Sunteți pe pagina 1din 13

Universitatea: Ovidius, Constanța

Facultatea: Științe economice


Specializarea: Marketing

Factorii care determina


educatia

Profesor Universitar: Doctor Virgil Frunză

Student: Matei Valerica Andreea


În fãurirea omului este important mai întâi nu a-l instrui, ceea ce este ceva zadarnic dacã ajunge
doar o carte care merge; este nevoie sã fie crescut, educat, pentru a-l aduce la înãltimea unde
nu mai sunt lucruri, ci chipurile nãscute din nodul divin care leagã lucrurile. Cãci nu este nimic
de asteptat de la lucruri dacã ele nu rãsunã unele în altele, aceasta fiind singura muzicã pentru
inimã.” (Antoine de Saint -Exupéry. Factorii educatiei)

Educaţia este concepută ca o investiţie în om, compusa din mai multe elemente, organizate in
sistem, aflate în stranse relatii, si care fac ca o modificare produsa in unul dintre ele sa se
resimta si in celelalte, astfel incat, fiecare element al actiunii educative poate fi cauza si efectul
altuia. Ea reprezintă o preocupare a întregii societăţi prin valorificarea optimă a resurselor sale
materiale şi umane. La realizarea educaţiei contribuie familia, mediul social, şcoala, biserica,
instituţiile culturale, mass-media şi structurile asociative. În constelaţia acestor factori de
educare a tinerei generaţii, şcolii îi revine locul central, ea fiind „principala instituţie socialã
specializatã în pregãtirea oamenilor pentru muncã şi viaţã”.

La nivel național, rata abandonului școlar este de 18,10% conform ultimelor date statistice.
Acestor copii, de multe ori, nu li se permite frecventarea școlii deoarece se consideră că este mai
important să rămână acasă și să îngrijească de frații mai mici, decât să meargă la școală, fără vreun
avantaj imediat sau palpabil. De asemenea, se ajunge în situația în care chiar cei mici sunt trimiși
la muncă, de obicei pentru alimente, acest fapt împiedicând accesul la educația instituțională.
Consecința principală o constituie scăderea nivelului de instruire și implicit creșterea riscului de
excludere socială a viitorilor adulți.
Abandonul şcolar reprezintă conduita de evaziune definitivă ce constă în încetarea
frecventării şcolii, părăsirea sistemului educativ indiferent de nivelul la care s-a ajuns, înaintea
obţinerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii actului de studii
început. Elevii care abandonează şcoala sunt cei care s-au făcut remarcaţi pentru absenteism şi alte
dificultăţi de comportament, pentru care au fost sancţionaţi în repetate rânduri în şcoală. Acest
abandon este cu atât mai grav cu cât are loc la nivelul formelor terminale de învăţământ, căci până
a ajunge acolo societatea a cheltuit cu persoana respectivă o grămadă de resurse. Chiar şi cel în
cauză a fost nevoit să depună anumite eforturi. Abandonul şcolar reprezintă o problemă gravă cu
care se confruntă societatea contemporană; şcoala a ajuns să fie abandonată, înainte de toate, pentru
că în ziua de azi nu contează în ierarhii, nu e percepută ca valoare în sine; atât copiii, cât si elevii
nu mai consideră şcoala un viitor.
Efectele abandonului şcolar demonstrează că acest tip de conduită este considerat deosebit
de grav. Mai întai, cei care abandonează şcoala nu au nici calificarea profesională indispensabilă
integrării socio-economice, nici formația morală şi civică necesară exercitării rolului de părinte şi
celui de cetățean al unei comunități. În al doilea rând, neavând o calificare, cei care
abandonează şcoala sunt viitorii şomeri şi reprezintă, pe termen mediu şi lung, o sursă de dificultăți
sociale şi de pierderi, care depăşesc investiția cerută de formarea inițială.
Pentru o mai bună intervenţie se propune realizarea unui program care să urmărească
dezvoltarea competenţelor cadrelor didactice de lucru în echipă şi de folosire a planificării
strategice în vederea identificării factorilor care ar favoriza apariţia unor astfel de situaţii de risc la
nivelul şcolii, pentru prevenirea şi, în ultimă instanţă, pentru rezolvarea unor situaţii de criză cu
efect de abandon şcolar.
Pentru a putea reduce numarul abandonurilor şcolare ar fi bine să încercăm sa identificăm şi să
studiem câteva cauze:
· şcolile din zonele defavorizate sunt caracterizate de izolare, sărăcie şi lipsa oportunităților
de succes socio-profesional pentru absolvenți. Lipsiți de motivație, mulți dintre elevii
claselor gimnaziale renunță în primii ani de studiu, rămânând să dea o mână de ajutor în
gospodăriile proprii sau chiar muncind ca zilieri la oamenii mai avuți din satele respective.
Sărăcia comunităților din zonele defavorizate limitează posibilitățile părinților de a oferi
copiilor resursele necesare educației. Această stare provoacă deseori exploatarea copiilor
prin muncă de către părinți. Lipsa interesului pentru şcoală se explică prin presiunile de
ordin economic, prin dezamăgirile personale ale părinților şi prin lipsa de cultură a
comunității care poate fi susceptibilă față de instituțiile formale. Aceste cauze ar putea fi
eliminate prin orientarea fondurilor disponibile spre şcolile din asemenea zone, prin
stabilirea unor legături cu centre de instruire existente, prin asigurarea unei infrastructuri
care să asigure transportul elevilor, dar şi asigurarea hranei pentru elevi care au domiciliul
la distanțe mari de şcoala. De asemenea, este menţionată aprecierea (fară vreo susţinere)
potrivit căreia, în mediul rural, abandonul şcolar creşte iarna, ,,în condiţiile lipsei de
subsistenţă’’ şi din cauza ,,lipsei hranei sau imbrăcămintei necesare’’. E o simplă părere
fără cunoaşterea generală a realităţii. Pe de altă parte, încălzirea vremii, crearea condiţiilor
naturale de practicare a unor îndeletniciri îi fac pe copii să-şi urmeze părinţii la muncă,
abandonând şcoala.
· cultura de origine a elevilor – cercetările din domeniul educațional au relevat faptul că
mediul socio-cultural de proveniență al elevilor este una dintre cele mai importante
variabile în reuşita sau eşecul şcolar şi profesional al elevului. Este foarte importantă
atitudinea familiei în raport cu şcoala. Există şi cazuri în care părinţii încurajează să încalce
normele valorilor şcolare prin atitudinea lor faţă de şcoală. Ca forme principale de
manifestare a deviaţiei şcolare putem aminti ca fiind mai grave din punct de vedere social
şi comportamental: fuga de la şcoală, absenteismul, abandonul şcolar, vandalismul,
conduitele violente, toxicomania, copiatul şi suicidul. Cunoaşterea acestor atitudini şi
identificarea surselor de posibile tensiuni sau blocaje manifestate în raport cu
cariera şcolară a tinerilor constituie un factor important în prevenirea abandonurilor. Elevii
au fost încurajaţi şi de atitudinea părinţilor pentru care cartea nu mai reprezintă o prioritate,
nici garanţia asigurării unui loc de muncă. Mai mult, emigrarea forţei de muncă îi afectează
tot mai tare pe elevi, care fie că-şi urmează părinţii, fie sunt lăsaţi în grija unor rude sau
cunoştinţe apropiate care se ocupă superficial de situaţia şcolară a copiilor.
· climatul familial are un rol hotărâtor în cauzele de abandon şcolar. Astfel, dezorganizarea
vieții de familie, consecință a divorțului, climatul familial conflictual şi imoral, excesiv de
permisiv, divergența metodelor educative şi lipsa de autoritate a părinților, atitudinea rece,
indiferentă sau, dimpotrivă, tiranică a acestora sunt alte câteva aspecte care conduc spre
abandonul şcolar.
· factori de natură socială şi economică cum ar fi: crize politice, economice, sociale şi
morale, prăbuşirea sistemului de protecție socială, confuzia sau absența unor norme sau
valori sunt alte cauze care conduc la dezorientarea elevilor, îndepărtarea lor de mediul
educațional şi, în final, abandon şcolar.
· factorii de natură educatională: insubordonare față de normele şi regulile şcolare, chiul,
absenteism, repetenție, motivații şi interese slabe în raport cu şcoala, greşelile dascălilor (de
atitudine şi relaționare, competența profesională, autoritate morală) au şi ei un rol important
în apariția fenomenului de abandon şcolar.
· anturajul de proastă calitate debusolează elevii cu un psihic labil datorat unor carențe din
copilîrie; dorința de a scăpa de sub tutela educațională sau familială, dorința de a capta
obiecte, haine sau mâncare prin căi ocolite, necurate reprezintă cauze pentru care elevul
abandonează şcoala. Anturajul reprezintă un factor negativ în viața elevului; el poate să-l
determine pe elev să fumeze, să consume bauturi alcoolice, să consume droguri, să fure sau
chiar să chiulească de la şcoală.
Principalele obiective în cadrul unui program de prevenire a abandonului şcolar:
· identificarea elevilor aflaţi în abandon sau risc de abandon şcolar în vederea menţinerii
acestora în sistemul învăţămîntului guvernamental de zi;
· implicarea sistemului familial în reabilitarea şcolară şi socială a elevului;
· creşterea gradului de implicare a comunităţii locale în soluţionarea situaţiilor de
abandon şcolar sau a situațiilor ce prezintă risc de abandon şcolar.
· În măsura în care aceste obiective vor fi îndeplinite, abandonul şcolar nu va mai
reprezenta un pericol imediat de abandon, fiind urmărite în cadrul unui program de
prevenţie bine organizat, ce se desfăşoară pe o perioadă foarte îndelungată.
Se impun măsuri de prevenire a abandonului şcolar:
· psiho-pedagogice şi psiho-sociologice – care urmăresc cultivarea unor relații
interpersonale adecvate pentru realizarea unei inserții socio-familiale pozitive;
· socio-profesionale – ele decurg din măsurile psiho-pedagogice şi psiho-sociale;
· psihiatrice - depistarea precoce a minorilor cu diferite probleme caracteriale,
comportamentale, emoționale, tendinte agresive;
· juridico-sociale – aceste măsuri permit creşterea gradului de influențare socială prin
popularizarea legilor şi prin propaganda juridică, în general.
În cadrul învăţământului preşcolar educatoarea are, de asemenea, un rol decisiv în formarea
conceptului despre şcoală a copiilor preşcolari - viitori şcolari. Rolul acesteia este nu numai de a-i
informa cu privire la şcoală, ci şi de a-i face să conştientizeze importanța pe care o deține scoala în
viața unui individ.
Un alt element în combaterea abandonului şcolar este participarea tuturor copiilor la
programul educativ, fiecare după forţa şi posibilităţile sale. Copiii sunt diferiţi, capacităţile lor sunt
diferite, gradul lor de adaptare şi percepere este diferit, dar în grupul de la grădiniţă fiecare poate
avea un loc, un statut, un rol şi o valoare, fapt ce îi determină să îndrăgească
mediul şcolar. Evaluarea pe care o poate face educatoarea se referă la competenţele şi capacităţile
educaţionale ale fiecărui copil. Trebuie plecat de la premisa că fiecare copil are valoare şi este unic
şi că fiecare copil poate învăţa, indiferent de nevoile lui sociale. Pentru o mai bună prevenire a
abandonului şcolar trebuie cunoscute aptitudinile şi nevoile fiecărui copil integrat în sistemul de
educaţie fie el de religie sau etnie diferită faţă de restul copiilor.
În cazul etniei rome, cunoaşterea obiceiurilor şi tradiţiilor, faţa necunoscută şi nebănuită a
existenţei membrilor ei pune în valoare ceea ce ei înşişi nu mai ştiu ori nu au reuşit să răzbată.
Copiilor le oferă identitate şi apartenenţă la neam, le redă mândria de descendenţi ai poporului lor,
răspândit prin numeroase teritorii, le crează o "unicitate pozitivă" – adică aceea care ascunde
comoara trăsăturilor caracteristice unui popor. "Unicitatea pozitivă" care în esenţă arată demnitatea
neamului lor, se opune aceleia "negative", aceea care a fost impusă mediatizării care condamnă la
inhibare, la izolare. Aşadar, copilul fie că este integrat într-un sistem de învăţământ preprimar,
primar, gimnazial, liceal, profesional, universitar, trebuie urmărit cu mare atenţie cum evoluează
cum se menţine în sistemul educative, făcându-l cât mai eficient prin intervenţii oportune atât din
partea părinţilor, cadrelor didactice, cât şi a comunităţii din care provine copilul pentru o mai mare
siguranţă în prevenirea abandonului şcolar – o problema gravă în România.
Educaţia pentru toţi este o nevoie a epocii noastre. Depinde de fiecare cadru didactic în
parte, de responsabilitatea şi implicarea tuturor ca ea să devină o realitate din care fiecare să înveţe
şi să se dezvolte şi să nu uităm că educația depinde foarte mult de familie.
Privitor la această temă, Abandonul şcolar – cauze şi modalități de prevenire, consider că
este o temă foarte mult abordată în mediul şcolar. Cadrele didactice împreună cu consilierul şcolar
încearcă să-i determine pe elevi să conştientizeze importanța şcolii, a terminării unui liceu. La noi,
în România, abandonul şcolar reprezintă un motiv de îngrijorare şi pentru aceasta şcoala trebuie să
aibă o relație foarte strânsă cu membrii familiei.
Bibliografie:
Clerget, Stephane, (2008), Criza adolescenţei, Editura Trei, Bucureşti
Moisin, Anton, (2007), Arta educării copiilor şi adolescenţilor în familie şi în şcoală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Tatu, Cornelia, Suport de curs: Consiliere şcolară (2009)
În fãurirea omului este important mai întâi nu a-l instrui, ceea ce este ceva zadarnic dacã ajunge
doar o carte care merge; este nevoie sã fie crescut, educat, pentru a-l aduce la înãltimea unde
nu mai sunt lucruri, ci chipurile nãscute din nodul divin care leagã lucrurile. Cãci nu este nimic
de asteptat de la lucruri dacã ele nu rãsunã unele în altele, aceasta fiind singura muzicã pentru
inimã.” (Antoine de Saint -Exupéry. Factorii educatiei)

Educaţia este concepută ca o investiţie în om, compusa din mai multe elemente, organizate in
sistem, aflate în stranse relatii, si care fac ca o modificare produsa in unul dintre ele sa se
resimta si in celelalte, astfel incat, fiecare element al actiunii educative poate fi cauza si efectul
altuia. Ea reprezintă o preocupare a întregii societăţi prin valorificarea optimă a resurselor sale
materiale şi umane. La realizarea educaţiei contribuie familia, mediul social, şcoala, biserica,
instituţiile culturale, mass-media şi structurile asociative. În constelaţia acestor factori de
educare a tinerei generaţii, şcolii îi revine locul central, ea fiind „principala instituţie socialã
specializatã în pregãtirea oamenilor pentru muncã şi viaţã”.

Ereditatea
Ereditatea este primul factor care influențează dezvoltarea umană, care cuprinde un
complex de dispoziții virtual sau scheme funcționale ce se transmit de la antecesori la succesori
prin intermediul mecanismelor genetice.Patrimoniul ereditar al fiecărui individ rezultă din
combinarea unităților genetice materne și paterne.Deoarece există posibilități infinite de
combinare a celor două categorii de unități genetice în cadrul celulei germinale, probabilitatea
apariției unor indivizi identici este practic imposibilă. Excepție de la această diversitate o fac
gemenii monozigoți care, provenind din același ou ,sunt identici din punct de vedere
ereditar,unitățile genetice materne și paterne fiind repartizate egal.

Familia

Primul factor care contribuie la formarea personalității umane în perspectivă multidirecțională


este familia. Aceasta îl familiarizează cu valorile și normele grupului de referintă. Copiii vor
face sau vor crede ceea ce vor face sau vor spune părinții, imitând comportamentele acestora.
(Cucoș 2006). Familia, văzută ca un mediu educațional și socializator, este considerată ca o
„unitate socială constituită din adulți și copii, între care există relații de filiație naturală sau
socială”. (Stănciulescu, 2002, 26). După cum preciza Murdock, familia este „un grup social
caracterizat printr-o locuință comună, cooperare economică și reproducere”. (apud Băran-
Pescaru, 2004, apud Panturu, coord., 2008, 94)

După cum susținea Stan Panturu (2008, 96) „mediul familial ocupă un loc aparte în ansamblul
mediilor educative.Cronologic vorbind, el este primul mediu educațional pentru ființa umană,
extinzându-se pe tot traseul vieții”. Totuși, rămâne problema pregătirii părinților în vederea
educării copiilor într-un mod eficient. În zilele noastre se organizează activități pentru părinți,
se înființează organizații care se ocupă de educarea acestora.

„Asociațiile de părinți au ca finalitate, protecția copilului prin educatțe. Pe lângă acest țel
fundamental, ele se constituie în grupuri de susținere a școlii în probleme needucaționale,
grupuri de cooperare între părinți și profesori și nu în ultimul rând grupuri de apărare a
intereselor celor care îi reprezintă”. (Ilisoi, 2007, 70)

Emil Păun și Dan Potolea (2002, 237) susțin că „dezvoltarea copilului este dependentă de
calitatea relațiilor dintre el și părinții lui”. Prima grijă a părintelui trebuie să o reprezinte
identificarea nevoilor copilului. Cunoscându-și bine copilul, părinții vor ști ce să investească
în dezvoltarea lui. Următoarea grijă a părintelui ar fi aceea de introducere a copilului în forme
de instruire și educare specifice caracteristicilor lui. În final, părintele trebuie să își ajute
copilul să se educe și singur. Ajungând să fie responsabil de propria formare, părintele și-a
dus la bun sfârșit rolul său. „Părintele bun este încrezător în copilul său și competent în
măsurile pedagogice pe care le ia în diferite situații”. (Păun, Potolea, 2002, 24)

Problematica internă a fiecărei familii se definește prin:

 condițiile materiale – locuința, bugetul, situațiile sociale și profesionale;


 sistemul de valori;
 relațiile familiale;
 educația părinților;
 inserția socială.
Prin reconstruirea universului relațiilor sociale de la nivelul familiei îmbunătățim funcțiile de
creștere, îngrijire și educație a tinerei generații. Ca să dezvoltăm familia trebuie să găsim
„echilibrul dintre impunere și libertatea de alegere, între sprijin și presiune, între protejare și
independență, între drepturi și responsabilități”. (Pãun, Potolea, 2002, 226) Mediul
natural cuprinde condițiile de climă, relief, vegetație și faună. Atunci când condițiile de mediu
sunt favorabile, individul se dezvoltă normal. Când sunt mai puțin favorabile pot apărea
dificultăți în dezvoltarea sa. „Condițiile de mediu pot influența într-o oarecare măsură
caracteristicile psihice și comportamentul indivizilor”. (Bontas, 1994, 42) De exemplu: Cineva
care provine din mediul mediteraneean este mai calm, mai apropiat iar altcineva venit din
mediul nordic se caracterizează prin răceală și distanță.

Mediul social influențează viața și evoluția individului. „Relația dintre om și muncă, ca o


componentă a mediului social, are o finalitate benefică.” (Bontas, 1994, 44)

„Societatea civilă și liberă românească, în condițiile dezvoltării statului de drept democratic


și economiei libere de piață poate și trebuie să diminueze și chiar să înlăture condițiile
nefavorabile ale mediului psihosocial și să creeze condiții favorabile de mediu social global,
mediu psihosocial și mediu ecologic pentru a asigura dezvoltarea unei personalități integrale,
elevate și competente, demne, civilizate și creative”. (Bontaº, 1994, 45)

Mediul, prin elementele sale (zonă geografică, climă, relief, climatul cultural-spiritual, etc.)
sculptează psihicul și personalitatea fiecăruia. Fiecare latură a personalității individului cere
participarea mediului.

Școala

În cadrul societății, școala devine un factor important al educației sistematice și continue.


Școala semnifică principalul cadru și mediu educațional, infuzat permanent de noi cunoștințe,
metode, mijloace, valori, orientat de finalități, susținut de o asistență psihopedagogică
profesionistă și conceput ca o „activitate de educare a generației tinere”, ca un „sistem complex
de influențe organizate și exercitate sistematic asupra copiilor și tinerilor”. (Radu, 1981, apud
Panturu, coord., 2008, 98)
Fiind o institutie în care educația este programată și planificată, conținuturile care se transmit
„sunt selectate cu grijă dupã criterii psihopedagogice și principii didactice clare”. Dincolo de
conținuturile concrete care se transmit în activitatea didactică, importante sunt și relațiile dintre
cadrul didactic și elevi. „Profesorul, fără a relativiza valoarea cunostințelor, trebuie să
procedeze în așa fel încât să respecte convingerile elevilor”. (Cucos, 2006, 49) Școala
obișnuiește elevii să se supună autorității profesorului, ceea ce implică o familiarizare a lor cu
normele și regulile. Elevul își însușește valorile elementare ale vieții morale prin experiențele
oferite de școală. (Doltrens, 1970) În cadrul școlii se oferă copiilor o „situație socială de înalt
nivel calitativ, astfel ca din relațiile umane să ia tot ce este mai avantajos pentru educația lor”.
(Bartolomeis, 1981, apud Stefan, 2003, 52)

Profesorul trebuie să țină cont în orice moment de elevii săi, trebuie să-i ajute să găsească
soluții la problemele lor și să-i orienteze pe drumul cel bun, stimulându-i să se autodepășească.

Pentru că profesorul și elevii aparțin unei instituții școlare, Emil Pãun (1999) susține că este
necesar să se țină cont și de particularitătțle acesteia, care constau în:

 desfășurarea simultană a două activități, cea managerială-administrativă și cea educațională;


 participarea mai multor membrii la activitățile organizatței;
 manifestarea puternică a dimensiunilor formale și informale. (apud Panturu, coord., 2008, 106)

Biserica

Alt factor care contribuie la dezvoltarea personalității umane îl constituie biserica. Ea


„compensează nevoia de filiație activă pe o linie ideatică, prin excelență spirituală”. (Cucos,
2006, 49) Influența educativă a bisericii se realizează prin intermediul orelor de religie
desfășurate la nivelul scolii, prin ceremoniile religioase din cadrul locașelor de cult și prin
activitățile caritabile organizate la nivel de societate. O dată cu intrarea copilului în școală,
biserica va instaura o educație sistematică, explicită, în perspectiva valorilor credinței.

Rolul bisericii, ca instituție în formarea cetățeanului din punct de vedere moral, este
primordial. Însănătoșirea societății și formarea conștiinței depind foarte mult de Sfânta
Biserică și de slujitorii ei. Încă din secolul al XVI-lea, o serie de factori de ordin cultural și
politic au condus la apariția fenomenului numit „secularizare”, în urma căruia societatea a
redus sfera de influență a bisericii. Dacã până atunci religia era considerată „știința supremă
ce subordona toate celelalte domenii ale cunoașterii”, în urma schimbării raporturilor dintre
societate și biserică, rolul religiei a fost limitat.
(Lakatos,2010, http://semneletimpului.ro/revista/Biserica–punct-de-reper–pierdut–78.html)

Institutele culturale

Ca un factor complex al educației, institutele culturale, reprezentate prin muzee, teatre și case
de cultură, își aduc aportul pe linia dezvoltării personalității umane. În cadrul acestora se
organizează programe eficiente de îmbogățire a culturii generale și de petrecere a timpului
liber.

Mass-media

Impactul mass-mediei asupra fiecăruia dintre noi este puternic, ceea ce implică o bună
cunoaștere a efectelor acesteia asupra felului nostru de a fi și de acționa.

„Educația se dovedesșe de neînlocuit în ceea ce privește dezvoltarea capacității de


discernământ. Ea face posibilă înțelegerea evenimentelor, care depăseste imaginea
distorsionată și simplificată redată uneori de mass-media”. (Delors, 2000, 49, apud Panturu,
coord., 2008, 102)

Corelând acțiunile și funcțiile educative ale mass-mediei contribuim la o „informare spirituală


autentică a omului și a comunității”. (Delors, 2000, 50)

Caracterul determinant al educației implică organizarea și conceperea activității într-un


context situațional deschis ce implică optimizarea raporturilor cu ereditatea și cu mediul. În
acest context, valorificarea educabilității reprezintă o direcție fundamentală de evoluție a
educației care angajează raporturile existente între cei trei factori implicați în dezvoltarea
ființei umane: ereditate – mediu – educație. Clarificarea acestui raport se face prin utilizarea
conceptului de educabilitate, care în conceptia pedagogilor desemnează „potențialul de
formare umană sub influența factorilor de mediu sau educaționali”. (Jinga, Istrate, 1998, 91)

Să reliefăm faptul că toți acești factori ( la care se pot adaugă și alții) acționează simultan,
corelat, prin împletirea funcțiilor lor, și nu independent, izolat. Important este că între aceste
instanțe ale educației să se instaureze relații de mutualitate și coerență acționala, și nu raporturi
de concurență sau inconsecvență valorică ( ce se spune în biserică, de plidă, sa se nege în
școala, familie etc.). Numai printr-o îngemanare a acțiunilor și funcțiilor eductive se poate
spera la o reformare spiritual autentică a omului și a comunității.
Bibliografie

Constantin Cucos, Pedagogie, editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Polirom, 2002

Noveanu Eugen, Dan Potolea, Stiintele educatiei, Dictionar encyclopedic, Editura Sigma,
Bucuresti, volumul I, II, 2007,2008

Antonesei Liviu, Paideia. Fundamentele culturale ale educatiei, Polirom, 1996

(Lakatos,2010, http://semneletimpului.ro/revista/Biserica–punct-de-reper–pierdut–78.html)