Sunteți pe pagina 1din 9

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași

Facultatea de Litere
Master, Specializarea Literatură română și Hermeneutică
literară

STRATEGII DIDACTICE
INTERACTIVE

Student
Zmău Dana-Cornelia
Anul al II-lea
Metodele sunt instrumente importante aflate la dispoziţia profesorului, de a căror
cunoştinţe şi utilizare depinde eficienţa muncii educative. Profesorul, cunoscând varietatea
metodelor, particularităţile elevilor cu care lucrează, obiectivele pe care trebuie să le atingă,
trebuie să acţioneze pentru a-şi valorifica pe deplin personalitatea, devenind el însuşi un creator
în materie articulare a strategiilor, metodelor şi procedeelor didactice.

Metodele didactice au diferite funcții: funcția comunicativă, de transmitere a noi


cunoștințe/ abilități/ atitudini; funcția cognitivă, de dobândire de noi cunoștințe/ abilități/
atitudini; funcția normativă, de organizare, dirijare și corectare continua a procesului de instruire;
funcția motivatională, de a stârni și menține interesul elevului, curiozitatea, dorința de cunoaștere
și acțiune; funcția operațional- instrumentală, intermediary între elev și unitatea de conținut –
profesorul este un reprezentant al științei care mediază, prin intermediul metodelor, accesul la
cunoaștere și funcția formativ-educativă, de exersare și dezvoltare a proceselor psihice și motorii,
simultan cu însușirea cunoștințelor, formarea deprinderilor, dezvoltatea aptitudinilor, opiniilor,
convingerilor, sentimentelor și calităților morale.

Cerinţa primordială a educaţiei progresiviste, cum spune Jean Piaget, este de a asigura o
metodologie diversificată bazată pe îmbinarea activităţilor de învăţare şi de munca
independentă, cu activităţile de cooperare, de învăţare în grup şi de munca interdependentă.
Deşi învăţarea este eminamente o activitate proprie, ţinând de efortul individual depus în
înţelegerea şi conştientizarea semnificaţiilor ştiinţei, nu este mai puţin adevărat ca relaţiile
interpersonale, de grup sunt un factor indispensabil apariţiei şi construirii învăţării personale şi
colective. Specific metodelor interactive de grup este faptul că ele promovează interacţiunea
dintre minţile participanţilor, dintre personalităţile lor, ducând la o învăţare mai activă şi cu
rezultate evidente.

Sistemul metodelor de învăţământ conţine:

- metode tradiţionale, cu un lung istoric în instituţia şcolară şi care pot fi păstrate cu


condiţia reconsiderării şi adaptării lor la exigenţele învăţământului modern;

- metode moderne, determinate de progresele înregistrate în ştiinţă şi tehnică, unele dintre


acestea de exemplu, se apropie de metodele de cercetare ştiinţifică, punându-l pe elev în situaţia
de a dobândi cunoştinţele printr-un efort propriu de investigaţie experimentală; altele valorifică
tehnica de vârf (simulatoarele, calculatorul).

În şcoala modernă, dimensiunea de bază în funcţie de care sunt considerate metodele de


învăţământ este caracterul lor activ adică măsura în care sunt capabile să declanşeze angajarea
elevilor în activitate, concretă sau mentală, să le stimuleze motivaţia, capacităţile cognitive şi
creatoare.

Un criteriu de apreciere a eficienţei metodelor îl reprezintă valenţele formative ale


acestora, impactul lor asupra dezvoltării personalităţii elevilor.

Clasificarea metodelor de învăţământ se poate realiza în funcţie de diferite criterii.


I. după criteriul istoric: metode clasice (tradiţionale): expunerea, conversaţia, exerciţiul
etc.; metode moderne: studiul de caz, metoda proiectelor, metode de simulare, modelarea etc.;

II. după funcţia didactică prioritară pe care o îndeplinesc:

1) metode de predare-învăţare propriu-zise, dintre care se disting: a) metodele de


transmitere şi dobândire a cunoştinţelor: expunerea, problematizarea, lectura etc.; b) metodele
care au drept scop formarea priceperilor şi deprinderilor: exerciţiul, lucrările practice etc.; 2)
metode de evaluare*;

III. după modul de organizare a activităţii elevilor: metode frontale (expunerea,


demonstraţia); metode de activitate individuală (lectura); metode de activitate în grup (studiul de
caz, jocul cu roluri); metode combinate, care se pretează mai multor modalităţi de organizare a
activităţii (experimentul);

IV. după tipul de strategie didactică în care sunt integrate: algoritmice (exerciţiul,
demonstraţia); euristice (problematizarea);

V. după sursa cunoaşterii (care poate fi experienţa social-istorică a omenirii, explorarea


directă sau indirectă a realităţii sau activitatea personală), la care se adaugă un subcriteriu:
suportul informaţiei (cuvânt, imagine, acţiune etc), prof. Cerghit propune o altă clasificare [1, 2]
şi anume:

1 metode de comunicare orală: expozitive, interogative (conversative sau dialogate);


discuţiile şi dezbaterile; problematizarea;

2. metode de comunicare bazate pe limbajul intern (reflecţia personală);

3. metode de comunicare scrisă (tehnica lecturii);

4. metode de explorare a realităţii: a) metode de explorare nemijlocită (directă) a


realităţii: observarea sistematică şi independentă; experimentul; învăţarea prin cercetarea
documentelor şi vestigiilor istorice; b) metode de explorare mijlocită (indirectă) a realităţii:
metode demonstrative; metode de modelare;

5. metode bazate pe acţiune (operaţionale sau practice): a) metode bazate pe acţiune reală
/ autentică): exerciţul; studiul de caz; proiectul sau tema de cercetare; lucrările practice; b)
metode de simulare (bazate pe acţiune fictivă): metoda jocurilor: metoda dramatizărilor;
învăţarea pe simulatoare.

Predarea tradiţională în sensul în care profesorul ţine o prelegere, face o demonstraţie, iar
rolul elevilor este acela de a urmări, nu produce învăţare decât în foarte mică măsură. Profesorii
îşi inundă elevii cu propriile lor gânduri profunde şi bine organizate. Profesorii recurg prea des la
explicaţii şi demonstraţii de genul „hai-sa-ţi-arăt-cum”. Desigur că, prezentarea poate face o
impresie imediată asupra creierului, dar în absenţa unei memorii excepţionale, elevii nu pot
reţine prea mult pentru perioada următoare. Adevărata învăţare este aceea care permite transferul
achiziţiilor în contexte noi. Este nu doar simplu activă, individual activă ci interactivă.
Reciprocitatea este un stimulent al învăţării, când acţiunea comună este necesară, când
reciprocitatea este activată în cadrul unui grup în vederea obţinerii unui rezultat, atunci par să
existe procese care stimulează învăţarea individuală şi care conduc pe fiecare la o competenţă
cerută de constituirea grupului. Gruparea şi sarcinile în care membrii grupului depind unul de
celălalt pentru realizarea rezultatului urmărit arată că elevii se implică mai mult în învăţare decât
în abordările frontale sau individuale; elevii odată implicaţi îşi manifestă dorinţa de a împărtăşi
celorlalţi ceea ce experimentează, iar aceasta conduce la noi conexiuni în sprijinul înţelegerii;
elevii acced la înţelegerea profundă atunci când au oportunităţi de a explica şi chiar preda
celorlalţi colegi ceea ce au învăţat.

Metodele interactive de grup sunt modalităţi moderne de stimulare a învăţarii şi


dezvoltării personale încă de la vârstele timpurii, sunt instrumente didactice care favorizează
interschimbul de idei, de experienţe, de cunoştinţe.

Interactivitatea presupune o învăţare prin comunicare, prin colaborare, produce o


confruntare de idei, opinii şi argumente, creează situaţii de învăţare centrate pe disponibilitatea şi
dorinţa de cooperare a copiilor, pe implicarea lor directă şi activă, pe influenţa reciprocă din
interiorul microgrupurilor şi interacţiunea socială a membrilor unui grup. Un învăţământ modern,
bine conceput permite iniţiativa, spontaneitatea şi creativitatea copiilor, dar şi dirijarea,
îndrumarea lor, rolul profesorului căpătând noi valenţe, depăşind optica tradiţională prin care era
un furnizor de informaţii. Utilizarea metodelor interactive de predare – învăţare în activitatea
didactică contribuie la îmbunătăţirea calităţii procesului instructiv - educativ, având un caracter
activ – participativ şi o reală valoare activ – formativă asupra personalităţii elevului. Elevii înşişi
trebuie să organizeze ceea ce au auzit şi văzut într-un tot ordonat şi plin de semnificaţii. Dacă
elevilor nu li se oferă ocazia discuţiei, a investigaţiei, a acţiunii şi eventual a predării, învăţarea
nu are loc.

Una din metodele interactive utilizată este metoda R.A.I. are la bază stimularea şi
dezvoltarea capacităţilor elevilor de a comunica (prin întrebări şi răspunsuri) ceea ce tocmai au
învăţat. Denumirea provine de la iniţialele cuvintelor Răspunde – Aruncă – Interoghează şi se
desfăşoară astfel: la sfârşitul unei lecţii sau a unei secvenţe de lecţie, institutorul împreună cu
elevii săi, printr-un joc de aruncare a unei mingi mici şi uşoare de la un elev la altul. Cel care
aruncă mingea trebuie să pună o întrebare din lecţia predată celui care o prinde. Cel care prinde
mingea răspunde la întrebare şi apoi aruncă mai departe altui coleg, punând o nouă întrebare.
Evident interogatorul trebuie să cunoască şi răspunsul întrebării adresate. Elevul care nu
cunoaşte răspunsul iese din joc, iar răspunsul va veni din partea celui care a pus întrebarea.
Acesta are ocazia de a mai arunca încă o dată mingea, şi, deci, de a mai pune o întrebare. În cazul
în care, cel care interoghează este descoperit că nu cunoaşte răspunsul la propria întrebare, este
scos din joc, în favoarea celui căruia i-a adresat întrebarea. Eliminarea celor care nu au răspuns
corect sau a celor care nu au dat niciun răspuns, conduce treptat la rămânerea în grup a celor mai
bine pregătiţi.
Metoda R.A.I. poate fi folosită la sfârşitul lecţiei, pe parcursul ei sau la începutul
activităţii, când se verifică lecţia anterioară, înaintea începerii noului demers didactic, în scopul
descoperirii, de către institutorul ce asistă la joc, a eventualelor lacune în cunoştinţele elevilor şi
a reactualizării ideilor – ancoră.

Pot fi sugerate următoarele întrebări:

- Ce ştii despre ....................................?

- Care sunt ideile principale ale lecţiei .................?

- Despre ce ai învăţat în lecţia ........................?

- Care este importanţa faptului că ...................?

- Cum justifici faptul că .................................. ?

- Care crezi că sunt consecinţele faptului ..................?

- Ce ai vrea să mai afli în legătură cu tema studiată...................?

- Ce întrebări ai în legătură cu subiectul propus .........................?

- Cum consideri că ar fi mai avantajos să....... sau să...................?

- Ce ţi s-a părut mai interesant...............................?

Exemplu de activitate:

Clasa a Xa

Disciplina: Limba și literatura română

Lecția: Genul dramatic. O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale

Desfășurare:

Pentru obținerea performanței, la finalul lecției, profesorul le explică elevilor jocul.


Profesorul va arunca mingea la un elev și îi va pune acestuia o întrebare din lecția predată: „Ce
este genul dramatic?”, elevul care răspunde va arunca mingea la un alt coleg și îi va adresa
acestuia o întrebare la care el trebuie să cunoască răspunsul. Dacă cel care a prins mingea nu știe
răspunsul, răspunde cel ce a întrebat.

O altă metodă interactivă utilizată la clasă este ciorchinele. Acesta este o metodă de
brainstorming neliniară care stimulează găsirea conexiunilor dintre idei, presupune următoarele
etape:

1. Se scrie un cuvânt sau temă care urmează a fi cercetat în mijlocul tablei.


2. Se notează toate ideile care vin în minte în legătură cu tema respectivă în jurul
acestuia, trăgându-se linii între acestea şi cuvântul iniţial.

3. Pe măsură ce se scriu cuvinte se trag linii între toate ideile care par a fi conectate.

4. Activitatea se opreşte când se epuizează toate ideile.

Exemplu de activitate:

Clasa a XI-a

Obiectul: Limba și literature română

Lecția: Maitreyi de Mircea Eliade

Desfășurare:

Această activitate poate fi utilizată la o lecție de recapitulare sau consolidare a


cunoștințelor poate fi utilizată în lecţiile de caracterizare a unui personaj

Pe grupe, elevii scriu numele personajului Maitreyi în mijlocul tablei sau al foii de
hârtie. Ei notează toate ideile, sintagmele sau cunoştinţele care le vin în minte în legătură cu
acestea.

Se trasează linii între ideile înrudite şi între trăsăturile descoperite şi numele personajului,
scris în centrul tablei/ foii. Activitatea se finalizează atunci când s-a terminat timpul afectat
acestei activităţi sau când s-au epuizat toate ideile. La sfârşitul lecţiei, ciorchinele poate fi
reorganizat, ordonând simetric conceptele mai importante.
Metoda cubului este o altă metodă interactivă, utilizată la clasă, este folosită în cazul în care
se doreşte explorarea unui subiect/ a unei situaţii din mai multe perspective – oferă
posibilitatea de a dezvolta competenţele necesare unei abordări complexe şi integratoare.

Etapele metodei:

• Se realizează un cub pe ale cărei feţe se notează cuvintele: DESCRIE, COMPARĂ,


ANALIZEAZĂ, ASOCIAZĂ, APLICĂ, ARGUMENTEAZĂ ( altele, în funcţie de resurse, nu
neapărat pe toate feţele cubului).

• Se anunţă tema / subiectul pus în discuţie.

• Se împarte grupul în şase subgrupuri, fiecare subgrup rezolvând una dintre


cerinţele înscrise pe feţele cubului.

• Se comunică întregului grup, forma finală a scrierii.

• Lucrarea în forma finală poate fi desfăşurată pe tablă sau pe pe foi albe A3.

Exemplu de activitate:

Clasa a XII-a
Disciplina: Limba și literatura română

Lecție: Maitreyi de Mircea Eliade – caracterizare de personaj

Desfășurare:

 Cu ajutorul acesteia putem studia personajul Maitreyi din mai multe perspective.

 Realizăm un cub, care să aibă fiecare faţă de o altă culoare şi pe care să fie scrise
următoarele instrucţiuni: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează.

 Clasa se împarte în 6 grupe a câte 3-4 copii, câte una pentru fiecare sarcină de lucru.

 Profesorul anunţă tema pusă în discuţie: PERSONAJUL MAITREYI.

 Elevii au ca timp de lucru 15 de minute.

 Liderii grupelor vor prezenta rezolvarea.

 Vor fi lăudate răspunsurile corecte şi inspirate şi vor fi criticate cele incorecte.


Bibliografie

1. Crenguţa Lăcrămioara Oprea ( 2008), Strategii didactice interactive, ed. a III-a,


Editura Didactică și Pedagogică, Bucureşti

2. Ioan Cerghit ( 2005), Metode de învăţământ, Editura Didactică și Pedagogică,


Bucureşti.

3. Ion Ovidiu Pânişoară ( 2006), Comunicarea eficientă, ediţia a III-a, Editura


Polirom, Iaşi

4. Florentina Sâmihăian, Mariana Norel, Didactica limbii și literaturii române (Vol I – II)

S-ar putea să vă placă și