Economia Chinei

Economia în plin avânt a Chinei

„Socialismul înseamnă eliminarea sărăciei. Pauperitatea nu înseamnă socialism, cu atât

mai puţin comunism........A fi bogat este minunat. "1

In martie 2007, cei 3000 de delegaţi ai Congresului Naţional al Poporului Chinez (CNP)

au votat o lege care poate părea uimitoare intr-o ţară care, in general, este descrisă ca fiind

comunistă. Această nouă lege, consfinţită acum şi de constituţia chineză, garantează proprietăţilor

deţinute de persoanele particulare aceeaşi protecţie legală ca şi pentru cele de stat. Bineinţeles, legea

1 DengXiaoping (1904-1997), liderul suprem al Republicii Populare Chineze.

va conta extrem de puţin pentru ţăranii chinezi, ale căror terenuri sunt inchiriate pentru foarte scurte

perioade de timp de la stat, iar pentru cohortele de proprietari de locuinţe din clasa mijlocie, ce iau

spaţiul locativ in arendă de la stat pe 70 de ani, s-ar putea să aibă o importanţă practică şi mai

redusă. Insă implicaţiile acestei noi legislaţii a proprietăţii sunt clare - proprietatea privată este un

element pozitiv şi trebuie protejată prin lege.

Majoritatea economiştilor occidentali sunt de acord că protecţia dreptului de proprietate

este vitală dacă se doreşte susţinerea avantului economic al Chinei. Dacă nu eşti sigur că vei putea

păstra roadele eforturilor tale, nu prea există stimulente pentru a munci sau a investi. Insă, desigur,

proprietatea particulară este un lucru tabu pentru comuniştii tradiţionalişti. Nu este de mirare atunci,

că in momentul in care a fost propusă pentru prima oară in partid, in 2006, legea a fost primită cu

proteste şi huiduieli din partea conservatorilor de stanga, care o considerau a fi doar ultima dintre

numeroasele trădări ale idealurilor comuniste venite din partea liderilor reformatori. Faptul că

guvernul a ieşit invingător, sau că cineva s-a gandit, pur şi simplu, să propună o astfel de lege, este o

mărturie nu doar a nivelului de influenţă pe care-1 deţin in prezent reformatorii economici din

conducerea Chinei, dar şi a uluitoarei forţe a boom-ului economic, ce pare să spulbere totul din cale,

făcand ca argumentele opozanţilor să devină ineficiente.

Ritmul progresului economic chinez a fost intr-adevăr ameţitor. La sfarşitul anului 2006

China insuma 28 de ani de creştere economică rapidă şi constantă, cu o medie de aproape 10% pe
an. Aceastădezvoltare rapidă şi susţinută este impresionantă, insă proporţiile sale o fac şi mai

uimitoare. Intre 1962 şi 1989, Taiwanul s-a dezvoltat aproape la fel de repede, iar intre 1967 şi 1993,

acelaşi lucru s-a intamplat şi in Singapore. Insă aceste două economii sunt minuscule in comparaţie

cu cea a Chinei. China este un gigant. In 2006, China a depăşit Marea Britanie, devenind cea de-a

patra cea mai mare economie a lumii, surclasată doar de Statele Unite, Japonia şi Germania. Intradevăr,

intre 2001 şi 2005, China a fost responsabilă de o treime din intreaga creştere economică

mondială. Din 2000, contribuţia Chinei la creşterea economică mondială a fost de două ori mai mare

decat a celor trei mari economii emergente — India, Brazilia şi Rusia, impreună. Mai mult de atat,

spre deosebire de tigrii asiatici ai anilor '60 şi '80, expansiunea economică chineză nu dă semne de

incetinire. Mulţi prezic, plini de incredere, că in următoarele cateva decenii, ar putea depăşi chiar şi

Statele Unite, devenind cea mai mare economie de pe glob.

Există unele indoieli in legătură cu proporţiile avantului economic chinez. Atunci cand

China a depăşit Marea Britanie, in 2006, acest lucru s-a intamplat, in parte, deoarece China şi-a

schimbat maniera de calculare a produsului său intern brut (PIB). In 2005, chinezii au descoperit un

surplus de 17% al productivităţii economice in telecomunicaţii, vanzări cu amănuntul şi in afacerile

imobiliare, pe care, iniţial, nu-l luaseră in calcul. Efectul a fost ridicarea cifrei produsului intern brut

peste cel al Italiei (al şaselea ca mărime la ora respectivă), iar in următorul an peste cel al Franţei şi

apoi al Marii Britanii.In unele domenii, caştigurile raportate de China sunt in mod cert

fantasmagorice. In trecut, probabil că oficialităţile le-au supradimensionat pentru a demonstra ce

treabă bună făceau. insă acum, cand guvernarea redirecţionează fonduri dinspre estul aflat in plin

avant, către regiunile mai sărace din vestul ţării, tendinţa prevalentă este de a le a subestima.

Regiunile prospere din est inventează nişte cifre mai mici, astfel incat să nu piardă prea mult din

fonduri. Regiunile stagnante din vest raportează la randul lor sume mai mici, pentru a demonstra cat

de mare nevoie au de fonduri. Nivelul de frustrare al guvernului in faţa acestor manipulări este

revelat de faptul că, in 2003, a intentat procese de fraudă pentru peste 20 000 dintre funcţionarii ce

se făceau vinovaţi de astfel de măsluiri ale registrelor.

Graficul 1: Rata de creştere a economiei chineze (PIB)

.
Sursa „Secretele Chinei – ascensiunea unei noi superputeri mondiale” – John Farandon

Şi chiar dacă funcţionarii sunt de o probitate exemplară, ei nu dispun decat de cifrele

comunicate lor de firme, faimoase pentru dubla contabilitate şi alte modalităţi de alterare a

registrelor. In afara acestor aspecte, există şi o uriaşă economie subterană ce presupune afaceri

neautorizate, sau chiar ilegale. Astfel incat, este foarte probabil ca, pană la urmă, estimările oficiale

ale proporţiilor economiei chineze să fie cu mult mai mici decat in realitate.

Graficul 2: Avântul economiei chineze (PIB)

Sursa „Secretele Chinei – ascensiunea unei noi superputeri mondiale” – John Farandon

Mai există şi o altă modalitate prin care economia chineză poate fi subevaluată. Iar aceasta se

referă la ceea ce pot cumpăra banii chinezeşti. De multă vreme deja, China şi-a fixat moneda, yuanul

(cunoscut şi ca yen sau Renminbi) la o cotă fixă in raport cu dolarul american, in loc să-i permită

o fluctuaţie, aşa cum se intamplă şi cu alte monede. China este atat de hotărată să menţină stabil

acest nivel, incat este pregătită să cheltuiască o mare parte din uriaşele sale rezerve de valută pentru

a păstra raportul dintre dolar şi yuan. E posibil ca, dacă yuanul nu ar fi scăzut in comparaţie cu alte

valute, odată cu dolarul, economia chineză să fi părut cu mult mai puternică.

In 2001, Jim Neill, de la banca de investiţii Goldman Sachs, a arătat că economia Chinei

s-ar putea dovedi şi mai dezvoltată dacă am lua in considerare ce se poate cumpăra cu un dolar in

China. Unele bunuri, cum ar fi petrolul, costă aproape la fel peste tot in lume. Dar costurile altor

bunuri, cum sunt alimentele, chiriile şi bunurile de larg consum produse la nivel local variază

extraordinar de mult. Un produs care te-ar costa 5 dolari la New York, se poate deseori cumpăra, in

China, cu puţin mai mult de un dolar. Astfel incat unii economişti preferă să folosească, pentru a

compara economiile un sistem denumit paritatea puterii de cumpărare (PPC). In baza acestuia,

demonstrează Neill, economia Chinei reprezenta incă din 2001, 12,5% din economia mondială,

situandu-se deja pe locul doi in lume, doar cu puţin in urma Statelor Unite.2

Nu toată lumea e de acord că acest sistem este unul valid, insă el aduce, cu siguranţă, o

dovadă in plus a faptului că economia chineză nu este doar mare, dar ar putea fi chiar mai mare

decat o infăţişează cifrele oficiale. La caţiva ani după raportul lui Neill, Goldman Sachs a publicat

un alt raport, care avea drept obiect, de această dată, predicţii pe termen lung. Autorii săi sugerează
că ţara va deveni intr-atat de puternică, incat, chiar şi după standardele cele mai stricte, va depăşi

Germania pană in 2010, devenind cea de-a treia putere economică a lumii, apoi Japonia, in 2016, şi,

in fine, Statele Unite, in 2041, moment in care procentul său de creştere economică anuală va fi de

numai 3,5%.

Dar care este secretul reuşitei in China? Cum a fost posibil ca una dintre cele mai sărace

şi inapoiate ţări din lume să devină o atat de mare putere economică, intr-un timp atat de scurt?

O primă şi cat se poate de simplă raţiune a acestui succes este mana de lucru. China are cea mai

mare populaţie de pe glob şi cea mai mare forţă de muncă la nivel mondial. In numeroase privinţe,

vasta forţă de muncă chineză ar putea fi descrisă ca cea mai valoroasă resursă mondială. Poate că

ţara nu este bogată in resurse naturale, insă are miliarde de maini capabile să trudească, iar cheia

ascensiunii sale a fost şi va fi şi in viitor această vastă forţă de muncă. Insă , chestiunea nu ţine doar

de cantitate, oricat de impresionantă ar fi aceasta. Esenţial este numărul imens de muncitori

„migranţi" - cele aproximativ două sute de milioane de muncitori ce au invadat zonele urbane,

venind din mediul rural ori de cate ori a fost nevoie de mană de lucru necalificată, menţinand

fabricile in funcţiune şi construind totul, de la blocuri de locuinţe şi pană la stadioane olimpice. Fără

aceşti muncitori dornici, adesea neglijaţi şi subestimaţi, insă tot timpul disponibili, miracolul

economic chinez nu s-ar fi produs nicicand. In sud, in Shenzhen, acolo unde a inceput totul,

muncitorii migranţi alcătuiesc 85% din populaţia de 10 milioane a oraşului.

2 John Farandon, „Secretele Chinei- ascensiunea unei noi superputeri mondiale”, Ed. Litera
Internaţională, Bucureşti,

2008

0 a doua cauză o reprezintă investiţiile. Sumele investite de guvernul chinez pentru a

stimula avansul ţării sunt uriaşe şi, cu ataţia plătitori de taxe, nici nu-i de mirare. Există, insă, şi

numeroase investiţii străine. Atraşi atat de vasta forţă de muncă, cat şi de uriaşul potenţial al pieţei,

investitorii străini au pompat peste 50 de miliarde de dolari pe an aici, de 10 ori mai mult decat in

India. Şi intr-adevăr, in 2002, China a depăşit Statele Unite, devenind cel mai mare destinatar de

valută străină din lume. De atunci, Statele Unite şi-au recaştigat poziţia, insă nu au decat slabe şanse

să o păstreze pentru multă vreme. Sume uriaşe au venit din Hong Kong şi Taiwan, nefiind practic
vorba de bani străini in adevăratul sens al cuvantului, insă impactul lor este acelaşi. Aceşti bani au

fost folosiţi la inălţarea unor noi fabrici, la reconstrucţia oraşelor şi la impulsionarea afacerilor. Iar

forţa de muncă a fost intotdeauna acolo, contribuind la transformarea banilor in progres economic

real şi in profit.

Un element-cheie al strategiei lui Deng a fost promovarea unei strategii a „porţilor

deschise". Sub conducerea lui Mao, comerţul Chinei cu restul lumii a fost aproape inexistent. Deng

a susţinut că, in măsura in care China doreşte să prospere, va trebui să inceapă să interacţioneze cu

alte ţări străine. „Dacă ne izolăm şi inchidem iarăşi toate uşile" ,a spus, „ne va fi absolut imposibil să

atingem acelaşi nivel cu al ţărilor dezvoltate in următorii cincizeci de ani."3 Noua sa strategie a

„porţilor deschise" se va concretiza in nişte Zone Economice Speciale (ZES), in care nivelul

impozitelor urma să fie redus la jumătate, iar taxele de import urmau să fie anulate.

Trei dintre primele patru oraşe care urmau să facă parte din aceste zone favorizate (ZES)

- Shenzhen, Zhuhai şi Shantou - se aflau in Guangdong, foarte aproape de Hong Kong, iar oamenii

de afaceri din Hong Kong s-au şi grăbit să profite de oportunităţile ce le fuseseră oferite pe tavă.

Pentru producătorii din Hong Kong a intra pe piaţa chineză era cel mai normal lucru cu putinţă. in

1990, salariile medii in fabricile din Hong Kong erau de 4 dolari pe oră; in Guangdong abia dacă

ajungeau la 50 de cenţi. Deloc surprinzător, fabricile s-au mutat in Guangdong. in 1991, douăzeci şi

cinci de mii de afacerişti din Hong Kong deţineau deja fabrici in Guangdong, in care lucrau trei

milioane de localnici.

Aceste schimbări au determinat o adevărată explozie in comerţul exterior. In 1985,

exporturile din Guangdong erau de 2,9 miliarde de dolari; pană in 1994, ajunseseră la 50 de miliarde

de dolari. Pe la mijlocul anilor '80, Guangdong a depăşit Shanghai-ul, devenind cel mai mare

exportator chinez, iar la inceputul anilor '90 ajunsese să deţină 40% din exporturile chineze. Efectele

au fost de-a dreptul uimitoare, in special asupra oraşului Shenzhen. In doar caţiva ani, Shenzhen s-a

transformat dintr-un mic port pescăresc cu o populaţie de doar şaptezeci de mii de locuitori, intr-un

infloritor oraş industrial.

Deloc surprinzător, şi alte regiuni au vrut să intre in afacere. in 1982, altor 14 oraşe de

coastă le-a fost conferit un statut asemănător cu cel al zonelor economice speciale, iar un an mai

tarziu, o serie de alte regiuni, printre care şi delta Raului Perlelor (Zhu Jiang), au fost transformate in
„regiuni economice deschise".

Fireşte că strategia lui Deng a funcţionat, iar in octombrie, Congresul Naţional al

Partidului a declarat că in China funcţionează o „economie de piaţă socialistă". In curand, fiecare

oraş din China işi dorea măcar o parte din succesul Shenzhenului. In ianuarie 1992, cand Deng a

3 Deng Xiaoping, 1978

10

pornit in excursia sa spre Shenzhen, existau doar o sută de zone deschise investiţiilor străine. Pană la

sfarşitul anului, apăruseră 8 700 de astfel de zone. Biroul pentru Zonele Economice Speciale (ZES)

dorea să le organizeze pe baza celor „trei alinieri" - de-a lungul coastei, de-a lungul fluviului

Yangtze şi de-a lungul graniţei de nord-est. Insă intenţiile acestui birou s-au dovedit a nu avea o

foarte mare importanţă, administraţiile locale luandu-i-o inainte şi instituindu-şi propriile zone.

Această febră a zonelor de dezvoltare a dat naştere unui uriaş val de investiţii pe piaţa de capital şi

pe cea imobiliară.

In decembrie 1992, revista The Economist a publicat un grupaj special, de 16 pagini,

despre China, intitulat „Uriaşul se trezeşte la viaţă", atrăgand atenţia asupra progresului economic al

Chinei. Anul următor, David Roche şi Barton Biggs, de la Banca de Investiţii Morgan Stanley,

ambii figuri importante pe pieţele de capital, au decis să meargă in China pentru a vedea in legătură

cu ce se făcea atata tevatură şi au rămas uimiţi. intr-un articol ce purta incitantul titlu, China!, Biggs

scria: „După opt zile in China m-am acomodat foarte bine, am mancat pe săturate şi sunt cat se poate

de optimist in legătură cu ce se petrece aici." „China", se entuziasma el, „va fi piaţa cu cea mai

uimitoare ascensiune." In perioada imediat următoare, frenezia investiţiilor de pe piaţa din Hong

Kong a fost botezată chao gupiao, sau „investiţii la foc deschis", atat de „fierbinte" a fost. Biggs a

fost atat de şocat de această febră starnită de China, incat a inceput să se ingrijoreze că „toată această

agitaţie in legătură cu magia Chinei incepe să arate ca un balon de săpun”.