UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

ȘCOALA DOCTORALĂ

Chișinăul și intersecțiile sale identitare

Coordonator științific:
Prof. univ. dr. Dan Dungaciu

Doctorand:
Nicolae Țîbrigan

București
2016
Recunosc de la bun început că spațiul dintre Prut și Nistru nu îmi este străin, mai ales că cea mai
mare parte a studiilor mele se concentrează pe identitatea națională și relația cetățeanului cu statul
ex-sovietic. După aproape 25 de ani de la declararea independenței și experiența regimului
democratic, având propriile sincope și derapaje, R. Moldova a mai rămas un subiect inedit pentru
orice cercetător interesat de evoluția faptelor sociale cum ar fi nation building, cetățenie, statalitate,
conflict de simboluri și identități etc. Cu referire la acest aspect, cercetătorul maghiar George
Schöpflin pornește de la concluzia lui Mircea Eliade în Mitul eternei reîntoarceri că toate
comunitățile umane ar urmări ordinea și coerența. În contextul unor schimbări economice, politice
și juridice din societatea postcomunistă, grilele instituționale propuse comunității se schimbă
constant, întrucât și instituțiile sunt obligate să se reinventeze.
Aflată la confluența dintre cele două „vecinătăți”, vecinătatea estică a UE și cea „apropiată” a
Rusiei, R. Moldova, ca parte a Basarabiei istorice, este un stat de graniță în interiorul căreia sunt
mai multe tipuri de fragmentări. Tocmai acest sincretism etnic, identitar, lingvistic și cultural o face
specială și tot atât de vulnerabilă în fața provocărilor externe și așa se explică de ce regiunea a fost
de nenumărate ori victimă a istoriei și geopoliticii marilor puteri.
E destul de ușor să ajungi în R. Moldova cu autocarul, deși parcurgi acei 460 km până la Chișinău
în aproximativ opt-nouă ore. Mai ales că începând din iunie 2015 cetățenii români pot trece
frontiera cu R. Moldova prezentând doar buletinul. Vama de la Albița, de altfel cel mai mare punct
vamal cu R. Moldova, era relativ aglomerată. Pe o gheretă a poliției de frontieră ieșea în evidență
un afiș dintr-o campanie anticorupție: „NU DA/NU PRIMI ȘPAGĂ” cu o linie fierbinte – semn că
lupta anticorupție continuă și pe flancul estic al frontierei României. Timp de mai bine de jumătate
de oră cât am stat în vamă, observasem că pe banda destinată cetățenilor NON-UE, care doreau să
ajungă în R. Moldova, au fost tractate trei mașini second-hand și o basculantă, toate aduse cel mai
probabil din Germania, înmatriculate deseori la Iași sau Galați, deoarece costul înmatriculării unui
astfel de automobil în R. Moldova poate depăși suma de 2500 euro. Prutul nu s-a văzut în întuneric,
însă imediat după pod am dat de panoul cu „Republica Moldova” însoțit de stema cu cap de bour.
Simbolul bourului – deci al Moldovei istorice, se regăsește și pe stema României; și cum granițele
naturală și de jure între cele două state nu coincid cu cele simbolice, avem în stânga Prutului o
comunitate lipsită de granițe cultural-simbolice, adică o colectivitate ce nu are capacitatea politică
de a-şi fixa alteritatea culturală, aflându-se în pragul imploziei identitare. Schöpflin constată că
orice lucru poate să fie transformat în graniţă: de la portul popular, la specificități culinare sau
limbă. Din momentul când Uniunea Sovietică a început să se dizolve sub presiunea reformelor lui
Gorbaciov, opoziția antiestablishmentului sovietic de atunci se organizaseră într-o „mișcare de
renaștere națională” formând Frontul Popular din Moldova și ale cărui revendicări erau în primul
rând de ordin lingvistic, identitar de comuniune/reunire a Basarabiei cu România. Astfel,
independența R. Moldova reprezenta pentru Frontul Popular din Moldova mai degrabă o etapă
intermediară pentru o unire politică cu statul vecin din vest. Spre deosebire de statele baltice, unde
tranziția postcomunistă s-a concentrat pe edificarea unui stat independent, Frontul Popular din
Moldova a mizat pe un „naționalism cultural”, în sensul că apela la atașamentele primordiale de
comuniune cu spațiul românesc. Fără a avea o experiență statală independentă, regiunea dintre Prut
și Nistru trecuse prin mai multe procese sociale, instrumentate de structuri birocratice diferite. De
la transformarea regiunii în gubernie rusească (1806/1812-1874), apoi în provincie românească
(1918-1940 și 1941-1944), și de la experiența sovietică care a urmărit excluderea aproape în
totalitate a trecutului românesc (1944-1991) până la ultima tranziție de independență (1991-
prezent), clivajele sociale între români și minoritățile naționale rusofone (ucraineni, ruși, găgăuzi,
bulgari) sunt estompate cu mari eforturi de către administrația centrală. Presiunile sovietice nu au
dus la eliminarea în totalitate a curentului unionist din rândul populației, mai cu seamă a elitei,
acesta fiind strâns legat de procesul de „nation-building” derulat în perioada interbelică și întrerupt
brusc de ocupația sovietică. Drept reacție la discursul „naționalist cultural”, reprezentanții fostei
nomenclaturi sovietice se reorganizează într-un nou partid: Partidul Democrat Agrar din Moldova
pentru a-și prezerva pozițiile sociale și administrative în teritoriu, sau așa cum spunea cercetătorul
american Charles King, principalul obstacol în realizarea unirii cu România a fost teama de a
deveni „o provincie, o gubernie a altei țări”. Începând cu a doua jumătate a anului 1993, „agrarienii”
încep o campanie anti-unionistă și de consolidare a ideii statului moldovenesc independent prin
reluarea teoriilor moldovenismului sovietic cu privire la existența a două popoare diferite, dându-
le o tentă politică, care susțineau atât separarea de Rusia, cât și de România. Acest concept
marchează o abordare constructivistă a națiunii. Constituția adoptată în 1994 a fost expresia acestei
mișcări pro-independiste și moldoveniste; ori politica de îndepărtare față de reformele de
sincronizare cu România capătă accente mai pronunțate prin introducerea stemei de stat pe
tricolorul roșu, galben și albastru, înlocuirea imnului „Deșteaptă-te române” cu poemul „Limba
noastră”, glotonimul „limba moldovenească” este oficializat ca limbă de stat conform Art. 13 din
Constituția R. Moldova (adoptată la 29 iulie 1994) în contradicție cu Declarația de independență
unde se amintește de „decretarea limbii române ca limbă de stat”, populația statului este definită
drept „popor al Republicii Moldova”, iar deviza Virtus romana rediviva este înlocuită prin Virtus
Moldaviae rediviva.
Ajunși la vama Leușeni, primul lucru ce vă poate impresiona este suprafața acesteia, în centrul
terenului fiind fixați trei piloni imenși sub formă de dinți ascuțiți și un turn înalt de supraveghere.
Urmele Războiului Rece pot fi dezvelite și astăzi în ciuda modernizării și renovării cu termopane
și țiglă metalică. Timp de aproape jumătate de secol România era percepută de noua administrație
sovietică de la Chișinău drept principalul pericol la adresa menținerii propriului statu-quo în
Basarabia, deoarece primul proiect de modernizare a societății basarabene din interbelic și-a prins
rădăcinile și nu putea fi eliminat prin negarea identității etnice a românilor, Moscova a blocat
relațiile cu Republica Populară Română în 1958, după distanțarea Bucureștiului de liniile directoare
ale Pactului de la Varșovia și mai ales din cauza influenței pe care o putea exercita asupra etnicilor
români din RSSM. De atunci și până la primele Poduri de Flori, zona de graniță era puternic întărită
cu sârmă ghimpată și grăniceri. Acum, vama de la Prut are rolul de a interconecta cele două state,
însă prezența ostentativă a magazinelor duty-free și partajearea funcțiilor de conducere în vama
moldovenească pe criterii partinice, ne arată că aceasta a fost/mai este utilizată în calitate de afacere
a unor rețele clientelare. Clientelismul implică de această dată o organizare pe verticală și pe
orizontală, în care sunt reunite persoane cu resurse inegale. Principalele instrumente ale acestor
rețele sunt actele de corupție și traficul de influență. De exemplu, este bine-cunoscut cazul când
fostul premier de la Chișinău, Vlad Filat, într-un discurs față de investitorii suedezi, le-a
recomandat să-l sune personal pentru a rezolva orice tip de problemă birocratică, acesta constituind
principalul avantaj al R. Moldova vizavi de România sau Ucraina. Efectul pervers al acestor tipuri
de „avantaje” competitive sperie și mai mult investitorii străini îngrijorați de posibilitatea
dependenței afacerii sale de soarta unui oarecare personaj politic. Clientelismul erodează
dezvoltarea societății civile în sensul că, din punct de vedere al legitimității, împiedică
determinarea unor identități politice sau a solidarității de grup.
Drumul de dimineață spre Chișinău era împânzit de dealuri monotone, acoperite de grâu și porumb.
Șoseaua mărginită de șiruri de nuci era în trecut un obiectiv militar secret destinat blindatelor
Armatei a 14-a care urmau să atace, în eventualitatea unei confruntări generalizate, pe direcția
Balcani-Africa de Nord. Așa se explică și de ce drumul ocolește localitățile din centrul republicii
întinzându-se pe o distanță de 75 km. De menţionat e că în ajunul războiului din Transnistria (1991-
1992) unele formaţiuni militare ale Armatei a 14-a treceau sub jurisdicţia republicii
autoproclamate, cu tot efectivul şi echipamentul din dotare. Astfel, 2700 de vagoane și arme cu
muniții sovietice retrase din Germania de Est și depozitate în regiunea transnistreană au trecut sub
gestiunea parțială a regimului de la Tiraspol. În vreme ce R. Moldova este o țară agrară cu 65% din
populație stabilită în mediul rural, regiunea sa din stânga Nistrului dispunea de o industrie
metalurgică, energetică și chimică, rămânând întotdeauna atașată „lumii ruse” și proiectelor
eurasianiste. În nordul fâșiei transnistriene, sovieticii au dislocat cel mai mare arsenal militar din
Europa, deși depășit în timp, acesta mai rămâne un factor de risc regional. Izolarea economică a
statului separatist pe frontiera estică cu Ucraina a contractat economia zonei cu 35% - pondere ce
revenea activităților de contrabandă girate direct de liderul de la Tiraspol.
În opinia analistului amarican Robert D. Kaplan, R. Moldova ar fi la fel de importantă pentru
securitatea Ucrainei, precum e Ucraina pentru securitatea Rusiei. În acest context, orice tulburări
politice din mica republică pot amenința Ucraina, deoarece R. Moldova împreună cu regiunea
transnistreană alcătuiesc „Culoarul Pontic” sau „hinterlandul Mării Negre”, oferind o rută de acces
spre Balcani și Estul Mediteranei prin gurile Dunării – o situație similară cu Câmpia de Nord
Europeană care face legătura între Europa și Rusia.
De la Leușeni până la Chișinău, drumul era presărat de o mulțime de benzinării Lukoil – companie
ce deține monopolul în sectorul stațiilor de alimentare. De fapt, și sectorul gazelor naturale (36%
din balanța energetică totală) al R. Moldova este destul de vulnerabil la presiunile Gazpromului,
acesta controlând furnizarea, transportarea și distribuția. Nici măcar realizarea gazoductului Iași-
Ungheni, pentru a interconecta energetic localitățile moldovenești de la Prut cu România, nu a putut
reduce cât de puțin dependența de gazul rusesc, R. Moldova fiind nevoită să importe anual 1,05
miliarde metri cubi de gaze din vestul Siberiei. În prezent, importul de gaze românești prin
gazoductul Iași-Ungheni este practic suspendat. În afara presiunilor exercitate din est, printre alți
factori care au determinat apariția unei astfel de situații evidențiem corupția, instabilitatea politică,
frica decidenților de la Chișinău față de Moscova.
Am intrat în capitala republicii printr-o centură ocolitoare, admirând cartierele de vile de la periferia
unui oraș amplasat pe coline împădurite, în ciuda faptului că mă aflăm în cea mai săracă țară din
Europa. Orașul abia se trezise, iar blocurile construite în stilul neoclasic comunist păreau cutii de
chibrituri imense și ascunse în spatele unor șiruri de castani, plopi, mesteceni sau arțari. Întreaga
arhitectură sovietică din Chișinău a folosit drept material de construcție blocurile de calcar extrase
din minile de la Cricova sau Chișinău, cu scopul de a-i conferi un aspect alb. Astăzi, tentativa
sovieticilor de rebotezare a Chișinăului în „orașul alb”, pare a fi mai degrabă o glumă. Am remarcat
un număr imens de panouri publicitare cu reclame multicolore pentru autoturisme, internet de mare
viteză, modă, pizza etc. Nu poți trece cu vederea nici prezența sălilor de jocuri, schimburilor
valutare, a caselor de amanet și a filialelor bancare. La prima vedere, s-ar părea că în R. Moldova
există un sector bancar destul de dezvoltat, însă acum doi ani tocmai acesta a fost utilizat drept
instrument pentru „jaful secolului”, așa cum a fost consacrat scandalul în mass-media. A fost vorba
de devalorizarea a trei bănci prin intermediul unor active toxice acumulate de-a lungul anilor –
cantitatea cărora este încă subiect de dezbatere, dar este acceptat de o mare parte a societății ca
fiind în jur de un miliard de dolari. Episodul respectiv a fost îndelung comentat și în prezent face
obiectul unor cercetări penale realizate de autorități, având și câțiva responsabili condamnați sau
urmăriți penal. Intervențiile malefice din afară (din partea actorilor geopolitici și ai raiderilor din
spațiul CSI), controlul politic asupra agențiilor de reglementare în domeniul bancar precum și
corupția oficialilor a afectat încrederea populației nu numai în sistemul politic în general, ci și în
direcția europeană a țării. Statul se confruntă momentan cu insuficiență de venituri la buget, PIB-
ul nominal reducându-se de la 8 miliarde de euro la 6,7 miliarde. Numărul de salariați este de
aproximativ de 500 000, iar cel al pensionarilor de 650 000 – o presiune destul de mare asupra
bugetului de stat care asigură vârstnicii cu o pensie medie lunară de doar 53 euro. Restul populației
muncește fie în afară, fie la negru sau practică agricultura de subzistență. Aici în Chișinău vei avea
ocazia să întâlnești o mulțime de comerciați stradali organizați în mici bazaruri de trotuar unde se
vinde absolut orice – un fel de „bussines de subzistență”.
Pentru mulți cetățeni moldoveni și parteneri occidentali ai R. Moldova schimbările politice din
2009 promiteau o revitalizare a economiei, aceasta fiind acceptată în Parteneriatul Estic, program
inițiat de Polonia și Suedia pentru a securiza flancul estic al UE, urmând mai apoi eliminarea vizelor
pentru cetățenii moldoveni pentru călătorii în statele europene, iar în iulie 2014 la Buxelles –
semnarea Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Totuși, pe fondul acestui proces, corupția
s-a extins și climatul de afaceri s-a înrăutățit considerabil. Punctul culminant a fost atins odată cu
izbucnirea unui număr de scandaluri răsunătoare (prăbușirea Băncii de Economii, concesionarea
Aeroportului Chișinău către investitori ruși, sau atacurile de tip raider asupra investitorilor locali și
străini). Profitând de faptul că ilegalitățile au ieșit la suprafață sub un regim politic declarat pro-
occidental, Rusia a asociat intens tema „jaful secolului” cu vectorul geopilitic pro-european prin
canalele sale de propagandă. Rezultatul a fost unul dezatros: potrivit sondajelor din 2016 partidele
pro-ruse se bucură de o simpatie în rândul a peste 45% din populație, în timp ce doar 36% din
cetățeni ar mai vota în cadrul unui referendum la aderarea republicii la UE. Am văzut multe
persoane care treceau pe lângă panourile afișate de schimburile valutare interesându-se permanent
de evoluția cursului rubleu rusești sau al euro. Aici trebuie să subliniez că aproximat 23% din PIB-
ul național este susținut de remitențe, însă odată cu expulzarea muncitorilor moldoveni din Rusia
și stabilirea definitivă a diasporei din străinătate în Occident, cifra se va reduce considerabil în
următorii ani. Și situația demografică este alarmantă în urma celor patru șocuri economice prin care
a trecut republica din 1998 până în prezent. Potrivit unui studiu recent, populația activă cu vârste
între 25 şi 40 de ani continuă să-şi părăsească ţara din cauza situaţiei economice înrăutăţite de criza
sistemului bancar, iar numărul acestora a ajuns la 40 000 de persoane în fiecare an. Astfel se
estimează că, în condițiile în care tendințele se mențin, până în 2050 populația republicii de 2,3
milioane de locuitori (fără Transnistria și diasporă) se va reduce cu 30%, deci va tinge pragul de
1,5 milioane.
Bulevardele principale erau în renovare, iar pe troleibuzele albastre achiziționate din Belarus am
văzut lipite abțibilduri cu steagul UE – ceea ce demonstrează că mă aflu într-o capitală cu aspirații
europene. Cu o populație de 650 000 locuitori, Chișinăul poate fi considerat, pe bună dreptate, al
doilea cel mai mare oraș românesc după București și, implicit, cu o cea mai pro-occidentală
populație din republică. Steagul Europei poate fi regăsit pe frontispiciul mai multor instituții
oficiale, însă la o serie de mașini poți observa și abțibilduri cu „Mulțumesc bunicului pentru
Victorie” și panglici bicolore negru-oranj (Panglica Sfântului Gheorghe) – element simbolic militar
rusesc care amintește de lupta sovieticilor în al Doilea Război Mondial. Și de data aceasta, originea
acestui simbol este controversată și trimite mai degrabă la Imperiul Țarist și nu la Uniunea
Sovietică. Pe un teren gol se află o biserică din lem în stil maramureșean cu turlă gotică, o raritate
de simbolism occidental în oraș în condițiile în care bisericile ortodoxe din R. Moldova au o
arhitectură răsăriteană cu turle aurite sub formă de bulb. Aici, „geopolitica ortodoxiei”, așa cum
numea François Thual resurecția națională pe dimensiunea religioasă a Bisericii Răsăritene, capătă
tușe pronunțate, ceea ce-i conferă unicitate din acest punct de vedere în arealul creștin. Odată cu
anexarea abuzivă de către Imperiul țarist a jumătății estice a Moldovei (redenumită Basarabia),
bisericile ortodoxe din această parte a Moldovei trec și ele sub autoritatea directă a țarului rus, un
act abuziv din punct de vedere al dreptului canonic deoarece prin Sinodul IV ecumenic era interzis
amestecul autorităților civile în organizarea Bisericii. Dominația acestui spațiu de către Biserica
Ortodoxă Rusă nu poate fi negată, așa cum nu putem nega proiectul Patriarhiei Române în stânga
Prutului – Mitropolia Basarabiei autonomă, de rit vechi, cu reședința în Chișinău. Mitropolia a fost
reactivată în decembrie 1992 „sub oblăduirea canonică și cu binecuvântarea Sfântului Sinod al
Bisercii Ortodoxe Române”, ca urmare a nerecunoașterii de către Chișinău a desființării
Mitropoliei Basarabiei după cea de a doua ocupație sovietică (1945). Prima reacție a Moscovei nu
întârziase să apară, aceasta transformând Episcopia de Chișinău (Kișiniovskaia) în Mitropolia
Chișinăului și a întregii Moldove, primind ulterior statutul de „Biserică autoadministrată” în
componența Patriarhiei Moscovei (noiembrie 1993). Tensiunile dintre cele două miitropolii au
vizat, în cele din urmă, poziționarea (geo)politică a R. Moldova în raport cu marile puteri, iar cazul
continuității Mitropoliei Basarabiei pe teritoriul dintre Prut și Nistru a a avut și valențe identitare,
nu numai canonice. Proiectul moldovenist s-a axat pe „autocefalia” mitropoliei din R. Moldova
pentru a valida, indirect, existența „etniei moldovenești”, însă atât Constantinopolul, cât și
Moscova nu au putut accepta un asemenea demers din lipsa de fundamentare ecleziastică. Pe de
altă parte, revenirea Bisericii Ortodoxe din Basarabia sub jurisdicția Patriarhiei Române a generat
o reacție virulentă din partea autorităților civile „moldovenești”, fiind recunoscută oficial abia în
2002 ca urmare a sentinței CEDO. Aceasta a fost acuzată, în mod aberant, că ar fi contribuit „la
dezmembrarea teritorială a Republicii Moldova”, că ar fi „agentură străină” și instrument de
influență a Bucureștiului.
Cu toate acestea, Mitropolia Basarabiei, cu circa 300 de biserici, nu a fost complet reabilitată, căci
nici până în prezent nu i s-au restituit arhiva și bunurile sale imobile. Astfel, în prezent, Ortodoxia
din R. Moldova rămâne a fi divizată și supusă unor proiecte identitare și chiar politice divergente,
mai ales că aici ortodoxismul pan-slav e anti-european și anti-atlantic, iar oficialii de la Chișinău
aspiră spre integrarea europeană a republicii. Prin reactivarea Mitropoliei din Basarabia, Patriarhia
Română a oferit R. Moldova singura șansă să treacă peste capcana geopolitică a alunecării spre
Moscova, ca „a treia Romă” – mit ce constituie baza ideologică a eurasianiștilor. Mai ales că, din
punct de vedere geopolitic, ortodoxismul românesc a fost întotdeauna situat în arcul de influență al
Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol.
Mă îndreptam spre zona centrală a orașului dând peste trotuare cu gropi, inundate de buruieni sau
pavate cu piatră cubică multicoloră care se degradau din cauza eroziunii. Spațiul urban era
nestructurat, ceea ce lasă impresia că nu există un anumit plan de urbanism gestionat de autoritățile
locale. Șantierele pentru blocuri rezidențiale noi se găseau peste tot, contrastând cu clădirile micuțe
maronii din perioada sovietică sau cu cele ridicate în prima jumătate a sec. XX. Pe străzile adiacente
bulevardului central poți da de vile urbane și mici conacuri devenite astăzi monumente arhitecturale
cu influențe ale ale renascentismului italian în stil gotic, însă numărul acestor clădiri este destul de
redus din cauza distrugerilor din iulie 1941, când administrația sovietică în retragere a dat ordin ca
principalele clădiri ale Chișinăului să fie minate și incendiate. Procentul clădirilor și caselor
avariate a atins cota de 70%, conform rapoartelor oficiale realizate de autoritățile române. Astăzi,
după mai bine de șaptezeci și cinci de ani, o parte dintre aceste clădiri sunt reabilitate din granturile
acordate de Guvernul României.
În Piața Marii Adunări Naționale, locul de naștere al R. Moldova, domnea o atmosferă de forfotă.
Autoritățile se grăbeau să renoveze bulevardul înainte de celebrarea Zilei Independenței (27
august), în timp ce în fața clădirii Guvernului erau instalate un șir de corturi multicolore și două
căsuțe din plăci din lemn presat. Orășelul Demnității și Libertății, așa cum a fost botezat de
protestatari, era aparent pustiu și părăsit. Steagurile republicii și UE care fluturau, precum și câteva
sloganuri afișate pe corturi chemau populația la rezistență. Anul 2015 a fost marcat de o serie de
proteste împotriva guvernării. Lansate de Platforma Civică „Demnitate și Adevăr” acestea au luat
turații mari în primele zile ale toamnei. Zeci de mii de oameni au ieșit în stradă nemulțumiți de
furtul miliardului din sistemul bancar, devalorizarea leului și majorarea tarifelor. Mulțimea care a
umplut Piața Marii Adunări Naționale amintea de evenimentele din ’89-’90, doar că acum nu mai
era vorba de lupta pentru libertate față de un sistem opresiv, ci față de o guvernare coruptă, pretins
proeuropeană. Indiferent cine a condus protestele și unde au ajuns liderii din Piață, presiunea străzii
a provocat anumite schimbări și reforme. Piața era plină de oameni gata să „ia țara înapoi de la
oligarhi”. Vizavi, nestingheriți de nimeni, câțiva copii mutau piesele pe o tablă de șah imensă,
invocând parcă joaca de-a istoria sau politica – cel mai aprins subiect de discuții de aici. Ultima
acțiune amplă cetățenilor a avut loc în luna aprilie a acestui an, în semn de protest față de refuzul
autorităților de a organiza un referendum pentru limitarea imunității deputaților și reducerea
numărului lor de la 101 la 71. Atunci mulți au jubilat pe fundalul nașterii așa-numitei „națiuni
civice moldovenești” constiuite pentru eliberarea statului din sistemul ilustrat de un oligarh local
care conduce republica alături de alți oficiali declarați pro-europeni încă din 2009. Proiectul devine
unul identitar, nu numai politic, în contextul declarației absurde făcute de unul dintre liderii Pieței:
„Și monumentul lui Ștefan cel Mare se bucură că avem un scop comun – să dăm jos această
guvernare”. Deasupra pieței trona munumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, realizat în perioada
interbelică de sculptorul Alexandru Plămădeală. Monumentul a ajuns astăzi un simbol al afirmării
identității naționale, prezent mai ales pe toate bancnotele și în instituțiile oficiale. În Basarabia sunt
puține localități care să nu lege istoria întemeierii comunei sau a satului cu o faptă a domnitorului
apreciat în România ca „cel mai mare român”. Figura istorică a devenit un simbol național, fiind
folosit de adepțiii discursului moldovenist drept un mecanism de putere prin care s-a încercat
trasarea unei granițe identitare între Chișinău și București. În esenţă, miza centrală a proiectului
moldovenist rezida în perpetuarea confuziei dintre un atribut politic şi un atribut etnic. Cetăţeanul
R. Moldova este fie etnic român, fie ucrainean, fie rus, fie bulgar etc. Proiectul moldovenist impune
însă echivalenţa dintre cetăţeanul R. Moldova şi etnicul moldovean. Moldovenismul poate părea
rizibil, întrucât defineşte România ca alteritate. Dar, din perspectiva strategiei politice, mişcarea e
explicabilă, prin aceea că elitele de la Chişinău s-au temut de soft-power-ul românesc, care ar fi
putut să racordeze conştiinţa naţională a cetăţenilor R. Moldova la conştiinţa naţională a României.
La doar câteva sute de metri de Piață, în fața clădirii Parlamentului cu un aspect sever, au fost
instalate două grupuri de corturi militare și căsuțe improvizate din polistiren. Aceste igluuri erau
izolate de numeroase bannere cu lozinci antioligarhi, antiguvernamentale, precum și cu solicitări
imperative de organizare de noi alegeri parlamentare. De fapt, este vorba despre două partide,
Partidul Socialiștilor și Partidul Nostru, fiecare cu tabăra sa, aflate însă într-o alianță informală
atunci când e vorba de interese conjuncturale pro-ruse. Orășelul Victoriei (inspirat probabil din
sloganul rusesc Pobeda) era la fel de pustiu ca și cel din Piață, prezența oamenilor fiind anunțată
de mirosul intens de lemne aprinse. Era ora prânzului, iar afișarea ostentativă a steagurilor roșii de
partid precum și patrularea paznicilor îmbrăcați în haine de camuflaj te îndemnau să părăsești cât
mai rapid zona. Mi-am amintit de ceea ce s-a întâmplat în ianurie-martie 2014 în Crimeea, când
indivizi cu măști și uniforme militare au luat cu asalt instituțiile guvernamentale ucrainene, blocând
militarii în cazărmi, aceștia au reușit să implementeze lovitura de stat în doar treisprezece zile.
Există și acum pericolul ca astfel de „omuleți verzi” să acționeze la fel de „respectuos” în
destabilizarea unui stat fragil precum e R. Moldova, căci șansele micii republici de a rezista sunt
mult mai mici decât ale Ucrainei. Viitoarele mișcări stradale își arată acum doar colții. Pe termen
scurt R. Moldova are toate șansele să mai fie subiect de breaking news.
Pe străzile Chișinăului poți auzi vorbindu-se atât în română (cu rusisme), cât și în rusă. De multe
ori ți se poate întâmpla să ți se răspundă în rusă atunci când vorbești în română. Motivul principal
al acestui bilingvism obsedant ține de primele programe de alfabetizare a populației în limba
română după proclamarea independenței, acestea efectuându-se necalitativ, ceea ce a dus la
rezultate proase și menținerea scrisului „moldovenesc” cu caractere chirilice. Dacă românii din R.
Moldova au trecut, cu mari deficultăți, la alfabetul latin și limba română, reprezentanții
minorităților etnice rusificate fie au întâmpinat deficiențe în a învăța româna, fie pur și simplu au
neglijat-o din rațiuni identitare. Ori aici, a te declara român și a vorbi limba română reprezintă o
asumare a unei opțiuni pro-occidentale. Efectul baltic în R. Moldova mai are de trecut testul
generației tinere mult mai receptivă față de valorile europene. Situația nu ar trebui să ne mire în
condițiile în care 70% din posturile de televiziune emit doar în limba rusă, iar spațiul mediatic este
marcat de omniprezența subversivă a Rusiei. Reacția recentă a oficialilor s-a canalizat pe
impunerea obligativității de a difuza minim opt ore pe zi de producții proprii în limba română.
Amendamentele propuse au iritat televiziunile ruse active în R. Moldova și o parte din organizațiile
de media. Din întâmplare am dat de o emisiune de limbă rusă unde se aborda aprins tema unirii cu
România ca „ultim tren al integrării europene a R. Moldova”. Interlocutorii, etnici ruși, fiind mai
degrabă sceptici în privința materializării unui astfel de proiect, au catalogat unirea drept o
„campanie de PR” (fără a se specifica în favoarea cui). Ptrivit ultimelor sondaje, ponderea
votanților moldoveni pro-unire în cadrul unui referendum este de aprox. 20,5%, iar ponderea celor
care ar vota împotriva unirii si situează în marja de 53-63% (2/3 din populație). Însă aceste cifre
nu ne pot arăta cu exactitate numărul adepților unirii cu R. Moldova cu România deoarece toate
sondajele arată un procent considerabil al celor indeciși. Popualția este reticentă în a oferi
răspunsuri adevărate în chestiuni atât de sensibile cum ar fi subiectul unirii, mai ales acum când
asupra acestuia s-a instituit o „spirală a tăcerii”. Există și o politică neasumată oficial de autoritățile
de la Chișinău pentru a oculta orice fel de referiri la relațiile identitare cu România, instituind o
autocenzură inclusiv asupra discursului unionist. În aceste condiții, mai multe organizații unioniste
formate din tineri au hotărât să promoveze alternativa unionistă prin diferite proiecte. Probabil cele
mai vizibile mesaje ale acestora sunt graffiti-urile unioniste din Chișinău. Acestea se întâlnesc la
fiecare colț de stradă, însă, de cele mai multe ori, poți vedea și confruntări simbolice ale mesajelor
cu caracter identitar, un fenomen de altfel comun pentru spațiile cu clivaje și fragmentări identitare.
Semnificativ e faptul că între graffiti-urile proromâneşti şi cele proruseşti se intercalează şi graffiti-
urile propagandei oficiale, cu mesaje ca ,,Moldova, patria mea”, ,,Tinerii iubesc Moldova!”,
,,REPUBLICA MOLDOVA ESTE PATRIA MEA”, „Moldova noastră”, „Moldoveni!” etc. Sensul
modern al patriei este comunitatea politică a cetăţenilor, observă Dominique Schnapper. E vorba
de proiectul politic în cadrul căruia elementele naţionalismului civic fuzionează cu cele ale
naţionalismului etnic, ultimele fiind absorbite de spaţiul public şi societatea civilă, ce sunt inserate
aidoma unei zone tampon între grupul etnic majoritar şi minorităţi. Doctrina oficială este
contrabalansată cu o viziune de alternativă: „UNIREA UNICA SOLUȚIE” pro-românească, deci
pro-occidentală și europeană. În cazul unor mesaje am văzut și multe confruntări prin ștergeri și
reinterpretări, cum ar fi „(Nu) Vrem unire cu România!”, unde România apare scrisă în varianta
grafică locală, adică cu „î” şi nu cu „â”. Din păcate rescrierea istoriei românilor din Basarabia în
cheie moldovenească, deci localistă, e un proiect hazardat în condițiile în care centrul nu reușește
să coaguleze în jurul său o conștiință națională de natură să survoleze diferențele etnice, lingvistice
și religioase dintre cetățeni. De fapt naționalitatea de aici, în accepțiunea profesorului Charles King
de la Georgetown University, reprezintă „o chestiune absolut negociabilă”, situație explicabilă în
condițiile în care pașapoartele albastre emise de Chișinău au în dreptul naționalității scris doar
„Republica Moldova”.
M-am aventurat prin periferia orașului să identific și alte simboluri, descoperind câteva monumente
caracteristice epocii sovietice lăsate parcă în paragină. E o încremenire între simbolistica națională
(românească) și cea sovietică (pro-rusă), iar desprinderea de modelul homo sovieticus va mai dura
cel puțin o decadă dacă ne uităm doar pe rezultatele ultimului sondaj: 56% din populația republicii
regretă destrămarea Uniunii Sovietice, asociind-o cel mai probabil cu anii de bunăstare ai RSSM.
Cel mai impresionant monument sovietic e Complexul „Eternitate” construit încă în anii ’70 și
format din blocuri imense sub forma de baionete sprijinite în jurul unui foc aprins. Simbolul
impozant al epocii sovietice alimentează şi astăzi dispute interminabile între cei care susţin că R.
Moldova a ieşit învingătoare din război şi cei care văd Basarabia de după 1940 ocupată și
deznaționalizată. La ore fixe se face schimbul gărzii de onoare formată din doi ostași care ocolesc
în pas cadențat monumentul. S-a mai păstrat defilarea caracteristică militarilor ruși, chiar dacă
armata a trecut prin mai multe încercări de reforme structurale demarate de foști miniștri ai apărării
pentru o sincronizare cu spațiul occidental. Aici ne putem pune întrebarea dacă simbolurile schimbă
mentalitățile sau viceversa. Armata încă se mai află într-un proces de tranziție post-sovietică. Din
păcate, serviciul militar în cadrul Armatei Naționale a Moldovei a devenit unul neatractiv în ultimii
ani atât din punct de vedere material, cât și moral, judecând inclusiv după rata de eschivare a
tinerilor de la încorporare, dar și după fluxul de plecări a ofițerilor din sistem. În acest domeniu nu
s-a investit aproape deloc în ultimii ani, lăsând impresia că cineva își dorește conștient o armată
slabă. Suma de 26,6 milioane de euro (0,42% din PIB) alocată Apărării Naționale rămâne una
dintre cele mai mici din lume fiind utilizată doar pentru reparații și întreținere. Chiar dacă
încrederea populației față de Armată este destul de înaltă, situându-se pe locul patru în topul
încrederii în instituții cu o pondere de 32,5% foarte multă și oarecare încredere, sistemul alocă
pentru militari doar 6,5 dolari pe cap de locuitor. Pentru comparație, următorul indice în ordinea
crescătoare printre țările CSI (partea europeană) apare Belarus cu cheltuieli de 76,8 dolari pentru
militari pe cap de locuitor. Totuși, în urma unui lobby consistent din partea Bucureștiului, rezoluția
NATO adoptată în cadrul summit-ului NATO de la Varșovia sublinia fermitatea Alianței în
protejarea integrității și suveranității R. Moldova prin sprjin logistic. În opinia mai multor experți,
statutul de neutralitate stipulat în Constituție nu împiedică republica să-și dezvolte relațiile cu
partenerii euroatlantici, în condițiile în care se așteaptă de aproape doi ani o decizie din partea
Curții Constituționale în ceea ce privește interpretarea statutului de neutralitate a statului în
condițiile în care trupele ruse mai sunt staționate pe fășia transnistriană.
De la monument am pornit spre centru dând de mai multe afișe și anunțuri ale birourilor de
avocatură privind asistența juridică în redobândirea cetățeniei române și a certificatelor de naștere
pentru moldoveni. Cetățenia română continuă să fie atractivă pentru populație indiferent de etnie,
în condițiile în care perspectivele bunăstării, a stabilității și integrării europene ale republicii sunt
tot mai sumbre. Întreaga procedură te costă atât bani cât și timp, iar mulți moldoveni o văd ca pe o
asigurare de viitor în cazul unor posibile crize economice sau social-politice, ale căror consecințe
le-au resimțit pe propria pele de mai multe ori în tranziția post-sovietică. Nu uitați că ne aflăm mai
la est de Est, la doar doar câțiva km de o regiune separatistă cu potențial de a fi reactivată în cazul
unui război hibrid de tip proxy. Potrivit statisticii oferite de către rapoartele Fundației SOROS
precum și a calculelor efecuate de echipa Fundației Universitare a Mării Negre, în perioada 1991
– apr. 2016 au fost soluționate 507 765 de dosare de redobândire a cetățeniei române, solicitanții
provenind preponderent din R. Moldova, urmând apoi și Ucraina. Totuși, consider că numărul real
al cetățenilor români originari din fostele teritorii românești ar putea fi mai mare deoarece ANC nu
realizează statistici separate pentru copiii minori, aceștia fiind incluși în dosarele părinților lor. Se
estimează că în condițiile menținerii actualului ritm de soluționare, până în 2023 numărul
cetățenilor români din R. Moldova ar depăși pragul de un milion.
Pe de altă parte, un segment al elitei politice din republică încă mai încearcă să construiască patrii
și națiuni, adică loialitate față de regimul politic centralizator, prin panouri publicitare, graffiti și
diverse mesaje: „Tinerii iubesc Moldova”, „Sînt moldovan!”, „Iubește-ți rîul”, „Iubește-ți țara”,
„Republica Moldova este Patria mea” – care te fac să ajungi la concluzia că vobim de o conștiință
națională care trebuie să fie confirmată zilnic într-un mod destul de agresiv pe alocuri. În același
timp, pe cât de vizibil este discursul pro-statal, pe atât de contestat este în interior. Aici subliniez
că statalitatea în R. Moldova este mult prea slabă pentru a implementa un proiect politic de o
asemenea anvergură, iar cetăţenii de aici sunt interesaţi de politică în proporţie de aproximativ o
treime nefiind receptivi la mesajul politic din cauza unei culturi politice parohiale-de supunere.
Strigătul de disperare al unui politician local: „MOLDOVA ARE VIITOR” demonstrează
sentimentul de incertitudine care planează asupra populației în ceea ce privește perspectivele
republicii pentru următorii cinci-zece ani.
În parcul central din preajma Pieței, am observat zeci de tineri care se plimbau printre stand-uri și
bannere cu asociații de basarabeni din România pentru a se familiariza cu ofertele educaționale
pentru școlile și universitățile românești. În fiecare an, statul român oferă tinerilor de origine
română peste 5 500 de burse de studii. „Vreau să aplic în România pentru că diploma este mai
recunoscută. Şi în plus, mă atrage foarte tare Clujul”, recunoștea o tânără în fața jurnaliștilor. Astfel,
pentru moldoveni, România este Occidentul din vecinătate, mereu accesibil și proxim. Ceea ce
continuă să mă îngrijoreze este numărul în creștere al tinerilor moldoveni care doresc să se
stabilească definitiv în Occident, chiar și România. Momentan nu sunt statistici oficiale, însă
fenomenul de brain drain devine din ce în ce mai acut odată cu acumularea unuor sentimente de
alienare în rândul tinerilor atât față de mediul politic cât și cel de afaceri, ambele intoxicate de
corupție.
Însă acum agenda luptei anticorupție riscă să fie deturnată în favoarea unei teme de integrare
teritorială prin acordarea unui „statut special” regiunii transnistrene. Chișinăul deja a făcut primele
concesii recunoscând numerele de înmatriculare ale automobilelor înregistrate în stânga Nistrului
și acceptând diplomele universitare emise de Tiraspol, conform înțelegerilor stabilite în cadrul
negocierilor în formatul 5+2 de la Berlin din 2-3 iunie 2016. Din această perspectivă, miza deciziei
este esențială în contextul unui posibil condominiu ruso-german pentru închiderea disensiunilor pe
relația Est-Vest și instituirea unei „vecinătăți comune”, „regiuni de tampon”, „zone de comerț” etc.
blocând pentru totdeauna orice extindere a spațiului euroatlantic spre Est. Principiile
Memorandumului de la Meseberg din 2010 pentru alcătuirea unei noi arhitecturi de securitate în
Europa devin actuale, în condițiile în care piatra de încercare este rezolvarea conflictului
transnistrean ca cel mai „rece”, comparativ cu celelalte conflicte de la Marea Neagră. Mai direct
spus, dacă în urma acestor înțelegeri ruso-europene se stabilește un consens larg asupra unei
posibile federalizări a R. Moldova, ascunsă evident sub umbrela unei „descentralizări/reforme
teritoriale”, cosecințele imediate asupra R. Moldova, cât și a Ucrainei pot scăpa de sub control. Să
ne amintim doar de tendințele de fragmentare teritorială sesizate la nivelul raionului Taraclia,
autonomiei Găgăuzia și posibil al municipiului Bălți, toate trei găzduind populații cu puternice
sentimente pro-ruse. De la bun început trebuie să pornim de la un fapt testat istoric din 1997 încoace
că federalizarea este un proiect rusesc indiferent care din „partenerii de dezvoltare” îl girează.
„Dacă se va ajunge la un statut special pentru regiunea transnistreană, atunci Rusia va insista asupra
unui asemenea statut și pentru regiunile separatiste Donețk și Lugansk din sud-estul Ucrainei”,
consideră analistul politic al Fundației „Jamestown” din SUA, Vladimir Socor. Ori, Berlinul și
Moscova nu îndeamnă doar la concesii pe tema unor dosare punctuale, ci (in)voluntar legalizează
ilegalitățile și abaterile de la normele democratice din Transnistria, subminând capacitatea
Chișinăului și Kievului de a face față unor viitoare provocări.
Perspectva federalizării, menținută acum pe agenda partidului majoritar din Parlamentul R.
Moldova, este deocamdată doar teoretică implicând posibilitatea fixării frontierei euroatlantice pe
Prut. Sper să nu dăm de un panou demn doar de zidul berlinez: „WARNING! YOU ARE LIVING
THE EUROPEAN SECTOR”.
Am părăsit granița de pe Prut care separă cele două lumi atât de asemănătoare și tot atât de
desincronizate în ceea ce privește dezvoltarea economică. Va mai dura până ce Prutul va fi traversat
de valorile și mărfurile Atlanticului de Nord, dar până atunci cele două state au nevoie de poduri
nu numai din beton, ci și investiționale, care pot fi construite de România în vederea reușitei
demersului de occidentalizare a acelui spațiului dintre Prut și Nistru. Pentru reușita unui astfel de
demers e nevoie și de o asumare la scară oficială de tipul unui Acord de la Snagov pentru R.
Moldova. Cine-l va demara va face istorie.
Anexe

Fig. 1 Graffiti-uri pe zoduri din Chișinău. Se observă confruntările vizionilor geopolitice

Fig. 2 Monumentul Ștefan cel Mare din centrul Chișinăului

Fig. 3 Corturi ale protestatarilor din Piața Marii Adunări Naționale
 Fig. 4 Arcul de Triumf

Fig. 5. Corturile protestatarilor pro-ruși din fața Parlamentului R. Moldova

Fig. 6 Graffiti pe un gard din centrul Chișinăului.

Fig. 7. Panouri în fața Palatului Republicii

Fig. 8 La una din intersecțiile din Chișinău. Mesaj realizat de un partid în preajma celebrării a
25 de ani de la proclamarea independenței R. Moldova (27 august 1991)

Fig. 9 Mesajele identitare pot fi găsite oriunde

Fig. 10 Arhitectura urbană reprezintă un sincretism între modern și sovietic

Fig. 11 Militari moldoveni la Complexul Memorial „Eternitate”

Fig. 12 Elevi și studenți moldoveni la un târgul educațional cu ofertele unicersităților din
România