Sunteți pe pagina 1din 85

CAPITOLUL I

1.1. Introducere

În doctrina franceză, încă din anul 1937, marii civilişti afirmau că trăim din ce în
ce mai mult contractual. Această afirmaţie este valabilă cu atît mai mult astăzi, când
asistăm la o expansiune a fenomenului contractual, atât în materie civilă, cât, mai ales, în
domeniul relaţiilor de afaceri, comerciale. Dacă în materie comercială necesităţile găsirii
unor noi pieţe de desfacere au impus soluţii ingenioase de adaptare a instrumentelor
tradiţionale, în domeniul dreptului civil în general, soluţiile clasice prevăzute în
principalul izvor de drept- Codul civil de la 1864- sunt încă viabile în mare măsură1.
Cu toate acestea, o serie de relaţii sociale mai „sensibile” au impus legiuitorului,
încă din primele decenii ale acestui secol, să elaboreze norme juridice aparte, derogatorii
de la dreptul comun al contractelor, care au dus uneori chiar la crearea unor noi ramuri de
drept, desprinse din dreptul civil. Astfel sunt, de exemplu, dreptul muncii, dreptul
transporturilor, dreptul asigurărilor.
Dreptul special al contractelor este un corp de reguli care guvernează contractele
uzuale. El fixează regulile speciale care organizează contractele cele mai frecvente, prin
care oamenii schimbă bunuri sau îşi fac servicii.
Legiuitorul român indică, în mod exemplificativ, care sunt drepturile locatorului,
ce obligaţii are depozitarul, cum se poate constitui aportul într-o societate civilă. Prin
dispoziţii supletive se oferă modele de contracte, iar uneori prin dispoziţii imperative se
impun modele de contracte.
Teoria generală a obligaţiilor propune reguli comune tututror contractelor. Ea
prezintă astfel o perspectivă abstractă, enunţând regimul aplicabil oricărui contract.
Dreptul contractelor speciale este mai elaborat şi înainte de toate mai concret
decât teoria generală a obligaţiilor: el explică principalele clauze ale unui anumit număr
de contracte, creionând astfel cadrul esenţial. Reglementarea din lege le dă un conţinut
preconstituit, permiţând părţilor să personifice cu uşurinţă contractul şi să-l adapteze

1
Camelia Toader, Drept civil. Contracte speciale, Ediţia 2, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 1.

1
scopului urmărit. Este suficient ca o persoană să spună: „vând casa mea acelei persoane
care acceptă şi la acel preţ” pentru a cunoaşte care vor fi consecinţele juridice ale
încheierii acestui contract2.
Dreptul contractelor ar părea că se constituie din trei categorii succesive de reguli,
mergând de la cele mai generale până la cele particulare: întâi teoria generală a
obligaţiilor; apoi regulile aplicabile contractelor speciale; şi nu în ultimul rând reguli
pentru fiecare contract în parte, ale cărui clauze sunt stabilite de părţi. În ansamblu se
poate afirma că materia contractelor este eterogenă, uneori fiind greu de găsit regula
aplicabilă. Se impune, totuşi, observaţia că în dreptul specializat al contractelor se poate
identifica un fond permanent, care se transmite din generaţie în generaţie, cum ar fi
locaţiunea, mandatul, vânzarea; apoi găsim un adaos mobil, a cărui importanţă creşte, mai
ales în relaţiile de afaceri, care conduce la apariţia unor contracte inedite şi la dificultăţi
originale. Dreptul special al contractelor este rodul libertăţii contractuale, al imaginaţiei
părţilor, care răspunde însă şi unor noi nevoi de ordin economic, precum şi evoluţiei în
mai multe domenii, în special cel tehnic. De aceea se poate spune că este una din sferele
dreptului cea mai aproape de realităţi, cea mai concretă, chiar dacă apelează la noţiunile
abstracte ale dreptului obligaţiilor.
În realitate, opoziţia dintre teoria generală a contractului şi statutul special al
diferitelor contracte nu este radicală. Aceasta, deoarece legea poate avea o precizie mai
mare sau mai mică, în sensul de a se limita la reguli abstracte sau poate impune un
contract-tip părţilor.
O altă problemă foarte importantă în drept şi în materia contractelor o reprezintă
calificarea. Pornind de la constatarea că dreptul constituie în fapt un ansamblu limitat de
reguli, în timp ce viaţa naşte o infinită varietate de fapte, se impune necesitatea calificării,
a încadrării fiecărui contract individual încheiat de părţi cu scopul de a determina regimul
juridic aplicabil.
Calificarea presupune un dublu demers: pe de-o parte, determinarea elementelor
juridice caracteristice unui tip de contract ( ceea ce caracterizează contractul de depozit
este obligaţia de pază, donaţia este caracterizată de existenţa intenţiei de a face o
liberalitate, caracteristic vânzării este stabilirea unui preţ drept echivalent al transferului

2
Idem, p. 3.

2
proprietăţii asupra unui bun sau drept.,etc.). Pe de altă parte, trebuie determinate concret
circumstanţele de fapt din fiecare contract, care corespund acestor elemente de drept.
Uneori, părţile intitulează într-un anume fel convenţia încheiată, deşi din conţinutul
acesteia rezultă că acesta corespunde unui alt tip de contract. Uneori, această calificare
inexactă dată de părţi contractului se datorează ignoranţei, în timp ce alteori în mod
intenţionat părţile ascund adevărata intenţie, voind să eludeze o regulă imperativă. În
virtutea rolului său activ şi a menirii sale, judecătorul, trebuie să califice contractul
potrivit naturii sale reale. Calificarea, din punct de vedere al procedurii civile, este o
problemă de drept, care poate forma motiv de recurs. Un criteriu esenţial în calificarea
unui contract este determinarea obligaţiei caracteristice. Astfel, dacă se poate identifica
un element principal (realizarea unei machete cu materialul procurat de cel care execută),
contractul va fi calificat potrivit elementului principal (în acest caz, antrepriză), chiar
dacă conţine şi elemente ale unui contract (vânzare), prin aplicarea regulii accesorium
sequitur principale. În orice caz, o calificare nu poate fi cumulativă. Dificultăţile de
calificare conduc în cazurile extreme, în care este imposibil de încadrat contractul într-o
categorie preexistentă, la denumirea lui de contract sui generis.
Apoi se va pune problema interpretării contractului, astfel încât să se determine cu
adevărat ceea ce părţile au dorit, dincolo chiar de termenii folosiţi. Interpretarea
contractelor se face, conform dispoziţiilor din Codul civil, după intenţia comună a
părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor folosiţi. Aşadar, judecătorul, pentru
interpretarea contractului, trebuie să facă o adevărată cercetare de ordin pshihologic. Este
de reţinut faptul că este susceptibil de interpretare numai un contract imprecis formulat,
nu şi unul clar. Contractele clare şi complete trebuie executate ca atare, iar rolul
judecătorului, în caz de litigiu, se rezumă la a ordona executarea lor. O altă regulă de
interpretare importantă este conţinută de art. 979 C. civ.:”Termenii susceptibili de două
înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai mult cu natura contractului”.
Această sintagmă „natura contractului” îl obligă pe interpret să se întoarcă la tipologia
legală a contractelor. Aşadar, pe lângă criteriul psihologic intervine şi un criteriu obiectiv.
Aceeaşi idee o regăsim în dispoziţiile art. 984 şi art. 985 C. civ.; ambele indică
interpretului să se refere la materia contractului: fie prin restrângerea înţelesului

3
termenilor aparent generali (art. 984) sau, dimpotrivă, prin lărgirea înţelesului termenilor
aparent restrictivi (art. 985).
Esenţial pentru succesul acestui demers de calificare şi apoi de interpretare este
aplicare principiului specialia generalibus derogant. Dacă o anumită problemă nu este
reglementată în mod special sau nu îţi găseşte soluţia în chiar clauzele contractului,
pentru rezolvarea acesteia se va recurge mai întâi la regulile din partea generală a
dreptului obligaţional, fie la cele aplicabile tuturor contractelor, fie la cele aplicabile unei
anumite categorii de contracte (sinalagmatice, cu titlu gratuit, etc). Este de principiu că în
asemenea ipoteze nu se va apela la normele special instituite pentru un alt contract,
asemănător.
Uneori, pentru corecta calificare a unui contract se face apel şi la o distincţie
tradiţională, tripartită. Astfel, unele obligaţii sunt de esenţa contractului, în sensul că în
absenţa lor contractul nu ar putea subzista (obligaţia locatorului de a plăti chirie); alte
obligaţii sunt numai de natura unui contract, anume cele pe care contractul le cuprinde,
chiar dacă părţile nu le-au explicat în mod expres (astfel cum prevede art. 970 teza finală
C. civ.: „Convenţiile obligă nu numai la ceea ce este prevăzut expres în ele, dar la toate
urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”). Acestea din urmă
pot fi excluse de părţi, fără ca prin aceasta contractul să fie descalificat. Mai există
obligaţii pur accidentale, inserate de părţi printr-o clauză particulară. În procesul de
calificare, obligaţia „fundamentală” dintr-un contract este luată în considerare în
jurisprudenţă din punct de vedere al cauzei.
În principiu, dreptul civil este dominat de principiul autonomiei de voinţă, cu
corolarul său - libertatea de a contracta. Găsindu-şi chiar temeiul constituţional prin
interpretarea art. 135 alin.(1) şi alin. (2) lit. a) din Constituţia României, libertatea de a
contracta se manifestă sub dublu aspect: libertatea de a încheia sau nu un contract,
libertatea de a astabili condiţiile de fond şi formă ale contractului.
În general, regulile din Codul civil erau şi au rămas supletive; ele nu se aplică
decât dacă părţile nu au prevăzut altfel, cum ar fi în materia transferării proprietăţii şi a
riscurilor, a garanţiei, a clauzelor de răspundere. Majoritatea regulilor recent adoptate însă
sunt imperative, mai ales în ceea ce priveşte protejarea consumatorilor. Se poate de accea

4
afirma că dreptul contractelor speciale a devenit un amestec instabil de direcţionare şi de
protecţie.
Expresie a acestei libertăţi este şi existenţa şi acceptarea, în afara contractelor
numite (expres reglementate şi denumite de legiuitor), a contractelor nenumite, a căror
denumire şi al căror conţinut sunt determinate de părţile contractante, nefiind
reglementate expres prin dispoziţiile din Codul civil sau prin dispoziţii cuprinse într-o
altă lege civilă. Libertatea aceasta de a crea nu este însă lipsită de riscuri uneori, căci un
contract „confecţionat” după „gustul” părţilor este lipsit de orice referinţă legală, în afara
celor de la materia generală a validităţii şi executării convenţiilor. De aceea este
recomandabil ca, la încheierea oricărui contract, părţile să apeleze la sfatul unui jurist sau
măcar să prevadă cu atenţie care sunt obligaţiile pe care şi le asumă şi cum pot rezolva
incidentele care se pot ivi.

1.2. Istoric. Despre contracte.

Noţiunea de contract, pentru a desemna o convenţie creatoare de obligaţii, nu a


apărut în sursele juridice şi literare decât în secolul I d. Hr. La origine, contractul avea
configuraţia unei convenţii îmbrăcată în forme solemne, prevăzute de lege şi făcute în
conformitate cu dispoziţiile din lege. Doar acordul voinţelor nu genera efecte juridice
conform principiului ex nudo pacto actio non nascitur (din simple pacte nu se nasc
acţiuni). Spre sfârşitul Republicii, dând expresie unor necesităţi economice stringente, se
înlătură treptat formalismul juridic prin procedee indirecte, pentru ca în epoca clasică să
apară contracte noi formate prin simplul acord de voinţă al părţilor. De asemenea,
contractele erau la început rezervate numai cetaţenilor romani, pentru ca apoi, prin
înrâurirea dreptului ginţilor să ajungă apanajul oricărui cetăţean liber3.
La început, convenţia putea da naştere unui contract numai dacă acordul de voinţă
se încheia în anumite forme solemne, fie prin formele prescrise pentru mancipaţiune la
contractul de împrumut de bani numit nexum, fie prin întrebarea solemnă pusă de creditor
şi răspunsul concudent al debitorului la contractul verbal numit stipulatio, fie prin

3
Vasile Val Popa, Drept privat roman, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p.405.

5
înscrierea sumei datorate în registrul de casă al creditorului cu consimţământul
debitorului, cum se obişnuia în contractele zise litterale4. Spre sfârşitul Republicii, au
apărut, ca şi contracte investite cu acţiuni, şi anumite convenţii la care formalismul s-a
redus la o simplă predare a lucrului sau a dispărut cu totul. Astfel, alături de vechile
contracte au apărut încă patru convenţii care devin obligatorii prin predarea lucrului :
mutuum (împrumutul de bani sau alte bunuri fungibile), commodatum (împrumutul
gratuit al unui lucru determinat), depositum (păstrarea gratuită a unui lucru aparţinând
unui străin), şi pignus sau amanetul, gajul. Toate aceste contracte enumerate se numesc
reale pentru că iau naştere numai cu îndeplinirea formalităţii tradiţiei lucrului. La aceste
contracte cu formalism simbolic s-a adăugat categoria contractelor consensuale la care
formalismul a dispărut cu totul, pentru încheierea lor fiind necesară şi suficientă doar
concordanţa voinţei părţilor.
Codul civil defineşte sintetic în art. 942 contractul ca fiind: „ acordul între două
sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”. În
încercarea de a completa definiţia dată de C. civ. contractului, doctrina a elaborat anumite
definiţii care încearcă evidenţieze trasăturile esenţiale ale contractului. Astfel, doctrina a
definit contactul ca fiind: „acordul de voinţă între două sau mai multe persoane în scopul
de a produce efecte juridice, având ca obiect naşterea, modificarea sau stingerea unui
raport juridic patrimonial”5.
Principalul izvor al obligaţiilor este contractul. Esenţa acestuia, elementul său
specific, este acordul de voinţă al părţilor, voinţa lor juridică. Prin acord de voinţe se
înţelege întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe individuale caracterizate prin
intenţia celor ce la exprimă de a produce efecte juridice6.
Contractul, ca izvor de obligaţii, se constituie într-o categorie juridică foarte largă
şi diversificată ce înglobează varii specii7.
Între această categorie juridică generală şi diferitele specii de contracte ce o
alcătuiesc, pentru o caracterizare optimă a fiecărei specii, este necesară interpunerea unei
clasificări întemeiată pe diferite criterii generale. În funcţie de aceste criterii orice

4
Vladimir Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 352-353.
5
P.I. Demetrescu, Drept civil-Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966,
p. 27
6
Juanita Goicovici, Acordul de principiu, Revista Dreptul, nr. 4/2002, p. 47.
7
Vladimir Hanga, Principiile dreptului privat roman, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 97

6
contract analizat va fi inclus într-un anumit tip, căruia îi va fi aplicabil un anumit regim
juridic. În sensul stabilirii acestui regim juridic aplicabil fiecărui contract se manifestă
importanţa clasificării contractelor.
Literatura juridică cunoaşte mai multe criterii de clasificare a contractelor, printre
care voi enumera: modul de formare – contracte consensuale, reale şi solemne, conţinutul
contractului – sinalagmatice (bilaterale) şi unilaterale , sensul urmărit de părţi - contracte
cu titlu oneros, contracte comutative, contracte aleatorii şi contracte cu titlu gratuit,
liberalităţi sau dezinteresate, după efectele produse, modul (durata) executării,
nominalizarea în legislaţia civilă - contracte numite şi contracte nenumite, în funcţie de
corelaţia existentă între contracte, ş.a.m.d.
Contractul care face obiectul prezentei lucrări este nenumit, deoarece nu se bucură
de o consacrare legală şi aleatoriu, pentru că părţile nu cunosc de la început întinderea
prestaţiilor la care se obligă.
Denumirea de „contract aleatoriu” este strâns legată de cuvântul „alea” şi
„aleatorius” din limba latină, ultimul preluat de limba franceză - „aléatoire”.
Adjectivul „aléatoire” adăugat substantivului „contrat” a mijlocit desemnarea
unei anumite categorii de contracte: „des contrats aléatoires”. Sintagma „des contrats
aléatoires” desemnează categoria contractelor aleatorii în opoziţie cu categoria juridică a
contractelor comutative.
Codul civil român de la 1864 fiind o copie cvasifidelă a Codului civil francez de
la 1804, a preluat sintagma „contracte aleatorii” din limba franceză, urmărind acelaşi
lucru: să desemneze o anumită categorie de contracte, spre a o deosebi de o altă categorie
de contracte (aleatorii şi comutative). În acest fel s-a adoptat criteriul cunoaşterii sau
necunoaşterii de la început, din momentul încheierii contractului, a prestaţiilor la care
părţile se obligă, pentru a distinge între contractele comutative şi contractele aleatorii8.
Codul civil se referă în art. 947 la contractul aleatoriu pe care îl defineşte prin
existenţa unui echivalent care depinde, pentru una sau toate părţile, de un eveniment
incert. O definiţie mai cuprinzătoare este însă dată de art. 1635, conform căreia
„Contractul aleatoriu este convenţia reciprocă ale cărei efecte, în privinţa beneficiilor şi a

8
Roberta Niţoiu, Teoria generală a contractelor aleatorii, Ed. All Beck, Bucureşti , 2003, p. 13-14.

7
pierderilor pentru toate părţile sau pentru una sau mai multe din ele, depinde de un
eveniment incert”9.
Contractele aleatorii au o natură foarte variată.
Elementele comune care le disting constau din incertitudinea producerii
evenimentului viitor, dorit şi aşteptat de părţi.
În absenţa acestei incertitudini pentru ambele părţi, respectiv şansa de câştig şi
pierdere corelativă pentru cealaltă parte, nu se poate vorbi de existenţa contractului
aleatoriu.
Indiferent de această particularitate, contractul aleatoriu este consensual şi oneros.
Este consensual ca urmare a naşterii lui prin simplul acord de voinţă a părţilor şi este
oneros deoarece reprezintă pierderea suferită de una din părţi la producerea
evenimentului viitor. Acest echivalent al obligaţiei uneia dintre părţi, în cazul contractului
aleatoriu este, pentru cealaltă parte, riscul asumat, care a adus un avantaj
cocontractantului.
Contractul aleatoriu are, din acest punct de vedere, anumite elemente care îl
apropie de contractul comutativ. De altfel, art. 947 C. civ., se ocupă atât cu definirea
contractului comutativ, în primul alineat şi în alineatul următor cu contractul aleatoriu.
Codul civil reglementează în art. 1635 următoarele patru contracte aleatorii:
contractul de asigurare; contractul de împrumut nautic; jocul şi prinsoarea, precum şi
contractul de rentă viageră.
Făcând parte din categoria contractelor aleatorii, contractul de întreţinere se
aseamănă cu cele patru contracte reglementate de legiuitor, urmând a-i fi aplicabile
regulile şi principiile corespunzătoare care guvernează aceste contracte.
Caracterul nenumit al contractului de întreţinere a dat naştere la o serie de
întrebări în legătură cu chestiunile de drept care se pun, tocmai pentru că acest contract
nu are o reglementare jurdică proprie. În continuare, voi prezenta câteva situaţii care
atrag atenţia:
a) pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere asumate prin contractul de
întreţinere se pune întrebarea: se apelează la dispoziţiile art. 1020-1021 C. civ. care lasă
facultatea creditorului să ceară executarea ori să ceară rezoluţiunea sau rezilierea, după

9
Raul Petrescu, Principalele contracte de drept civil, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 110.

8
caz, pentru neexecutare10 sau se apelează la dispoziţiile art. 1647 C. civ. 11 care interzic
rezoluţiunea contractului pentru neexecutare? Altfel spus, se pune întrebarea care din cele
două reglementări se aplică. Literatura de specialitate din ţara noastră 12 a ajuns la
concluzia că se aplică cu prioritate regulile generale din materia dreptului obligaţiilor, cu
motivaţia că o reglementare prevăzută pentru cel mai înrudit contract numit se înfăţişează
a fi una specială şi, deci, este aplicabilă numai acelui contract, soluţie îmbrăţişată şi de
practica judecătorească13.
În acelaşi timp, practica judecătorească14 a statuat că, datorită caracterului
alimentar al prestaţiei la care se obligă debitorul în contractele cu obligaţie de întreţinere,
obligaţie cu executare succesivă, termenele stipulate pentru executare au caracter esenţial,
debitorul aflându-se de drept pus în întârziere, de unde decurge posibilitatea creditorului
de a cere rezilierea, fără a se mai putea acorda debitorului un termen de graţie.
b) întrebarea dacă acţiunea în reziliere a contractului de întreţinere, poate sau nu
poate fi intentată de moştenitorii creditorului întreţinerii s-a pus în practica instanţelor. În
această privinţă s-a considerat că dreptul de întreţinere este un drept personal şi, în
consecinţă, nu poate fi transmis pe cale succesorală, el fiind considerat a fi fost stins la
moartea creditorului. De aici rezultă că, după moartea beneficiarului, moştenitorii nu pot
cere să fie şi ei întreţinuţi.
Mai rezultă că, din cauza caracterului personal al creanţei de întreţinere, nu se
poate ajunge la concluzia că a dispărut caracterul patrimonial al acţiunii în rezilierea
contractului pentru neexecutare, sancţiune a cărei menire este chiar de a restabili
echilibrul patrimonial al părţilor. Soluţia se întemeiază pe bunul motiv că temeiul juridic
al obligaţiei uneia dintre părţi se găseşte în obligaţia celeilalte părţi contractante15.

10
Dispoziţiile art. 1020 C. civ. prevăd: „Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele
sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său” , iar dispoziţiile art. 1021 C. civ.
stipulează: „Într-acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu
s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă parte a executa convenţia, când este posibil sau să-i
ceară desfiinţarea, cu daune-interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după
circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.”
11
„Singura neplată a termenelor expirate a renditei nu dă drept celui în a cărui favoare este înfiinţată să
ceară întoarcerea capitalului sau reintrarea în posesiunea fondului înstrăinat. El are numai dreptul de a face
să se sechestreze ori să se vândă averea debitorului său şi a cere ca, neconsimţind debitorul, să se regleze,
din produsul vinderii, o sumă suficientă spre plata termenelor”.
12
Camelia Toader, op. cit., p. 304.
13
A se vedea Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 2213/1956, în Culegere de decizii, 1956, p. 133-134.
14
A se vedea, în acest sens, Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 525/1956, în Culegere de decizii, 1956, p. 144.
15
Roberta Niţoiu, op. cit., p.250-252.

9
Cum lucrurile decurg unele din altele şi în speţă, din precizările făcute deja
decurge următoarea concluzie: partea din contractul de întreţinere care nu şi-a executat
obligaţia nu poate păstra echivalentul prestaţiei efectuate de cocontractant în patrimoniul
său, pentru că s-ar ajunge la obţinerea unui beneficiu fără just temei, ceea ce nu este
îngăduit.
Pe de altă parte, beneficiarul întreţinerii va redobândi dreptul de proprietate
asupra bunului înstrăinat, ca efect al rezilierii pentru neexecutare. Cu toate că beneficiarul
redobândeşte dreptul de proprietate asupra lucrului înstrăinat prin contractul de întreţinere
ca urmare a realizării acestuia, întreţinerea prestată de către debitor nu se restituie, tocmai
datorită caracterului aleator al contractului.
c) contractul de întreţinere are caracter oneros, el nu poate fi considerat o
liberalitate, chiar atunci când creditorul care a înstrăinat lucrul se află la o vârstă înaintată
sau este bolnav, prevăzându-se astfel care va fi sfârşitul său.

1.3. Principii şi reguli generale în materia contractelor

Izvor de obligaţii civile, contractul asigură haină juridică celor mai variate legături
între oameni, de la cele mai simple, care datorită valorii obiectului lor aparent
neînsemnate, par atât de fireşti şi fără dificultăţi de ordin juridic oricărui subiect de drept,
până la cele mai complexe16.
S-a spus pe bună dreptate, că suntem în prezenţa unei instituţii juridice, de cea
mai mare importanţă prin frecvenţa, dar şi prin complexitatea tehnicii juridice şi a
regulilor de drept proprii. Tot astfel, s-a ajuns la concluzia potrivit căreia contractul
constituie laboratorul teoriei generale a obligaţiilor civile, model la care se pot raporta
toate celelalte instituţii juridice de drept obligaţional iar, uneori, regulile proprii acestor
instituţii fac trimitere sau se completează cu cele care guvernează acordul de voinţă al
părţilor, intervenit în scopul de a produce efecte juridice.

16
Ioan Dogaru, Prefaţă la Contractul, consideraţii teoretice şi practice, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,
1983.

10
Legea noastră de sinteză, prin dispoziţia cuprinsă în art. 942 dă următoarea
definiţie: „contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a
stinge între dânşii un raport juridic”.
Esenţa contractului o reprezintă acordul de voinţă al părţilor, voinţa lor juridică.
Prin acord de voinţă se înţelege întâlnirea concordantă a două sau mai multe
voinţe individuale, cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice.17
Conform teoriei autonomiei, baza întregului edificiu social se găseşte în individ,
în voinţa sa liberă. Rezultă că părţile sunt libere să încheie orice fel de contracte şi să le
stabilească nestingherit conţinutul, ele pot deopotrivă să modifice sau să stingă obligaţiile
asumate prin contract, pot adapta oricare dintre contractele indicate de dispoziţiile
supletive ale legii18.
Teoria autonomiei de voinţă, îşi găseşte aplicarea atât în ce priveşte fondul
contractului, cât şi în ceea ce priveşte forma acestuia.
Astfel, luând în considerare fondul, potrivit teoriei libertăţii contractuale, este
permisă încheierea contractului în condiţiile dorite de părţi şi executarea acestora
conform voinţei lor. În ceea ce priveşte forma, libertatea contractuală îşi găseşte
exprimarea în principiul consensualismului, potrivit căruia părţile sunt libere să dea
raportului lor contractual forma pe care o doresc, simplul, acord de voinţă fiind suficient
pentru a da naştere unei obligaţii - pacta sunt servanda. Cu toate acestea există şi unele
excepţii, cum este cazul contractelor încheiate în forma solemnă impusă de lege.
Numai că, voinţa părţilor contractante nu este nelimitată. Potrivit dispoziţiilor
art.5 C. civ., „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care
interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
Art. 966 C. civ. stipulează că obligaţia fără cauză sau bazată pe o cauză falsă sau
nelicită nu poate avea niciun efect. De asemenea, art. 968 prevede: o cauză este nelicită
când e prohibită de legi, când e contrară bunelor moravuri şi ordinii publice. Prin aceste
prevederi sunt enunţate limitele libertăţii contractuale: ordinea publică şi bunele
moravuri.

17
Liviu Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1996, p. 31.
18
Radu I. Motica, Ernest Lupan, Teoria generală a obligaţiilor civile, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.
30.

11
Ordinea publică este o noţiune destul de dificil de definit. Aceasta cuprinde toate
dispoziţiile imperative ale dreptului public şi ale dreptului privat prin care se apără
instituţiile şi valorile de bază ale societăţii, se asigură dezvoltarea economiei de piaţă şi
ocrotirea socială a tuturor persoanelor.
Bunele moravuri desemnează totalitatea regulilor de conduită, care s-au conturat
în conştiinţa societăţii şi respectarea cărora s-a impus cu necesitate, printr-o experienţă şi
practică îndelungată.
Ca o prelungire a principiului libertăţii contractuale şi ca o completare a lui, apare
principiul forţei obligatorii a contractului desprins cu claritate din art. 969 C. civ.:
„convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.
În acest fel puterea contractului este asimilată legii, mai exact a forţei ei. Astfel
principiul forţei obligatorii a contractului prelungeşte principiul libertăţii contractuale şi
dincolo de încheierea contractului, în domeniul executătii contractului şi în cel al
existenţei sale.

1.4. Sediul materiei

Teoria generală a obligaţiilor clasifică19, după modul cum sunt sau nu


nominalizate în legislaţia civilă contractele, în contracte numite, care sunt nominalizate
în legislaţia civilă prin denumiri speciale în acord cu operaţiile juridice pe care le
generează (vânzarea-cumpărarea, mandatul, împrumutul, depozitul, etc.) şi contracte
nenumite, care nu sunt nominalizate în legislaţia civilă, avându-şi temeiul în principiul
libertăţii contractuale. Aparţin acestei categorii: contractul de întreţinere, contractul de
asistenţă juridică, de hotelărie, de prestări servicii.
Importanţa acestei clasificări rezidă în determinarea regimului aplicabil fiecărei
categorii de contracte. Astfel, în timp ce contractele numite sunt guvernate atât de regului
prevăzute pentru toate categoriile de contracte, cât şi de regulile specifice fiecărei
categorii, contractele nenumite sunt guvernate de regulile generale, specifice oricărui
contract şi de regulile stabilite prin voinţa părţilor contractante20.
19
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti,
1998, p. 41.
20
Radu I. Motica, Ernest Lupan, op. cit., p. 38.

12
De lege lata, întreţinerea este un contract care nu beneficiază de o reglementare
proprie, nici în Codul civil, nici într-un alt act normativ, drept urmare acesta va fi supus
regulilor şi principiilor generale din materia contractelor.
În funcţie de aceste norme şi principii, voi încerca, în cele ce urmează o analiza a
acestui contract, aplicând în mod corespunzator dispoziţiile generale privitoare la materia
contractelor.

CAPITOLUL II

Noţiunea, caracterele juridice şi dovada contractului de


întreţinere

13
2.1. Conţinutul noţiunii de întreţinere
Nefiind reglementat în dreptul nostru, a revenit practicii judiciare şi doctrinei
misiunea de a contura cuprinsul noţiunii de „întreţinere”. Astfel, părţile stabilesc de
regulă obligaţia pentru debitorul întreţinerii de a asigura creditorului hrană,
îmbrăcăminte, îngrijiri medicale, plata cheltuielilor cu apa, electricitatea, combustibilul,
cheltuieli de înmormântare. Cum pertinent s-a remarcat în literatura de specialitate 21, în
aprecierea îndeplinirii sau nu a obligaţiei de întreţinere de către debitor, instanţele trebuie
să ţină cont de câteva reguli:

▪ obligaţia convenţională de întreţinere nu se confunda cu obligaţia legală de a


plăti pensie de întreţinere, care se datorează în raport cu starea de nevoie a celui
îndreptăţit să o primească şi, de regulă, constă într-o sumă de bani;
▪ dacă termenii folosiţi de părţi vizează generic obligaţia de întreţinere sau „cele
necesare traiului”, în temeiul art. 970 alin. (2) C.civ., interpretarea contractelor trebuie
să pornească de la ideea că ele „obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar
la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”, ceea ce
poate conduce uneori, în funcţie de circumstanţe, la concluzia că părţile au avut în
vedere inclusiv nevoi de ordin spiritual ale creditorului întreţinerii (de pildă acces la
ziare, reviste, etc.);
▪ modul de viaţă al creditorului întreţinerii ulterior încheierii contractului, chiar
dacă nu cunoaşte o ameliorare, să se situeze măcar la nivelul anterior convenţiei.

2.2. Noţiune

Contractul de întreţinere este întâlnit în literatura de specialitate şi în practica


instanţelor judecătoreşti şi sub denumirea de „vânzare cu clauză de întreţinere”.
Deşi nu se identifică cu contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere îşi
găseşte locul tratării imediat după acest contract, din două motive şi anume: sunt foarte
21
Dumitru Macovei, Marius S. Striblea, Drept civil. Contracte. Succesiuni., Ed. Junimea, Iaşi, 2000, p.99.

14
aproape din punct de vedere al fizionomiei lor juridice şi în al doilea rând, finalitatea lor
este aproape aceeaşi.
Contractul de întreţinere este acel contract prin care una dintre părţi (întreţinut)
înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani în schimbul unei obligaţii pe care şi-o
asumă cealaltă parte (întreţinător) de a-i asigura întreţinerea în natură pe tot timpul vieţii,
iar după moarte să o înmormânteze22.
Doctrina, în termeni aproape identici, defineşte contractul de întreţinere pornind
de la premisa că acesta este un acordul de voinţă al părţilor prin care una înstrăinează un
bun sau plăteşte o sumă de bani, iar cealaltă parte se obligă să-i asigure întreţinerea
(locuinţă, hrană, îmbrăcăminte, îngrijiri medicale, etc.) pe timpul cât va trăi, iar după
moarte să o înmormânteze23.

În ipoteza înstrăinării unui bun în schimbul întreţinerii, această ipoteză


regăsindu-se frecvent în practică, contractul se mai numeşte vânzare cu clauză de
întreţinere24.

2.3. Caractere juridice

Contractul de întreţinere prezintă următoarele caractere juridice:

a) este un contract nenumit, în sensul că, deşi este adesea întâlnit în practică, nu
beneficiază de o reglementare proprie, nici în Codul civil şi nici în vreo lege specială. De
aceea, el este supus normelor şi principiilor care guvernează materia contractelor în
22
Radu I. Motica, Florin Moţiu, Contracte civile. Teorie şi practică judiciară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2004, p. 470.
23
E. Safta-Romano, Contracte civile. Încheiere. Executare. Încetare, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 326.
24
Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol. III, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007,
p. 303.

15
general. Deşi nereglementat legal, existenţa contractului de întreţinere este recunoscută
unanim în literatura juridică si practica judiciară25.
b) este un contract cu titlu oneros, ambele părţi contractante încheind contractul pentru a
obţine un folos patrimonial. În cazul în care o parte s-ar obliga să asigure celeilalte
întreţinerea, dar fără să primească nimic în schimb, acordul intervenit între părţi
reprezintă o liberalitate, urmând regimul juridic al actului prin care se realizează (donaţie,
stipulaţie pentru altul, testament).
c) este un contract aleatoriu, deoarece întinderea obligaţiei de întreţinere asumată de
către întreţinător nu se cunoaşte la momentul contractării, ci depinde de un eveniment
viitor şi incert, la realizarea sau nerealizarea căruia se determină caştigul sau pierderea
pentru fiecare dintre ele. Prestaţia întreţinutului este fixată la momentul realizarii
acordului de voinţă.
d) este un contract sinalagmatic (bilateral), întrucât ambele părţi au obligaţii reciproce şi
interdependente decurgând din contract. În cazul în care obligaţia de întreţinere este
asumată cu titlu gratuit, contractul de întreţinere va prezenta caracter unilateral.
e) este un contract consensual, manifestarea de voinţă a părţilor în sensul încheierii
contractului fiind suficientă pentru perfectarea sa validă. De regulă, în practică, părţile
încheie contractul de întreţinere în scris, prin înscris autentic sau sub semnatură privată.
f) este un contract translativ de drepturi. Transferul dreptului în patrimoniul
întreţinătorului operează din momentul încheierii contractului, în cazul în care dreptul
transmis priveşte un lucru cert, iar părţile nu au înţeles să deroge de la regula stabilită de
art. 971 C.civ.
g) este un contract cu executare succesivă, în privinţa obligaţiei de a presta întreţinerea,
care trebuie executată permanent, zi cu zi, pe toată durata vieţii întreţinutului. Există, însă
şi autori26 care, sub aspectul duratei de executare, consideră contractul de întreţinere un
contract atipic, deoarece obligaţia întreţinutului este cu executare dintr-o dată, iar
obligaţia întreţinătorului este cu executare succesivă.
Atipicitatea întreţinerii în privinţa modului (duratei) de executare a generat
următoarea problemă: în cazul neexecutării culpabile de către o parte contractantă a
obligaţiilor ce îi revin, sancţiunea care se aplică este rezoluţiunea, specifică contractelor
25
Exemplu: T.S., s.civ.,Decizia 832/1980,în Radu I. Motica, Florin Moţiu, op. cit., p.228.
26
Codrin Macovei, Contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 308.

16
cu executare uno ictu, sau rezilierea, aplicabilă contractelor cu executare în timp?
Majoritatea doctrinei27 apreciază că întreţinerea este supusă rezoluţiunii, iar nu rezilierii,
motivându-se că rezilierea presupune caracterul succesiv al obligaţiilor ambelor părţi
contractante şi explicându-se că utilizarea termenului de rezoluţiune se face în sens larg,
incluzând şi rezilierea.
h) este un contract încheiat intuitu personae, fiind încheiat în considerarea atât a
persoanei întreţinătorului, cât şi a persoanei întreţinutului. În cazul contractului de
întreţinere, caracterul intuitu personae se manifestă pregnant, specificul obligaţiei de
întreţinere făcând ca un asemenea contract să se încheie numai în contextul anumitor
calitaţi ale părţilor, indiferent că acestea privesc moralitatea, starea materială sau fizică a
acestora. În acest fel obligaţia de întreţinere este o obligaţie de a face, strict personală şi
netransmisibilă. Dacă în contract există o pluralitate de creditori sau debitori, obligaţia de
întreţinere este indivizibilă, nefiind susceptibilă de executare parţială.

2.4. Dovada contractului

Întrucât aşa cum am aratat mai sus, întreţinerea este un contract consensual, legea
nu prevede cerinţa încheierii acestui contract într-o anumită formă. Ea este perfectă şi
deplin încheiată prin manifestarea acordului de voinţă a celor două părţi: întreţinut şi
întreţinător.
Părţile îţi pot manifesta hotărârea lor de a încheia contractul în forme diferite:
expres (scris sau oral) sau tacit, simplul acord de voinţă al părţilor fiind suficient pentru
valabilitatea contractului.
Totuşi, redactarea unui act scris este necesară ca mijloc de probă, având în vedere
prevederile art. 1191 C. civ., care prevăd dovada contractului, în cazul în care valoarea
obiectului este mai mare de 250 lei, prin înscrisuri.

27
Camelia Toader, op. cit., p. 332; Francisc Deak, op. cit., p. 539

17
În prezent, se prevede cerinţa formei autentice la înstrăinarea sau dobândirea
terenurilor, indiferent dacă acestea sunt situate in intravilanul sau extravilanul
localităţilor, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare28

CAPITOLUL III

Delimitarea contractului de întreţinere faţă de alte contracte

Distincţia dintre contractul de întreţinere şi renta viageră, vânzarea-cumpărarea cu


clauza de întreţinere sau donaţia cu sarcina întreţinerii, uneori este destul de dificilă, fapt
28
Radu I. Motica, Florin Moţiu, op. cit., p. 11.

18
care îl obligă pe judecător să stabilească cu exactitate natura raportului juridic dintre
părţi. Astfel că deosebirile vor fi relevate prin prisma soluţiilor jurisprudenţei, care nu de
puţine ori a fost nevoită să facă asemenea delimitări, absolut necesare, datorită
consecinţelor juridice diferite ale fiecărui contract în parte.

Contractul de întreţinere necunoscând o reglementare legală, adeseori conţinutul


său este asemănator cu al unor contracte civile numite, cu care însă nu trebuie confundat.

În cele din urmă voi încerca să evidenţiez specificitatea întreţinerii în raport cu


contractul de vânzare-cumpărare, cel de donaţie, de rentă viageră, precum şi cu obligaţia
legală de întreţinere.

3.1. Delimitarea contractului de întreţinere faţă de contractul


de vânzare-cumpărare

Părţile contractante ale unui contract numit nu sunt nevoite întotdeauna să


prevadă întregul conţinut al contractului, toate clauzele şi implicaţiile, căci, în măsura în
care nu derogă de la reglementarea legală, aceasta li se va aplica de drept; simpla
calificare a contractului şi încadrarea acestuia într-un anume tip de contract numit este
suficientă pentru cunoaşterea regimului juridic ce îi va fi aplicabil 29. Contractele
nenumite nu cunosc dispoziţii legale care să le reglementeze expres regimul juridic; astfel
fiind, în cazul în care insuficienţa, de orice natură a clauzelor contractuale generează
dificultăţi în stabilirea voinţei reale a părţilor, interpretarea contractului de întreţinere se
va face prin prisma regulilor generale de drept din materia obligaţiilor.

Pentru a stabili dacă ne aflăm în prezenţa unui contract de întreţinere, trebuie ca


scopul avut în vedere de părţi la momentul încheierii contractului să fie reprezentat de
asigurarea întreţinerii complete a întreţinutului pe tot timpul vieţii30.

29
Raul Petrescu, op. cit., p.254.
30
C.A. Iaşi, s.civ., dec. nr. 1384/1999, în Mona-Maria Pivniceru, Maria Gaiţă, Jurisprudenţa Curţii de Apel
Iaşi pe anul 1999, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 53-54.

19
Dacă, pentru determinarea obligaţiei întreţinătorului, părţile au folosit termeni
generali (debitorul trebuie să asigure creditorului întreţinerea sau cele necesare traiului),
determinarea conţinutului acestei obligaţii trebuie să dea eficienţă regulii prevăzute în
art. 970 alin. (2) C.civ.: „Ele (convenţiile) obligă nu numai la ceea ce este expres într-
însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”.
Prin urmare, prestaţia de întreţinere, sub aspectul obiectului material, trebuie apreciată în
contextul noţiunii de gen a întreţinerii, debitorul trebuind să asigure întreţinutului „atât
mijloacele necesare traiului, cât şi cele necesare satisfacerii nevoilor spirituale ale
creditorului”31. De asemenea, determinarea conţinutului precis al obligaţiei de întreţinere
se poate face şi în funcţie de nivelul de trai al întreţinutului la data contractării,
prezumându-se, însă nu absolut, că „nimeni nu încheie un act cu titlu oneros pentru a-şi
face situaţia mai grea”32.

Instanţele judecătoreşti se confruntă frecvent cu problematica stabilirii regimului


juridic al actului intitulat de părţi contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere.
Este supus acest act regulilor prevăzute de legiuitor în materia contractului de
vânzare-cumpărare sau urmează a fi guvernat de regulile generale de drept din materia
obligaţiilor, fiind vorba de un contract de întreţinere, deci de o convenţie nenumită?
Răspunsul la aceasta chestiune reclamă stabilirea criteriilor după care urmează a se face
delimitarea între contractul de vânzare-cumparare şi cel de întreţinere.

Ambele contracte fiind translative de drepturi reale, criteriul principal de


delimitare a celor două contracte îl constituie contraprestaţia la care se obligă
dobânditorul dreptului. Dacă transferul dreptului real se face în schimbul unei sume de
bani plătită cu titlu de preţ, contractul va fi neîndoielnic o vânzare-cumpărare, iar dacă, în
schimbul dreptului transmis, dobânditorul se obligă să asigure întreţinerea
înstrăinătorului, vom fi în prezenţa unei convenţii de întreţinere. Cum vom califica însă
actul juridic prin care dobânditorul dreptului real se obligă atât să plătească o sumă de
bani, cât şi să asigure întreţinerea înstrăinătorului? Răspunsul dat de practica de
specialitate şi acceptat de doctrină a fost: stabilirea naturii juridice a actului intervenit se
face în funcţie de obligaţia principală asumată de către dobânditorul bunului. Care va fi
31
C.A. Iaşi, s.civ., dec. nr. 1618/1999, op. cit., p. 54-55.
32
Dumitru Macovei, Iolanda E. Cadariu, Drept Civil. Contracte, Ed. Fundaţiei Academice „Danubius”,
Galaţi, 2005, p. 100.

20
criteriul ce urmează a fi aplicat pentru a determina obligaţia principală? Dat fiind faptul
că proporţia între preţul în bani şi cel în natură nu poate fi stabilită 33, prestaţia în natură
depinzând de viaţa întreţinutului, stabilirea obligaţiei principale se face prin raportarea
sumei de bani la valoarea bunului înstrăinat: dacă suma de bani plătită de către
dobânditorul bunului reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului, contractul
este de întreţinere; în caz contrar, va fi o convenţie de vânzare-cumpărare. Spre exemplu,
convenţia prin care s-a vândut un teren în suprafaţă de 52 ari, în schimbul plăţii sumei de
zece milioane lei vechi şi prestării întreţinerii, a fost calificată de către instanţă drept
contract de vânzare-cumpărare; motivarea a fost aceea că suma de zece milioane
reprezenta, la nivelul anului 1997 (când s-a încheiat contractul), o valoare semnificativă
pentru cumpărarea unui teren de 52 ari şi preponderentă în raport cu obligaţia de
întreţinere34.

Delimitarea întreţinerii de contractul de vânzare-cumpărare prezintă consecinţe


importante sub cel puţin trei aspecte:

▪ Sub aspectul normelor juridice care îi sunt aplicabile, contractul de întreţinere


este supus regulilor generale de drept din materia obligaţiilor. Contractul de
vânzare-cumpărare, beneficiind de o reglementare juridică proprie, este supus în primul
rând acestei reglementări, regulile generale fiindu-i aplicabile numai în măsura în care
legislaţia specială nu prevede. Astfel fiind, clauzele îndoielnice dintr-un contract de
întreţinere vor fi interpretate în favoarea debitorului (regula generală cuprinsă în art. 983
C. Civ.), iar cele dintr-un contract de vânzare-cumpărare vor fi interpretate întotdeauna
împotriva vânzătorului [regula specială stabilită de art. 1312 alin. (2) C.civ.]. De
asemenea, în lipsă de stipulaţie contrară, cheltuielile contractului de întreţinere vor fi
suportate în egală măsură de ambele părţi contractante, iar nu numai de către o parte
(regula specială cuprinsă ăn art. 1305 C. Civ.).

▪ Sub aspectul efectelor neexecutării culpabile a obligaţiei de întreţinere, respectiv


de plată a preţului, în cazul rezoluţiunii contractului de întreţinere, instanţa nu poate
acorda termen de graţie, iar întreţinătorul este de drept în întârziere datorită caracterului
33
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1751/1978, în Repertoriu de doctrină şi jurisprudenţă română, 1975-1980,
p.91.
34
C.S.J., s. civ. şi de propr. int.,dec. nr. 1753/2003, în Buletinul Jurisprudenţei- C. A. Ploieşti 2006, Ed. CH
Beck, Bucureşti, 2007, p.46.

21
alimentar al obligaţiei ce îi incumbă. În cazul contractului de vânzare-cumpărare, instanţa
chemată să decidă cu privire la rezoluţiune, poate (deşi nu este obligată) să acorde
cumpărătorului un termen pentru executarea obligaţiei de plată a preţului, iar punerea în
întârziere a debitorului trebuie făcută potrivit regulilor generale (notificare sau cerere de
chemare în judecată).

▪ În cazul rezoluţiunii contractului de întreţinere, întreţinutul va redobândi dreptul


transmis, însă nu va fi obligat să restituie contravaloarea întreţinerii ce i-a fost prestată;
această derogare de la principiul resoluto iure dantis,resolvitur ius accipientis se justifică
prin caracterul aleatoriu al contractului de întreţinere. În cazul contractului de
vânzare-cumpărare, rezoluţiunea obligă părţile să îşi restituie una alteia tot ceea ce şi-au
prestat în temeiul contractului desfiinţat.

Dacă o parte determinată dintr-un imobil se înstrăinează îm schimbul unei sume


de bani determinate, iar cealaltă parte se transmite în schimbul întreţinerii, operaţiunea
intervenită urmează a fi calificată ca vânzare-cumpărare pentru cota-parte din imobil
transmisă în schimbul întreţinerii. Prin urmare, sunt două convenţii distincte (negotium)
într-un singur act (instrumentum)35.

3.2. Delimitarea faţă de contractul de donaţie

35
A se vedea Fr. Deak, op.cit, p.537-538.

22
Delimitare întreţinerii de donaţie36 trebuie să se facă pornindu-se de la scopul
urmărit de părţi prin încheierea contractului. Dacă din ansamblul împrejurărilor care
circumstanţiază speţa nu rezultă neîndoielnic intenţia de a face, respectiv de a primi o
donaţie (animus donandi), actul juridic intervenit între părţi nu va putea fi calificat drept
donaţie. În cazul în care transmiterea dreptului real asupra unui bun se face cu titlu
gratuit, actul juridic reprezintă o liberalitate (donaţie); în ipoteza în care înstrăinatorul ar
stabili o obligaţie în sarcina dobânditorului, actul păstrează natura unei liberalităţi,
urmând a fi analizată ca o donaţie cu sarcină, în cazul în care conţinutul concret al
obligaţiei nu este disproporţionat de mare. Astfel fiind, dacă după moartea întreţinutului
se constată că valoarea întreţinerii prestate este infimă în raport cu valoarea bunului
transmis, contractul nu va putea fi calificat drept donaţie, elementul alea justificând orice
disproporţie între prestaţiile părţilor. Nu există donaţie ci un contract de întreţinere, în
situaţia în care părţile au convenit în scopul asigurării unor avantaje reciproce.37

Faptul că, la moartea întreţinutului, se constată că valoarea întreţinerii este mult


mai mică decât valoarea bunului transmis, nu transformă convenţia într-o donaţie.
Moştenitorii rezervatari nu vor putea solicita reducţiunea contractului de întreţinere,
deoarece acesta este oneros, (deşi are un caracter aleatoriu). În mod just, s-a considerat în
practica judiciară că niciodată contractul de întreţinere nu poate fi considerat o
liberalitate, chiar dacă întreţinutul este o persoană în vârstă sau bolnavă şi nu i se poate
prevedea, la data încheierii contractului, sfârşitul38.

Situaţia este mai delicată în cazul în care donaţia este făcută cu sarcina
donatarului de a-l întreţine pe donator sau o altă persoană. În cazul donaţiei, părţile
încheie contractul cu intenţia de a face şi, respectiv, de a primi o liberalitate. Pentru a
distinge donaţia cu sarcina întreţinerii de contractul de întreţinere, se recurge la două
criterii, unul obiectiv şi unul subiectiv: elementul obiectiv are în vedere valoarea
întreţinerii (care este însă decisiv influenţat de elementul aleator), iar elementul subiectiv

36
A se vedea şi Sevastian Cercel, Dan Spânu, Contract de întreţinere. Delimitare faţă de contractul de
donaţie cu sarcina întreţinerii. Eroare obstacol. Nulitate absolută, în Curierul Judiciar, nr. 11/2005, p. 19-
28.
37
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 608 din 6 martie 1974, în Culegere de decizii, 1974, p. 73.
38
Trib. Suprem, col. civ. ,dec. nr. 832/1960, în Culegere de decizii, 1960, p. 133; Trib. Jud. Hunedoara, dec.
civ. nr. 1277/1979, în Revista română de drept, nr. 7/1980, p. 51.

23
are în vedere scopul urmărit de părţi la încheierea convenţiei, în sensul dacă s-a urmărit
asigurarea întreţinerii pe viaţă sau realizarea cu precădere a unei liberalitaţi39.

Instanţele judecătoreşti au stabilit că „Acţiunea în anularea unui act de donaţie cu


sarcina de întreţinere aparţine numai donatorului şi nu trece către moştenitorii săi decât în
cazul în care fusese pornită de către donatorul însuşi”; de asemenea, când tatăl donează
fiului său dreptul de uzufruct viager asupra imobilului, cu sarcina întreţinerii, „acest drept
nu-i conferă donatorului dreptul de a-l evacua pe donatar pe motiv că acesta nu are
dreptul la folosinţa imobilului, atunci când înţelesul convenţiei dintre părţi este acela ca
părţile contractante să locuiască împreună, în vederea prestării obligaţiei de întreţinere a
tatălui de către fiul său.

Se impune a fi făcută şi o delimitare a obligaţiei de întreţinere ce incumbă


întreţinătorului de obligaţia legală de întreţinere. Principalele aspecte care trebuie avute în
vedere sunt:

▪ obligaţia de care este ţinut întreţinătorul are o natură convenţională, presupunând


existenţa şi manifestarea unui acord de voinţe, pe când obligaţia legală de întreţinere
există independent de voinţa creditorilor şi a debitorilor implicaţi, rezultând din texte de
lege imperative (art. 86-96 C. fam.);

▪ într-un contract de întreţinere, calitatea şi raporturile dintre părţi sunt indiferente


(deşi de multe ori părţile contractante se afla în raporturi de rudenie), pe când în cazul
obligaţiei legale de întreţinere, legea condiţionează calitatea de debitor şi de creditor de o
anumită calitate (de soţ, de descendent, de adoptator, de frate etc.) ;

▪ durata obligaţiei întreţinătorului depinde de durata vieţii întreţinutului, pe când


obligaţia legală de întreţinere subzistă numai pe perioada cât creditorul ei se află în starea
de nevoie prevăzută de lege;

▪ obligaţia de întreţinere rezultată din contract operează numai unilateral (datorată de


întreţinător întreţinutului), pe când obligaţia legală de întreţinere are caracter reciproc;

▪ cuantumul obligaţiei întreţinătorului se stabileşte în raport cu nevoile întreţinutului,


starea materială nereprezentând relevanţă; în schimb, în cazul obligaţiei legale de
39
Stelian Ciocoiu, notă la dec. civ. a Trib. Jud. Dolj, nr. 507/1981, în Revista română de drept, nr.8/1982, p.
30-33.

24
întreţinere, cuantumul pensiei de întreţinere trebuie stabilit atât în raport cu nevoia celui
care o primeşte, cât şi în funcţie de mijloacele pe care cel ce urmează a o plăti le are40;

▪ întreţinătorul trebuie să îşi execute obligaţia în natură, în principal, pe când debitorul


obligaţiei legale de întreţinere poate să o presteze în natură sau prin plata unei pensii în
bani;

▪ neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei legale de întreţinere poate realiza


elementul obiectiv al infracţiunii de abandon de familie, prevăzută de legislaţia penală;
neexecutarea cu rea-credinţă a obligaţiei contractuale de întreţinere poate atrage numai
răspunderea contractuală a debitorului.

3.3 Delimitarea contractului de întreţinere faţă de contractul


de rentă viageră

Reglementat de Codul civil, în art. 1639-1651, contractul de rentă viageră este


contractul prin care o persoană (credirentier) înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de
bani unei alte persoane (debirentier) în schimbul unei prestaţii periodice în bani, care
urmează a se plăti până la decesul său41.

Principala deosebire între renta viageră şi contractul de întreţinere este, că, în


vreme ce contractul de rentă cuprinde o obligaţie de a da, contractul de întreţinere
cuprinde o obligaţie de a face. Instanţa supremă a stabilit, în acest sens, că „unul dintre
criteriile după care se deosebeşte contractul de întreţinere de cel de rentă viageră constă
în aceea că primul conţine o obligaţie de a face, iar cel de-al doilea o obligaţie de a da
(art. 1021-1295 şi art. 1647 C. civ.)” 42. De asemenea, deşi ambele contracte sunt aleatorii,
cu prestaţii succesive, şi în ambele cazuri, corelativ obligaţiei uneia dintre părţi, debitor al
prestaţiei succesive, poate exista, potrivit convenţiei intervenită între ele, obligaţia pentru
creditorul acelor prestaţii de a transmite proprietatea unui bun în beneficiul debitorului

40
În acest sens, a se vedea I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 3393/2004, în Buletinul Jurisprudenţei.
Culegere de decizii pe anul 2004; I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr, 2773/2004, op. cit. p. 114-121.
41
Radu I. Motica, Florin Moţiu, op.cit, p. 463.
42
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1348 din 12 noiembrie 1969, în Culegere de decizii, 1969, p.
90.

25
prestaţiilor43, totuşi s-a apreciat că cele două contracte nu sunt identice, iar ceea ce le
deosebeşte este natura obligaţiei debitorului prestaţiilor succesive. Într-adevăr, în timp ce
contractul de întreţinere cuprinde o obligaţie de a face, esenţialmente personală,
contractul de rentă viageră cuprinde o obligaţie de a da.

Dacă renta viageră poate fi urmărită de creditori, întreţinerea nu poate fi urmărită.

În timp ce renta se poate transmite, creanţa de întreţinere este personală şi


intransmisibilă. Jurisprudenţa a stabilit că „dreptul de întreţinere este un drept personal şi,
ca atare, este netransmisibil prin succesiune, deoarece se stinge la moartea beneficiarului.
De aceea, moştenitorii nu pot cere, după moartea beneficiarului, ca prestaţiunea să
continue în persoana lor sau ca prestaţiunea neefectuată în timpul vieţii beneficiarului să
fie executată în persoana lor. Acest caracter personal al creanţei de întreţinere nu
influenţează însă caracterul patrimonial al acţiunii în rezilierea contractului pentru
neexecutarea obligaţiei de întreţinere faţă de beneficiar.

Dacă renta viageră este un contract numit, contractul de întreţinere este nenumit.

Spre deosebire de renta viageră, care este nulă dacă creditorul moare în intervalul
de 20 de zile de la încheierea contractului, în cazul contractului de întreţinere nu operează
această cauză specială de nulitate. În plus, ca în cazul oricărui contract sinalagmatic
neexecutat în mod culpabil, întreţinerea este susceptibilă de rezoluţiune, ceea ce pentru
renta viageră Codul civil interzice în mod expres.

CAPITOLUL IV
43
Idem, decizia nr. 1216 din 21 iunie 1977, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă pe anii
1975-1980, p. 92.

26
Condiţiile de validitate ale contractului de întreţinere
4.1. Condiţiile de fond

4.1.1. Capacitatea juridică a părţilor contractante

Fiind în discuţie un contract nenumit, capacitatea juridică a părţilor contractante


urmează regulile generale aplicabile în materia contractelor.

Atât întreţinătorul, cât şi întreţinutul trebuie să aibă capacitate deplină de


exerciţiu. Cerinţa se explică prin faptul că întreţinerea are natura juridică a unui act de
dispoziţie: întreţinutul transferă un drept real, iar întreţinătorul se obligă să asigure
întreţinerea, ceea ce face ca, în caz de neexecutare, să poată fi îndatorat să plătească
despăgubiri (obligaţie de a da). Cerinţa existenţei capacităţii de exerciţiu se apreciază prin
raportare la momentul contractării, sancţiunea nerespectării ei fiind nulitatea contractului
de întreţinere.

Unii autori au apreciat că în materia întreţinerii trebuie să se aplice, prin


asemănare, incapacitatea prevăzută pentru soţi în materie de vânzare-cumpărare
(art. 1307 C. civ.)44. Raţiunile care au condus la îmbrăţişarea acestei opinii sunt bazate pe
faptul că, prin metoda de interpretare a analogiei, prevederile art. 1307 se aplică în mod
corespunzător; în acest caz orice convenţie încheiată între soţi este lovită de nulitate. Cu
toate acestea, nu putem să nu observăm că incapacitatea stabilită prin art. 1307 C. civ. are
caracterul unei norme speciale, derogând de la regula capacităţii prevăzută de art. 949
C. civ. şi fiind, deci, de strictă interpretare exceptio est strictissimae interpretationis
înlătură principiul ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet.

44
A se vedea E. Safta-Romano,op. cit., p. 330.

27
4.1.2. Consimţământul

Pentru a fi valabil, consimţământul părţilor trebuie să întrunească următoarele


condiţii generale de validitate:

1. să provină de la o persoană cu discernamânt;


2. să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;

3. să fie exteriorizat;

4. să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ45.

Condiţie de fond, esenţială şi de validitate a actelor juridice, consimţământul


trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie alterat de vreun
viciu de consimţământ (eroare, dol sau violenţă). De asemenea, exteriorizarea hotărârii de
a încheia contractul trebuie să provină de la o persoană cu discernamânt. In acest sens, în
jurisprudenţă s-a pronunţat nulitatea contractului de întreţinere, întrucât s-a dovedit fără
echivoc că la data contractării o parte a fost lipsită de discernamânt, din cauze de boală,
deşi nu fusese declarată incapabilă, potrivit legii46.

În practica judiciară s-a statuat că, deşi modalitatea întreţinerii poate fi stabilită
de părţi prin clauze contractuale, atunci când această modalitate este în contradicţie cu
scopul urmărit de către întreţinut la încheierea actului juridic, acesta nu poate fi socotit
valabil încheiat, existând o eroare asupra naturii juridice a contractului (eroare-obstacol).
Speţa era următoarea: printr-un contract de întreţinere autentificat, în schimbul imobilelor
(construcţii şi terenuri) înstrăinate de o bătrâna, cealaltă parte s-a obligat să o viziteze o
dată pe lună la căminul social unde se afla internată, ocazie cu care îi va aduce hrană, şi
să o ducă de două ori pe an, de sărbătorile de Paşte şi de Crăciun, în locuinţa pe care le-o
înstrăinase, asigurându-i pe perioada şederii îngrijirea necesară. Instanţele au apreciat că,
în pofida terminologiei folosite (actul încheiat era intitulat contract de întreţinere, iar
părţile întreţinută şi întreţinător), obligaţiile asumate de întreţinători în schimbul

45
Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de
editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 2000, p. 152.
46
C.S.J., s.civ. şi propr. int., dec. nr. 51/2003, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2003,
Ed. CH Beck, Bucureşti, 2004, p. 87.

28
imobilelor primite sunt minime. Din probele administrate rezultă că părţile au avut o falsă
reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic. Întreţinuta a intenţionat să încheie un
contract de întreţinere (intenţia de a face o donaţie cu sarcina întreţinerii neputând fi
reţinută, dată fiind situaţia de fapt a bătrânei: internată într-un spital la o secţie de
neurologie, având nevoie de tratament permanent, cu lipsuri materiale evidente), iar
întreţinătorii au urmărit dobândirea imobilelor cu titlu gratuit. Astfel, eroarea în care s-au
aflat părţile a făcut ca voinţele lor să nu se întâlnească, contractul fiind lovit de nulitate
absolută47.

Există posibilitatea ca părţile să încheie şi un antecontract de întreţinere, a cărui


validitate este recunoscută în temeiul art. 1006 şi art. 1010 C. civ. Într-o speţă, întreţinuţii
s-au obligat ca, în schimbul obligaţiei de întreţinere asumate de către întreţinător, să îi
transmită acestuia proprietatea unui imobil (teren şi construcţii), înscrisul (act sub
semnătură privată) constatator al actului arătând următoarele: „întreţinuţii cunosc faptul
că întreţinătorul nu realizează venituri stabile din munca salariată şi înţeleg că clauza
privind întreţinerea să fie adusă la îndeplinire de acesta din urmă prin munca brută în
gospodarie şi pe câmp, utilizând în acest scop pensia întreţinuţilor. În condiţiile în care
întreţinătorul va realiza venituri, acestea vor fi utilizate, de asemenea, pentru îndeplinirea
obligaţiei de întreţinere”. Ulterior încheierii contractului, întreţinătorul a promovat o
acţiune în revendicare, cerând obligarea întreţinuţilor la transferul dreptului proprietate
asupra imibilului. Instanţa sesizată cu judecarea cererii a apreciat că între părţi a
intervenit „un antecontract de întreţinere, sub condiţie potestativă simplă, deoarece
angajarea întreţinătorului depinde atât de voinţa lui, cât şi de un element extern acesteia:
acceptarea lui de către un angajator persoana juridică sau persoană fizică”. Acţiunea în
revendicare a fost respinsă, apreciindu-se că, nefiind respectată condiţia actului autentic,
înţelegerea părţilor nu a fost aptă să transfere dreptul de proprietate asupra imobilului48.

47
C.A. Craiova, s. civ., dec. nr. 1550/2005, op.cit., p. 19-21.
48
C.A. Cluj, s. civ., dec. nr. 2029/2002, în Legis.

29
4.1.3. Obiectul contractului de întreţinere

În ceea ce priveşte prestaţia întreţinutului, acesta se poate obliga să transmită


întreţinătorului un drept real (de exemplu, un drept de proprietate, de uzufruct) asupra
unui bun individual determinat sau de gen, mobil sau imobil, cu condiţia ca acesta să se
afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, posibil, licit şi moral. Întrucât
contractul de întreţinere este translativ de drepturi reale, dacă dreptul transmis priveşte un
bun individual determinat, întreţinutul trebuie să fie titularul dreptului transmis, potrivit
regulii nemo dat quod non habet.

Referitor la conţinutul concret al obligaţiei de întreţinere, părţile pot să îl


concretizeze, enumerând limitativ sau exemplificativ modalităţile de îndeplinire a
obligaţiei. Spre exemplu: „Subsemnatul, L.N., mă oblig să întreţin pe părinţii mei L.V. şi
soţia L.M. pe toată durata vieţii acestora, cu toate cele necesare unui trai decent: alimente,
curăţenie, spălatul rufelor, medicamente şi tratament medical, toate la nevoie, la cerere, la
domiciliul acestora, iar la data decesului să îi înmormântez cu toată cinstea, după datină,
în locul ales de aceştia”49. Dacă părţile nu au determinat în niciun fel conţinutul obligaţiei
de întreţinere, aceasta urmează a fi interpretată într-un sens cât mai cuprinzător.

4.1.4. Cauza contractului de întreţinere

Contractul de întreţinere trebuie să aibă o cauză reală, licită şi morală. Potrivit art.
967 alin. (2) C.civ., în orice convenţie cauza este prezumată până la proba contrarie.
Aceasta înseamnă că dovedirea inezistenţei cauzei revine aceluia care o invocă (actori
incumbit probatio) .

Deşi unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicate aceleaşi norme juridice, întrucât
regula cuprinsă în art. 1644 C. civ. are caracter de excepţie, contractul de întreţinere nu va
fi considerat lipsit de cauză dacă întreţinutul decedează în douăzeci de zile de la data

49
C.A. Cluj, s. civ., dec. nr. 2029/2002, în Legis.

30
contractării, chiar dacă moartea i-a fost cauzată de o boală care exista la momentul
încheierii contractului de întreţinere. Soluţia este unanim admisă atât în doctrină, cât şi în
jurisprudenţă. În acest sens, în practică s-a arătat că un contract de întreţinere nu se poate
califica drept nul pentru motivul că întreţinătorii nu au acordat întreţinere înstrăinătoarei
care a decedat după scurt timp de la perfectarea contractului, „dat fiind că prin lege nu se
prevede nulitatea contractului de întreţinere pentru ipoteza când persoana îndreptăţită la
întreţinere moare curând după încheierea actului, decesul acestei persoane neputând să
aibă o înrăurire asupra drepturilor corelative obligaţiei de întreţinere”. În hotărârea
pronunţată, instanţa a subliniat că trebuie să se ţină cont de caracterul aleatoriu al
contractului, obligaţia de întreţinere fiind asumată de către debitor pe durata vieţii
întreţinutului, care poate fi foarte scurtă sau, dimpotrivă, foarte lungă50.

4.2. Condiţiile de formă ale contractului de întreţinere

4.2.1. Forma cerută ad validitatem

Contractul de întreţinere este un contract consensual; prin urmare, forma în care


părţile au înţeles să îşi manifeste consimţământul este lipsită de relevanţă sub aspectul
încheierii valide a contractului.

Prin derogare de la regula consensualismului, întreţinerea este un contract solemn


atunci când prin intermediul său se transmite un drept real asupra unui teren. Excepţia
este prevăzută expres de legiuitor care dispune că, sub sancţiunea nulităţii absolute,
terenurile cu sau fără construcţii, situate în intravilan şi extravilan, indiferent de destinaţia
sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în
formă autentică. Acelaşi text de lege precizează că cerinţa actului autentic se cere, sub
aceeaşi sancţiune, în toate cazurile în care, prin acte juridice între vii, se constituie un
drept real asupra unui teren (art. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 privind reforma în
domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente).

50
C.S.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 12/1992, op. cit., p.25.

31
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, cerinţa formei autentice a actelor
juridice prin care se înstrăinau terenuri era prevăzută, tot sub sancţiunea nulităţii absolute,
de art. 2 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor şi art. 2 alin. (2)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000 privind circulaţia juridică a
terenurilor forestiere.

Articolul 5 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/1998 51 prevede că


autentificarea contractelor care cuprind clauze cu privire la obligaţia de întreţinere pe
viaţă se taxează la valoarea întreţinerii pe zece ani. Prin urmare, părţile sunt obligate să
aprecieze costul întreţinerii pe o durată de zece ani, pentru a se putea stabili valoarea
taxei de autentificare, operaţiunea neafectând în niciun fel caracterul aleatoriu al
contractului.

4.2.2. Forma cerută ad probationem

Contractul de întreţinere este supus regulilor generale de dovadă prevăzute de


lege. În ceea ce priveşte proba executării obligaţiei de întreţinere, întrucât este vorba de
un fapt juridic material, acesta se va putea realiza prin orice mijloc de probă prevăzut de
lege.

În cazul în care se invocă simulaţia contractului de întreţinere, pretinzându-se


fictivitatea acestuia sau faptul că ar deghiza un alt act juridic (de exemplu, o donaţie),
părţile vor putea face proba numai prin contraînscris, în timp ce terţii, pentru care
simulaţia reprezintă un res inter alios acta, vor putea utiliza orice mijloc de dovadă.

În legătură cu proba simulaţiei, se pune problema aplicabilităţii în materia


întreţinerii a prezumţiei relative stabilite prin art. 854 C. civ.; conform acestui text de
lege, înstrăinarea cu titlu oneros făcută către un succesibil în linie dreaptă reprezintă o
donaţie, dacă s-a făcut cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere.
Majoritatea autorilor apreciază că, de lege lata, dacă întreţinătorul are calitatea de
51
Ordonanţa Guvernului nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială (republicată în
M.Of. nr. 586 din 7 august 2002), a fost modificată şi completată prin H.G. nr. 1278/2002, H.G. nr.
561/2003, H.G. nr. 783/2004.

32
succesibil în linie dreaptă al întreţinutului, nu se poate prezuma că transmiterea dreptului
real s-a făcut cu titlu gratuit; aceasta, deoarece în prezent nu avem text de lege care să ne
permită aplicarea acestei dispoziţii speciale. De lege ferenda, înstrăinarea cu titlu oneros
către un succesibil în linie dreaptă este prezumată a fi donaţie, dacă înstrăinarea s-a făcut
„cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau cu sarcina întreţinerii sau a unei rente
viagere”52.

4.2.3. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi

Dreptul real imobiliar transmis în patrimoniul întreţinătorului trebuie să fie înscris


în cartea funciară, condiţia fiind prevăzută pentru a se asigura opozabilitatea actului de
înstrăinare faţă de terţi [art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 privind publicitatea
imobiliară, republicată]. În cazul în care întreţinutul refuză să predea toate înscrisurile
necesare întabulării dreptului, întreţinătorul va putea solicita instanţei să dispună
înscrierea în cartea funciară, hotărârea instanţei urmând a suplini consimţământul la
înscriere al întreţinutului [art. 27 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, republicată].

52
Art. 830 alin. (3) din Proiectul Codului civil adoptat de Senatul României la 13 septembrie 2004.

33
CAPITOLUL V

Efectele contractului de întreţinere

Contractul de întreţinere valabil încheiat, fiind în principiu un contract


sinalagmatic, dă naştere la obligaţii atât în sarcina întreţinutului, cât şi în sarcina
întreţinătorului.

5.1. Obligaţiile întreţinutului

Obligaţiile părţilor contractante urmează să fie executate, în lipsă de reglementări


speciale, potrivit reguluilor generale referitoare la executarea obligaţiilor, astfel încât
creditorul (stipulantul) întreţinerii este ţinut de obligaţia de garanţie a vânzătorului şi se
bucură de privilegiul prevăzut de lege în favoarea acestuia.

Debitorul întreţinerii este obligat să acorde întreţinerea în natură în condiţiile


prevăzute în contract, iar în lipsa unor stipulaţii speciale potrivit regulilor aplicabile
obligaţiilor de a face contractate intuitu personae.Având în vedere caracterul aleatoriu al
contractului, în lipsa acordului creditorului, debitorul nu se poate libera de executarea
obligaţie de întreţinere oricât de oneroasă ar fi pentru el (viaţa lungă a creditorului) şi
chiar dacă s-ar obliga să retransmită în patrimonial creditorului bunul sau capitalul primit
fără a pretinde restituirea contavalorii întreţinerii prestate.

O precizare se impune a fi făcută în legătură cu privire la locul executării


întreţinerii53. Problema se pune în cazul în care părţile au locuinţe diferite, ştiut fiind că
locuirea în comun nu este de esenţa, ci numai - cel mult - de natura contractului de
întreţinere. În ipoteza locuirii separate, ţinând seama de natura specifică a obligaţiei da
întreţinere, se admite că – prin derogare de la regula executării obligaţiei la domiciliul
debitorului (art. 1104 alin. 3 C. civ.) - ea urmează să se execute la domiciliul creditorului
întreţinerii (plata fiind deci portabilă, iar nu cherabilă), dacă nu s-a stipulat altfel sau din
53
Aspazia Cojocaru, Contracte civile, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2004, p. 251-253.

34
împrejurări nu rezultă alt loc al executării întreţinerii. Dacă întreţinerea (în sensul restrâns
al noţiunii) nu este disociată de asigurarea locuinţei (aceasta din urmă nefiind de esenţa
întreţinerii), ea urmează a fi prestată la locul stabilită pentru locuinţă, dacă nu s-a
convenit altfel (eventual chiar locuinţa debitorului)54.

Din contractul de întreţinere rezultă pentru întreţinut obligaţii similare cu ale


vânzătorului55 :

a) de a transmite proprietatea bunurilor promise;

b) de a preda aceste bunuri şi de a le conserva până la predare;


c) de a garanta întreţinătorul pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse ale lucrului.

a) Obligaţia de a transmite proprietatea bunurilor promise

Principala obligaţie ce incumbă întreţinutului este aceea de a transmite


proprietatea asupra bunurilor pe care le-a promis întreţinătorului. Prin acordul de voinţă
al părţilor, fără nicio altă formalitate, dreptul de proprietate sau un alt drept real trece din
patrimoniul întreţinutului în patrimoniul întreţinătorului, astfel încât obligaţia de transfer
se realizează instantaneu.

b) Obligaţia de a preda aceste bunuri şi de a le conserva până la predare

Obligaţia de predare este importantă pentru că, prin îndeplinirea ei, întreţinătorul,
devenit proprietar al lucrului individual determinat prin încheierea contractului, poate
exercita posesia de fapt asupra bunului, poate percepe fructele bunului sau să folosească
bunul.

În privinţa modului de executare a acestei obligaţii, predarea poate consta într-o


atitudine pasivă a întreţinutului (prin lăsarea bunului la dispoziţia întreţinătorului, dacă
acesta se află în detenţia lui sau există posibilitatea predării fără intervenţia întreţinutului)
sau prin una activă, respectiv prin efectuarea unor acte sau fapte necesare pentru ca
întreţinătorul să intre în stăpânirea efectivă a bunului.

54
Ioan Zinveliu, Contracte civile. Instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1978, p.298.
55
Acestea dând expresie principiilor şi regulilor generale privind contractele.

35
În cazul bunurilor imobile, predarea are loc prin „remiterea cheilor, dacă este
vorba de o clădire, sau prin remiterea titlului de proprietate”; dacă este vorba de un teren,
predarea se face prin remiterea titlului de proprietate.

Bunurile mobile se predau fie prin tradiţiune reală, fie prin remiterea cheilor
clădirii în care se află bunurile, fie prin simplul consimţământ al părţilor, dacă bunurile se
aflau deja la dispoziţia întreţinătorului cu un alt titlu (depozit, comodat, etc.).

Predarea trebuie să se facă la locul unde se află bunul dacă părţile nu au convenit
în alt mod. Deci, dacă părţile contractului nu au stabilit alt loc de predare, predarea se va
face la locul situării bunului la momentul încheierii contractului. Regula este valabilă
dacă bunul este individualizat în momentul încheierii contrectului; în celelalte cazuri
obligaţia de predare este cherabilă, nu portabilă, deci trebuie să se facă la domiciliul
întreţinutului. Astfel, în cazul bunurilor de gen, al bunurilor viitoare, acestea, în lipsă de
stipulaţi contrară, se vor preda la domiciliul întreţinutului56.

În privinţa termenului pentru predarea lucrului, predarea trebuie să se facă la


termenul stipulat. Când întreţinătorul a început executarea obligaţiei sale, iar beneficiarul
întreţinerii refuză să predea bunul, întreţinătorul va putea opta, fie pentru executarea
contractului, fie pentru rezilierea lui.

Lucrul trebuie să fie predat în starea în care se află în momentul încheierii


contractului, odata cu lucrul se vor preda şi fructele, accesoriile sale şi tot ce a fost
destinat la uzul său perpetuu. În cazul bunurilor de gen sau viitoare, acestea se vor preda
în cantitatea şi calitatea ori alte criterii determinate prin contract (eşantioane, standarde,
etc.) conform regulilor generale privind obiectul plăţii; dacă nu s-a specificat calitatea,
întreţinutul va trebui să predea bunuri de calitate mijlocie.

Obligaţia de conservare a bunului până la predare este o obligaţie accesorie şi


incumbă întreţinutului atunci când lucrul nu se predă în momentul încheierii contractului.
Bunul trebuie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului, chiar
dacă predarea se va face ulterior, astfel încât întreţinutul trebuie să-l păstreze cu grijă, să-l
menţină în aceeaşi stare şi să evite pierderea, deteriorarea ori alterarea lui.

56
Radu I. Motica, Florin Moţiu, op. cit, p.107.

36
Dacă întreţinutul nu-şi îndeplineşte această obligaţie, el răspunde ca un depozitar,
pentru orice culpă, oricât de mică („culpa levissima”). Culpa întreţinutului este
prezumată, astfel că acesta nu se poate exonera decât dacă dovedeşte o cauză străină
exoneratoare de răspundere (forţa majoră, fapta creditorului sau fapta unui terţ).

c) Obligaţia de a garanta întreţinătorul pentru evicţiune şi pentru viciile


ascunse ale lucrului

Întreţinătorul are, ca obligaţie principală obligaţia de a răspunde de bunul pe care


îl înstrăinează. Potrivit art.1336 C. civ. obligaţia de a răspunde implică garanţia pentru
liniştita folosinţă a lucrului (obligaţia de garanţie pentru evicţiune) şi garanţia pentru utila
folosinţă a lucrului (obligaţia de garanţie contra viciilor). Această obligaţie se justifică
prin aceea că întreţinutul trebuie să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a asigura stăpânirea
liniştită a lucrului pe care îl înstrăinează.

Prin evicţiune se înţelege pierderea în tot sau în parte a proprietăţii lucrului sau
tulburarea întreţinătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar al bunului, ca
urmare a valorificării de către cel care i l-a înstrăinat sau de o terţă persoană a unui drept
asupra acelui bun57.

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune a întreţinutului există atât faţă de


întreţinător cât şi faţă de succesorii acestuia (indiferent dacă aceştia sunt succesori
universali, cu titlu universal sau cu titlu particular), chiar dacă întreţinătorul nu răspunde,
la rândul său, pentru evicţiune faţă de subdobânditor. Acest lucru se justifică pentru că
subdobânditorul primeşte, odată cu bunul şi toate accesoriile lui, printre care se numără şi
acţiunile privind bunul transmis58.

▪ Garanţia contra evicţiunii provenind de la vânzător


Obligaţia de evicţiune există atât atunci când evicţiunea provine de la un terţ, cât
şi în cazul evicţiunii provenite dintr-un fapt personal al întreţinutului.

Faptul personal al întreţinutului poate consta într-o tulburare de fapt (de exemplu,
deposedarea întreţinătorului de o parte a bunului înstrăinat) sau o tulburare de drept
(constituirea unei servituţi). El poate fi anterior înstrăinării şi tăinuit faţă de întreţinător
57
M. Mureşan, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1999, p.80.
58
Fr. Deak., op. cit.., p. 74.

37
(de exemplu, anterior încheierii contractului de întreţinere în întreţinutul a vândut
imobilul) sau ulterior şi neprevăzut în contract.

În cazul în care intervin asemenea fapte personale ale întreţinutului întreţinătorul


se poate apăra prin invocare „excepţiei de garanţie”, conform căreia cine trebuie să
garanteze pentru evicţiune nu poate să evingă („quem de evictione tenet actio, eundem
agentem repellit exceptio”).

Întreţinutul nu-l poate evinge pe întreţinător nici direct, nici indirect şi nici în
urma dobândirii unei noi calităţi pe care nu o avea în momentul încheierii contractului.

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune a întreţinutului este patrimonială astfel


încât, după moartea sa, ea se transmite succesorilor săi (universali sau cu titlu universal).
În schimb, excepţia de garanţie nu poate fi opusă succesorilor cu titlu particular ai
întreţinutului, întrucât aceştia, dobândind numai un bun special şi particular, nu sunt ţinuţi
de obligaţiile autorului lor.

▪ Garanţia evicţiunii rezultate din fapta unui terţ


Obligaţia de garanţie pentru evicţiune a întreţinutului există şi atunci când
tulburarea întreţinătorului provine din partea unei terţe persoane.

Pentru a fi antrenată obligaţia de garanţie pentru evicţiune a întreţinutului este


necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiţii59:

1) să fie vorba despre o tulburare de drept. Nu orice tulburare a liniştitei folosinţe


a bunului atrage obligaţia de garanţie pentru evicţiune; trebuie să fie vorba despre o
tulburare de drept. Astfel, pentru simplele tulburări de fapt, care se produc fără ca terţul
să invoce un drept asupra bunului înstrăinat, întreţinătorul poate să se apere singur prin
mijloacele prevăzute de lege, fie pe calea unei acţiuni posesorii, fie pe calea acţiunii în
revendicare imobiliară. Dacă terţul invocă un drept asupra bunului aflat la întreţinător,
atunci întreţinutul va răspunde de obligaţia pentru evicţiune. Indiferent de buna sau reaua
credinţă a întreţinutului, el va răspunde de obligaţia de evicţiune. Pentru ca obligaţia de
garanţie să funcţioneze, este necesar ca tulburarea întreţinătorului să fie actuală, efectivă

59
Titus Prescure, Andreea Ciurea, Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.156.

38
sau cel puţin iminentă şi nu numai eventuală, nefiind de ajuns simpla ameninţare a
întreţinătorului cu intentarea acţiunii în revendicare.
2) cauza evicţiunii să fie anterioară încheierii contractului. Evicţiunea pentru a
antrena răspunderea întreţinutului, trebuie să aibă o cauză anterioară încheierii
contractului de întreţinere. Întreţinutul nu poate fi obligat la garanţia pentru evicţiune
pentru drepturile născute în favoarea terţului evingător după ce bunul a fost înstrăinat,
întrucât, după înstrăinare, întreţinătorul devine proprietar şi suportă riscurile lucrului.
3) cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de întreţinător. La momentul încheierii
contractului întreţinătorul nu trebuie să cunoască cauza evicţiunii. Dacă întreţinătorul a
cunoscut cauza de evicţiune şi totuşi a încheiat contractul, înseamnă că el şi-a asumat
riscul. Sarcina probei privind cunoaşterea cauzei evicţiunii de către întreţinător va reveni
întreţinutului.
Obligaţia de garanţie contra viciilor ascunse îi incumbă întreţinutului daca din
cauza lor lucrul este impropriu utilizării conform destinaţiei sale sau valoarea sa este
micşorată într-atât încât întreţinătorul nu s-ar fi obligat la prestarea întreţinerii.
Viciile lucrului înstrăinat reprezintă deficienţele care afectează utilitatea lucrului,
făcând-o să scadă.
Pentru a se antrena răspunderea pentru vicii ascunse trebuie sa fie întrunite
cumulativ mai multe condiţii60:
a) viiciile să fie ascunse. Un viciu este ascuns dacă nu este cunoscut de
întreţinător şi nu poate fi descoperit de către acesta, la o atentă şi normală verificare a
bunului,nefiindu-i comunicat de cealaltă parte contractantă.
b) viciile să fi existat în momentul încheierii contractului. Pentru viciile apărute
ulterior contractării, întreţinutul nu răspunde, fiind vorba despre defecţiuni ale lucrului
ivite dupa încheierea contractului. Nu este necesar însă ca viciul să se manifeste anterior
incheierii contractului, ci numai ca la această dată să existe cauza sau germenii lui. Chiar
dacă viciul se manifestă ulterior.
c) viciile să fie grave. Această condiţie se traduce prin aceea că din cauza viciului,
lucrul a devenit impropriu utilizării după destinaţia sa sau întrebuinţarea să fie micşorată,

60
Radu I. Motica, Izvoarele obligaţiilor civile, Ed. Alma Mater Timisiensis Mirton, Timişoara, 2001, p. 94.

39
în aşa fel încât întreţinătorul nu s-ar fi obligat la prestarea întreţinerii în schimbul acestui
bun.
Condiţiile răspunderii întreţinutului pentru vicii ascunse trebuie să fie dovedite de
cel care o invocă, întrucât este vorba despre stabilirea unui fapt, iar nu de un act juridic,
dovada se poate face prin orice mijloace de probă.
Dacă întreţinutul nu îşi execută obligaţiile cere îi revin în temeiul contractului,
întreţinătorul are la îndemână următoarele mijloace de apărare:
a) excepţia de neexecutare a contractului. Dat fiind caracterul alimentar al
obligaţiei de întreţinere, întreţinătorul trebuie să uzeze cu prudenţă de această
prerogativă, consecinţele neexecutării acestei obligaţii fiind extrem de grave;
b) acţiunea în executarea silită a obligaţiei asumate (acţiune personală, derivată
din contractul de întreţinere, prescriptibilă în termenul general de trei ani);
c) acţiunea în rezoluţiunea contractului. Acţiunea în rezoluţiunea contractului
pentru neexecutarea de către întreţinut a obligaţiei asumate este guvernată de regulile de
drept comun, având ca efecte repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii
contractului. Restituirea integrală a prestaţiilor făcute de către una alteia în temeiul
contractului de întreţinere obligă întreţinutul să restituie contravaloarea întreţinerii
prestate, iar pe întreţinător să restituie contravaloarea folosinţei bunului (dacă o astfel de
folosinţă a vut loc).
Dacă obiectul obligaţiei întreţinutului îl reprezintă o sumă de bani, atunci acţiunea
în remiterea preţului este supusă prescripţiei extinctive şi poate fi valorificată în termenul
general de prescripţie, deoarece prestaţia priveşte un drept de creanţă61;

d) acţiunea în revendicare (dacă s-a transmis un drept de proprietate) sau, după


caz, acţiunea confesorie (dacă s-a transmis un dezmembrământ al unui drept real).

61
M.M. Pivniceru, M. Gaiţă, Principalele acţiuni în justiţie izvorâte din contractul de întreţinere şi
prescripţia extinctivă privitoare la acestea, în revista Dreptul nr. 8/2003, p. 76.

40
5.2. Obligaţiile întreţinătorului

Obligaţia de întreţinere ce incumbă întreţinătorului prezintă următoarele


caracteristici:

a) Are caracter aleatoriu, împrejurare care îl obligă pe debitor la executare ei,


indiferent de cât de oneroasă se dovedeşte a fi pentru el. Prin urmare, întreţinutul nu va
putea justifica o eventuală neexecutare prin faptul că valoarea întreţinerii prestate a
depăşit cu mult valoarea dreptului transmis. Debitorul nu se va putea elibera de datoria ce
îi incumbă nici chiar dacă s-ar obliga să restituie tot ceea ce a primit în temeiul
contractului, renunţând la a-i fi restituită contravaloarea prestaţiilor efecuate de el. Numai
consimţământul întreţinutului îl poate elibera pe debitor de executarea obligaţiei de
întreţinere.
b) Are caracter intuitu personae, prin urmare nu se poate presta de către o altă
persoană decât întreţinătorul, afară de cazul în care întreţinutul consimte (art. 1094
C. civ.).
În acest sens, în practica judecătorească 62 s-a arătat că, „pentru întreţinut,
încheierea contractului implică o alegere de persoană, o încredere a acestuia că persoana
întreţinătorului îi va acorda întreţinere în natură, în mod succesiv şi complet. Natura
obligaţiei de întreţinere presupune îndeplinirea ei cu bună-credinţă, cu atât mai mult cu
cât modul de executare a întreţinerii este lăsat la aprecierea debitorului, nefiind prefixat în
contract. De altfel, datorită caracterului cotidian al executării prestaţiei, nici nu s-ar putea
prevedea ce anume va servi în viitor ca hrană, îmbrăcăminte, medicamente ş.a.m.d.
beneficiarului sau ce îngrijiri de altă natură va necesita în caz de boală sau la bătrâneţe.
Din acest motiv, obligaţia de întreţinere împlică faptul personal al debitorului, executarea
ei având un caracter personal, netransmisibil. În ipoteza în care întreţinutul acceptă ca
asigurarea permanenţei îngrijirii sale să fie realizată prin serviciul altor persoane, ca
însoţitoare, alese de întreţinut, pe cheltuiala întreţinătorului, nu înseamnă că prestaţia de
întreţinere şi-a pierdut caracterul intuitu personae.

62
M.M. Pivniceru, Contractul de întreţinere. Practică judiciară. Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 103-
108.

41
c) Este o obligaţie de a face succesivă, implicând, deci, îndatorirea debitorului de
a săvârşi toate acţiunile necesare pentru a asigura întreţinerea creditorului său (să îi
asigure o locuinţă, să îi procure hrana, să îi asigure îmbrăcămintea, să se îngrijească de
sănătatea acestuia).
Întrucât este vorba de o obligaţie de a face care prezintă caracter intuitu personae,
se apreciază în doctrină 63 că obligaţia de întreţinere nu se transmite prin moştenire. Astfel
fiind, instanţele nu pot să îi substituie pe succesorii întreţinătorului în poziţia juridică a
autorului lor, iar constrângerea lor judiciară de a executa o obligaţie de a face ar încălca
principiul nemo ad factum cogi potest. Cu toate acestea, nu poate fi ignorat faptul că,
dacă întreţinerea este constituită cu titlu oneros, obligaţia asumată de către întreţinut are
drept cauză asigurarea întreţinerii sale până la sfârşitul vieţii sale. Or, în ipoteza în care
întreţinătorul predecedează, a admite că moştenitorii acestuia nu sunt obligaţi la
continuarea întreţinerii ar însemna să acordăm preferintă consecinţelor caracterului
intuitu personae, în detrimentul unui element esenţial de validitate a contractului: cauza.
d) Prezintă caracter alimentar, urmând a fi executată zi de zi, în mod succesiv.
Acest caracter face ca executarea zilnică a obligaţiei de întreţinere să prezinte caracter
esenţial în sensul art. 1079 pct. 3 C. civ. Prin urmare, în caz de neexecutare, debitorul este
de drept pus în întârziere.
e) Este indivizibilă, atât activ cât şi pasiv.
Indivizibilitatea activă a obligaţiei de întreţinere face ca aceasta să nu fie
considerată ca îndeplinită decât dacă a fost executată complet şi succesiv faţă de toţi
creditorii. Prin urmare, majoritatea opiniilor sunt în sensul că, dacă întreţinătorul nu
asigură decât întreţinerea unuia/unora dintre creditorii obligaţiei de întreţinere, se
consideră că obligaţia nu a fost deloc îndeplinită, iar nu că a avut loc o executare parţială.

Instanţa Supremă a statutat că obligaţia de întreţinere asumată de debitor are


caracter de indivizibilitate atunci când este instituită în beneficiul mai multor creditori,
fără a se preciza că este vorba de obligaţii distincte pentru fiecare creditor, în funcţie de
numărul şi/sau valoarea bunurilor, obiect al contractului, după cum ele erau proprii
fiecăruia dintre creditori sau comune. Într-un asemenea caz, deci, debitorul nu s-a obligat
să presteze două întreţineri distincte – corespunzător a ceea ce a primit de la fiecare din

63
Camelia Toader, op. cit., p. 295.

42
creditori - ci există o singură obligaţie indivizibilă (art. 1058 C. civ.). În cazul unei
obligaţii de întreţinere indivizibile cu mai mulţi creditori, deoarece obligaţia indivizibilă
nu este susceptibilă de executare parţială, sancţiunea civilă a rezoluţiunii contractului
ducând la restituirea tuturor bunurilor, obiect al contractului, indiferent cărora şi în ce
proporţii au aparţinut fiecărui creditor.64

Există însă şi autori care atenţionează asupra faptului că indivizibilitatea obligaţiei


de întreţinere nu derivă din natura sa, putând fi concepută şi executată şi separat pentru
fiecare creditor în parte65. Astfel fiind, numai dacă din circumstanţele cauzei ar reieşi
faptul că părţile au considerat obligaţia de întreţinere ca indivizibilă, neexecutarea
acesteia faţă de toţi creditorii atrage rezoluţiunea totală a întreţinerii. De altfel,
desfiinţarea totală a contractului nu este totdeauna benefică pentru creditorii întreţinerii,
care adeseori sunt persoane în vârstă, având nevoie de protecţie; în acest caz, „soluţia
desfiinţării numai în parte, cu consecinţa eventuală a unor litigii privind ieşirea din
indiviziune, evacuarea, contravine scopului pentru care au încheiat convenţia, anume
asigurarea unei bătrâneţi lipsite de griji”66.

Indivizibilitatea pasivă a obligaţiei de întreţinere face ca aceasta să se considere a


fi îndeplinită chiar dacă nu toţi debitorii au participat la îndeplinirea ei.67

f) În cazul în care conţinutul obligaţiei nu a fost determinat de către părţi , atunci


determinarea acestuia se face se va face printr-o interpretare extensivă a termenului de
întreţinere.
În consecinţă, întreţinerea trebuie asigurată în mod complet, în funcţie de criteriul
obiectival nivelului obişnuit de trai al întreţinutului, avut la momentul încheierii
contractului. În absenţa unei clauze contractuale exprese, nu prezintă nicio relevanţă
împrejurarea că beneficiarul întreţinerii are destule mijloace materiale; aceasta, deoarece
obligaţia convenţională de întreţinere nu se confundă cu obligaţia legală, când obligaţia
de întreţinere depinde de starea de nevoie a celui îndreptăţit să o primească68.

64
I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 1918/2005, op. cit., p.36.
65
D. Chirică, Drept civil. Contracte civile speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 128-129.
66
C. Toader, op. cit., p. 336-337.
67
A se vedea şi C.A. Iaşi, s. civ., dec. nr. 1538/1999, în M.M. Pivniceru, M. Gaiţă, op. cit. p.55.
68
A se vedea C.A. Timişoara, s. civ., dec. nr. 2.664/2002, în Legis.

43
În cazul unei pluralităţi de creditori, conţinutul creanţei de întreţinere trebuie să se
stabilească pentru fiecare creditor în parte, necesităţile fizice şi spirituale ale acestora
putând fi foarte diferite.

g) Trebuie să fie executată în natură. Această particularitate nu înseamnă, însă, că


anumite componente minore ale obligaţiei de întreţinere nu pot fi prestate prin plata unor
sume de bani.
În jurisprudenţă s-a arătat că, dat fiind caracterul complex al obligaţiei de
întreţinere, se permite ca, pe lângă prestaţia efectuată în principal, în natură, întreţinătorul
să efectueze şi prestaţii subsidiare, constând în plata unor sume de bani pentru procurarea
unor servicii curente creditoarei (spre exemplu, asigurarea unui însoţitor), fără ca prin
acest mod de executare, prestaţia complementară şi completatoare să poată absolvi
prestaţia principală, executată în natură69

h) Plata întreţinerii este portabilă. Faptul că întreţinătorul trebuie să asigure în


mod continuu şi complet întreţinerea creditorului său nu înseamnă în mod obligatoriu că
părţile trebuie să aibă acelaşi domiciliu de fapt. Dacă debitorul nu locuieşte împreună cu
întreţinutul, atunci el va trebui să execute obligaţia de întreţinere la domiciliul
creditorului său. Această derogare de la regula caracterului cherabil al plăţii a fost
justificată în doctrină70 prin specialitatea obligaţiei de întreţinere.

Corelativ obligaţiei de predare ce incumbă cocontractantului său, debitorul


întreţinerii trebuie să preia bunul, riscurile pieirii fiind pe seama sa, în lipsa unei clauze
contrare, din momentul încheierii contractului.

Cea mai importantă obligaţie este însă aceea de a acorda în natură întreţinerea
promisă la încheierea contractului şi, după caz, de a-l înmormânta pe creditor.

Datorită caracterului preponderent alimentar al obligaţiei de întreţinere, ea trebuie


executată permanent, fiind o obligaţie de a face care se execută zi cu zi. Aşa fiind, în caz
de neexecutare, întreţinutul poate cere rezoluţiunea contractului fără o prealabilă punere
în întârziere (termenul fiind considerat esenţial potrivit art. 1079 pct. 3 C. civ.) şi fără ca

69
C.A. Iaşi, s. civ., dec. nr. 636/1999, supra cit. În acelaşi sens, D. Macovei, I.E.Cadariu, op. cit.,p. 107.
70
Fr. Deak, op. cit., p. 539; D. Chirică, op. cit., p. 128.

44
instanţa judecătorească să poată acorda întreţinătorului un termen de graţie pentru
executare71.

Locul executării întreţinerii este acela prevăzut de părţi în contract, iar, în lipsă de
stipulaţie expresă, întreţinerea se execută la domiciliul întreţinutului, plata fiind
portabilă72.

Dacă există mai mulţi întreţinuţi sau mai mulţi întreţinători, obligaţia de a presta
întreţinerea este indivizibilă, putând fi pretinsă integral de oricare din întreţinuţi şi la
oricare dintre întreţinători73.

Dacă întreţinutul încetează din viaţă, obligaţia de întreţinere încetează şi nu poate


fi pretinsă de moştenitori săi. De asemenea, obligaţia încetează şi în cazul în care
decedează întreţinătorul, dacă întreţinutul nu acceptă să-i fie prestată întreţinerea de către
succesorii întreţinătorului.

5.3. Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere

După cum am arătat mai sus, în caz de neexecutare a obligaţiei de întreţinere,


creditorul are facultatea, dar nu şi obligaţia, de a cere rezoluţiunea contractului. Conform
regulilor generale (art. 1021 C. civ.), el are posibilitatea să opteze pentru executarea
contractului. Dacă creditorul a optat în acest sens, dar executarea în natură a întreţinerii
este imposibilă datorită atitudinii culpabile a debitorului 74 şi pentru ca, în caz de neplată,
creditorul să aibă posibilitatea executării silite fără a introduce o nouă acţiune pentru
transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere în natură neexecutate, instanţa -la cererea
creditorului- poate stabili obligaţia de întreţinere printr-o sumă de bani plătibilă la
71
T.S., col. Civ., Decizia 525/1956, în Culegere de Decizii pe anul 1956, p. 144.
72
T.S., col. Civ., Decizia 1115/1962, în Culegere deDecizii pe anul 1962, p. 105.
73
T.S., s. civ., Decizia 478/1978; T.S., s.civ., Decizia 1122/1987; T.S., s. civ., Decizia 2814/1988, în R.I.
Motica, F. Moţiu, op. cit., p. 226, 230-231 şi 233.
74
În practica judecătorească franceză se admite transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere şi în cazul
în care, fără culpa vreuneia dintre părţi, viaţa în comun a devenit imposibilă. În schimb, în cazul refuzului
nejustificat al creditorului de a primi întreţinerea în natură sau dacă –din motive personale, fără culpă din
partea debitorului- el şi-a stabilit domiciliul în altă localitate, acţiunea prin care transformarea în bani a
obligaţiei de întreţinere urmează a fi respinsă (TJ Hunedoara, dec. civ. nr. 394/1979, în RRD nr. 9/1979).

45
termenele stabilite de către părţi (în caz de neînţelegere de către instanţă), cu titlu de
despăgubiri echivalente (art. 1075 C. civ.) sub forma unor prestaţii periodice. Suma
periodică stabilită de instanţă – fiind o dezdăunare pentru neexecutarea întreţinerii în
natură – este susceptibilă de o modificare dacă nu acoperă nevoile creditorului
întreţinerii; ca şi întreţinerea în natură, ea este variabilă în funcţie de necesităţile
creditorului, costul vieţii, etc.

Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere este posibilă, evident, şi prin


consimţământul părţilor. Dacă s-a realizat o asemenea înţelegere, „efectul principal al
contractului de novaţie este acela al stingerii vechii obligaţii existente între creditor şi
debitorul său şi înlocuirea acesteia cu o nouă obligaţie”. În atare situaţie, după încheierea
celui de-al doilea contract, prin care creditorul a consimţit stingerea obligaţiei asumate cu
o nouă obligaţie (aceea a rentei viagere), reclamantul nu mai era în drept să solicite
desfiinţarea primului contract pe motivul că nu i s-a prestat întreţinerea, întrucât acastă
obligaţie nu mai există, ea fiind stinsă prin chiar voinţa reclamantului, de unde se trage
concluzia că obligaţia de întreţinere din primul contract a afost executată de către debitor
din moment ce creditorul a acceptat, fără condiţii, stingerea acelei obligaţii şi înlocuirea
ei cu una nouă”75.

Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere printr-o hotărâre judecătorească,


fără acordul părţilor, nu valorează novaţie, raporturile dintre părţi fiind guvernate, în
continuare, de regulile aplicabile contractului de întreţinere (iar nu de rentă viageră).
Astfel fiind, în caz de neexecutare (plata periodică a sumei) creditorul poate cere
rezoluţiunea contractului de întreţinere, bucurându-se de „garanţia” acestei sancţiuni şi
de alte (eventuale) garanţii prevăzute în contract.

Numai dacă obligaţia a fost transformată prin convenţia dintre părţi, ea valorează
o novaţie, noua datorie „se substituie celei vechi care se stinge” (art. 1128 C. civ.), ca şi
cum ar fi executată76.

Deşi obligaţia de întreţinere, în mod teoretic, trebuie executată în natură, pe


parcursul derulării contractului, pot apărea însă situaţii când, dependent sau independent
de voinţa părţilor, executarea în natură a obligaţie nu mai este posibilă. Cauzele care pot
75
TS, s. civ., dec. nr. 316/1987, în Culegere de Decizii pe anul 1987, p. 56-60.
76
În consecinţă, problema rezoluţiunii contractului de întreţinere pentru neexecutare nu se mai poate pune.

46
conduce spre această situaţie pot fi dintre cele mai diferite: schimbarea domiciliului uneia
dintre părţi, cu consecinţa mutării acesteia într-o altă localitate, diferende între părţile
contractante, refuzul creditorului de a primi întreţinerea etc.

În atare situaţii, se poate proceda la transformarea obligaţiei, în sensul că


întreţinerea nu se va mai presta în natură, ci prin plata periodică a unor sume de bani.
După cum presupune sau nu intervenţia instanţei de judecată, transformarea obligaţiei de
întreţinere poate fi judiciară sau extrajudiciară.

▪ Transformarea judiciară. Instanţa de judecată poate fi învestită cu o cerere de


transformare în bani a obligaţiei de întreţinere, fie de către creditor, fie de către debitor. În
cazul în care calitatea de reclamant o are întreţinutul, instanţa va admite cererea numai în
cazul în care constată, pe bază de probe, că executarea în natură nu mai este posibilă
datorită atitudinii culpabile a debitorului77. Dacă instanţa va constata culpa reclamantului-
creditor, cererea acestuia va fi respinsă.

Astfel, în practica judecătorească s-a considerat că refuzul de a primi întreţinerea


cuvenită, fără un motiv temeinic, constituie un abuz al creditorului, acesta neputând
obţine rezoluţiunea contractului, prevalându-se de propria-i culpă78.

Pe de altă parte, s-a apreciat şi că refuzul de a primi întreţinerea nu trebuie


caracterizat a fi culpă a creditorului, dacă, prin comportamentul său, în raporturile cu
creditorul, debitorul s-a manifestat urât, i-a creat un real sentiment de stres, de
incertitudine, temere pentru viaţă şi sănătate79.

Dacă debitorul este cel care sesizează instanţa cu o cerere de transformare a


obligaţiei de întreţinere, atunci admiterea acesteia este condiţionată de dovedirea de către
reclamant a faptului că, în mod culpabil, fără temei, creditorul refuză să primească
întreţinerea.

Ca urmare a admiterii cereriide transformare în bani a obligaţiei de întreţinere,


debitorul va fi obligat să plătească, sub forma unor prestaţii periodice, o sumă de bani, cu

77
Jurisprudenţa franceză consideră admisibilă o astfel de cerere şi în ipoteza în care convieţuirea părţilor a
devenit imposibilă fără culpa părţilor (Ph. Malaurie, L. Aynes, Droit civil. Les contrats speciaux, Ed. Cujas,
Paris, 1999, p. 460-461.
78
I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 536/2005,op. cit.; C.S.J., s. civ., dec. nr. 5362/2001,op. cit.
79
I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 6943/2004, op. cit.

47
titlu de despăgubiri echivalente80. În ceea ce priveşte cuantumul sumei ce urmează a fi
platită periodic, acesta se stabileşte, pe bază de probe, în funcţie de nivelul real al
întreţinerii de care are nevoie creditorul (de exemplu, dacă suma de bani urmează a fi
plătită lunar, se va achita contravaloarea întreţinerii creditorului pentru o lună de zile).
Având în vedere, pe de o parte, că necesităţile de întreţinere ale deditorului nu pot fi
aceleaşi pe tot parcursul executării contractului, iar, pe de altă parte, evoluţia costului
vieţii, cuantumul sumei de bani stabilite de către instanţă poate fi modificat, la cererea
părţii interesate.

În practică, instanţele au fost sesizate cu o cerere de majorare a cuantumului


sumei de bani, invocându-se valoarea deosebită a imobilului transmis în patrimoniul
întreţinătorului şi însemnările zilnice pe care reclamanţii le-au făcut privitor la nevoile
lor. Soluţia instanţelor a fost de respingere, cu motivarea că referirile la valoarea
imobilului făcute prin propria apreciere nu pot fi primite de instanţă, câtă vreme în cauză
este vorba de un contract aleatoriu, întinderea avantajului reciproc neputând fi apreciată
în momentul încheierii şi derulării contractului, pentru a stabili o echivalenţă a
prestaţiilor; în ceea ce priveşte însemnările zilnice ale recurenţilor privind cheltuielile pe
care le fac, acestea fiind acte extrajudiciare, nu pot face dovada în justiţie 81. Privitor la
această împrejurare majoritatea autorilor82 consideră că motivarea instanţei trebuia să
insiste asupra faptului că valoarea sumei plătite de către debitor depinde nu de valoarea
imobilului transmis de către întreţinut, ci de echivalentul în bani al întreţinerii
creditorului.

Dacă debitorul nu îşi execută obligaţia de plată periodică a sumei de bani stabilite,
întreţinutul este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului de întreţinere.

▪ Transformarea extrajudiciară. În baza principiului autonomiei de voinţă,


părţile contractante sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice obligaţia de întreţinere,
înlocuind-o cu o obligaţie de plată periodică a unei sume de bani. Un astfel de acord
reprezintă, de fapt o novaţie obiectivă, de unde următoarele consecinţe:

80
Fr. Deak, op. cit., p 545.
81
C.A. Braşov, s. civ., dec. nr. 236/1999, în Legis.
82
Codrin Macovei, op. cit., 2006, p. 323.

48
- intenţia părţilor de a transforma în bani obligaţia de întreţinere (animus novandi)
trebuie să existe şi să fie manifestată, expres sau tacit;
- fiind vorba despre o convenţie, valabilitatea ei este condiţionată de respectarea
condiţiilor de fond şi formă prevăzute de lege pentru materia contractelor;
- în cazul în care contractul de întreţinere este lovit de nulitate absolută, novaţia
nu este valabilă, deoarece, aceasta presupune ca obligaţia ce se transformă să fie una
valabilă;
- întrucât novaţia are ca efect stingerea vechii obligaţii (obligaţia de întreţinere) şi
înlocuirea ei cu obligaţia nouă (plata sumei de bani), înseamnă că garanţiile şi accesoriile
care însoţeau obligaţia de întreţinere se sting şi ele, afară de cazul în care părţile prevăd
expres contrariul (art. 1134 C. civ.);
- neexecutarea obligaţiei de plată a sumei de bani nu permite creditorului să
solicite rezoluţiunea contractului de întreţinere, acesta stingându-se la data când a avut
loc novaţia.

5.4. Sancţiunea neexecutării obligaţiei de întreţinere.


Rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea
obligaţiei de întreţinere.

În cazul în care întreţinătorul nu îşi execută sau îşi execută necorespunzător


obligaţia principală, întreţinutul are la îndemână următoarele mijloace de apărare:

a) acţiunea în executarea silită a obligaţiei de întreţinere. Acţiunea83 are o natură


personală, ca temei juridic putând fi invocate mai multe dispoziţii din C. civ. şi C. pr. civ.
(art. 1037, art. 1075, art. 1077 C. civ şi art. 580-580 C. pr. civ.).

83
Cu privire la executarea silită a obligaţiei de întreţinere, a se vedea M. M. Pivniceru, M. Gaiţă, art. cit.,
p. 76.

49
b) acţiunea în rezoluţiunea84 contractului. Temeiul juridic al rezoluţiunii îl
constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce le revin părţilor contractante
(art. 1020 şi art. 1021 C. civ.). Contractul de întreţinere urmează a fi desfiinţat pe calea
rezoluţiunii numai dacă neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei de
întreţinere nu este imputabilă întreţinutului. În practică, acţiunea în rezoluţiune
promovată de întreţinut a fost respinsă ca nefondată atunci când, pe bază de probe,
instanţa a stabilit că întreţinătorii şi-au îndeplinit corect obligaţia până la data la care, sub
influenţa rudelor, întreţinutul a refuzat întreţinerea85. Caracterul alimentar al obligaţiei de
întreţinere face ca rezoluţiunea să nu fie condiţionată de punerea în întârziere a
debitorului (art. 1079 pct. 3 C. civ.).
În ceea ce priveşte exercitarea acţiunii în rezoluţiunea întreţinerii, fiind vorba de o
cerere cu caracter patrimonial, aceasta poate fi exercitată şi de către succesorii în drepturi
ai creditorului întreţinerii. Termenul de prescripţie a acţiunii este cel general de trei ani.
Dacă instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă pentru
admisibilitatea acţiunii în rezoluţiune, va dispune desfiinţarea contractului, fără însă a
putea uza de prerogativa acordării debitorului a unui termen de graţie 86. În ceea ce
priveşte efectele rezoluţiunii, trebuie făcute următoarele precizări:
▪ Întreţinătorul este obligat să restituie dreptul transmis de către întreţinut la data
contractării, întrucât deţinerea sa în continuare apare ca lipsită de cauză. Restituirea se
face, de regulă, în natură, iar dacă aceasta nu mai este posibilă, se va proceda la
restituirea prin echivalent.
În cazul în care întreţinutul a plătit impozite şi prime de asigurare pentru bunul
supus restituirii, atunci el este îndrituit a pretinde restituirea sumelor de bani plătite;
soluţia se explică prin faptul că impozitele şi primele de asigurare sunt sarcini ale

84
În cazul în care prin acţiune se solicită rezilierea contractului de întreţinere, instanţa nu poate să o
admită în sensul pronunţării rezoliţiunii, fără a pune în discuţia părţilor determinarea sancţiunii aplicabile.
Procedând altfel, instanţa ar proceda la o înlocuire din oficiu a obiectului acţiunii, fapt care contravine
dispoziţiilor imperative de procedura. În acest sens a se vedea C.A. Braşov, s. civ., dec. nr. 290/1996, în
Legis.
85
C.A. Suceava, s. civ., dec. nr. 49/1999, în Legis.
86
Termenul de graţie reprezintă acel termen pe care instanţa sesizată cu judecarea în fond a pricinii îl poate
acorda debitorului pentru amânarea sau eşalonarea executării obligaţiilor. Termenul de graţie se poate
acorda la cerere, însă legea [art. 1101 alin. (3) C. civ.] recomandă judecătorilor să uzeze de această facultate
cu multă rezervă.

50
proprietăţii, iar întreţinutul este considerat că a fost tot timpul proprietarul bunului
datorită efectelor retroactive ale rezoluţiunii87.
Instanţa supremă a apreciat că, dacă întreţinerea se desfiinţează din culpa
exclusivă a întreţinătorului, el nu va avea dreptul să pretindă despăgubiri pentru taxele pe
care le-a suportat în legătură cu dreptul transmis (taxe de autentificare, taxe de timbru,
taxe pentru efecuarea publicităţii imobiliare)88.
▪ Deşi desfiinţarea contractului presupune o restitutio in integrum în privinţa
ambelor părţi contractante, caracterul aleatoriu al obligaţiei de întreţinere determină o
importantă derogare de la dreptul comun: contravaloarea întreţinerii prestate nu este
supusă restituirii.
Dacă s-ar accepta ca, în caz de rezoluţiune, întreţinutul să fie obligat la restituirea
contravalorii prestaţiilor primite cu titlu de întreţinere, ar însemna să se permită
întreţinătorului de rea-credinţă să pună capăt caracterului aleatoriu al obligaţiei ce îi
incumbă, sistând plata întreţinerii când valoarea prestaţiilor executate egalează valoarea
dreptului transmis. Nu interesează nici perioada de timp cât întreţinătorul a fost titularul
dreptului, nici dacă sau cât a profitat de pe urma înstrăinării.
Astfel, în mod corect, instanţele au respins ca inadmisibilă acţiunea în restituire
promovată de către reclamanţii-întreţinători şi întemeiată pe dispoziţiile art. 992 C. civ. şi
ale principiului îmbogaţirii fără justă cauză. Aceasta deoarece acţiunea de in rem verso
presupune absenţa unei cauze legitime pentru mărirea unui patrimoniu şi are întotdeauna
caracter subsidiar, pentru că principiul îmbogăţirii fără just temei nu se aplică dacă
îmbogăţirea s-a produs în temeiul unui contract.
▪ Dacă întreţinătorul, în schimbul dreptului transmis de către întreţinut, i-a plătit
acestuia şi o sumă de bani, pe lângă obligaţia de întreţinere pe care şi-a asumat-o, atunci
această sumă trebuie restituită. Aceasta, deoarece caracterul aleatoriu priveşte numai
obligaţia de întreţinere, nu şi celelalte obligaţii asumate de către întreţinut sau de către
întreţinător.
▪ Dacă, cu privire la bunul care a format obiectul derivat al prestaţiei
întreţinutului, au fost constituite drepturi în favoarea terţilor, atunci, în virtutea
principiului resoluto dantis, resolvitur ius accipientis, acestea se vor desfiinţa retroactiv.
87
A se vedea şi Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 89/1984, în Legis.
88
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 89/1984, supra cit.

51
Principiul enunţat nu se aplică dacă este vorba de un bun mobil, iar terţul dobânditor a
fost de bună-credinţă la data contractării [ cazul aplicării art. 1909 alin. (1) coroborat cu
art. 972 C. civ.]. Drepturile terţilor dobândite cu privire la imobile ar putea fi păstrate în
cazul în care aceştia ar putea să invoce uzucapiunea89.

5.5. Natura juridică a contractului de întreţinere

Contractul de întreţinere este un contract de sine stătător, cu fizionomie juridică


proprie. Este un contract civil- în sensul că aparţine ramurii dreptului civil. Este însă un
contract cu o natură juridică complexă deoarece:
- pe de o parte, creditorul poate plăti prin înstrăinarea unui bun către debitor sau printr-o
sumă de bani;
- obiectul complex şi caracterul aleatoriu al contractului chiar dacă este un contract
nenumit, face ca, în urma admiterii acţiunii în rezoluţiune, să se restituie bunul către
creditor şi, odată cu acesta să se redobândească dreptul de proprietate asupra lui;
- în sfârşit, natura juridică complexă a contractului îşi are explicaţia în faptul că operaţia
juridică în sine este complexă, ea putându-se clădi pe două operaţii juridice, care au însă
aceeaşi finalitate- asigurarea întreţinerii creditorului- şi anume:
a) dacă creditorul înstrăinează un lucru, întreţinerea se înfăţişează a fi preţul ei şi,
în acest caz, prima operaţie se înfăţişează a fi o vânzare;
b) dacă, dimpotrivă, creditorul plăteşte o sumă de bani, aceasta poate valora
împrumut;
c) situaţia se prezintă mai clar în cazul în care creditorul înstrăinează un bun şi, în
acelaşi timp, o sumă de bani, ambele în contul întreţinerii aşteptate de la debitor. Sub
acest aspect apare interesantă chestiunea calificării. Este foarte important a se stabili care
dintre cele două obiecte prestate- bunul sau suma de bani- este precumpănitor valoric şi
atunci se vor şti regulile care cârmuiesc anumite măsuri în cazul rezoluţiunii.
89
Uzucapiunea este calificată de către unii autori drept o excepţie de la principiul resoluto iure dantis,
resolvitur ius accipientis ( I. Dogaru, Elementele dreptului civil, vol. I, Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 239). Există însă şi autori care nu sunt de acord cu
o asemenea calificare, fie pentru că uzucapiunea reprezintă un fapt juridic stricto sensu (Gh. Beleiu, op.
cit. p. 229), fie pentru că aceasta ar constitui mai degrabă o excepţie de la principiul restitutio in integrum.

52
În cuprinsul lucrării am făcut adesea trimiteri la practica judiciară, am optat
pentru acest mod de redactare şi nu pentru cel care ar fi inclus în mod concret stările de
fapt printre rândurile dedicate teoriei, din dorinţa de a relata de o manieră cât mai
explicită, situaţiile concrete cu care judecătorul, în încercarea sa de a „împărţi dreptatea”,
se întâlneşte zi de zi.
Fără a avea pretenţia de a trata în mod exhaustiv întreg domeniul dedicat de
practica judiciară, contractului de întreţinere, am selectat, şi am inclus în conţinutul
lucrării anumite speţe care, de-a lungul timpului au stârnit controverse printre specialiştii
români în domeniul ştiinţelor juridice.

CAPITOLUL VI

53
Practică judiciară

1) Contract de întreţinere. Înţelesul noţiunii de „întreţinere”.


1. În cazul contractelor de întreţinere, noţiunea de întreţinere trebuie luată în
sensul cel mai larg, ea incluzând o serie de prestaţii ca: procurarea şi prepararea hranei,
cumpărarea de îmbrăcăminte, încălţăminte, lenjerie - de pat şi de corp -, medicamente,
îngrijiri medicale, efectuarea curăţeniei locuinţei şi curţii, plata consumului de
electricitate, apă, canal, combustibil etc.
2. Împrejurarea că beneficiara întreţinerii (vânzătoarea imobilului) are mijloace
materiale suficiente nu are relevanţă cu privire la valabilitatea contractului de întreţinere.
(T.J Braşov, Decizia 948/1984, R.R.D. nr. 5/1985, p. 69)

2) Caractere juridice. Reducţiune.


Contractul de întreţinere este un contract nenumit. Fiind un contract cu titlu
oneros, el nu este supus reducţiunii, ca liberalitate excesivă.
(T.S., s. civ., Decizia 832/1980)
Contractul de întreţinere este un contract cu titlu oneros, deşi are caracter
aleatoriu, în sensul că valoarea prestaţiilor uneia dintre părţi este variabilă în raport cu
durata vieţii celeilalte părţi. Acesta este însă un caracter specific al oricărui contract
aleatoriu, care nu-şi poate pierde, prin această împrejurare, caracterul său de contract
oneros.
Codul civil, care defineşte în art. 1635 contractele aleatorii le reglementează în
Titlul XIII al Cărţii a Ii-a, în mod cu totul distinct de donaţii, care sunt reglementate în
Titlul II împreună cu testamentele.
Este adevărat că, în ceea ce priveşte contractul de întreţinere, el nu are în Cod o
reglementare proprie, aşa cum are contractul de rentă viageră, cu care are multe trăsături
comune, fiind deci un contract nenumit, dar el are însuşirile contractului aleatoriu
indicate de art. 1625 şi, deoarece părţile îşi datorează prestaţii reciproce, iar dobânditorul
bunului se obligă ca, în schimbul acestuia, să presteze întreţinerea înstrăinătorului pe
toată viaţa, nu poate fi vorba despre o liberalitate, chiar atunci când persoana care

54
înstrăinează se află la o vârstă înaintată sau este bolnav şi se poate întrezări, la data facerii
actului, sfârşitul său apropiat.
(Îndrumar, p. 205)

3) Natură juridică. Interpretarea conţinutului actului autentic.


Pentru corecta determinare a naturii contractului (întreţinere sau vânzare-
cumpârare) este necesar a se stabili intenţia părţilor, care rezultă din conţinutul actului,
cât şi din împrejurările de fapt.
Contractul de întreţinere cuprinde, în mod obligatoriu, atât voinţa vânzătorului de
a-şi asigura întreţinerea pe toata viaţa, cât şi voinţa cumpărătorului de a dobândi, în
schimbul întreţinerii, imobilul proprietatea vânzătorului.
În lipsa acestor elemente, contractul intervenit între părţi nu poate fi caracterizat
decât în condiţiile art. 1294 C. civ., ca fiind un contract de vânzare-cumpărare.
(C.S.J., s. civ., Decizia 1303/1994 în B.J., p. 41-45)

4) Clauză de întreţinere. Schimbarea modului de executare.


Obligatia unei părţi contractante ca în schimbul primirii unor bunuri determinate,
să întreţină şi să îngrijească pe cealaltă parte contractantă în cadrul unui contract de
întreţinere, în cazul imposibilităţii ca această obligaţie să mai poată fi prestată în natură,
se poate transforma - cu acordul părţilor şi prin evaluarea ei în bani - într-o obligaţie
periodică de întreţinere în bani.
Dispoziţiile art. 94 C. fam. privitoare la modificarea şi stingerea obligaţiilor legale
de întreţinere nu se aplică contractelor de întreţinere, care rămân supuse prevederilor din
Codul civil privitoare la contracte, astfel că suma fixată drept contravaloare în bani a
obligaţiei de îngrijire şi întreţinere, rămâne neschimbată pe tot timpul duratei contractului
de întreţinere (art. 942 şi urm., 947 al 2 şi 1035 Cod civil).
(T. Sibiu, Decizia 41/1958, în Repertoriu, 1952-1969, p.378)

55
5) Contract de întreţinere. Imobil. Desfiinţarea contractului. Efecte cu
privire la teren.
Actul de vânzare-cumpărare a imobilului este simulat, rezultând din chiar
recunoaşterile pârâţilor că reprezintă un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de
întreţinere. Contra-înscrisul, încheiat anterior actului simulat, fixează obligaţiile
cumpărătorilor de a locui împreună cu vânzătorii, de a-i îngriji cu ce au nevoie şi a-1
înmormânta după datini.

Fiind vorba de o deghizare parţială a actului, prin ascunderea clauzei de


întreţinere, există interesul reclamantei de a se stabili realitatea, încât, constatarea
conţinutului real al contractului trebuie soluţionată de instanţa de fond, în chiar
dispozitivul hotărârii - şi nu în considerente - prin admiterea capătului de acţiune referitor
la declararea simulaţiei.

Rezilierea actului de vânzare cu clauză de întreţinere (contractul secret) se


impune. Deoarece pârâţii au transferat obligaţiile de întreţinere altor persoane, acestea nu
le execută şi au grave neînţelegeri cu reclamanta, iar nevoia de întreţinere şi ajutor a
creditoarei - femeie în vârstă de 70 de ani - este dovedită, fiind, de asemenea, probată
imposibilitatea debitorilor de a o ajuta, întrucât locuiesc la peste 100 km de oraşul
Câmpulung Moldovenesc.

În consecinţă, recursul reclamantei se admite şi se modifică sentinţa în sensul


admiterii acţiunii şi rezilierii contractului de întreţinere. Odată cu aceasta, se dispune
reîntabularea dreptului real de folosinţă cu privire la teren.

(T.J. Suceava, Decizia 40/1985, R.R.D. nr. 5/1985, p. 68)

6) Caracterizare. Deosebire de contractul de rentă viageră.


Unul dintre criteriile după care se deosebeşte contractul de întreţinere de cel de
rentă viageră constă în aceea că primul conţine o obligaţie de a face, iar cel de-al doilea o
obligaţie de a da (art. 1021, 1295 şi 1647 C. civ,).

(T.S., s. civ., Decizia 1348/1969, în Repertoriu, 1969-1975, p. 136)

56
7) Caracterizare. Deosebire de contractul de donaţie.

Pentru justa caracterizare a contractului de întreţinere este necesar să se


stabilească intenţia părţilor, care rezultă din conţinutul actului, precum şi din
împrejurările de fapt.

În cazul în care se constată că părţile au contractat în scopul de a-şi asigura fiecare


câte un avantaj, şi anume una de a primi un bun, iar cealaltă întreţinerea pe viaţă,
contractul încheiat este de întreţinere şi nu de donaţie.

(T.S., s. civ., Decizia 608/1974, în Repertoriu, 1969-1975, p,136)

8) Caracteristici. Asemănări şi deosebiri între contractul de rentă


viageră şi contractele de întreţinere.
Contractul de întreţinere, ca şi contractul de rentă viageră, sunt contracte aleatorii,
cu prestaţii succesive. În ambele cazuri, corelativ obligaţiei uneia dintre părţi, debitor al
prestaţiilor succesive, poate exista, potrivit convenţiei intervenite între ele, obligaţia
pentru creditorul acelor prestaţii de a transmite proprietatea unui bun în beneficiul
debitorului prestaţiilor.

Totuşi, cele două contracte nu sunt identice, iar ceea ce le deosebeşte este natura
obligaţiilor debitorului prestaţiilor succesive.

Astfel, contractul de întreţinere cuprinde o obligaţie de a face, esenţialmente


personală, pe când contractul de rentă viageră cuprinde obligaţia de a da.

(T.S., s. civ., Decizia 1216/1977, în Repertoriu, 1975-1980, pag. 92)

9) Comparaţie între contractul de întreţinere şi de vânzare-cumpărare.


Caracterizare. Criterii.
În cazul în care o persoană înstrăinează un bun în schimbul unei sume de bani şi a
întreţinerii, pentru caracterizarea corectă a actului juridic încheiat, în sensul că este un
contract de vânzare cu clauză de întreţinere sau un contract de întreţinere, este necesar să

57
se examineze în raport de valoarea bunului transmis, care este prestaţiunea principală,
făcând proporţia între preţul în bani şi cel în natură.

Contractul de întreţinere nu are o reglementare proprie, ci este un contract


nenumit căruia i se aplică regulile generale din materia actului juridic şi nu dispoziţiile
derogatorii specifice altor contracte.

Prin urmare, nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 1645 Cod civil, specifice
contractului de rentă viageră, dar îi sunt aplicabile, în afara regulilor generale ale actului
juridic, cele prevăzute de art. 1635 C. civ., care constituie reglementarea generală pentru
toate contractele aleatorii, deci şi pentru contractul de întreţinere, neprevăzut de Codul
civil, dar care face parte din această categorie de contracte.

(T.S., s. civ., Decizia 1751/1978, publicată, în Repertoriu, 1975-1980, p. 92)

10) Contract de întreţinere. Caracteristici şi efecte. Neexecutarea


obligaţiei. Consecinţe.
Convenţia prin care un imobil este transmis cu obligaţia pentru dobânditor de a
întreţine pe transmiţător atâta timp cât va trăi, lăsându-1 totodată să locuiască în acel
imobil, trebuie caracterizată ca un contract de întreţinere.

Un asemenea contract fiind sinalgamatic, oneros şi aleatoriu, dispoziţiile art. 1020


C. civ., potrivit cărora condiţia rezolutorie este subînţeleasă întotdeauna în contractele
sinalagmatice în cazul în care una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţia, sunt aplicabile.

Ca atare, potrivit art. 1021 C. civ., partea în privinţa căreia obligaţia nu s-a
executat are alegerea sau să silească pe cealaltă parte la executarea convenţiei când este
posibilă, sau să ceară desfiinţarea cu daune interese.

(T.S., s. civ., Dec. 500/1970, Repertoriu, 1969-1975, pag. 136)

58
11) Natură juridică. Neîndeplinirea obligaţiei.
Contractul prin care o persoană înstrăinează un bun al său în schimbul obligaţiei
luate de către dobânditor de a o întreţine este un contract nenumit, prin care se creează o
obligaţie de a face, strict personală, care nu poate fi transmisă altei persoane.

În cazul în care debitorul obligaţiei de întreţinere nu-şi îndeplineşte îndatoririle ce


şi-a luat, creditorul este îndreptăţit să ceară rezilierea convenţiei.

(T.S., s, civ., Decizia 1114/1976, publicată, în Repertoriu, 1975-1980, p. 92)

12) Caracter şi efecte. Reziliere.


Dreptul de întreţinere fiind un drept personal şi, ca atare, netransmisibil prin
succesiune, deoarece se stinge la moartea beneficiarului, urmează că moştenitorii acestuia
nu pot să ceară ca prestaţiile să continue în persoana lor sau ca, cele neefectuate în timpul
vieţii beneficiarului să fie executate ulterior.

Acest caracter al creanţei de întreţinere nu influenţează însă caracterul patrimonial


al acţiunii în rezilierea contractului de întreţinere pentru neexecutarea obligaţiei de
întreţinere faţă de beneficiar.

Sancţiunea contractuală a rezilierii, chiar atunci când se referă la o prestaţie


personală, are caracter patrimonial pentru că este de natură să restabilească echilibrul
patrimonial al părţilor contractante.

(T.S„ s. civ., Decizia 546/1977, în Repertoriu, 1975-1980, p. 92)

13) Neîndeplinirea obligaţiei luate. Efecte.


Rezoluţiunea contractului de întreţinere se poate dispune numai dacă din culpa
pârâţilor reclamantul nu a primit întreţinerea cuvenită, iar nu şi în cazul în care obligaţia
nu s-a executat total sau în parte, din culpa reclamantului ce solicită rezoluţiunea; în
ipoteza că pârâţii n-au culpă, dar acceptă desfiinţarea contractului, ei sunt îndreptăţiţi a li

59
se întoarce cheltuielile făcute, ce au beneficiat reclamantului, căruia i se reîntoarce
locuinţa.

Dacă pârâţii au plătit şi un preţ, acesta trebuie restituit, în cazul rezoluţiunii


contractului, chiar dacă ei sunt în culpă; valoarea întreţinerii dată reclamantului nu va fi
însă restituită pârâţilor dacă se pronunţă rezoluţiunea contractului din culpa lor, întrucât
şi-au asumat acest risc când au încheiat contractul, cu caracter aleatoriu.

(T. S., s. civ., Decizia 2179/1987) (Revista Română de Drept nr. 6 din 1988, pag. 58)

14) Neîndeplinirea obligaţiei faţă de unii beneficiari. Consecinţe.


Obligaţia rezultând dintr-o convenţie de întreţinere cu pluralitate de creditori şi
debitori este indivizibilă. Ca atare, nu este susceptibilă de executare parţială, neputând fi
considerată îndeplinită decât dacă s-a executat integral, faţă de toţi beneficiarii dreptului
de întreţinere, după cum şi prestarea obligaţiei numai de către unul dintre debitori este
liberatoare pentru ceilalţi, considerându-se îndeplinită pentru toţi. Drept consecinţă,
neexecutarea obligaţiei faţă de unul dintre beneficiari, îndreptăţeşte pe cel sau pe cei faţă
de care obligaţia nu s-a îndeplinit să ceară desfiinţarea convenţiei şi restabilirea situaţiei
anterioare cu privire la întregul imobil (în speţă fiind vorba de înstrăinarea unui imobil în
schimbul întreţinerii).

Instanţele în mod greşit au dispus rezoluţiunea contractului numai cu privire la


cota parte de proprietate a reclamantei, beneficiară a dreptului de întreţinere faţă de care
obligaţia nu a fost îndeplinită, deşi se impunea desfiinţarea în întregime a convenţiei.

(T. S., s. civ., Decizia 689/1988)


(Revista Română de Drept nr. 2 din 1989, pag. 65)

60
15) Prestarea întreţinerii doar de către unul dintre cei doi debitori.
Inadmisibilitatea rezoluţiunii contractului. Modalitatea
regularizării între cei doi debitori.
1. Din contractul autentic încheiat la 5 ianuarie 1984, rezultă că, pentru nuda
proprietate imobiliară ce li s-a transmis, cumpărătorii - soţi la acea dată - s-au obligat a da
întreţinere, pe durata vieţii, atât fostei proprietare, cât şi soţului său, aceştia din urmă
având şi uzufructul bunului până la încetarea lor din viaţă.
Din conţinutul contractului, din finalitatea şi natura acestuia, rezultă că obligaţia
de întreţinere asumată are caracter indivizibil, în sensul art. 1057 şi urm. C. civ., creditorii
putând fi îndestulaţi de oricare dintre cei care s-au obligat împreună, potrivit celor ce
rezultă din dispoziţiile art. 1062 C. civ.

Dacă un debitor a asigurat întreţinere creditorului, şi deci obligaţia a fost


îndeplinită, nu există temei de rezoluţiune a contractului, chiar dacă celălalt debitor n-a
avut o contribuţie la stingerea obligaţiilor periodice la care s-a referit acţiunea.

2. Dacă întreţinerea nu s-a suportat de ambii debitori obligaţi, ci numai de unul


din ei, este legal şi echitabil ca acesta să recupereze ceea ce a plătit şi pentru celălalt
debitor.
O modalitate de recuperare, în speţă, este acea de a se stabili întinderea dreptului
debitorului care a efectuat întreţinerea asupra bunurilor comune ce mai are de împărţit cu
fostul său soţ ţinându-se seama de contribuţia avută şi prin întreţinerea dată creditorului
lor comun.

(T. S., s. civ., Decizia 2814/1988)


(Revista română de drept nr.9-12 din 1989, pag. 128)

16) Contract de întreţinere. Contract de vânzare-cumpărare.


Rezoluţiune.
Contractul de vânzare cu clauză de întreţinere fiind un contract nenumit, cu titlu
oneros, aleatoriu, bilateral, consensual şi translativ de proprietate, i se aplică regulile
generale din materia obligaţiilor, înscrise în art. 1020 şi 1021 C, civ., cu privire la condiţia

61
rezolutorie, aceasta fiind subînţeleasă dacă una dintre părţi nu-şi îndeplineşte
angajamentul luat.

Într-o atare situaţie, contractul nu se desfiinţează de drept, ci partea în privinţa


căreia nu s-a executat angajamentul are alegerea fie să silească pe cealaltă parte a executa
contractul, când aceasta este posibil, fie să ceară desfiinţarea lui.

De asemenea, este de reţinut că efectul rezoluţiunii contractului pentru


neexecutare, va fi redobândirea de către reclamanţi a dreptului de proprietate asupra
imobilului, fără însă ca ei să poată fi obligaţi la restituirea valorii întreţinerii prestată,
datorită caracterului aleatoriu al contractului. Dacă s-ar admite teza contrară, ar însemna
să se înlăture caracterul aleatoriu, dându-se posibilitatea debitorului de rea-credinţă să
înceteze prestarea întreţinerii, ori de câte ori valoarea prestaţiilor ar depăşi valoarea
bunului primit.

(T. S., s. civ., Decizia 482/1989)


(Dreptul nr. 1-2 din 1990, pag. 124)

17) Natură juridică. Încetarea precoce din viaţă a creditorului


întreţinerii. Cauza juridică a contractului.
Dispoziţiile art. 1645 C. civ. sunt aplicabile numai contractului de rentă viageră;
pentru contractul de întreţinere, contract nenumit, se vor aplica regulile generale din
materia contractelor.

Totodată, contractul de întreţinere este un contract aleatoriu, caracteristic naturii


sale juridice fiind elementul de risc. Acest caracter aleatoriu este prezent atât la data
încheierii convenţiei translaţive de proprietate, cât şi în cursul executării sale, deoarece cel
care dobândeşte bunul se obligă să presteze o întreţinere pe toată durata vieţii
înstrăinătoruiui, cunoscută fiind numai producerea certă a evenimentului morţii, nu şi
data la care va avea loc aceasta.

(C.S.J., Decizia 12/1991)

62
În speţă, instanţele au fost sesizate cu cererea privitoare la rezoluţiunea
contractului de întreţinere, încheiat de autoarea reclamantei, moştenitoare rezervatară,
prin care, în schimbul întreţinerii, defuncta a transmis o cotă de 5/8 din dreptul său de
proprietate imobiliară. S-a invocat scopul imoral urmărit de debitorii obligaţiei de
întreţinere, de însuşire a unui bun la care nu aveau dreptul în mod legal.

Dispoziţiile art. 1645 C. civ. sunt inaplicabile în speţă, contractul de întreţinere


fiind un contract nenumit; independent de aceasta, condiţiile de fond cerute de
prevederea respectivă nu sunt îndeplinite.

Elementul aleatoriu fiind de esenţa contractului de întreţinere, în mod corect,


instanţele au respins acţiunea reclamantei.

(În Doctrina şi Jurisprudenţa României, 1989-1994, p. 216)

18) Refuzul creditorului de a primi prestaţiile. Consecinţe.


Acela care, în executarea unui contract de întreţinere, întâmpină rezistenţă din
partea beneficiarului, care refuză nejustificat prestaţiile, în dorinţa de a ajunge astfel la
rezilierea contractului, va putea cere instanţei să transforme obligaţia sa într-o sumă de
bani determinată, echivalentă întreţinerii pe care o datora.
Transformând modalitatea de executare a obligaţiei debitorului instanţa trebuie să
se preocupe ca suma de bani pe care o va stabili cu titlu de contravaloare a întreţinerii să
reprezinte întreţinerea completă, potrivit elementelor pe care părţile le-au determinat în
contract, în sensul posibilităţii de a acoperi efectiv toate nevoile ce s-au enumerat în act,
fără ca suma astfel fixată să fie influenţată în cuantumul ei de veniturile creditorului sau
de posibilităţile sale de muncă şi nici de posibilităţile de piaţă ale debitorului, dacă o atare
rezervă nu este făcută chiar în contract, deoarece numai în acest fel suma stabilită va
reprezenta contravaloarea întreţinerii datorate.
(T. J. Timiş, Decizia 1942/1970, în Repertoriu, 1969-1975, p. 146).

63
19) Acţiune în rezoluţiune. Liberalitate. Donaţie cu sarcini. Contract de
întreţinere. Diferenţe. Obligaţiile succesorilor debitorului.
Caracterizarea înţelegerii privind înstrăinarea unui imobil în schimbul prestării
întreţinerii - drept donaţie cu sarcini sau contract de întreţinere - se face ţinând seama de
raportul dintre valoarea bunului înstrăinat şi cuantumul prestaţiilor efectuate până în
momentul în care s-a ivit diferendul între creditor şi debitorul întreţinerii.
În cazul în care s-a reţinut că este vorba despre un contract de întreţinere, acţiunea
în rezoluţiune a acestuia, intentată de creditorul întreţinerii împotriva succesorilor
debitorului, trebuie să fie soluţionată în lumina prevederilor art. 1094 C. civ.
(TJ. Timiş, Decizia 717/1974, R.R.D. nr. 2/1975, p.41).

20) Succesiune. Compunerea masei partajabile. Contract de întreţinere.


Contractul de întreţinere, prin care una din părţi înstrăinează un bun al său în
schimbul obligaţiei luate de dobânditor de a o întreţine, este un contract nenumit,
aleatoriu, sinalagmatic, consensual şi translativ de proprietate.

Aşadar, transferul proprietăţii bunului ce constituie obiectul contractului, de la


creditor la debitor, se produce uno ictu, şi nu succesiv, cum este obligaţia părţii de a presta
întreţinerea. Atâta timp cât contractul nu a fost desfiinţat cu efectul retroactiv al
reîntoarcerii bunului în patrimoniul vânzătorului, contractul îşi produce pe deplin efectele
sale translative de proprietate.

La deschiderea succesiunii vânzătorului, beneficiar al întreţinerii, bunul ce s-a dat


în schimbul întreţinerii nu se mai găseşte în patrimoniul acestuia, încât moştenitorii nu
pot solicita intrarea lui în masa succesorală supusă partajului.

Pe de altă parte, dreptul de întreţinere, fiind un drept personal şi ca atare


netransmisibil prin succesiune, deoarece se stinge la moartea beneficiarului, moştenitorii
acestuia nu pot să ceară ca prestaţiile să continue în persoana lor sau ca cele neefectuate
în timpul vieţii beneficiarului să fie executate ulterior.

64
Moştenitorii au însă la dispoziţie acţiunea în rezoluţiunea contractului de
întreţinere pentru neexecutarea lui, o atare acţiune având un caracter patrimonial, fiind de
natură să restabilească echilibrul patrimoniilor părţilor contractante, şi este prescriptibilă
în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În acest context, în mod greşit judecătoria şi tribunalul au inclus în masa


partajabilă a autorului părţilor imobilul care a făcut obiectul contractului de întreţinere,
fiind irelevantă împrejurarea că unul din moştenitori este dobânditorul din contractul de
întreţinere.

Curtea de Apel Craiova a făcut constatarea că, pentru restul bunurilor din
compunerea masei partajabile, toţi moştenitorii, inclusiv dobânditorul imobilului din
contractul de întreţinere, au drepturi succesorale în raport de cota dată de gradul
succesibilului.

(Curtea de Apel Craiova, Decizia civilă 1393/1995)

(Revista juridică a Olteniei – C.A., şi Parchetul C.A., Craiova nr. 1-2 din 1996, pag. 55).

21) Contract de întreţinere. Cauză ilicită. Nulitate absolută


Prevederile art. 968 C.civ. condiţionează valabilitatea unui contract de caracterul
licit şi moral al cauzei sau scopului său.

Menţinerea stării de concubinaj, scop în care a fost încheiat contractul de


întreţinere, având caracter imoral, rezultă că, în raport cu prevederile legale menţionate,
contractul este lovit de nulitate absolută.

(TS., sc., dec. nr.1815/1989, RRD nr. 7/1990, p. 66).

65
22) Contract de întreţinere. Rezoluţiune. Efecte în cazul
neexecutării obligaţiei de întreţinere de către debitor.
În cazul admiterii acţiunii în rezoluţiunea contractului de întreţinere din culpa
debitorului întreţinerii, acesta nu va putea obţine contravaloarea întreţinerii ce a prestat
creditorului întreţinerii, chiar dacă n-a avut un avantaj patrimonial de pe urma contractului.

Dacă obligaţia de întreţinere nu poate fi executată din culpa creditorului


întreţinerii, acţiunea acestuia în rezoluţiunea contractului urmează a fi respinsă, afară de
cazul în care debitorul este de acord a se desfiinţa contractul, situaţie în care este îndreptăţit a
obţine întoarcerea valorii întreţinerii date creditorului, care redobândeşte bunul.

(Plen T.S., dec. îndrumare nr. 3/1987, RRD nr. 3/1988, p. 29).

23) Contract de întreţinere. Rezervarea uzufructului viager al


construcţiei înstrăinate. Rezoluţiunea contractului. Efecte
Dispunând rezoluţiunea contractului prin care reclamanţii au transmis pârâţilor nuda
proprietate a unei locuinţe - uzufructul viager rămânând celor ce au înstrăinat -, instanţele
(de fond şi de recurs) au dispus restabilirea situaţiei anterioare, obligând şi pe reclamant - prin
admiterea cererii reconvenţionale a pârâţilor- să restituie contravaloarea întreţinerii.

Soluţia este greşită în partea referitoare la obligarea reclamanţilor de a plăti


contravaloarea întreţinerii de care au beneficiat.

Rezoluţiunea contractului s-a dispus întrucât pârâţii nu şi-au respectat obligaţia


prestării întreţinerii. Ca urmare, chiar dacă reclamanţii redobândesc dreptul de proprietate
asupra locuinţei, ei nu trebuie obligaţi a restitui pârâţilor valoarea întreţinerii prestate, până la o
anumită dată, datorită caracterului aleatoriu al contractului. A admite teza contrară înseamnă a
înlătura acest caracter aleatoriu al contractului, dându-se, deci, posibilitatea debitorului de rea-
credinţă să înceteze prestarea întreţinerii ori de câte ori valoarea prestaţiilor efectuate
depăşeşte valoarea locuinţei, ceea ce este inadmisibil.

(T.S., se, dec. nr. 507/1986, RRD nr. 5/1987, p. 63).

66
24) Acţiune pauliană. Contract de întreţinere. Atacare.
Acţiunea pauliană - mijloc prin care creditorul poate acţiona împotriva actelor
juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor - derivă din dreptul de gaj general
cu privire la patrimoniul acestuia din urmă, pus la dispoziţia creditorului în vederea realizării
creanţei sale, pe calea executării silite (art.975 C.civ.).

Pentru a promova acţiunea pauliană este necesar să fie cercetate condiţiile de


admisibilitate, şi anume: frauda debitorului, prejudicierea creditorului prin micşorarea
gajului general într-atât, încât determină sau agravează starea de insolvabilitate, caracterul
cert, lichid şi exigibil al creanţei şi complicitatea terţului la frauda sau îmbogăţirea în
detrimentul creditorului.

Astfel fiind, instanţa avea îndatorirea, în speţă, să examineze, în baza unor probe
certe, dacă sunt întrunite condiţiile acţiunii pauliene, iar nu să respingă acţiunea cu
motivarea că nu este admisibilă, deoarece se referă la un contract de întreţinere, care,
datorită „caracterului aleatoriu”, nu poate fi desfiinţat decât dacă părţile nu-şi respectă
reciproc obligaţiile asumate; soluţia este greşită, întrucât şi asemenea contracte pot fi
desfiinţate, dacă sunt întrunite condiţiile acţiunii pauliene arătate mai sus.

(T.S., s. civ., dec. nr. 1589/1985, RRD nr. 6/1986, p. 67).

25) Contract de donaţie cu sarcina întreţinerii. Revocare pentru


neexecutarea sarcinii.
Potrivit dispoziţiilor art. 829 şi 830 C. civ. donaţia poate fi revocată pentru
neexecutarea sarcinilor asumate de donatar, iar bunurile reintră în mâna donatorului libere
de orice sarcini, contractul de donaţie fiind desfiinţat cu efect retroactiv.
Prin decizia civilă nr. 271 din 5 februarie 2002 Curtea a admis recursul declarat de
reclamanta H.S. împotriva deciziei civile nr. 2733 din 14 noiembrie 2001 pronunţată de
Tribunalul Timiş. A modificat decizia recurată în sensul că a admis apelul declarat de
reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 9961 din 13 iunie 2001 pronunţată de Judecătoria
Timişoara, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acţiunea formulată de
reclamantă împotriva pârâtului G.G., a dispus revocarea contractului de donaţie

67
autentificat şi restabilirea situaţiei anterioare şi a respins cererea reconvenţională
formulată de pârât.
Curtea a reţinut că atât sentinţa primei instanţe, prin care s-a respins acţiunea
formulată de reclamantă împotriva pârâtului pentru revocarea contractului de donaţie
pentru neîndeplinirea sarcinii întreţinerii şi a fost admisă acţiunea reconvenţională a
pârâtului, dispunându-se transformarea obligaţiei contractuale de întreţinere a pârâtului
într-o obligaţie de a da reclamantei o sumă de bani lunar, cât şi decizia tribunalului, prin
care a fost păstrată această sentinţă, prin respingerea apelului declarat de reclamantă, sunt
nelegale, iar în temeiul art. 304 pct. 9 C. pr. civ. se impune admiterea recursului şi
modificarea lor.
Astfel din analiza probelor dosarului, rezultă ca pârâtul şi-a asumat prin
încheierea contractului de donaţie, prin care i s-a transmis de către reclamantă nuda
proprietate asupra apartamentului, sarcina de a o întreţine pe reclamantă cu toate cele
necesare traiului pe tot timpul vieţii. După încheierea contractului, timp de doi ani pârâtul
a adus sporadic reclamantei alimente, însă cheltuielile legate de întreţinerea
apartamentului, curăţenie, cumpărături şi gătit au fost suportate exclusiv de reclamantă,
iar din luna august 2000 între părţi nu mai există nici o legătură. Refuzul reclamantei de a
mai permite accesul pârâtului în locuinţă este justificat, datorită manifestărilor acestuia.
Astfel, pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată, iar în temeiul dispoziţiilor art.
829 şi 830 C. civ. acţiunea de revocarea a contractului de donaţie pentru neîndeplinirea
sarcinii este întemeiată.
Cât priveşte cererea reconvenţională, Curtea a apreciat că aceasta este
neîntemeiată, deoarece reclamanta, femeie suferindă în vârsta de peste 88 de ani, are
nevoie de o întreţinere permanentă şi efectivă. De asistenţă medicală şi alimentaţie
potrivită vârstei, nicidecum de predarea unei sume de bani.
(Dec. nr. 271/2002 din 05/02/2002 publicată în SET nr. 1/2002 al Curţii de Apel
Timişoara).

68
26) Îmbogăţire fără just temei. Munca prestată în gospodăria altuia.
Acţiune în restituire.
Acţiunea în restituire are ca scop restabilirea echilibrului patrimonial între părţile din
proces de pe urma unui fapt ilicit şi voluntar care a produs o îmbogăţire a unei părţi în
detrimentul celeilalte, în afara unui raport contractual.

De o îmbogăţire fără just temei nu poate fi însă vorba atunci când foloasele realizate de
parte sunt consecinţa unui act juridic la care a consimţit cealaltă parte şi care constituie
temeiul legal. Astfel, nu poate fi vorba de o acţiune în restituire atunci când între părţi a intervenit o
înţelegere prealabilă în urma căreia una din ele s-a stabilit în gospodăria celeilalte pentru a munci şi
gospodări împreună, iar în caz de îmbolnăvire a unuia, cealaltă să o îngrijească. Într-o atare situaţie,
aportul unei părţi se compensează, în general, cu foloasele realizate de cealaltă parte, fără a fi
necesară existenţa unei corespondenţe valorice perfecte.

(T.S., s.civ., dec. nr. 1712/1974, CD, p. 97).

27) Contract de întreţinere. Caracterul aleatoriu al obligaţiei asumată


de debitor. Consecinţe.
Dat fiind caracterul său aleatoriu, obligaţia debitorului depinde nu numai de
durata incertă a vieţii creditorului întreţinerii, dar şi de obiectul prestaţiei, variabil în
funcţie de nevoile lui zilnice sau de alţi factori, cum ar fi starea sănătăţii, costul vieţii
ş.a.m.d. Aşa fiind, în caz de rezoluţiune a contractului nu poate fi dispusă obligarea
creditorului întreţinerii la despăgubirea debitorului cu contravaloarea prestaţiilor
efectuate, întrucât acesta din urmă, din chiar momentul încheierii contractului şi-a asumat
voit şi riscul unor pierderi, generate de imposibilitatea de a anticipa întinderea prestaţiilor
sale.
Prin decizia civilă nr. 481/A din 3 iulie 2002 pronunţată în dosarul nr.
3044/A/2002, Tribunalul Arad a admis apelul pârâtului împotriva sentinţei civile nr. 1288
din 14 februarie 2002 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 8922/2001 pe care a
schimbat-o în întregime în sensul că a respins acţiunea reclamantei M.M. pentru reziliere
contract de întreţinere şi a admis acţiunea reconvenţională, dispunând rezilierea

69
convenţională a contractului cu obligarea reclamantei - pârâta reconvenţional, la plata
sumei de 90.571.000 lei reprezentând contravaloarea întreţinerii acordate. Intimata
reclamantă a mai fost obligată să plătească pârâtului şi suma de 15.696.000 lei cheltuieli
de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prima instanţă, cu
privire la acţiunea principală, în mod eronat a concluzionat că apelantul nu a acordat
întreţinere corespunzătoare şi suficientă intimatei, reţinând din depoziţiile martorilor doar
o parte din împrejurările relatate în ceea ce o priveşte pe intimată.
Astfel, din depoziţiile martorilor propuşi de aceasta, P.D. şi J.I., rezultă ca în
ultimii 4 ani a ajutat-o la diferite munci în gospodărie în lipsa apelantului de la domiciliu,
că a văzut persoane străine care au ajutat-o la lucrările din gospodărie în schimbul unor
sume de bani, intimata fiind de acord să folosească o parte din bani pentru muncile
prestate la care participa şi apelantul.
Intimata s-a plâns martorului J.I. care a fost în casa părţilor doar de 10-15 ori, că
apelantul nu-i prea dădea bani în ultimul timp.
Ceilalţi doi martori H.S. şi C.P. audiaţi în faţa instanţei de fond şi martorul M.D.
audiat în apel, prin depoziţiile lor au relatat împrejurări directe legate de prestarea
întreţinerii în sensul că au fost în locuinţă de 2-3 ori pe săptămână, că au constatat ca
parţile se gospodăreau împreună, că apelantul a predat intimatei salariul şi că participa la
lucrările din gospodărie şi la curăţenie, fiind ajutat de mama şi de sora sa, precum şi de
alte persoane care primeau diferite sume de bani şi produse.
Intimata nu s-a plâns martorilor că ar fi nemulţumită de întreţinerea acordată, că
dimpotrivă, intimatul era nepotul său preferat.
Doar martora P.D. a presupus că intimata este nemulţumită de prestaţia
apelantului fără a argumenta aceasta afirmaţie.
Intimata a refuzat să mai primească întreţinerea din partea apelantului din luna
august 2001, când i s-a pus în vedere să părăsească imobilul.
Acest fapt se coroborează şi cu răspunsul la interogator al intimatei care
recunoaşte că s-au gospodărit împreună inclusiv sub aspect financiar şi că refuză sa mai
fie întreţinută de apelant, acest refuz a intervenit anterior altercaţiei avute cu tatăl
apelantului, având în vedere data la care a fost introdusă acţiunea, 05.09.2001.

70
La un interval scurt de timp, după alungarea apelantului din imobil, la intimată s-a
mutat o familie cu dorinţa de a o întreţine.
Aşadar, din depoziţiile martorilor rezultă că apelantul şi-a îndeplinit obligaţiile
asumate prin contractul de întreţinere, atât personal cât şi cu ajutorul mamei sale şi al
surorii şi prin intermediul unor persoane interpuse atunci când era plecat la serviciu,
persoane care au fost recompensate pentru lucrările efectuate în gospodărie, cu bani şi
produse, fiind de acord cu această modalitate şi intimata.
Concluzionând asupra celor anterior analizate, obligaţiile de întreţinere nu s-au
îndeplinit din culpa exclusivă a intimatei care a declarat prin răspunsul la interogator că
refuză întreţinerea şi este de acord cu rezoluţiunea contractului şi despăgubirea
apelantului pentru întreţinerea acordată, în sumă de 10.000.000 lei.
În acest context, acţiunea în rezoluţiunea contractului de întreţinere este nelegală
şi neîntemeiată.
Referitor la acţiunea reconvenţională, prima instanţă în mod greşit a luat în
considerare întreg ansamblul probator administrat, respectiv că apelantul este în culpă în
executarea obligaţiilor de întreţinere faţă de intimată, culpa aparţinând acesteia.
În această situaţie, astfel cum s-a statuat şi în practica judiciară, în ipoteza în care
debitorul întreţinerii nu are culpă dar acceptă desfiinţarea contractului, este îndreptăţit să i
se întoarcă contravaloarea întreţinerii acordate.
În apel s-a dispus efectuarea unei expertize contabile care a avut ca obiect
cheltuielile pentru întreţinerea intimatei, care se compun din alimente şi cheltuieli
diferite, medicamente, taxe locale, energie electrică, telefon, încălzire.
Conform concluziilor raportului de expertiză, valoarea acestor cheltuieli pe
perioada acordată este de 204.349.000 lei.
La stabilirea necesarului şi valorii alimentelor, expertul a luat în considerare
meniul unei persoane/zi la aşa numita cantină a săracilor de pe lângă Primaria
Municipiului Arad şi din căminul de bătrâni.
Deşi martorii P.D. şi J.I. au susţinut că intimata a avut mijloace materiale
suficiente de a se întreţine, constând în cantitatea de produse agricole primite de pe
suprafaţa de 4,09 ha teren agricol de la Combinatul Agroindustrial Curtici, respectiv 2910
kg. grâu şi 27.784 kg. porumb pe perioada 1991-2001, care valoric reprezintă suma de

71
113.778.000 lei, apelantul la rândul său a depus în copie situaţia veniturilor salariale pe
aceeaşi perioada, care a fost de 137.453.237 lei.
În absenţa unei clauze exprese, nu are nici o relevanţă că beneficiarul întreţinerii
are suficiente mijloace materiale, căci obligaţia convenţională de întreţinere nu se
confundă cu obligaţia legală când acordarea întreţinerii depinde de starea de nevoie a
celui îndreptăţit să o primească.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamanta M.M.
solicitând modificarea ei în sensul respingerii ca nefondat a apelului pârâtului şi
menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei judecătoriei.
În motivarea recursului s-a invocat faptul că instanţa de apel reţinând în mod
corect că pârâtul a fost de acord cu desfiinţarea contractului, în mod eronat şi în
contradicţie cu aceasta constatare respinge ca nefondată acţiunea reclamantei, prin care s-
a solicitat acest lucru, dar obligă reclamanta să plătească contravaloarea întreţinerii
prestate de pârât.
Pârâtul intimat a formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea ca
nefondat a recursului reclamantei pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. pr. civ.
(pretinsa contradicţie între considerente şi dispozitiv) şi constatarea ca nul pentru
nemotivare, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, cât şi din
oficiu, sub toate temeiurile de nulitate prevăzută de art. 306 alin. 2 C. pr. civ. şi pe baza
tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este fondat.
În ceea ce priveşte acţiunea în rezilierea contractului de întreţinere, formulată de
reclamantă, din moment ce pârâtul a fost în principiu de acord cu admiterea ei, instanţa
trebuie sa dea efect acestor manifestări de voinţă şi să pronunţe o soluţie în consecinţă,
astfel cum în mod corect a şi procedat Judecătoria Arad.
Nu se putea da însă efect rezoluţiunii contractului prin acordul părţilor - astfel
cum a solicitat pârâtul prin cererea reconvenţională - întrucât însuşi faptul introducerii
acţiunii în instanţă de către reclamantă a demonstrat că nu a fost posibil acest lucru pe
cale amiabilă. Din moment ce desfiinţarea contractului pe cale amiabilă nu a fost
posibilă, indiferent de ponderea culpei părţilor la încetarea faptică a întreţinerii, nu se
putea dispune obligarea întreţinutului (reclamantei) la plata de despăgubiri civile faţă de

72
întreţinător (pârât) reprezentând contravaloarea întreţinerii prestate, întrucât acesta din
urma, prin semnarea contractului de întreţinere, care este aleatoriu prin natura sa, şi-a
asumat deliberat riscul unor câştiguri sau pierderi, riscuri determinate în concret de
imposibilitatea de anticipare a duratei vieţii creditorului întreţinerii.
Prin urmare, în mod greşit tribunalul a admis cererea reconvenţională a pârâtului
întreţinător prin care s-a solicitat acest lucru.
( Dec. nr. 2664/2002 din 04/11/2002 publicată în SET nr. 4/2002 al Curţii de Apel
Timişoara).

28) Proprietate comună pe cote părţi. Acţiune în revendicare formulată


de un coproprietar împotriva celuilalt. Inadmisibilitate. Precizare de
acţiune. Obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra obiectului dedus
judecăţii.

Instanţa este ţinută a se pronunţa asupra obiectului acţiunii astfel cum a fost
precizat de reclamant. Faţă de respectiva precizare, este inadmisibilă acţiunea prin care
un coindivizar revendică o cotă de drept ideală de la un alt coindivizar.
Prin sentinţa civilă nr. 1609 din 17 noiembrie 2000, Judecătoria Sânnicolau-Mare
a admis acţiunea civilă aşa cum a fost precizată, formulată de reclamanta V.E., împotriva
pârâţilor C.G. şi C.E., a constatat că reclamanta este proprietara cotei de 1/2 părţi din
imobilul înscris în CF nr. 12538 Sânnicolau-Mare, nr. top. 2605 - 2606, conform
certificatului de moştenitor nr. 56 din 30.06.1998; s-a dispus anularea parţială a
contractului de întreţinere autentificat sub nr. 2544/03.12.1998, în ce priveşte cota de 1/4
părţi din imobil, rectificarea cărţii funciare arătată în sensul intabulării dreptului de
proprietate al reclamantei asupra cotei de 1/2 părţi din imobil cu consecinţa reducerii
corespunzătoare a cotei de proprietate a pârâtei.
Instanţa de fond a reţinut că în baza certificatului de moştenitor arătat,
dezbătându-se succesiunea după defuncta N.M., decedată la 06.03.1998 au rămas drept
moştenitori N.I. soţ supravieţuitor şi legatar cu titlu universal - acestuia revenindu-i cota
de 1/2 părţi din dreptul de uzufruct viager şi V.E. în calitate de legatar universal - acestuia
revenindu-i cota de 1/2 părţi din dreptul nudei proprietăţi, masa succesorală constituind-o
cota de 1/2 părţi din imobil.

73
Cu ocazia înscrierii în cartea funciară a drepturilor dobândite de părţi cu titlu de
moştenire, din eroare s-a înscris cota de 1/4 părţi din întreg imobilul atât în favoarea lui
N.I. cât şi a moştenitoarei V.E.
Cum N.I. deţinea în proprietate şi cota de 1/2 părţi ca bun comun, dobândind prin
intabularea greşită şi cota de 1/4 părţi, a transmis, prin contractul de întreţinere încheiat
cu pârâţii C.A. şi C.E. cota de 3/4 părţi.
N.I. a decedat la 18.04.2000 şi prima instanţă a găsit întemeiată acţiunea
reclamantei, invocând prevederile art. 480 C. civ., admiţând-o în modalitatea arătată mai
sus.
Apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei a fost respins, instanţa de apel
reţinând că reclamanta a solicitat rectificarea cărţii funciare având în vedere eronata
înscriere a drepturilor dobândite cu titlu de succesiune şi că operează nulitatea absolută
parţială a contractului de întreţinere prin care o parte transmite alteia o cotă de drept ce
nu-i aparţine.
Împotriva deciziei au declarat recurs pârâţii.
Instanţa de recurs a reţinut că reclamanta a solicitat rectificarea cărţii funciare;
ulterior însă, şi-a precizat acţiunea, revendicând cota de 1/4 parte din imobil.
Acţiunea în revendicare poate avea ca obiect bunuri individual determinate,
reclamantul având obligaţia să dovedească dreptul de proprietate asupra întregului bun, el
neputând să revendice o cotă ideală de la celălalt coproprietar.
Având în vedere că prima instanţă făcând aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., a
ignorat faptul că reclamanta nu a dovedit că este titularul dreptului de proprietate asupra
bunului în întregul său şi că instanţa de apel a cenzurat cauza raportându-se la acţiunea
introductivă iniţial formulată, neobservând precizarea ulterioară, Curtea, făcând aplicarea
dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7, 9 C. pr. civ. a admis recursul pârâţilor, a modificat ambele
hotărâri şi, rejudecând pricina a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamantă,
astfel cum a fost ulterior precizată.

(Dec. nr. 2037/2001 din 18/07/2001 publicată în SET nr. 3/2001 al Curţii de Apel
Timişoara).

74
29) Contract de întreţinere. Caracterul personal al obligaţiilor asumate,
ca efect al caracterului intuitu personae al contractului.

Faţă de caracterul intuitu personae al contractului de întreţinere, ce face ca


obligaţia de întreţinere să aibă caracter personal şi netransmisibil, în lipsa unei înţelegeri
a părţilor, întreţinerea nu poate fi prestată de o altă persoană în locul întreţinătorului.
Prin decizia civilă nr. 642 din 9 mai 2001, pronunţată în dosar nr. 1872/A/2001,
Tribunalul Arad a respins apelul declarat de reclamanta B.F. prin curator B.T. împotriva
sentinţei civile nr. 31 din 22.01.2001 pronunţată de Judecătoria Chişineu Criş în dosar nr.
551/2000.
Tribunalul a confirmat astfel sentinţa primei instanţe, care a respins acţiunea
formulată de reclamantă împotriva pârâţilor P.M.G. şi P.N. având ca obiect rezilierea
contractului de întreţinere autentificat sub nr. 519 din 5.10.1995, motivată de
neîndeplinirea de către pârâţi a obligaţiei de întreţinere asumată prin contract şi pe
dispoziţiile art. 1020-1021 C. civ.
Tribunalul a apreciat că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea corectă
a probelor, reţinând că din declaraţiile martorilor rezultă că pârâţii şi-au respectat
obligaţiile asumate, asigurându-i reclamantei îmbrăcăminte corespunzătoare şi alimente.
În recursul declarat împotriva acestei decizii reclamanta a solicitat modificarea
ambelor hotărâri, iar în fond admiterea acţiunii şi a invocat, în temeiul art. 304 pct. 10 C.
pr. civ., ancheta socială efectuată de Autoritatea tutelară de pe lângă Primaria Sântana, de
care cele două instanţe nu au ţinut seama şi din care rezultă că pârâţii nu şi-au îndeplinit
corespunzător obligaţiile, precum şi adeverinţele eliberate de Poliţia Sântana de primaria
Sântana şi de Asociaţia nevăzătorilor din România-filiala Arad, depuse ca acte noi în
recurs, conform art. 305 C. pr. civ.
Analizând recursul declarat de reclamantă, prin prisma motivelor invocate, a
înscrisurilor noi depuse şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi 10 C. pr. civ., Curtea a apreciat
că este întemeiat.
Astfel, din analiza anchetei sociale şi a celorlalte înscrisuri noi depuse în recurs,
rezultă că pârâţii nu şi-au îndeplinit corespunzător obligaţiile asumate, ei fiind plecaţi de
circa 8 luni în străinătate, perioada în care au mandatat-o pe numita V.A. să presteze
întreţinerea reclamantei.

75
Pârâţii s-au obligat însă personal să o întreţină pe reclamantă, care are nevoie de o
întreţinere specială, fiind surdo-mută şi nevăzătoare, asimilată gradului I de invaliditate.
Or, contractul de întreţinere se încheie în considerarea reciprocă a persoanei
părţilor, având caracter intuitu personae. Ca urmare, obligaţia de întreţinere este
esenţialmente personală, nefiind transmisibilă, excepţie făcând cazul în care părţile au
stabilit de comun acord că aceasta poate fi execută şi prin mandatar.
Pe de altă parte, Curtea a mai reţinut că executarea întreţinerii se face zi de zi,
adică permanent, contractul de întreţinere fiind cu executare succesivă, iar debitorul fiind
de drept pus în întârziere în caz de neexecutare.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 1020 C. civ, potrivit cărora condiţia rezolutorie
este subînţeleasă întotdeauna în contractele sinalagmatice, atunci când una din părţi nu îşi
execută obligaţiile asumate, Curtea a apreciat că cele două hotărâri sunt nelegale şi
netemeinice, fiind date cu aplicarea greşită a legii şi fără a ţine seama de toate dovezile
administrate.
În consecinţă, în baza art. 304 pct. 9 şi 10 şi art. 312 alin. 3 C. pr. civ., Curtea a
admis recursul declarat de reclamantă, a modificat decizia tribunalului, în sensul că a
admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a
schimbat-o în tot, în sensul că a admis acţiunea, a dispus rezilierea contractului de
întreţinere cu consecinţa radierii dreptului de proprietate al pârâţilor asupra imobilului şi
întabularea dreptului de proprietate al reclamantei.
(Dec. nr. 2922/2001 din 31/10/2001 publicată în SET nr. 4/2001 al Curţii de Apel
Timişoara).

30) Contract de vânzare-cumpărare a unei locuinţe. Încheierea


prealabilă a unui antecontract de vânzare-cumpărare cu
clauză de întreţinere.
Încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare a unei locuinţe (cu preţul de
65.000 de lei, precum şi cu clauza întreţinerii vânzătoarei până la decesul ei), urmată, la
scurt timp, de încheierea contractului în formă autentică (la preţul de 120.000 de lei şi fără
clauză de întreţinere) nu poate avea drept consecinţă declararea nulităţii absolute a contractului
autentic (pe motivul lipsei ori al falsităţii ei), chiar dacă, în fapt, valoarea de circulaţie a clădirii

76
este mult superioară preţului trecut în actul autentic, iar cumpărătorii au întreţinut-o pe
vânzătoare încă şapte luni după perfectarea contractului în formă autentică.

(T.J. Sibiu, dec., nr. 103/1987, în RRD, nr. 1/1988, p. 32-39).

77
CAPITOLUL VII

Concluzii

Doctrina si jurisprudenţa din domeniul dreptului civil consideră contractul cel mai
important act juridic civil, totodată, principalul izvor de obligaţii civile.
În activitatea economico-socială el apare în forme variate şi multiple care sunt
diferite unele faţă de altele, deşi acestea prezintă şi caracteristici comune acestei specii de
act juridic civil.
Din cele prezentate în conţinutul prezentei lucrări, se poate sintetiza că, prin
dispoziţiile sale, Codul civil, clasifică contractele cu titlu oneros în contracte comutative
şi contracte aleatorii. Contractul este comutativ când părţile cunosc chiar din momentul
încheierii contractului întinderea prestaţiei fiecăreia dintre ele, spre exemplu, la vânzare-
cumpărare, locaţiune, societate. Dimpotrivă, la contractele aleatorii, contracte care au de
asemenea caracter oneros, întinderea sau chiar existenta obligaţiei părţilor sau numai a
uneia dintre le depinde de un eveniment viitor şi incert. Incertitudinea se referă la
îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului sau doar la momentul realizării lui.
Evenimentul va constitui deci un element de câştig sau de pierdere.
În literatura juridică, s-a relevat că pentru existenţa contractelor aleatorii, trebuie
să fie în acelaşi timp, pentru fiecare parte, şansă de câştig şi risc de pierdere, nefiind de
ajuns să fie şansă de câştig pentru una din părţi şi, pe cale de consecinţă, risc de pierdere
pentru cealaltă parte.
Sunt contracte aleatorii după cum am precizat şi în cuprinsul lucrării, contractul
de întreţinere, contract ce a făcut obiectul lucrării de faţă, contractul de rentă viageră,
contractul de asigurare, jocul sau pariul.
Contractul de întreţinere este acel contract prin care una din părţi (întreţinut)
înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani în schimbul unei obligaţii pe care şi-o
asumă cealaltă parte (întreţinător) de a-i asigura întreţinerea în natură pe tot timpul vieţii,
iar după moarte să o înmormânteze.

78
Corelativ obligaţiei de predare ce incumbă cocontractantului său, debitorul
întreţinerii trebuie să preia bunul, riscul pieirii fiind în sarcina sa în lipsa unei clauze
contrare, din momentul încheierii contractului. Cea mai importantă obligaţie a
întreţinătorului este însă a acorda în natură întreţinerea promisă la încheierea
contractului, care este în esenţa o obligaţie de a face ce se execută zi cu zi şi, după caz,
să-l înmormânteze pe creditor.
Dacă dreptul de întreţinere aparţine mai multor persoane sau, simetric opus, dacă
întreţinerea este datorată de mai multe persoane, majoritatea doctrinei şi jurisprudenţei
consideră că obligaţiile acestea sunt indivizibile, atât activ cât şi pasiv şi că acestea nu
sunt susceptibile de o executare parţială, astfel încât poate fi pretinsă integral de oricare
dintre creditori de la oricare dintre debitori; tot astfel, executarea integrală de către unul
singur dintre debitori este liberatorie şi pentru ceilalţi, aceştia fiind ănsă ţinuţi să achite
debitorului solvens partea care revine fiecăruia din datorie.
Executarea obligaţiei faţă de un creditor nu-l liberează pe debitor făţă de ceilalţi
creditori, astfel că cel căruia nu i se asigură întreţinerea va putea cere rezoluţiunea
contractului. Rezoluţiunea contractului va viza întregul act, nu numai partea ce se referă
la raportul dintre debitor şi persoana căreia nu i s-a acordat întreţinere.
Există însă şi soluţii jurisprudenţiale care diferă de părerea majoritară. Astfel, în
cazul special în care doi soţi şi-au ănstrăinat un bun imobil -bun comun- în schimbul
întreţinerii lor, iar aceasta a fost prestată până la momentul decesului unuia dintre ei, după
care a fost sistată, s-a admis de către unele instanţe că soţul supravieţuitor are acţiune în
rezoluţiune numai în parte, pentru jumătatea din imobil care reprezintă cota sa iar nu şi
pentru cea a defunctului faţă de care obligaţia a fost executată.
Principiul este că obligaţia de întreţinere trebuie executată în natura ei specifică,
nimic nu împiedică părţile ca, în temeiul libertăţii lor contractuale, să convină, atât la
încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării acestuia transformarea obligaţiei de
întreţinere într-o obligaţie de a plăti la anumite termene o sumă de bani egală cu valoarea
întreţinerii.
Ceea ce trebuie subliniat este însă faptul că transformarea în bani a obligaţiei de
întreţinere nu se poate face decât sub dubla condiţie ca, pe de o parte, executarea în
natura a acesteia să nu fie posibilă din cauza conduitei culpabile din parţile contractante,

79
iar pe de altă parte, cel care nu este în culpă să fi solicitat expres executarea contractului
prin echivalent, deci să nu fi optat pentru rezoluţiunea contractului, aşa cum prevede art.
1020 Cod civil.
În ceea ce priveşte natura juridică a contractului de întreţinere, acesta este un
contract de sine stătător, cu fizionomie juridică proprie. Este un contract civil - în sensul
că aparţine ramurii dreptului civil. Este însă un contract cu o natură juridică complexă,
deoarece, pe de o parte, creditorul poate plăti prin înstrăinarea unui bun către debitor sau
printr-o sumă sumă de bani; obiectul complex şi caracterul aleatoriu al contractului, chiar
dacă este un contract nenumit, face ca, în urma admiterii acţiunii în rezoluţiune, să se
restituie bunul către creditor şi odată cu aceasta, să se redobândească dreptul de
proprietate asupa lui şi, în sfârşit, natura juridică complexă a contractului de întreţinere îşi
are explicaţia în faptul că operaţia juridică în sine este complexă, ea putându-se clădi pe
două operaţii juridice, care însă au aceeaşi finalitate - asigurarea întreţinerii creditorului -
şi anume: dacă creditorul înstrăinează un lucru, întreţinerea se înfăţişează a fi preţul ei şi,
în acest caz, prima operaţie se înfăţişează a fi o vânzare; dacă, dimpotrivă, creditorul
plăteşte o sumă de bani, aceasta poate valora împrumut; situaţia se prezintă mai clar în
cazul în care creditorul înstrăinează un bun, şi în acelaşi timp o sumă de bani, ambele în
contul întreţinerii aşteptate de la debitor. Sub acest aspect apare interesantă chestiunea
calificării. Este foarte important a se stabili care dintre cele două obiecte prestate- lucrul
sau suma de bani - este precumpănitor valoric şi atunci se vor stabili regulile care
cârmuiesc anumite măsuri în cazul rezoluţiunii.
Controversele stârnite în doctrina şi practica judiciară din România vor fi
soluţionate odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, care cuprinde în Capitolul XII,
art. 1720-1729 reglementarea legală, atât de necesară, a acestui contract, sub denumirea
de „contract de întreţinere pe viaţă”
Potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 1720 contractul de întreţinere pe viaţă este
„acel contract în virtutea căruia o parte se obligă să transmită celeilalte un bun în
schimbul întreţinerii şi de îngrijire pe tot timpul vieţii sale.”
Conform noilor reglementări, întreţinerea devine dintr-un contract consensual,
pentru a cărui încheiere era suficientă întâlnirea acordurilor de voinţă ale celor două părţi,

80
un contract solemn, cerinţa încheierii acestuia sub formă de act autentic fiind prevăzută
sub sancţiunea nulitaţii absolute.
Ca şi în cadrul renditei pe viaţă se instituie şi în cadrul întreţinerii o regulă
specială în sensul că nu va produce niciun fel de efecte contractul prin care s-a constituit
cu titlu oneros o rentă asupra vieţii unei persoane care, la data încheierii contractului,
suferea de o boală din cauza căreia a murit în 60 de zile de la această dată. În acest caz,
moştenitorii întreţinutului pot cere restituirea restituirea bunului care a făcut obiectul
obligaţiei autorului lor.
Se mai stipulează în ultimul articol din capitolul dedicat contractului de întreţinere
pe viaţă (art.1729 noul C. civ.) că din momentul în care se va proceda la transformarea în
bani a obligaţiei de întreţinere va opera novaţia si incidente vor fi regulile care
guvernează contractul de rentă viageră.
Dacă în prezent, instanţa de judecată poate să dispună transformarea obligaţiei de
întreţinere doar dacă sunt îndeplinite două condiţii, şi anume: executarea în natură să nu
fie posibilă datorită culpei uneia dintre părţile contractului si numai în cazul în care partea
neculpabilă nu a cerut rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, potrivit dispoziţiilor
noului Cod civil transformarea judiciară a întreţinerii într-o valoare pecuniară va fi
dispusă în cazul în care primirea sau prestarea întreţinerii ori locuirea împreună a
creditorului şi debitorului întreţinerii nu mai poate continua din motive obiective şi în
cazul în care debitorul întreţinerii moare.
Întreţinerea va fi stabilită potrivit cu valoarea bunului pe care creditorul îl
transmite debitorului, ţinându-se seama şi de elemente precum vârsta şi sănătatea celui
dintâi. În cazul în care părţile nu inserează o clauză contrară în contract „creditorul va
locui la acela care o datorează, dispoziţiile dreptului de abitaţie aplicându-se în mod
corespunzător”.
Contractul de întreţinere pe viaţă este revocabil în folosul persoanelor cărora
debitorul întreţinerii le datorează alimente în temeiul legii dacă, prin efectul contractului,
el s-a lipsit de mijloacele trebuincioase pentru a îndeplini aceste obligaţiuni.
Revocarea poate fi cerută chiar dacă n-a fost fraudă din partea debitorului întreţinerii şi
indiferent de data încheierii contractului de întreţinere.

81
În încheiere, doresc să precizez că, deşi în momentul de faţă contractul de
întreţinere este, după cum am arătat, un contract nenumit, o dată cu intrarea în vigoare a
noului Cod civil, acesta pe lângă faptul că va avea o reglementare proprie, va avea şi o
denumire stabilită de legea civilă („contract de întreţinere pe viaţă”) aşa cum importanţa
şi utilitatea practică a acestui contract o cereau de multă vreme.

82
BIBLIOGRAFIE

1. Beleiu, Gheorghe - Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele


dreptului civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003;

2. Cercel, Sevastian; Spânu, Dan – Contractul de întreţinere. Delimitare faţă de


contractul de donaţie cu sarcina întreţinerii. Eroare obstacol. Nulitate absolută. în
Curierul Judiciar Nr.11/2005;

3. Chirică, Dan - Contracte Civile Speciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;

4. Ciocoi, Stelian – Note în Revista Română de Drept nr. 8/1982;

5. Cojocaru, Aspazia - Contracte Civile, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004;


6. Deak, Francisc - Tratat de drept civil. Contracte Speciale,Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2007;

7. Demetrescu, P.I. - Drept civil - Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Didactică şi


Pedagogică, Bucureşti, 1966;

8. Dogaru, Ioan - Contractul. Consideraţii teoretice şi practice, Editura Scrisul


Românesc, Craiova, 1983;

9. Dogaru, Ioan - Elemente de drept civil, Vol. I, Introducere în dreptul civil.


Subiectele dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1993;

10. Goicovici, Juanita - Acordul de principiu, Revista Dreptul, nr. 4/2002;

11. Hanga, Vladimir - Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1978;

12. Hanga, Vladimir - Principiile de drept privat roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1989;

13. Macovei, Codrin - Contracte civile, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006;

14. Macovei, Dumitru; Cadariu, E. Iolanda - Drept Civil. Contracte, Editura Fundaţiei
Academice „Danubius”, Galaţi, 2005;

83
15. Macovei, Dumitru; Striblea, S. Marius - Drept civil. Contracte. Succesiuni.
Editura Junimea, Iaşi, 2000;

16. Malaurie, P.H.; Aynes, L. – Droit civil. Les contrats speciaux, Ed. Cujas, Paris,
1999;

17. Motica, I. Radu - Izvoarele obligaţiilor civile, Editura Alma Mater Timisiensis,
Mirton, Timişoara, 2001;

18. Motica, I. Radu; Lupan, Ernest - Teoria generală a obligaţiilor civile, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2005;

19. Motica, I. Radu; Moţiu, Florin - Contracte civile. Sinteză teoretică şi practică
judiciară, Editura Lumina Lex, 1998;

20. Motica, I. Radu; Moţiu, Florin - Contracte civile. Teorie şi practică judiciară,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004;

21. Mureşan, M. - Drept Civil. Contracte Speciale, Editura Cordial Lex,


Cluj-Napoca,1999;

22. Niţoiu, Roberta - Teoria generală a contractelor aleatorii, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003;

23. Petrescu, Raul - Principalele contracte de drept civil, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1997;

24. Pivniceru, Mona-Maria - Contractul de întreţinere. Practică Judiciară, Editura


Hamangiu, Bucureşti,2007;

25. Pivniceru, Mona-Maria; Gaiţă, Maria - Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi pe anul
1999, Editura Lumina Lex, 2000;

26. Pop, Liviu - Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Fundaţiei Chemarea,
Iaşi, 1996;

27. Popa, Val Vasile - Drept privat Roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;

28. Prescure, Titus – Curs de contracte civile, Editura Rosetti, Bucureşti, 2007;

84
29. Prescure, Titus; Ciurea, Andreea - Curs de contracte civile, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2003;
30. Revista Dreptul, numărul 4/2002;

31. Revista Dreptul, numărul, 8/2003;

32. Revista Română de Drept, numărul 7/1980;

33. Revista Română de Drept, numărul 8/1982;

34. Safta-Romano, Eugeniu - Contracte Civile. Încheiere. Executare. Încetare, Editura


Polirom, Bucureşti, 1999;

35. Stătescu, Constantin; Bârsan,Corneliu - Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor.

Editura All Beck, Bucureşti, 1998;

36. Toader, Camelia - Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck, Bucureşti,
2005;

37. Zinveliu, Ioan - Contracte Civile, Instrumente de satisfacere a intereselor


cetăţenilor, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1978;

85

S-ar putea să vă placă și