Sunteți pe pagina 1din 9

10.

BIOETICA
Bioetica studiază aspectele etice din diverse domenii: medicină, biologie,
cibernetică, economie, drept, teologie.

In acelasi timp disciplina de Bioetica propune metode şi principii care să


ghideze cercetările din domeniul biomedical.

Bioetica trebuie sa asigure o reflecţie sistematică privind toate intervenţiile


omului asupra fiinţelor vii, o reflecţie ce are ca obiectiv specific identificarea valorilor
şi normelor care să guverneze acţiunea omului, intervenţia ştiinţei şi a tehnologiei
asupra vieţii şi a biosferei.

Multi autori considera ca este necesară şi suficientă aplicarea a doar patru


principii în domeniul bioeticii.

Cele patru principii sunt:


1. -principiul autonomiei (respect for the autonomy of persons)
2. -principiul binefacerii (beneficence);
3. -principiul nefacerii răului (non-maleficence)
4. -principiul dreptăţii (justice).

Astfel se subliniaza ideea că pentru a judeca faptele morale nu avem nevoie de


mari teorii, ci sunt suficiente aceste 4 principii.

Termenul de bioetică are două origini distincte:


1. etica medicală tradiţională (traditional medical ethics)
2. filozofia morală (moral philosophy)

In majoritatea tărilor europene comitetele naţionale de etica au fost fondate la


inceputul anilor 1990. Acestea au fost una dintre consecinţele mişcării de Bioetica
care au implicat centrele academice si in mare masura Societatea Civilă .

In Romania primul comitet de bioetică a fost fondat in 1990 si a reprezentat o


comisie natională de etică pe langa Ministerul Sănătăţii , primul ei preşedinte fiind
Acad. Dr. Maximilian Constantin

In 1999 a fost publicată o ordonanţă de urgenţa privind produsele


medicamentoase de uz uman care a dat naştere primelor comitete locale de etică
medicală in Romania.

In anul 2005, ca măsură de aderare la Uniunea Europeana in anul 2007, in tara


noastra s-a introdus obligativitatea existenţei unui comitet de etică in fiecare instituţie
publică precum spitale, şcoli sau universitaţi.

Bioetica este considerată ca având aplicabilitate şi competenţă în următoarele


patru domenii:
a) aspectele etice ale profesiunilor sanitare
b) aspecte etice rezultate în cadrul cercetărilor pe om, chiar dacă nu în
mod direct terapeutice

1
c) aspectele sociale legate de problemele politicii sanitare (naţionale şi
internaţionale), de medicina locurilor de muncă şi de alte politici de
planificare familială şi de control demografic
d) aspecte referitoare la intervenţia asupra vieţii altor fiinţe vii (plante,
microorganisme şi animale) şi, în general, tot ce ţine de domeniul
ecosistemului

Bioetica constituie un domeniu de cercetare care, beneficiind de o metodologie


interdisciplinară, are ca obiect „examenul sistematic al conduitei umane în domeniul
ştiinţelor vieţii şi sănătăţii, deoarece această conduită este examinată în lumina
principiilor şi valorilor morale”.

Bioetica include etica medicală tradiţională şi merge chiar mai departe, analizând:
- aspectele etice ale tuturor profesiilor sanitare o cercetările comportamentale,
independent de aplicaţiile lor terapeutice
- aspecte sociale asociate cu politicile sanitare, medicina muncii, sănătate
internaţională, politicile de control demografic o problemele vieţii animale şi vegetale
în raport cu viaţa omului

Bioetica are ca finalitate analiza raţională a problemelor morale legate de


biomedicină şi de conexiunea lor cu dreptul şi cu ştiinţele umane. Direcţiile etice au o
finalitate aplicativă, prin orientarea ce ar putea fi imprimată, pe lângă comportamentul
personal şi dreptului şi codurilor deontologice profesionale viitoare.

Instrumentele de studiu ale bioeticii derivă din metodologia specifică


interdisciplinară care are trei dimensiuni:
a) dimensiunea epistemologică care constă în examinarea aprofundată şi
actualizată a naturii faptului biomedical
b) dimensiunea antropologică care constă în evidenţierea implicaţiilor pe
plan antropologic
c) dimensiunea aplicativă care constă în identificarea „soluţiilor” etice şi
a justificărilăr de ordin raţional în sprijinul acestor soluţii.

Bioetica a cunoscut până în prezent trei aspecte distincte:


a) bioetica generală - se ocupă de fundamentele etice şi tratează valorile şi
principiile originare ale eticii medicale şi sursele documentaristice ale bioeticii
(drept internaţional, legislaţie, deontologie). Aceasta constituie de fapt o adevărată
filozofie morală în partea ei fundamentală şi instituţională.

b) Bioetica specială - studiază marile probleme abordate sub profil moral, atât din
punct de vedere medical cât şi biologic: inginerie genetică, avort, eutanasie,
experimente clinice, etc. Acestea reprezintă mari tematici care constituie axa de
bază a bioeticii sistematice. Ele trebuie să fie rezolvate din perspectiva modelelor
şi fundamentelor pe care sistemul etic le consideră relevante şi justificative pentru
concepţia etică. Aceasta însă nu se poate disocia de concluziile bioeticii generale.

c) Bioetica clinică sau decizională analizează în mod concret în practica


medicală şi în cazul clinic, care sunt valorile în joc sau care sunt căile corecte
pentru a ajunge la o linie de conduită fără schimbarea acestor valori: alegerea sau
nu a unui principiu sau a unei criteriologii de evaluare va conditiona evaluarea

2
cazului. După părerea specialiştilor, nu se poate separa bioetica clinică de cea
generală, chiar dacă totdeauna sau aproape totdeauna cazurile concrete prezintă o
mare diversitate de aspecte de analizat.

BIOETICA ŞI DREPTUL DE A MURI –DEMNITATEA


MORŢII
În timp ce eutanasia înseamnă suprimarea vieţii sau practica medicală care
permite unor bolnavi incurabili moartea într-un mod lipsit de suferinţă, intenţionat şi
voluntar, demnitatea morţii presupune îngrijiri medicale care să facă nedureroase şi
confortabile ultimele zile de viaţă.
Întrucât în prezent nu sunt mijloace terapeutice care să înlăture total durerea,
mulţi suferinzi preferă să scurteze pe cât posibil perioada de suferinţă.
Termenul de eutanasie se utilizează şi în cazul nou-născuţilor cu afecţiuni sau
malformaţii congenitale grave, în legătură cu care se sugerează sistarea alimentaţiei
pentru a curma suferinţa bolnavului şi povara socială.
Din punct de vedere social este eutanasie şi lipsa acordării fondurilor necesare
pentru asistenţa medicală a bolnavilor cronici cu afecţiuni patologice care necesită
tratament medical îndelungat, costisitor până la sfârşitul vieţii.
Eutanasia poate fi clasificată după:
- mijloace utilizate;
- atitudinea bolnavului.
I. După mijloacele utilizate poate fi:
1. Eutanasia activă constă în acţiuni care au ca finalitate suprimarea vieţii din
milă, suprimare intenţionată care poate fi realizată de aparţinătorii sau apropiaţii unui
bolnav în mare suferinţă.
În această categorie ar putea fi încadrat şi suicidul asistat. Bolnavul este ajutat
de medic sau de un membru al familiei, prin punerea la dispoziţie a mijloacelor de
oprire a vieţii (medicamente, arme, etc.).
2. Eutanasia pasivă reprezintă suprimarea unui tratament corespunzător
prelungirii vieţii.
Din punct de vedere etic, mulţi consideră ambele categorii ca inacceptabile,
însă, deşi rezultatul este acelaşi, eutanasia pasivă este de multe ori acceptată şi juridic
şi medical.
În practica medicală, datoria de a menţine viaţa cu orice preţ intră în conflict
cu datoria de a alina durerea, care uneori nu poate fi realizată prin mijloace curente.
Eutanasia este acceptată în condiţiile stării de moarte cerebrală cu încetarea
ireversibilă a funcţiilor creierului şi EEG cu linie izoelectrică mai multe ore, în funcţie
de legislaţia ţării respective şi de posibilitatea donării de organe.
II. După atitudinea bolnavului, eutanasia poate fi:
1. Voluntară în condiţiile în care bolnavul are capacitatea de a aprecia
consecinţele şi solicită eutanasia.
Solicitarea bolnavilor incurabili de a li se opri atât tratamentul medicamentos
(chiar şi cel de susţinere a vieţii), cât şi a hranei şi hidratării artificiale, este o decizie
personală, luată în momentul în care, conştienţi fiind, nu mai pot suporta suferinţa.
Ulterior, dacă decesul întârzie, aceştia solicită eutanasia.
Asupra eutanasiei voluntare există păreri contradictorii. În timp ce unii au ca
argument principiul autonomiei bolnavului, care îi dă dreptul să decidă asupra
propriei morţi, alţii consideră că nu se poate renunţa la viaţă şi că acordarea
consimţământului asupra propriului deces este asemănătoare suicidului.

3
În plus, un contraargument al celor care nu acceptă eutanasia voluntară este
acela că, exprimarea dorinţei bolnavului de suprimare a vieţii poate fi pusă la îndoială
mai ales când este făcută în perioada exacerbării durerii sau într-un moment de
depresie maximă.
Pentru medicul care a primit consimţământul şi solicitarea de eutanasiere,
situaţia este deosebit de delicată. Datoria medicului este de a acţiona pentru apărarea
vieţii şi nu cea de a o suprima, chiar dacă bolnavul şi-a exprimat dorinţa în acest sens.
Dar, refuzul medicului de a da curs solicitării bolnavului dornic de a curma
viaţa în condiţii insuportabile, înseamnă nerespectarea autonomiei morale a acestuia,
aspect cu care mulţi medici nu sunt de acord.
Cei care sunt de acord cu solicitarea bolnavilor de a fi eutanasiaţi recomandă
totuşi ca aceasta să nu fie efectuată imediat după primirea solicitării bolnavului,
pentru a evita situaţia solicitării determinate de un imbold de moment, ce poate fi
urmat ulterior de o retractare a intenţiei.
2. Eutanasia involuntară este suprimarea vieţii fără consimţământul
bolnavului, cu toate că acesta are capacitate de a decide (uneori chiar existând şi
afirmaţia bolnavului că nu este de acord cu eutanasierea).
Eutanasia involuntară are la bază principii utilitariste, care încalcă principiul
autonomiei bolnavului.
3. Eutanasia non-voluntară se referă la cazurile în care starea sănătăţii
bolnavilor este atât de gravă încât sunt incapabili de a-şi exprima dorinţa în sensul
suprimării sau nu a vieţii.
În aceste situaţii, lipsa consimţământului dat de bolnav nu poate fi considerată
o încălcare a principiului autonomiei.
Demnitatea morţii
Dreptul de a muri este definit de mai multe principii:
I. Folosirea mijloacelor terapeutice
Dreptul de a muri (sau dreptul la moarte) nu trebuie să fie similar cu cel de a
solicita sau a-şi provoca moartea, dar decesul survenit după o lungă şi grea suferinţă
afectează acest drept.
În momentul morţii sau anterior acesteia, este necesar să fie protejată
demnitatea umană a bolnavului prin evitarea unui tratament medical abuziv, ce are
riscuri majore în special în ceea ce priveşte calitatea vieţii în perioada supravieţuirii,
asupra căruia bolnavul nu-şi poate da consimţământul.
Când decesul este inevitabil, cu toate mijloacele terapeutice avute la
dispoziţie, este permisă întreruperea tratamentelor care ar provoca o prelungire a vieţii
şi implicit a suferinţei, fără a fi întreruptă îngrijirea curentă a bolnavului (alimentaţia
şi hidratarea-artificială sau nu), aspirarea secreţiile din căile respiratorii superioare,
toaleta escarelor, etc. considerate tratamente normale.
În cazul unui bolnav în stadiul terminal al cărui deces este inevitabil, alături de
tratamentul normal sunt folosite tratamentele simptomatice (paleative), care se
adresează nu bolii de bază, care provoacă suferinţa, ci simptomelor de boală, şi în
primul rând diminuării durerii.
Dintre acestea frecvent folosite sunt:
- tratamente antialgice care reduc sau elimină senzaţia de durere;
- tratamentul infecţiilor secundare;
- tratamente de reechilibrare hidro-electrolitică şi nutriţională;
- oncoterapia paleativă (chirurgicală, radioterapică şi chimioterapică);
- psihoterapia.

4
Referitor la analgetice trebuie precizat că opiaceele folosite în boli canceroase
trebuie dozate proporţional cu intensitatea durerii, evitând ca doze prea mari să
constituie o adevărată eutanasie mascată.
Dacă tratamentele sus-menţionate sunt acceptate de marea majoritate a celor
care au datoria de a acţiona pentru vindecarea bolii şi prelungirea vieţii, nu acelaşi
lucru se poate spune despre tratamentele care au drept scop prelungirea vieţii cu orice
preţ (în sens real şi figurat-suferinţa bolnavului).
În faza unei come reversibile cu recuperare foarte probabilă, nici o măsură
terapeutică corespunzătoare nu trebuie exclusă; în schimb, în situaţia unei come
ireversibile când semnele clinice şi paraclinice constată moartea cerebrală iar EEG
repetat este cu linie izoelectrică, nu este obligatorie continuarea unui tratament
ineficace pentru bolnav şi costisitor pentru bugetul sanitar, creând speranţe iluzorii
aparţinătorilor şi prelungind o viaţă menţinută exclusiv artificial.

II. Informarea bolnavilor în faza terminală a bolii


Se referă la bolnavii capabili de a înţelege situaţia reală în care se află.
În acest sens trebuie respectate anumite criterii etice şi anume:
1. atât membrii familiei cât şi cei care îi acordă asistenţă medicală pacientului în
fază terminală, trebuie să prezinte bolnavului situaţia reală, aspect care
constituie o pregătire pentru o moarte demnă;
2. informarea bolnavului grav bolnav sau aflat într-un stadiu terminal al bolii
trebuie să se desfăşoare într-un mod deosebit, în cadrul unor relaţii
interpersonale în care, pe lângă comunicarea diagnosticului şi prognosticului
bolii, să se includă discuţii cu bolnavul privind solicitările acestuia; bolnavul
să nu rămână singur, să nu aibă impresia că este părăsit datorită sfârşitului care
este iminent şi apropiat în timp.
3. decizia de informare a bolnavului asupra stării de sănătate trebuie să ţină cont
de capacitatea acestuia de a accepta adevărul. Pregătirea psihologică este
deosebit de importantă, în special în cazul bolnavilor de cancer la care
adevărul trebuie făcut cunoscut în mod gradat, pentru a se evita apariţia unei
stări depresive greu de remis şi cu posibile consecinţe negative asupra
evoluţiei bolii.
În plus, datorită unor evoluţii imprevizibile în sens favorabil oferite de
domeniul medical, nu este indicat a se spulbera orice speranţă.
4. în directă legătură cu cele anterior consemnate, este obligatorie comunicarea
adevărului asupra bolii şi prognosticului acesteia, în special în situaţia în care
bolnavul trebuie să ia anumite decizii importante anterior decesului; de
asemenea trebuie să se respecte dreptul bolnavului de a se pregăti pentru o
moarte demnă.
În concluzie, din punct de vedere etic şi deontologic, medicul are datoria de a
trata corespunzător bolnavul dar şi aceea de a asista muribundul până în clipa
constatării decesului.
BIOETICA ŞI TEHNOLOGIILE DE FECUNDARE UMANĂ
Fecundarea înseamnă punerea în act a unei noi fiinţe, un nou individ. În cazul omului,
fecundarea este sinonimă cu procrearea. În schimb, un tip de intervenţie biomedicală
şi tehnică asupra procreării, nu poate fi evaluat la fel ca orice act fiziologic şi tehnic,
cum ar putea fi, de exemplu, dializa renală, care, neputându-se petrece în interiorul
organismului în manieră organică, este practicată în exterior, în mod artificial, fără ca
acest fapt să comporte în sine probleme etice.

5
Fecundarea sau procrearea umană este un act personal al cuplului şi are ca
rezultat un individ uman: aceasta aduce în discuţie responsabilitatea soţilor, structura
însăşi a vieţii conjugale şi cu atât mai mult destinul persoanei chemate să se nască.
Tema ţine de domeniul medical datorită unei raţiuni: tratarea eventualei
sterilităţi feminine sau masculine. Problema etică de clarificat este următoarea: până
la ce punct actul medical, intervenţia medicului sau a biologului are caracter de ajutor
terapeutic sau devine un act substituitv sau manipulator? A trata înseamnă a înlătura
obstacole, a ajuta desfăşurarea proceselor; nu înseamnă a se substitui responsabilităţii
persoanelor, în cazul acesta responsabilităţii cuplului, prin ceea ce acestuia îi este
propriu, exclusiv şi inalienabil.
De aceea, va trebui să ne întrebăm, pornind de la cunoaşterea posibilităţilor
deschise de ştiinţă şi de tehnică, până la ce punct fecundarea artificială în uter sau in
vitro intră în activitatea licită a biologului sau a medicului: aceasta implică o referire
centrală la valorile umane (persoana copilului pe cale de a se naşte, natura căsătoriei)
care sunt chemate în cauză. Soluţia etică poate arunca o lumină chiar şi asupra
problematicii sociale şi juridice deschise de acest tip de intervenţie medico-biologică.
Bioetica este chemată în cauză plenar şi legitim.
În contextul actual al aplicaţiilor ştiinţifice şi tehnice, se impune mai mult ca
oricând să se facă distincţie între ceea ce din punct de vedere tehnic este posibil - şi
chiar util - şi ceea ce din punct de vedere moral este licit. Mai mult, este vorba de un
punct esenţial al comportamentului cuplului şi al medicului, unde moralitatea trebuie
să se bazeze pe criterii de obiectivitate etică şi nu doar pe simpla intenţionalitate.

BIOETICA ŞI AVORTUL
Avortul reprezintă eliminarea produsului de concepţie din cavitatea uterină în
primele 6 luni de sarcină.
El poate fi spontan, datorat unor tulburări morfo-funcţionale ale gravidei, sau
voluntar.
În privinţa avortului voluntar, acesta poate fi practicat de către medicii
specialişti, la solicitare, în ţările în care legea o permite sau de către persoane
neautorizate, în general în mod empiric, acesta din urmă fiind ilegal.
Din punct de vedere bioetic, se pune problema dacă embrionul reprezintă o
viaţă umană individualizată din momentul fecundării şi dacă reprezintă, care sunt
situaţiile în care poate fi acceptată etic întreruperea voluntară a sarcinii.
Cu toate că se admite faptul că avortul voluntar este, în principal, o problemă a
familiei, comportamentul specialiştilor la care se apelează nu este de neglijat.
Astfel, trebuie analizate următoarele aspecte:

1. Realitatea biologică a embrionului


Pătrunderea spermatozoidului în ovul, fuziunea celor doi gameţi ai părinţilor,
duce la formarea zigotului-o nouă entitate biologică. Fiecare din cei 2 gameţi conţine
23 de cromozomi, adică jumătate din patrimoniul genetic al celulelor somatice din
organismul părinţilor, cu o informaţie genetică diferită calitativ de celulele somatice
din organismul părinţilor.
În momentul fuziunii celor 2 gameţi, cele 23 de perechi de cromozomi
reprezintă o combinaţie nouă calitativ, numită genotip, un nou proiect-program
individualizat, care se construieşte pe sine.
Autonomia nu este absolută, deoarece există o dependenţă extrinsecă
referitoare la pregătirea uterului matern pentru nidare şi pentru dezvoltare ulterioară,
care asigură aportul nutritiv necesar şi oxigenarea.

6
Dependenţa extrinsecă a embrionului este comparată cu cea a adulţilor faţă de
mediul înconjurător, alimentaţie, etc., de aceea embrionul nu poate fi considerat un
segment (o parte) a organismului matern.
Fertilizarea in vitro demonstrează că unirea gameţilor şi dezvoltarea
embrionului se pot realiza într-un mediu adecvat prin mecanisme autoconstructive.

2. Caracterul uman al embrionului


După fecundare şi fuziunea celor două patrimonii genetice, unul de orgine
maternă iar celălalt de origine paternă, autogeneza embrionului are loc în stadii
succesive conform unei legi biologice individualizate şi controlate.
Până în ziua a 14-a nu este recunoscut caracterul uman al embrionului,
deoarece după a 14 a zi apare linia primitivă, care reprezintă începutul dezvoltării
individuale a embrionului diferenţiat de ţesuturile de protecţie şi nutritive, majoritatea
cercetătorilor acceptă că până în ziua a 14-a embrionul poate fi utilizat în scopuri
experimentale, deci înainte ca oul fecundat fixat între ziua a 6-a şi a 9-a să fie acoperit
de ţesut endometrial.
De asemenea, diviziunea gemelară monoovulară (împărţirea zigotului în mod
accidental, înainte de stadiul de 64 de celule) ca şi hibrizarea (contopirea a 2 celule
fecundate) în faze de dezvoltare apropiate, înainte de nidare (fixare), sunt posibile
până la sfârşitul celei de a 2-a săptămâni, după care evoluţia este autonomă în condiţii
normale.
În concluzie, entitatea nou concepută are o realitate biologică proprie şi bine
determinată; este un individ total uman în dezvoltare, care automat, clipă de clipă, fără
nicio discontinuitate construieşte propria formă, realizând, printr-o activitate
intrinsecă, un plan proiectat şi programat în genomul său.
Ca urmare, fiind un organism uman în dezvoltare, embrionul trebuie respectat
ca oricare om şi este imoral să se accepte că gravida are dreptul să dispună după bunul
ei plac de soarta acestuia.
Din punct de vedere etic şi religios, avortul voluntar este condamnat.
Dar atât timp cât realitatea demonstrează că avortul ilegal se practică (empiric
sau clandestin de către specialişti), mulţi specialişti consideră necesară reglementarea
legală a avortului, ca un fel de lege de prevenire.
Prevenirea ar consta în diminuarea numărului de avorturi ilegale, practicate de
obicei în condiţii de stress şi frecvent fără dotările necesare şi care pot fi urmate de
complicaţii nocive pentru gravidă, precoce sau tardive.
Problema legalizării avortului este încă de actualitate şi probabil va fi şi în
viitor.
Solicitarea şi acceptarea avortului rămân o problemă de conştiinţă întrucât stau
în calea naşterii unei vieţi omeneşti în curs de dezvoltare.
Unii autori încearcă să diminueze statutul biologic al embrionului,
considerându-l a nu fi o realitate şi o demnitate umană, deci o persoană umană, ci
numai o realitate posibil umană, fără a fi dotată cu o conştiinţă autoconştientă, de
aceea suprimarea vieţii, adică avortul, nu ar produce suferinţă.
Contestatarii acestei teorii afirmă că aprecierea ar trebui extinsă şi la copii în
primii ani de viaţă, la retardaţii mintali gravi şi la bolnavii aflaţi în comă.
Unele curente filozofice tind spre negarea metafizicii sau afirmă că este
irelevantă, în acest sens ei considerând că singurul criteriu de recunoaştere a
personalităţii sau individualităţii umane este posibilitatea examinării
comportamentului uman, ceea ce este exclus la făt, cel puţin o anumită perioadă.

7
Referitor la comportamentul uman al embrionului, sociologii vorbesc despre o
relaţie socială (cu originea în psihanaliză-în special cea de tip freudian), care din
punct de vedere ştiinţific nu poate fi negată, persistând uneori până la vârsta adultă.
De asemenea, din punct de vedere psihofizic, relaţia embrion-mamă este
ilustrată prin multiplele modificări care survin în organismul gravidei.
Aşa încât, filozofic vorbind, nu realaţia embrion-mamă dovedeşte existenţa
unei individualităţi umane ci existenţa individualităţii umane face posibilă relaţia
interpersonală.
Unii psihologi consideră că perceperea personalităţii este dependentă de
percepţia unei imagini umane.
Problema în discuţie, încă nerezolvată, este dacă părinţii trebuie să recunoască
embrionul ca viaţă umană şi nu de a face să depindă viaţa umană de recunoaştere.
Există şi încercarea de a introduce conceptul de calitate a vieţii, în sensul unei
dezvoltări normale a embrionului dar în acest sens există pericolul unei aprecieri din
punct de vedere selectiv:
- din punctul de vedere al embrionului, suprimarea celor purtători de anomalii,
deficienţe;
- din punctul de vedere al părinţilor: raţiuni economice, tulburări psihice ale
cuplului.
Concluzia filozofică care rezultă din cele consemnate mai sus, este că din
punct de vedere biologic şi uman embrionul are valoarea proprie persoanei umane.
Concluzia etică este că ovulul fecundat, zigotul şi embrionul reprezintă o
identitate umană în formare şi este condamnabilă orice acţiune de suprimare sau
alterare a integrităţii.

3. Avortul terapeutic
Termenul de terapeutic este impropriu întrucât prin avort nu se tratează sau
îndepărtează un fragment dintr-un organism sau organ bolnav ci se elimină un
embrion (presupus sănătos), pentru a nu se agrava o afecţiune patologică de care
suferă gravida, agravare care în anumite cazuri ar putea fi urmată de decesul mamei.
Deci în asemenea situaţie sarcina constituie un pericol pentru sănătatea şi viaţa
gravidei.
S-a acceptat o singură excepţie şi anume avortul indicat, în situaţia în care
evoluţia embrionului este compromisă de o tumoră uterină, dar care nu ridică nicio
problemă din punct de vedere etic.
Există şi situaţii în care avortul poate agrava o afecţiune patologică cronică a
gravidei mai mult decât însăşi menţinerea sarcinii (boli cardiace, renale); în astfel de
cazuri este recomandată menţinerea sarcinii sub tratament şi control medical de
specialitate permanent.
Progresul medicinii şi al asistenţei medicale impune o analiză riguroasă a
afecţiunilor patologice care în prezent reprezintă pentru gravidă o indicaţie de avort
terapeutic.
Multe dintre boli, în special în stadiile de început, pot beneficia de tratament
medical corespunzător care să permită menţinerea sarcinii fără riscuri pentru gravidă,
o excepţie constituind-o tumorile localizate la nivelul aparatului genital.
Situaţiile mai frecvent întâlnite în care se poate considera că sarcina reprezintă
o circumstanţă agravantă sunt:
- condiţiile social-economice precare, ce pot influenţa starea psihică a gravidei
dar şi a restului familiei, mai ales în cele cu mulţi copii. Etic, acestea nu ar
trebui să reprezinte o motivaţie şi ar fi necesar ca autorităţile publice să

8
sprijine aceste familii prin oferirea unui nivel minim al condiţiilor social-
economice necesare pentru creşterea şi educaţia copilului;
- afecţiuni patologice ale gravidei cu agravare permanentă;
- afecţiuni patologice care pun în pericol viaţa femeii în situaţia unei sarcini şi
necesită o alegere între sacrificarea mamei sau a copilului.
Pentru limitarea cazurilor de avort terapeutic la femeia deţinătoare de afecţiuni
patologice acute sau la cele cu afecţiuni cronice, este necesară o politică sanitară
canalizată în special către profilaxie şi spre acordarea în timp util de asistenţă
medicală corespunzătoare.
Conflictul dintre viaţa mamei şi a fătului, atunci când impune alegerea de a
sacrifica viaţa mamei sau a fătului, determină o adevărată dramă.
Există două aspecte:
- menţinerea sarcinii poate determina decesul mamei dar şi al copilului, în
schimb avortul terapeutic ar salva mama;
- menţinerea sarcinii poate determina decesul mamei dar este posibilă salvarea
copilului.
Normele etice prevăd printre altele că datoria medicului este aceea de a apăra
viaţa mamei şi a copilului. În acest sens, avortul nu poate fi considerat un mijloc
terapeutic, nici măcar în situaţia salvării altei vieţi.
Dacă decesul mamei este iminent se va încerca salvarea fătului prin operaţie
cezariană.
În situaţia în care fătul nu a atins un stadiu care să-i permită supravieţuirea
postpartum şi mama se află în moarte cerebrală este necesară menţinerea în viaţă a
mamei în mod artificial până ce fătul atinge un grad de maturizare care să-i permită
supravieţuirea în afara organismului matern.

Formele mascate de avort


Sunt reprezentate de produse farmaceutice şi tehnici de control a naşterilor
care produc:
- uciderea fătului în uterul matern;
- împiedicarea ovulului fecundat să se nideze în uter (interceptive);
- oprirea în evoluţie a sarcinii după fixarea embrionului în uter
(contragestative).
Acestea sunt denumite impropriu contraceptive.
De altfel, şi medicamentele propriu-zis contraceptive pot fi considerate
ameninţători la adresa vieţii.

Prevenirea avortului spontan


Avortul spontan se poate produce din cauze materne, fetale şi cauze legate de
mediu.
În privinţa cauzelor materne, acestea pot fi:
- locale: malformaţii uterine, sinechii, fibroame,
- endometriale şi generale: malformaţii, infecţii, afecţiuni sau tulburări psihice.
Cauzele fetale sunt de obicei factori cromozomiali şi autoimunitari.
Referitor la cauzele de mediu (cel de viaţă şi de la locul de muncă) este de
datoria fiecărui individ dar şi a întregii societăţi să încerce remedierea lor.
Pentru cauzele materne şi fetale este necesar un examen medical complex
multidisciplinar al cuplului şi un tratament medical corespunzător, dacă este posibil.