin 90 de zile înainte de data stabilită pentru examenul de capacitate.
Cererile de înscriere la examenul de capacitate, însoţite de referatele de evaluare şi de celelalte acte
necesare potrivit Regulamentului privind examenul de capacitate al judecătorilor stagiari şi al procurorilor
stagiari, se depun la Consiliul Superior al Magistraturii în termen de 60 de zile de la publicarea datei
examenului.
Comisia pentru examenul de capacitate al judecătorilor şi comisia pentru soluţionarea
contestaţiilor sunt alcătuite din judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecători de la curţile de
apel şi formatori din Institutul Naţional al Magistraturii, numiţi prin hotărâre a Consiliului Superior al
Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al Magistraturii.
Comisia pentru examenul de capacitate al procurorilor şi comisia pentru soluţionarea
contestaţiilor sunt alcătuite din procurori de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
procurori de la parchetele de pe lângă curţile de apel şi formatori din Institutul Naţional al Magistraturii,
numiţi prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al
Magistraturii.
Examenul de capacitate constă în verificarea cunoştinţelor teoretice şi practice prin probe scrise şi
orale.
Probele cu caracter teoretic au ca obiect fundamentele constituţionale ale statului de drept, instituţiile de
bază ale dreptului, organizarea judiciară şi Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor. La susţinerea
probelor orale participă cel puţin 3 membri ai comisiilor.
Probele cu caracter practic constau în soluţionarea de speţe şi întocmirea de acte judiciare, distincte
pentru judecători şi procurori, în funcţie de specificul activităţii acestora.
Rezultatele examenului de capacitate se înscriu în tabelul de clasificare a candidaţilor, care se afişează la
sediul Institutului Naţional al Magistraturii şi se publică pe pagina de Internet a Consiliului Superior al
Magistraturii şi pe cea a Institutului Naţional al Magistraturii.
Contestaţiile pentru examenul de capacitate cu privire la probele scrise se trimit la Institutul Naţional al
Magistraturii, în termen de 72 de ore de la afişarea rezultatelor, de către candidaţi, curţile de apel sau
parchetele de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de 3 zile. Decizia comisiei de
soluţionare a contestaţiilor este irevocabilă.
Notarea la probele orale este definitivă.
După întocmirea tabelului de clasificare a candidaţilor, Consiliul Superior al Magistraturii validează
examenul de capacitate, în prima şedinţă care urmează afişării rezultatelor.
Consiliul Superior al Magistraturii poate invalida, în tot sau în parte, examenul de capacitate în cazurile
în care constată că nu au fost respectate condiţiile prevăzute de lege sau de regulament privind organizarea
examenului sau că există dovada săvârşirii unor fraude.
După validarea examenului de capacitate, lista tuturor posturilor vacante de la judecătorii şi parchetele de
pe lângă aceste instanţe se publică de îndată, separat pentru judecători şi procurori, în Monitorul Oficial al
României, Partea a III-a, şi se afişează la sediile instanţelor şi parchetelor, prin grija Consiliului Superior al
Magistraturii.
51
 Candidaţii declaraţi admişi la examenul de capacitate au dreptul, în ordinea mediilor, să-şi aleagă
posturile, în termen de 15 zile libere de la publicarea acestora în Monitorul Oficial al României, Partea a III-
a.
Candidatului care nu şi-a exercitat dreptul de alegere a postului în termenul prevăzut i se propune, din
oficiu, un post de către Consiliul Superior al Magistraturii. Refuzul de a accepta propunerea este considerat
demisie.
La medii egale are prioritate la alegerea postului, în următoarea ordine, candidatul care funcţionează la
instanţa sau parchetul pentru care a optat ori cel care are o vechime mai mare în magistratură.
Repartizarea pe posturi se afişează la sediul Consiliului Superior al Magistraturii, al instanţelor şi al
parchetelor, se comunică persoanelor interesate şi se publică pe pagina de Internet a Consiliului Superior al
Magistraturii.
În circumscripţiile instanţelor şi parchetelor unde o minoritate naţională are o pondere de cel puţin 50%
din numărul locuitorilor, la medii egale, au prioritate candidaţii cunoscători ai limbii acelei minorităţi.

NUMIREA JUDECATORILOR SI PROCURORILOR

Judecătorii şi procurorii care au promovat examenul de capacitate sunt numiţi de Preşedintele României,
la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.
Propunerile de numire se fac în cel mult 30 de zile de la data validării examenului de capacitate.
Preşedintele României poate refuza o singură dată numirea judecătorilor şi procurorilor. Refuzul motivat
se comunică de îndată Consiliului Superior al Magistraturii.
În situaţia în care Consiliul Superior al Magistraturii susţine propunerea iniţială, are obligaţia să motiveze
opţiunea şi să o comunice de îndată Preşedintelui României.
În perioada dintre data validării examenului de capacitate şi data intrării în vigoare a actului de numire de
către Preşedintele României, judecătorii şi procurorii care au promovat examenul de capacitate primesc
salariul corespunzător funcţiei imediat superioare celei de judecător sau procuror stagiar.
Poate fi numită judecător sau procuror militar persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege
pentru intrarea în magistratură, după dobândirea calităţii de ofiţer activ în cadrul Ministerului Apărării
Naţionale.
Pot fi numiţi în magistratură, pe bază de concurs, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 14 alin. (2):
• persoanele care au îndeplinit funcţia de judecător, procuror şi care şi-au încetat activitatea din motive
neimputabile,
• personalul de specialitate juridică,
• avocaţii, notarii, asistenţii judiciari, consilierii juridici,
• persoanele care au îndeplinit funcţii de specialitate juridică în aparatul Parlamentului, Administraţiei
Prezidenţiale, Guvernului, Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului, Curţii de Conturi sau al
Consiliului Legislativ,
• cadrele didactice din învăţământul juridic superior acreditat, cu o vechime în specialitate de cel puţin
5 ani,
• precum şi magistraţii-asistenţi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu o vechime de cel puţin 5 ani şi
care şi-au încetat activitatea din motive neimputabile.
După numirea în funcţia de judecător sau procuror, acestea sunt obligate să urmeze, pe o perioadă de 6
luni, un curs de formare profesională în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii care va cuprinde în mod
obligatoriu elemente de drept comunitar.
Judecătorii Curţii Constituţionale care, la data numirii, aveau funcţia de judecător sau de procuror au
dreptul, la încetarea mandatului, să revină la postul deţinut anterior.
Înainte de a începe să-şi exercite funcţia, judecătorii şi procurorii depun un jurământ. Refuzul depunerii
jurământului atrage, de drept, nulitatea numirii în funcţie.

52
 Jurământul se depune în şedinţă solemnă, în faţa judecătorilor instanţei sau, după caz, a procurorilor
parchetului la care a fost numit judecătorul sau procurorul, după citirea actului de numire. Depunerea
jurământului se consemnează într-un proces-verbal, care se semnează de conducătorul instanţei sau, după
caz, al parchetului şi de 2 dintre judecătorii sau procurorii prezenţi, precum şi de cel care a depus
jurământul.

INCOMPATIBILITATI SI INTERDICTII

Conform art.5 din legea 303/2004, funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent şi asistent judiciar
sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul
superior, precum şi a celor de instruire din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale
de Grefieri, în condiţiile legii.
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri
care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de
apărare a intereselor generale ale societăţii, cu excepţia cazurilor în care conflictul de interese a fost adus la
cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei sau conducătorului parchetului şi s-a considerat că
existenţa conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparţială a atribuţiilor de serviciu.
Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul auxiliar de specialitate sunt obligaţi să dea,
anual, o declaraţie pe propria răspundere în care să menţioneze dacă soţul, rudele sau afinii până la gradul al
IV-lea inclusiv exercită o funcţie sau desfăşoară o activitate juridică ori activităţi de investigare sau cercetare
penală, precum şi locul de muncă al acestora. Declaraţiile se înregistrează şi se depun la dosarul profesional.
Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, personalul de specialitate juridică asimilat acestora şi
personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor nu pot fi lucrători operativi,
inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii.
Judecătorilor şi procurorilor le este interzis:
a) să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse;
b) să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;
c) să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare sau control la societăţi
civile, societăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, societăţi de asigurare ori financiare,
companii naţionale, societăţi naţionale sau regii autonome;
d) să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic.
Prin derogare de la prevederile de mai sus, judecătorii şi procurorii pot fi acţionari sau asociaţi ca urmare
a legii privind privatizarea în masă.
Judecătorii şi procurorii nu pot să facă parte din partide sau formaţiuni politice şi nici să desfăşoare sau
să participe la activităţi cu caracter politic.
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau
manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice.
In conformitate cu art.10 din legea 303/2004, judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima public opinia cu
privire la procese aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.
Judecătorii şi procurorii nu pot să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă
procesele respective sunt pe rolul altor instanţe sau parchete decât acelea în cadrul cărora îşi exercită funcţia
şi nu pot îndeplini orice altă activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat.
Judecătorilor şi procurorilor le este permis să pledeze, în condiţiile prevăzute de lege, numai în cauzele
lor personale, ale ascendenţilor şi descendenţilor, ale soţilor, precum şi ale persoanelor puse sub tutela sau
curatela lor. Chiar şi în asemenea situaţii însă judecătorilor şi procurorilor nu le este îngăduit să se
folosească de calitatea pe care o au pentru a influenţa soluţia instanţei de judecată sau a parchetului şi trebuie
să evite a se crea aparenţa că ar putea influenţa în orice fel soluţia.
Judecătorii şi procurorii pot participa la elaborarea de publicaţii, pot elabora articole, studii de
specialitate, lucrări literare ori ştiinţifice şi pot participa la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu
caracter politic.
53
 Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de
acte normative, a unor documente interne sau internaţionale.
Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai societăţilor ştiinţifice sau academice, precum şi ai oricăror
persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.

SUSPENDAREA DIN FUNCTIE SI INCETAREA DIN FUNCTIE A JUDECATORILOR SI

PROCURORILOR

Judecătorul sau procurorul este suspendat din funcţie în următoarele cazuri:

a) când a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni; Prin excepţie, dacă trimiterea în
judecată a intervenit pentru o infracţiune din culpă şi se apreciază că aceasta nu aduce atingere
prestigiului profesiei, judecătorului sau procurorului i se poate interzice provizoriu exercitarea
anumitor atribuţii până la soluţionarea definitivă a cauzei;
b) când faţă de acesta s-a dispus arestarea preventivă sau arestul la domiciliu; Încheierea definitivă prin
care s-a dispus arestarea preventivă ori arestul la domiciliu, rechizitoriul prin care s-a dispus
trimiterea în judecată sau ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală cu privire la
un judecător ori procuror se comunică în termen de 24 de ore Consiliului Superior al Magistraturii.
c) când suferă de o boală psihică, care îl împiedică să-şi exercite funcţia în mod corespunzător. Boala
psihică se constată printr-o expertiză de specialitate, la sesizarea preşedintelui instanţei sau a
conducătorului parchetului ori a colegiilor de conducere, iar suspendarea din funcţie se dispune pe
perioada recomandată de comisia medicală de specialitate
d) când a fost sancţionat disciplinar, în condiţiile art. 100 lit.
Suspendarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor şi interzicerea provizorie a exercitării anumitor
atribuţii de către aceştia se dispun de către Consiliul Superior al Magistraturii.
Consiliul Superior al Magistraturii comunică de îndată judecătorului sau procurorului şi conducerii
instanţei sau parchetului unde acesta funcţionează hotărârea prin care s-a dispus suspendarea din funcţie.
Dacă se dispune clasarea, achitarea sau încetarea procesului penal faţă de judecător ori procuror,
suspendarea din funcţie încetează, iar acesta este repus în situaţia anterioară, i se plătesc drepturile băneşti de
care a fost lipsit pe perioada suspendării din funcţie şi i se recunoaşte vechimea în magistratură pentru
această perioadă.
Judecătorii şi procurorii pot fi menţinuţi în activitate în cazul în care s-a dispus renunţarea la urmărirea
penală sau dacă, printr-o hotărâre definitivă, s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei. Menţinerea în
activitate se dispune de către Consiliul Superior al Magistraturii, dacă se apreciază că infracţiunea săvârşită
nu aduce atingere prestigiului profesiei
Judecătorii şi procurorii sunt eliberaţi din funcţie în următoarele cazuri:
a) demisie;
b) pensionare, potrivit legii;
c) transfer într-o altă funcţie, în condiţiile legii;
d) incapacitate profesională;
e) ca sancţiune disciplinară;
f) condamnarea definitivă a judecătorului sau procurorului pentru o infracţiune;
f1) renunţarea la urmărirea penală şi renunţarea la aplicarea pedepsei dispuse printr-o hotărâre definitivă,
dacă s-a apreciat că nu se impune menţinerea în funcţie;
g) încălcarea dispoziţiilor art. 7;
h) nepromovarea examenului prevăzut la art. 33 alin. (14);
i) neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 14 alin. (2) lit. a), c) şi e).
Eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor se dispune prin decret al Preşedintelui României, la
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.

54
 Trecerea în rezervă sau în retragere a judecătorilor şi procurorilor militari se face în condiţiile legii, după
eliberarea din funcţie de către Preşedintele României. În caz de pensionare sau de transfer, eliberarea din
funcţie se face după trecerea în rezervă sau, după caz, în retragere.
Eliberarea din funcţie a judecătorilor stagiari şi a procurorilor stagiari se face de Consiliul Superior al
Magistraturii.
În cazul în care judecătorul sau procurorul cere eliberarea din funcţie prin demisie, Consiliul Superior al
Magistraturii poate stabili un termen de cel mult 30 de zile de la care demisia să devină efectivă, dacă
prezenţa judecătorului sau procurorului este necesară.

DREPTURILE SI INDATORIRILE JUDECATORILOR SI PROCURORILOR

Stabilirea drepturilor judecătorilor şi procurorilor se face ţinându-se seama de locul şi rolul justiţiei în
statul de drept, de răspunderea şi complexitatea funcţiei de judecător şi procuror, de interdicţiile şi
incompatibilităţile prevăzute de lege pentru aceste funcţii şi urmăreşte garantarea independenţei şi
imparţialităţii acestora.
Pentru activitatea desfăşurată, judecătorii şi procurorii au dreptul la o remuneraţie stabilită în raport cu
nivelul instanţei sau al parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în magistratură şi cu alte criterii
prevăzute de lege.
Drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile
prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.
Judecătorii şi procurorii militari sunt militari activi şi au toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din
această calitate. Salarizarea şi celelalte drepturi cuvenite judecătorilor şi procurorilor militari se asigură de
Ministerul Apărării Naţionale, în concordanţă cu prevederile legislaţiei privind salarizarea şi alte drepturi ale
personalului din organele autorităţii judecătoreşti şi cu reglementările referitoare la drepturile materiale şi
băneşti specifice calităţii de militar activ şi, respectiv, de salariat civil al acestui minister.
Acordarea gradelor militare şi înaintarea în grad a judecătorilor şi procurorilor militari se fac potrivit
normelor aplicabile cadrelor permanente din Ministerul Apărării Naţionale.
Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul şi obligaţia de a apăra judecătorii şi procurorii împotriva
oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la
acestea.
Judecătorii sau procurorii care consideră că independenţa şi imparţialitatea le sunt afectate în orice mod
prin acte de imixtiune în activitatea profesională se pot adresa Consiliului Superior al Magistraturii, pentru a
dispune măsurile necesare, conform legii.
Judecătorii şi procurorii în funcţie sau pensionari au dreptul de a li se asigura măsuri speciale de protecţie
împotriva ameninţărilor, violenţelor sau a oricăror fapte care îi pun în pericol pe ei, familiile sau bunurile
lor.
Judecătorii şi procurorii beneficiază de asigurare pentru risc profesional, realizată din fondurile bugetare
ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale Ministerului Justiţiei, Ministerului Public sau, în cazul
judecătorilor şi procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării Naţionale, pentru viaţă, sănătate şi
bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, în limita
veniturilor pentru anii lucraţi în aceste funcţii, dar nu în mai mult de 15 ani de activitate.
Judecătorii şi procurorii beneficiază anual de un concediu de odihnă plătit de 35 de zile
lucrătoare. Judecătorii şi procurorii au dreptul la concedii de studii de specialitate plătite pentru participarea
la cursuri sau alte forme de specializare organizate în ţară sau în străinătate, pentru pregătirea şi susţinerea
examenului de capacitate şi de doctorat, precum şi la concedii fără plată, potrivit Regulamentului privind
concediile judecătorilor şi procurorilor.
Judecătorii şi procurorii au dreptul la concedii medicale şi la alte concedii, în conformitate cu legislaţia în
vigoare
Judecătorii şi procurorii au dreptul la închirierea locuinţelor de serviciu. Locuinţele de serviciu aflate în
proprietatea sau administrarea Ministerului Justiţiei şi unităţilor subordonate, precum şi cele aflate în
55
proprietatea sau în administrarea Ministerului Public nu pot fi cumpărate de judecători, procurori sau orice
alţi salariaţi ai acestor instituţii.
Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi personalul de
specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precumşi foştii judecători şi procurori financiari şi
consilierii de conturi de la secţia jurisdicţională care au exercitat aceste funcţii la Curtea de Conturi, cu o
vechime de cel puţin 25 de ani în funcţia de judecător ori procuror, magistrat-asistent sau personal de
specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precumşi în funcţia de judecător ori procuror
financiar sau consilier de conturi de la secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi se pot pensiona la cerere şi
pot beneficia, la împlinirea vârstei de 60 de ani, de pensie de serviciu, în cuantumde 80% din baza de calcul
reprezentată de indemnizaţia de încadrare brută lunară sau de salariul de bază brut lunar, după caz, şi
sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării.
Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, personalul de
specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precumşi foştii judecători şi procurori financiari şi
consilierii de conturi de la secţia jurisdicţională care au exercitat aceste funcţii la Curtea de Conturi se pot
pensiona la cerere înainte de împlinirea vârstei de 60 de ani şi beneficiază de pensia prevăzută la alin. (1),
dacă au o vechime de cel puţin 25 de ani numai în funcţia de judecător, procuror, magistrat-asistent sau
personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor, precumşi în funcţia de judecător ori procuror
financiar sau consilier de conturi de la secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi. La calcularea acestei
vechimi se iau în considerare şi perioadele în care judecătorul, procurorul, magistratul-asistent sau
personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precumşi judecătorul, procurorul
financiar şi consilierul de conturi la secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi a exercitat profesia de avocat,
personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, consilier juridic sau jurisconsult.

INDATORIRILE Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să
compromită demnitatea lor în profesie şi în societate. Relaţiile judecătorilor şi procurorilor la locul de muncă
şi în societate se bazează pe respect şi bună- credinţă.
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să rezolve lucrările în termenele stabilite şi să soluţioneze cauzele în
termen rezonabil, în funcţie de complexitatea acestora, şi să respecte secretul profesional. Judecătorul este
obligat să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor la care a participat, inclusiv după încetarea exercitării
funcţiei.
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să aibă, în timpul şedinţelor de judecată, ţinuta vestimentară
corespunzătoare instanţei la care funcţionează.
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile şi la termenele prevăzute de lege, declaraţia
de avere şi declaraţia de interese.

RASPUNDEREA JUDECATORILOR SI PROCURORILOR

Judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii.

Conform art. 95, judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi la
domiciliu sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor CSM. În caz de infracţiune flagrantă,
judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei potrivit legii, CSM fiind
informat de îndată de organul care a dispus reţinerea sau percheziţia.
Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este
stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia
cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare
săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.
Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în
alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o
hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o
56
faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare
judiciară.
Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la
săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului,
reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice. După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii
irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri
împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea
judiciară cauzatoare de prejudicii.
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un
an.
Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor
ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor,
încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri
disciplinare.
Exercitarea acestui drept nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care
sunt supuse căilor legale de atac.

Răspunderea disciplinară a judecătorilorşi procurorilor

Judecătorii şi procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi
pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei. Răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor
militari poate fi angajată numai potrivit dispoziţiilor prezentei legi.

Constituie abateri disciplinare:

a) manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în
exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu;
b) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii;
c) atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei
sau al parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori
reprezentanţii altor instituţii;
d) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea
atribuţiilor de serviciu;
e) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părţile din
proces;
f) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
g) nerespectarea de către procuror a dispoziţiilor procurorului ierarhic superior, date în scris şi în
conformitate cu legea;
h) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu
celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;
i) nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din
cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precumşi formularea de cereri repetate şi nejustificate de
abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii;
j) nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, precumşi a
altor informaţii de aceeaşi natură de care a luat cunoştinţă în exercitarea funcţiei, cu excepţia celor de interes
public, în condiţiile legii;
k) absenţe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanţei ori
a parchetului;
l) imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;

57
m) nerespectarea în mod nejustificat a dispoziţiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în
conformitate cu legea de conducătorul instanţei sau al parchetului ori a altor obligaţii cu caracter
administrativ prevăzute de lege sau regulamente;
n) folosirea funcţiei deţinute pentru a obţine un tratament favorabil din partea autorităţilor sau intervenţiile
pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor
familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii;
o) nerespectarea în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;
p) obstrucţionarea activităţii de inspecţie a inspectorilor judiciari, prin orice mijloace;
q) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de
investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor;
r) lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, în condiţiile legii;
s) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sau al actelor judiciare ale
procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul
justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat;
ş) nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii;
t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori
procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav,
neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Sancţiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor şi procurorilor, proporţional cu gravitatea

abaterilor, sunt:
a) avertismentul;
b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 20% pe o perioadă de până la 6 luni;
c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de până la un an la o altă instanţă sau la un alt parchet, situate în
circumscripţia altei curţi de apel ori în circumscripţia altui parchet de pe lângă o curte de apel;
d) suspendarea din funcţie pe o perioadă de până la 6 luni;
e) excluderea din magistratură.

CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII

Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) este instituția cu rol de garant al independenței justiției, care
propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și procurorilor și veghează la buna
desfășurare a activității profesionale a acestora.
Consiliul este instituția competentă în ceea ce privește recrutarea, promovarea, transferarea, detașarea,
sancționarea disciplinară și eliberarea din funcție a judecătorilor și procurorilor.
Consiliul are o influență decisivă și asupra formării inițiale și continue a magistraților, prin coordonarea
activității Institutului Național al Magistraturii (INM) și a Școlii Naționale de Grefieri. Toate aceste atribuții
sunt astfel reglementate încât să permită CSM să-și îndeplinească rolul care i-a fost conferit prin Constituție.
Durata mandatului membrilor aleși ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 4 ani, fără posibilitatea
reînvestirii. Membrii Consiliului Superior al Magistraturii au calitatea de demnitar. Calitatea de reprezentant
al societății civile ales membru al Consiliului Superior al Magistraturii este incompatibila cu calitatea de
parlamentar, ales local, funcționar public, judecător sau procuror în activitate, notar public, avocat, consilier
juridic sau executor judecătoresc în exercițiu.
Calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii încetează, după caz, la expirarea mandatului,
prin demisie, revocare din funcție, nerezolvarea stării de incompatibilitate în termen de 15 zile de la data
alegerii ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii, nerespectarea dispozițiilor art. 62 din Legea nr.
303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor, imposibilitatea exercitării atribuțiilor pe o perioada
58
mai mare de trei luni, precum și prin deces. În cazul adunării generale comune a Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație si Justiție si a Parchetului Național Anticorupție decizia de revocare a
reprezentantului acestor parchete se ia cu votul majorității procurorilor. În cadrul adunării generale votează
și procurorii din structurile teritoriale ale acestor parchete. Decizia de revocare a reprezentantului Înaltei
Curți de Casație si Justiție se ia cu votul majorității judecătorilor care fac parte din adunarea generală.
Procedura de revocare poate fi declanșată de orice adunare generală de la nivelul instanțelor sau parchetelor
pe care le reprezintă membrul Consiliului Superior al Magistraturii a cărui revocare se cere, precum si de
organizațiile profesionale ale judecătorilor si procurorilor.
1. Atribuții plen
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are atribuții referitoare la cariera magistraților, la recrutarea,
evaluarea, formarea și examenele magistraților, precum și la organizarea și funcționarea instanțelor și
parchetelor. În acest sens, plenul CSM:
• propune Președintelui României numirea în funcție si eliberarea din funcție a judecătorilor și a
procurorilor, cu excepția celor stagiari;
• numește judecătorii stagiari și procurorii stagiari, pe baza rezultatelor obținute la examenul de
absolvire a Institutului Național al Magistraturii;
• dispune promovarea judecătorilor și a procurorilor;
• stabilește tematica pentru concursul de admitere la INM, numește comisia de elaborare a subiectelor
pentru admitere, aprobă programul de formare continuă a magistraților;
• aprobă măsurile pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi pentru instanțe și parchete.
2. Atribuții secții
Consiliul Superior al Magistraturii se întrunește săptămânal și, la nevoie, de mai multe ori pe săptămână,
în cadrul celor două secții de procurori, respectiv judecători. În ședințele pe secții, CSM își exercită atribuții
privind cariera judecătorilor și a procurorilor, precum și cele privind organizarea și funcționarea instanțelor
și a parchetelor. Totodată, prin secțiile sale, CSM îndeplinește rolul de instanță de judecată în domeniul
răspunderii disciplinare a magistraților, precum și pentru exercitarea funcției cu rea-credință, dacă fapta nu
constituie infracțiune. În consecință, secțiile CSM se întrunesc pentru a hotărî asupra:
• delegării, detașării, transferului și suspendării magistraților;
• soluționării sesizărilor de la justițiabili privind conduita necorespunzătoare a magistraților;
• aprobării înființării și desființării secțiilor curților de apel și ale instanțelor din circumscripțiile
acestora;
• încuviințării percheziției, reținerii sau arestării preventive a judecătorilor, procurorilor și a
magistraților asistenți;

59