4.

ECUAŢIILE ŞI LEGILE GENERALE ALE DINAMICII FLUIDELOR POLIFAZICE

4.1. Noţiuni de cinematică

În ipoteza multicomponenţei amestecului se admite că masa fiecărei faze a fluidului polifazic în
mişcare este compusă dintr-un număr foarte mare de particule.
În ipoteza fluidului echivalent se admite că mediul fluid este preponderent, din punct de vedere
al concentraţiei volumice, iar fracţiunile de volum ale fazelor de dispersie sunt mult inferioare unităţii,
respectiv Ci << 1, unde i = 1 ÷ N, iar i  f, unde f este indicele fazei fluide.
În cazul ambelor modele de fluid, mişcarea se poate analiza utilizând una din metodele Euler
sau Lagrange.

Metoda Lagrange
Se consideră punctele Mi1(ai1, bi1, ci1, t0) şi Mi2(ai2, bi2, ci2, t0). Ecuaţiile traiectoriei unei particule
de fază i sunt date de relaţiile:
x i  x i a i , bi , c i , t 
y i  y i a i , bi , c i , t  (72)
z i  z i a i , bi , c i , t 
Componentele vitezei ui, vi, wi vor fi:
x y z
ui  ; vi  ; wi  (73)
t t t
iar componentele acceleraţiei se obţin prin derivarea acestora, respectiv:
u 2 x v  2 y w  2 z
aix  i  2 ; aiy  i  2 ; aiz  i  2 (74)
t t t t t t

Metoda Euler
Se consideră punctele din spaţiu Mi1(xi1, yi1, zi1) şi Mi2(xi2, yi2, zi2). Câmpul vitezelor se obţine
prin derivata totală a funcţiilor xi(t), yi(t), zi(t), unde i indică prezenţa, în momentul determinării, a
fazei i:
x y z
ui  ; vi  ; wi  (75)
t t t
Considerându-se vf viteza fazei fluide din amestecul polifazic, se poate defini viteza relativă a
componentei i prin relaţia:
v ri  v f  v i (76)
Ecuaţia traiectoriei unei particule din faza i se obţine prin integrarea ecuaţiilor (75), iar câmpul
acceleraţiilor pentru faza i va fi dat de relaţiile:
dV V V V V
ai  i  i  ui i  vi i  wi i (77)
dt t x y z
  
şi, introducând operatorul diferenţial     relaţia (77) devine:
x y z
V
ai  i  Vi Vi (78)
t

Ecuaţia continuităţii în cazul fluidelor polifazice se scrie:

i*  i*ui   i*vi   i*wi 

   0 (79)
t x y z
unde i* este densitatea relativă.
  
Dacă se introduce operatorul divergenţei     se va obţine:
x y z
 i*
  i*Vi   0 (80)
t
 Ecuaţia (80) este valabilă pentru o fază inertă a amestecului, care nu are schimb de masă cu un
alt constituent din volumul de control.
În cazul în care constituenţii au un schimb de masă, spre exemplu constituentul i are schimb de
masă cu celelalte faze, se poate scrie o formă mai generală a ecuaţiei de continuitate, respectiv:
 i*
  i*Vi   hi (81)
t
unde hi reprezintă schimbul de masă.
Considerându-se că Ci este concentraţia volumică a constituentului i şi  i*  C i  i , ecuaţia de
continuitate pentru faza i va fi:
   iCi 
   iCiVi   hi (82)
t
sau, pentru oricare altă fază de indice k, ecuaţia va fi:
  N

   k 1  Ck   C j 
     N

    k 1  Ck   C j   hk
j 1
(83)
t   j 1 
Pentru un amestec bifazic de exemplu, având faza solidă de concentraţie volumică C şi faza
fluidă purtătoare, ecuaţia de continuitate va fi:

 C s   C sus  C s vs   C s ws 

   0 (84)
t x y z
pentru faza solidă, iar pentru cea fluidă va avea forma:


 1  C  f   1  C  u   1  C  v   1  C  w   0
f f f f f f
(85)
t x y z

4.2. Forţele ce acţionează asupra particulelor solide în curenţii fluizi

Forţele care acţionează în mod obişnuit asupra unor particule solide aflate într-un curent de fluid
pot fi:
a) forţe masice reprezentând forţele proporţionale cu masa particulei;
b) forţe de suprafaţă proporţionale cu mărimea suprafeţei udate.
In categoria forţelor masice se înscriu:
 Forţa de greutate G dependentă de acceleraţia gravitaţională, fiind dată de relaţia:
G  mg   sV (86)
unde “m” reprezintă masa particulei, “V” volumul particulei solide, iar “s” greutatea specifică a
particulei solide.
 Forţa Arhimedică FA reprezintă forţa verticală ascensională ce acţionează asupra unei particule
solide aflate într-un fluid şi este dată de relaţia:
FA   f V (87)
în care “f” este greutatea specifică a fluidului în care este scufundată particula solidă, iar “V” este
volumul de fluid dislocuit de către particula solidă.
 Greutatea particulei submerse G’ reprezintă diferenţa dintre greutatea particulei solide G şi forţa
ascensională FA, fiind dată de relaţia:
G '  G  FA   s   f   V (88)
unde “V” este volumul de fluid dislocuit de către particula solidă.
 Forţa de inerţie Fi reprezintă forţa care se opune tendinţei de mişcare a particulei solide şi se
determină cu relaţia:
dv
Fi  m s  ma (89)
dt
în care “a” reprezintă acceleraţia, “m” masa şi “vs” viteza particulei solide.
 Forţa de reţinere datorată ciocnirii dintre particulele solide Fr reprezintă tot o forţă care se
opune mişcării dar care se datorează ciocnirii dintre particulele solide aflate în mişcare şi are ca
efect reducerea vitezei particulei modificându-i totodată şi traiectoria. Este dată de relaţia:
v2
Fr    m s (90)
2
unde “” este un coeficient dependent de forma granulei, iar “vs” reprezintă viteza iniţială a
particulei solide de masă m.
 Forţa centrifugă Fc reprezintă forţa masică normală la traiectoria curbilinie a unei particule solide
în mişcare şi este exprimată prin relaţia:
v2
Fc  ma c  m s (91)
R
în care “m” reprezintă masa granulei solide şi “vs” viteza tangenţială la traiectoria curbilinie de
rază “R”.
 Forţa de atracţie newtoniană Fn reprezintă forţa care acţionează asupra unei particule solide
datorită acţiunii exercitate de alte particule vecine şi de care tinde să se apropie. Intensitatea
acestei forţe scade cu pătratul distanţei dintre granulele solide. Efectul ei este neglijabil datorită
maselor mici ale particulelor şi distanţelor relativ mari în comparaţie cu dimensiunea medie a
granulei transportate.
 Forţa de frecare cu peretele solid Ff reprezintă acea forţă care se opune deplasării granulei care
este datorată frecărilor cu graniţa solidă ce limitează domeniul de curgere şi are o expresie de
forma:
v2
F f  fm s (92)
2
unde “f” este coeficientul de frecare dintre particulă şi graniţa solidă, “m” este masa particulei, iar
“vs” este viteza de deplasare a particulei solide.
iar în categoria forţelor de suprafață avem:
 Forţa de presiune dinamică frontală Fd este factorul motor al mişcării unei particule solide intr-
un curent de fluid. Considerând mişcarea particulei ca fiind uniformă, această forţă este egală cu
rezistenţa la înaintare FR.
 Forţa de rezistenţă la înaintare FR reprezintă forţa care apare pe o granulă solidă în cursul
deplasării acesteia şi care se opune mişcării prin mediul fluid înconjurător, fiind dată de relaţia:
v2
FR  CR A r (93)
2g
unde “CR” reprezintă coeficientul de rezistenţă la înaintare, “” greutatea specifică a fluidului,
“vr” este viteza relativă dintre fluid şi granulă, iar “A” este aria secţiunii particulei solide într-un
plan normal la direcţia vectorului viteză.
 Forţa portantă Fp reprezintă forţa normală la direcţia vectorului viteză şi apare datorită mişcării
particulei într-un câmp neuniform de viteze, sau atunci când granula are o formă turtită şi planul ei
face un unghi diferit de zero cu direcţia vectorului viteză. Relaţia de calcul pentru această forţă
este:
F p  v r 1 (94)
unde “1” reprezintă circulaţia componentei tangenţiale a vectorului viteză relativă, iar
v r  v f  v s reprezintă viteza relativă de-a lungul curbei închise C care mărgineşte particula.
 Forţa Magnus FM reprezintă forţa generată de un curent de fluid asupra unei particule solide care
se roteşte în jurul axei sale. Conform relaţiei Kutta-Jukovski:
FM  v r  (95)
în care “” reprezintă densitatea fluidului, iar “vr” este viteza relativă a particulei solide în raport
cu mediul fluid.
Rotaţia granulei solide generează o mişcare turbionară. Din punct de vedere teoretic, mişcarea
de rotaţie a granulei solide este echivalentă cu un vârtej de intensitate turbionară  determinată cu
relaţia:
  2rvr  2r 2 (96)
 unde “” reprezintă viteza unghiulară de rotaţie şi “r” este raza sferei ce aproximează granula. In
aceste condiţii, efectul Magnus se poate scrie:
FM  2vr r 2 (97)
 Forţa Karman FK reprezintă forţa laterală normală pe direcţia vitezei relative vr generată de
neuniformitatea repartiţiei vitezei din aleea vârtejurilor alternante Bernard-Karman. Această forţă
are o expresie de forma:
v2
FK  C K A r (98)
2
unde “CK” reprezintă un coeficient numeric cu valori dependente de forma particulei solide şi de
numărul Reynolds, iar “A” este aria secţiunii transversale a particulei, normală la direcţia
vectorului viteză.

4.3. Eforturi unitare în fluide

In mişcarea fluidelor polifazice apare, între straturile succesive de particule în suspensie, un
efort tangenţial suplimentar s care se adaugă la cel caracteristic curgerii fluidului omogen f. In aceste
condiţii efortul unitar tangenţial total va fi:
   f  s (99)
iar pierderea de presiune la curgerea acestor fluide poate fi distribuită sub forma:
pn  p  ps (100)
unde “p” reprezintă pierderea de presiune la curgerea fluidului omogen, iar “ps” este pierderea de
presiune corespunzătoare deplasării particulelor solide.
Considerându-se o conductă de diametru D prin care are loc curgerea, efortul tangenţial
suplimentar s va fi o funcţie de diametrul d al particulei, densitatea particulei solide s, densitatea
fluidului f, concentraţia C, vâscozitatea dinamică , regimul de curgere. In aceste condiţii se poate
stabili o relaţie de dependenţă de forma:
  8v 
 s   s d ,  s , C ,  f , ,  m  (101)
  D 
Această relaţie este foarte greu de rezolvat mai ales dacă particulele purtate de fluid au o
dispersie mare a dimensiunilor şi a formei faţă de valorile medii.
De aceea, în funcţie de regimul de curgere, există relaţii simplificate de calcul a efortului unitar
tangenţial pentru un fluid bifazic:
a) în regim laminar:  nl   nm j h  z  (102)
'
b) în regim turbulent:  nt    n v xn  v 'yn (103)
unde “nm” reprezintă greutatea specifică medie a amestecului bifazic între cota “z” şi suprafaţa liberă a
unui curent cu adâncimea “h”, iar v’xn şi v’yn sunt vitezele de pulsaţie pe direcţiile x şi y.

4.4. Mişcarea particulelor grele în câmp gravitaţional

Mişcarea unei particule plasată într-un curent de fluid poate să se realizeze prin următoarele
moduri:
 împinsă şi târâtă pe limita inferioară a domeniului de curgere;
 rostogolită pe limita inferioară a domeniului de curgere;
 săltată de pe limita inferioară a domeniului de curgere;
Când viteza curentului de fluid creşte peste o anumită limită, particula începe să se deplaseze în salturi
a căror frecvenţă, amplitudine şi lungime variază cu viteza curentului (amplitudinea şi lungimea
saltului creşte odată cu majorarea vitezei). Ţinându-se seama de faptul că rezultanta forţelor
elementare de presiune nu trece prin centrul de greutate al particulei solide, datorită formei oarecare a
particulei şi a neuniformităţii curgerii, va apare un moment de rotaţie a particulei între punctele de salt.
Fenomenul de rotaţie a particulei solide în curentul de fluid conduce la apariţia unui efect Magnus
care, combinat cu reflexia granulei din punctele de impact, modifică traiectoria acesteia. La viteze
mari ale curentului de fluid, în regimul turbulent, când pulsaţiile depăşesc anumite limite, particulele
nu mai ating graniţa solidă a domeniului de curgere ci se deplasează în stare de suspensie.
 Considerându-se o particulă cu o formă apropiată de cea sferică, aflată pe un strat de sedimente,
asupra acesteia vor acţiona forţele:
 greutatea particulei submerse G‘:
G'  G  FA (104)
 forţa dinamică a curentului F cu cele două componente – forţa portantă Fp şi forţa de presiune
dinamică frontală Fd, perpendiculară pe direcţia forţei portante:
F  F p  Fd (105)
Rezultanta acestui sistem de forţe va fi:

R  F  G '  F p  Fd  G  F A   (106)
Condiţia de antrenare prin alunecare rezultă din dezechilibrul forţelor care acţionează asupra
particulei solide şi se poate exprima prin inegalitatea:
Fd  G  F A  F p  f (107)
unde f reprezintă coeficientul de frecare al particulei.
Aşadar, particula va aluneca dacă forţa de presiune (târâre) depăşeşte rezistenţa de frecare pe
suprafaţa patului solid.
Considerându-se ca fluid de lucru apa, viteza critică de antrenare prin alunecare va avea
expresia:
v a  k ' gd (108)
unde k‘ este o constantă adimensională.
Viteza de alunecare sau de răsturnare se poate determina şi cu formula empirică:


v a  6.3K  s  1
1
2
 h d   d 
 1
2
 1
2

(109)

unde K este un coeficient care ia în considerare interacţiunea particulelor, iar exponenţii , ,  sunt
constante statistice cu valorile  = 1/4,  = 2/3 şi  = 1. Constanta K, ce cuprinde efectul unor
parametri care nu pot fi apreciaţi cu certitudine, este precizată în funcţie de valorile unghiului  (tab 5)

tan   F p Fd (110)

Tabel 5
 25° 30° 40°
K 1.04 1.07 1.23

Condiţia ca o particulă să fie săltată de pe fund şi ejectată în curent este dată de inegalitatea:
F p  G  FA (111)
Pentru cazul apei, ca fluid de antrenare, viteza medie limită a curentului necesară săltării
granulei solide va fi dată de o relaţie de forma:
v a  k ' ' gd (112)
unde k‘‘ > k‘ este tot o constantă adimensională.
Aşadar, mai întâi se produce alunecarea particulei şi apoi poate interveni săltarea acesteia în
curentul de fluid.
Antrenarea particulei solide prin rostogolire necesită, în general, mai ales dacă particula este
rotundă, o forţă frontală inferioară celei de alunecare. Deoarece, însă, într-un sediment natural
granulele au forme variate, condiţiile de rostogolire nu pot fi luate ca bază pentru calculul vitezei
critice de antrenare.

4.5. Mişcarea particulelor solide în curentul de fluid

4.5.1. Noţiuni de cinematica particulelor solide

Se consideră un sistem de referinţă inerţial, cartezian, format din axele Ox, Oy, Oz. În acest
sistem, o particulă solidă se consideră ca fiind un punct material cu masa m concentrată în centrul ei de
inerţie M. Ipoteza este justificată de faptul că particula are dimensiuni reduse în raport cu cele ale
domeniului în care are loc mişcarea.
 Prin definiţie, centrul de inerţie M al particulei este mobil faţă de reperul inerţial dacă
coordonatele sale x, y, z sunt variabile în raport cu timpul xs(t), ys(t), zs(t). Aşadar, vectorul de poziţie
OM  rs  xs  t  i  ys  t  j  zs  t  k este şi el variabil în timp atât ca orientare cât şi ca modul.
drs
Viteza particulei solide este dată de expresia vs   us i  vs j  ws k definită dacă funcţiile
dt
xs(t), ys(t), zs(t) sunt derivabile de clasă Cn cu n  2. Vectorul viteză este tangent la traiectoria granulei
dv d 2 x d2 y d2 z
în punctul M(r). Acceleraţia punctului M este as  s  2s i  2s j  2s k . Vectorul acceleraţie
dt dt dt dt
indică modul de variaţie al vectorului viteză şi este situat în planul osculator al traiectoriei relativ la
punctul M.
Mişcarea de rotaţie a particulei solide apare atunci când două puncte O1 şi O2 ale granulei rămân
fixe, ele definind axa instantanee de rotaţie. Viteza unghiulară de rotaţie este definită de funcţia
d
s  t   , în care  este o variabilă unghiulară. Axa instantanee poate intersecta particula solidă sau
dt
să fie în exteriorul granulei. Vectorul viteză instantanee de rotaţie s are ca suport axa O1O2.

4.5.2. Lucrul mecanic cheltuit pentru deplasarea particulei solide

Lucrul mecanic cheltuit pentru transportarea unui număr N de particule solide este dat de relaţia:
N s
L    Lm  Li  L  j (113)
s j 1
în care s reprezintă numărul total al paşilor de însumare, presupunând că traiectoria particulelor solide
este formată dintr-o succesiune de mici deplasări elementare x, y, paralele cu cele două axe de
coordonate.
Lucrul mecanic cheltuit pentru învingerea forţelor masice Lm se determină cu relaţia:
n n
Lm    mGx x k    mG y y  (114)
k
k 1 k 1
unde Gx şi Gy sunt componentele forţei masice unitare a particulei de masă m.
Lucrul mecanic cheltuit pentru învingerea forţelor de inerţie Li se determină cu relaţia:
n n
Li    Fix x k    Fiy y  (115)
k
k 1 k 1

în care Fix  Fdx  Fpx  FMx  mGx şi Fiy  Fdy  Fpy  FMy  mG y sunt componentele forţei de inerţie,
Fd este forţa de presiune dinamică frontală, Fp este forţa portantă, iar FM este forţa Magnus.
Lucrul mecanic necesar pentru învingerea forţelor de rezistenţă care se opun mişcării de rotaţie
a granulei L se poate evalua cu relaţia:
n
L    M   k
(116)
k 1

unde M este momentul de rotaţie al particulei, iar  este deplasarea unghiulară elementară.
Numărul total de particule se determină cu relaţia:
6Vs 6C V
N  (117)
d 3
1  C   d 3
în care Vs este volumul total al mediului solid dispersat, sub formă de granule sferice cu diametrul d,
în volumul V al fluidului, iar C este concentraţia volumică dată de expresia:
C  Vs  Vs  V  (118)
În aceste condiţii relaţia (113) devine:
6C V s

1  C   d 3 s 
L  Lm  Li  L  j (119)
j 1

în care j este un pas secvenţial de calcul, 1  j  s .

4.5.3. Calculul forţelor laterale (portantă şi Magnus)
Forţa laterală rezultă prin însumarea a două componente: forţa portantă Fp datorată existenţei
gradientului de viteză după direcţia de deplasare a curentului de fluid şi forţa Magnus FM care apare ca
urmare a rotaţiei granulei solide în curent. Ambele forţe se calculează cu formula generală Kutta-
Jukovski:
Fp , M   vr  p , M (120)
în care vr este viteza relativă dintre viteza curentului de fluid vf şi cea a particulei solide vs:
1
 1

 y n  y n v
vr  v f  vs  vmax    vs  vmax    s 
 (121)
R  R  vmax 
 
unde y este distanţa faţă de peretele conductei de transport, iar R este raza acesteia.
În cazul gazelor, vf = vg iar n = 7.
Ţinând cont că circulaţiile p, respectiv M au expresiile:
1 n
v
 p   r 2 max1 y n (122)
nR n
 M  2 r 2 (123)
se obţin expresiile componentelor forţei laterale astfel:
 1
 1 1 n
1  y n 
- forţa portantă: Fp   r vmax    vs  vmax R n y n
2 
(124)
n  R 
 
 1

 y n
- forţa Magnus: FM  2 vmax    vs  r 2
 (125)
 R 
 
Viteza maximă (din axul tubulaturii) se poate exprima în funcţie de viteza medie vm din
secţiunea conductei de transport, cu relaţia:
2n 2
vmax  vm (126)
 n  1 2n  1
în care n  7 pentru cazul mişcării particulelor prin curentul turbulent de gaz şi n  10 pentru cazul
mişcării particulelor prin curentul turbulent de lichid.
Astfel, relaţiile (124) şi (125) pot fi utilizate efectiv la calculul celor două forţe.

4.5.4. Interacţiunea particulei solide cu peretele conductei

Interacţiunea particulei solide cu peretele conductei prezintă importanţă atât din punct de vedere
al uzurii de contact cât şi din punct de vedere al pierderilor de presiune, pierderea de presiune datorată
frecării fazei solide cu peretele conductei de transport constituind o parte importantă din pierderea
totală de presiune.
Factorul de bază al interacţiunii dintre particulele solide şi peretele conductei de transport îl
constituie şocurile exercitate de particule asupra peretelui. Cercetări experimentale au demonstrat că
ciocnirile particulelor în conducta dreaptă de transport provin din mişcarea de lunecare. În consecinţă,
mărimea pierderilor de presiune care învinge frecarea particule-perete este dependentă de numărul
ciocnirilor, de energia cheltuită prin şoc şi pentru reantrenarea particulelor solide până la viteza
normală din secţiunea conductei de transport.
În fenomenul de izbire a particulei solide cu peretele conductei şi de reflectare a acesteia înapoi
spre centrul curentului, viteza granulei se reduce. Revenirea la viteza de transport a particulei se face
pe seama preluării de energie de la fluidul purtător. Se poate concluziona că pierderea de presiune
corespunzătoare frecării particulelor cu peretele conductei este proporţională cu reducerea energiei
cinetice, energie consumată pentru întreţinerea mişcării.
O serie de concluzii se pot desprinde în urma cercetărilor experimentale efectuate de Zuev F.G.,
Florea J., Robescu D., în scopul elucidării aspectelor ciocnirii particulelor solide cu peretele conductei
de transport:
 distanţa dintre două puncte de impact creşte odată cu diminuarea forţei de greutate a particulei şi
cu reducerea diametrului conductei de transport;
 mărimea vitezei transversale a particulei variază în gama 01 m/s, în funcţie de viteza curentului
de fluid (valorile mari obţinându-se în cazul curenţilor de aer);
 viteza unghiulară a particulei solide variază în gama 0500 rad/s, (mărimea ei depinde direct de
viteza curentului de fluid, valorile mari obţinându-se în cazul curenţilor de aer);
 fenomenul de rotaţie a particulei solide şi intensitatea forţei Magnus este mult mai mare în cazul
curenţilor turbulenţi de gaz decât în al celor de lichid (lichidele frânează puternic mişcarea
dezordonată a particulelor solide);
 impactul particulelor solide şi şocurile rezultate sunt influenţate esenţial de următoarele mărimi:
diametrul conductei de transport, viteza curentului de fluid, dimensiunile şi natura particulelor
solide, precum şi de elasticitatea granulei.