Sunteți pe pagina 1din 8

CONTRACTELE ALEATORII

I. Contractul de rentă viageră și contractul de întreținere


1. Introducere
Exemplificative pentru categoria contractelor aleatorii1, contractul de rentă viageră și
contractul de întreținere au atras și atenția redactorilor noului Cod civil2 astfel că, în prezent,
cele două contracte dispun de o reglementare modernă, în acord cu necesitățile semnalate de-a
lungul timpului atât în doctrină cât și în practica judiciară.

2. Contractul de rentă viageră


2.1. Reglementare, noțiune și moduri de constituire
Sediul materiei îl reprezintă dispozițiile Codului civil cuprinse în Cartea a V-a, Titlul
IX “Despre contracte specialeˮ, Capitolul XVII, art. 2242-2253.
Spre deosebire de Codul civil anterior care nu reglementa în mod expres definiția
contractului de rentă viageră, art. 2242alin. (1)din noul Cod civil, definește contractul de rentă
viageră, în acord cu doctrina și jurisprudența în materie. Conform legii, renta viageră este
contractul prin care o parte numită debirentier se obligă să efectueze în folosul unei anumite
persoane, numită credirentier, prestații periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri
fungibile. Definiția legală a contractului relevă și un alt element de noutate constând în faptul
că prestația periodică a debirentierului poate avea ca obiect nu numai o sumă de bani, ci și alte
bunuri fungibile.În alineatul secund al art. 2242, legiuitorul se preocupă de termenul
contractului instituind o prezumție în acest sens. Astfel, se prevede că, în lipsa stipulației
exprese privind constituirea rentei pe durata vieții debirentierului, aceasta se va considera
constituită pe durata vieții credirentierului, ceea ce subliniază o altă deosebire în raport cu
reglementarea anterioară în care contractual avea caracter viager în raport cu debirentierul,
astfel că, în toate cazurile, renta urma să fie plătită pe toată durata vieții acestuia.
Conformart. 2243 C.civ., renta viageră se poate constitui atât cu titlu oneros, cât și cu
titlu gratuit. Cu ocazia încheierii contractului de rentă viageră vor fi aplicabile și regulile
proprii actelor juridice prin care aceasta se constituie, precum vânzarea, donația ș.a. Ca
excepție, similar cu reglementarea anterioară, art. 2243 alin. (2) prevede că atunci când renta
viageră este stipulată în favoarea unui terț, chiar dacă acesta o primește cu titlu gratuit, nu se
cer a fi îndeplinite condițiile de formă ale donației.
Conform art. 2244 C. civ., renta viageră poate fi constituită și pe durata vieții mai
multor persoane situație în care textul prevede regula, potrivit căreia, în lipsa unei clauze
contrare prevăzută în contract, moartea unuia dintre credirentieri nu duce la stingerea parțială
a rentei, urmând ca aceasta să fie plătită supraviețuitorilor și să înceteze la data decesului
ultimului credirentier.
În cazul pluralității de credirentieri, art. 2245 C.civ. instituie caracterul indivizibil al
obligației de plată a rentei.

1
Pe larg, cu privire la contractele aleatorii, a se vedea, Francis Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale,
Editura ACTAMI, București, 1998, pp. 378-381.
2
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, a fost publicată în M.Of. nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost modificată
prin Legea nr. 71/2011 și rectificată în M.Of. nr. 427 din 17 iunie 2011 și în M.Of. nr. 489 din 8 iulie 2011.
2.2.Caractere juridice și condiții de validitate
Asigură individualitatea contractului următoarele caractere juridice:
a) Renta viageră este un contract aleatoriu, deoarece existența și întinderea
obligațiilor părților depind de un eveniment viitor și incert (perioada cât va trăi credirentierul),
astfel că există șanse de câștig și de pierdere pentru ambele părți contractante. Contractul își
pierde caracterul aleatoriu dacă prestația periodică în bani se plătește pe un timp determinat3,
întrucât îi lipsește elemental viager, care este de esența acestui contract4;
b) Renta viageră este, de regulă, un contract cu titlu oneros, ambele părți
urmârind obținerea unui câștig. Este un contract cu titlu oneros aleatoriu; atunci când se
constituie cu titlu gratuit, renta viageră își pierde caracterul aleatoriu, fiind o liberalitate,
întrucât pentru credirentier nu există șanse de pierdere iar pentru debirentier nu există șanse
de câștig;
c) Renta viageră este un contract sinalagmatic întrucât dă naștere la obligații în
sarcina ambelor părți. Excepție face situația când renta viageră se constituie prin donație
întrucât numai debirentierul are obligații;
d) Renta viageră este un contract consensual fiind încheiată valabil prin simplul
consimțământ al părților. În cazul transferului unui drept real imobiliar al credirentierului,
contractul este supus formei autentice. În cazul rentei viagere nu operează dreptul de
preempțiune, caracterul aleatoriu al contractului împiedicând exercitarea acestui drept 5;
e) Renta viageră este un contract translativ de proprietate, credirentierul fiind
astfel ținut de obligația de garanție ce incumbă vânzătorului. În ceea ce privește transferul
dreptului de proprietate, reamintim că în cazul drepturilor reale imobiliare acesta se realizează
în momentul înscrierii în cartea funciară [art. 885 alin. (1)].
Sub aspectul cerințelor de validitate notăm următoarele regulile speciale instituite de
lege. Astfel, art. 2246 C. civ., prevede în mod expres că renta constituită pe durata vieții unui
terț care era decedat în ziua încheierii contractului, este lovită de nulitate absolută. Rețin
atenția și dispoz. art. 2247, privind lipsa de efecte a contractului de rentă încheiat pe durata
vieții unei persoane care, la data încheierii contractului, suferea de o boală din cauza căreia a
murit în interval de cel mult 30 de zile de la această dată.
De regulă, obiectul prestației părților este dublu:
- Debirentierul efectuează prestații periodice, constând în sume de bani sau alte
bunuri fungibile [art. 2242 alin. (2)];
- Obiectul prestației credirentierului care constă într-un capital de orice natură
[art. 2243 alin. (1)].

2.3. Efectele contractului de rentă viageră


2.3.1. Obligațiile credirentierului
În acord cu mențiunile deja făcute, pe fondul caracterului translativ de proprietate al
rentei viagere, credirentierul are obligația de a preda “capitalulˮ și de a-l garanta pe
debirentier, devenit proprietarul bunului, pentru evicțiune și vicii ascunse. În scopul de a-i
proteja pe creditorii credirentierului pentru pagube cauzate prin înstrăinarea bunurilor asupra
cărora ei au un gaj general, se interzice părților contractante să declare renta neurmăribilă. Cu
titlu de excepție, renta viageră constituită cu titlu gratuit poate fi declarată insesizabilă prin
contract, cu mențiunea expresă că stipulația nu-și produce efecte decât în limita valorii rentei
care este necesară credirentierului pentru asigurarea întreținerii (art. 2253).

3
Francisc Deak, op.cit., p. 450.
4
Liviu Stănciulescu, Vasile Nemeș, Dreptul contractelor civile și comerciale în reglementarea noului Cod civil,
Editura Hamangiu, București, 2013, p. 523.
5
Francisc Deak, op.cit. p. 450.
2.3.2. Obligațiile debirentierului
Principala obligație a debirentierului constă în plata rentei pe toată durata vieții
credirentierului ori până la decesul terțului. Renta se va plăti în cuantumul și la termenele
stipulate în contract. Referitor la modalitatea de plată a rentei, art. 2248 C. civ. introduce o
regulă cu caracter supletiv, prevăzând că, în lipsa unei alte înțelegeri a părților, ratele de rentă
se plătesc trimestrial în avans și indexate în funcție de rata inflației. Același text de lege
menține,însă, în alineatul secund, imposibilitatea debirentierului de a solicita restituirea rentei
plătită în avans, în cazul în care, înainte de expirarea perioadei pentru care renta a fost deja
achitată, conform înțelegerii părților, survine moartea credirentierului.
Art.2250 C. civ. instituie un set de reguli aplicabile în vederea executării silite a ratelor
neplătite în mod culpabil. Astfel, în primul alineat este reglementată posibilitatea pentru
compărător, recunoscută expres și în vechea reglementare, de a cere sechestrul și vânzarea
bunurilor debirentierului până la concurența unei sume suficiente spre a asigura plata rentei
pentru viitor. Dispoz. alin. (2) și (3) reglementează, cu caracter de noutate, modalitatea prin
care se stabilește și se achită această sumă, respective prin exeprtiză elaborate în conformitate
cu metodologia de calcul aplicabilă în cazul asigurărilor de viață. De asemenea, la stabilirea
acestei sume urmează a se avea în vedere ratele deja încasate de credirentier, vârsta și starea
acestuia. Suma astfel obținută se consemnează la o instituție de credit urmând a fi plătită
credirentierului conform clauzelor contractuale. Dacă debirentierul a intrat în lichidare,
credirentierul are posibilitatea de a-și realiza dreptul prin înscrierea creanței sale rezultată din
rentă, în tabloul creditorilor [art. 2250 alin. (4)].
Obligația de plată a debirentierului are caracter patrimonial iar nu intuitu personae,
astfel încât, ea se transmite moștenitorilor acestuia6.
În privința prescripției dreptului la acțiune prin care se reclamă ratele de rentă
neplătite este unanim recunoscut că, întrucât renta are caracter viager, dreptul la rentă nu se
prescrie “chiar dacă o perioadă îndelungată (de peste 3 ani) nu ar reclama plata ratelor de
rentă scadenteˮ7.
În sarcina debirentierului identificăm și o obligație de garanție, ilustrată de dispoz. art.
2249, care introduc expres posibilitatea credirentierului de a beneficia, în vederea garantării
obligației de plată a rentei constituite cu titlu oneros, de privilegiul vânzătorului, în forma
reglementată de dispoz. art. 1723 C. civ.
În strânsă legătură cu obligația debirentierului de a plăti ratele de rentă, art. 2251 C.
civ. preia, într-o redactare modificată, o serie de prevederi din reglementarea anterioară,
privitoare la rezoluțiunea contractului de rentă viageră. Astfel, în primul alineat, legiuitorul
menține posibilitatea rezoluțiunii contractului de rentă viageră constituită cu titlu oneros în
situația în care debirentierul nu depune sau diminuează garanția promisă. În alineatul (2), spre
deosebire de reglementarea anterioară, se introduce expres posibilitatea rezoluțiunii și pentru
simpla neexecutare a contractului. Prin urmare, simpla neplată a ratelor de rentă atrage
posibilitatea rezoluțiunii contractului.Prevederile alin. (3) instituie regula, potrivit căreia, în
absența unei clauze exprese în contract, dacă intervine rezoluțiunea, debirentierul nu are
dreptul la restituirea ratelor deja plătite.
2.4.Încetarea și urmărirea rentei viagere
Contractul de rentă viageră încetează prin moartea credirentierului sau a altei
persoane, beneficiară a rentei.
Art. 2252 C. civ. instituie caracterul irevocabil al contractului de rentă viageră,
reiterând principiul, reglementat expres și în art. 1648 din Codul civil de la 1864, privind
imposibilitatea denunțării unilaterale a contractului, chiar dacă executarea rentei a devenit

6
Francisc Deak, op.cit. p. 453;Liviu Stănciulescu, Vasile Nemeș, op.cit., p. 526; Florin Moțiu, Contractele
speciale în noul Cod civil, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 325.
7
Francisc Deak, op.cit., p. 455.
împovărătoare pentru debirentier. În același timp, ca efect al caracterului aleatoriu al rentei
viagere, debirentierul nu are posibilitatea de a pune capăt contractului în mod unilateral, prin
simpla restituire, de bună voie a bunului sau a capitalului dobândit în temeiul contractului și
chiar renunțând la restituirea sumelor deja plătite.
Conform legii, numai renta constituită cu titlu gratuit poate fi declarată neurmăribilă
prin contract (art. 2253). Cu toate acestea, după cum am văzut deja, legea prevede
posibilitatea urmăririi chiar și a rentei constituite cu titlu gratuit și declarate de părți
neurmăribile, dar numai pentru partea care excede valorii necesare întreținerii credirentierului.
În consecință, renta viageră constituită cu titlu oneros este urmăribilă, ea reprezentând
echivalentul bunului înstrăinat sau sumei plătite8.

3. Contractul de întreținere
3.1. Reglementare, noțiune și caractere juridice
Sediul materiei îl reprezintă dispozițiile Codului civil cuprinse în Cartea a V-a, Titlul
IX “Despre contracte specialeˮ, Capitolul XVIII, art. 2254-2263, unde este reglementat cu
titlu de noutate contractul de întreținere. Spunem aceasta întrucât, anterior, contractul de
întreținere nu era reglementat legal, fiind un contract nenumit însă, frecventa sa utilizare
practică, semnalată atât în doctrină cât și de jurisprudență, a determinat legiuitorul să îl
consacre legislativ.
Conform legii, prin contractul de întreținere o parte se obligă să efectueze în folosul
celeilalte părți sau al unui anumit terț prestațiile necesare întreținerii și îngrijirii pentru o
anumită durată [art. 2254 alin. (1)].Definiția legală relevă faptul că, spre deosebire de renta
viageră, obligația debitorului constă în acordarea de întreținere și îngrijire pentru o anumită
perioadă, și nu a unei sume de bani cu titlu periodic. Totodată, din redactarea textului legal
rezultă faptul că legiuitorul reglementează expres obligația de acordare a întreținerii, lăsând la
aprecierea părților stabilirea caracterului oneros sau gratuit al contractului de întreținere.
Tocmai specificul acestei obligații a generat acest lucru în condițiile în care, tradițional, se
considera că într-un astfel de contract întreținerea se datorează în schimbul transmiterii unui
bun sau a unei sume de bani, ceea ce făcea din întreținere un contract cu titlu oneros.
În alineatul secund al art. 2254, legiuitorul instituie aceeași prezumție ca și în cazul
rentei viagere, pentru situația în care părțile nu au prevăzut durata întreținerii ori s-a prevăzut
doar caracterul viager al acesteia, considerând că întreținerea se datorează pe toată durata
vieții creditorului.
Părțile contractului sunt creditorul și debitorul obligației de întreținere, cunoscute în
doctrină și sub denumirea de întreținut și întreținător9.
Reglementarea distinctă a contractului de întreținere conduce la dezvăluirea
următoarelor caractere juridice:
a) Întreținerea este un contract aleatoriu întrucât există șanse de câștig și riscuri
de pierdere pentru ambele părți contractante care depine de un eveniment viitor și incert,
anume durata vieții creditorului întreținerii. Contractul își pierde caracterul aleatoriu atunci
când întreținerea este gratuită ori ea se acordă pentru un anumit termen;
b) Întreținerea este, în principiu, un contract cu titlu oneros, ambele părți
urmărind să obțină un folos patrimonial. Contractul poate fi valabil încheiat și cu titlu gratuit,
caracterul oneros fiind de natura iar nu de esența întreținerii;
c) Întreținerea este un contract bilateral (sinalagmatic), prin care ambele părți își
asumă obligații. Ca excepție, cînd întreținerea se constituie cu titlu gratuit, contractul este
unilateral deoarece naște obligații numai în sarcina unei singure părți – debitorul întreținerii;
d) Întreținerea este un contract solemn, care se încheie în formă autentică. În acest
8
Ibidem.
9
D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, București, 1997, p.123.
sens dispune art. 2255 C. civ. care instituie forma autentică pentru încheierea valabilă a
contractului, formă a cărei nerespectare atrage sancțiunea nulității absolute.
e) Întreținerea este un contract translativ de proprietate, efectul translativ
producându-se întocmai ca în cazul contractului de vânzare;
f) Întreținerea este un contract cu executare succesivă; obligația de a presta
întreținerea trebuie executată permanent, pe toată durata vieții întreținutului, datorită
caracterului său viager;
g) Întreținerea este un contract intuitu personae, fiind încheiat în considerarea
calităților personale ale părților. Grație caracterului strict personal al întreținerii, creanța ce
are ca obiect întreținerea nu poate fi cedată și nici supusă executării silite, conform
principiului instituit prin art. 2258 C. civ. Cu toate că întreținerea are un caracter personal,
acest caracter nu va putea fi invocat însă de părți, ca apărare, pentru a respinge acțiunile în
revocarea contractului sau acțiunile oblice introduce pentru executarea sa (art. 2259).
3.2. Delimitare față de alte contracte
Contractele avute în vedere pe fondul confuziei apărute frecvent în practică sunt:renta
viageră, vânzarea și donația.
3.2.1. Delimitarea față de renta viageră
Caracteristicile comune celor două contracte fac să existe asemănări importante între
acestea însă ele nu trebuie confundate , fiind contracte speciale distincte. De aici rezultă și
importante deosebiri dintre care menționăm:
- Renta viageră naște în sarcina debirentierului o obligație de a da, în vreme ce
debitorul întreținerii are de executat o obligație de a face;
- În timp ce renta viageră este transmisibilă, creanța de întreținere este prin
excelență personală, neputând fi transmisă altei persoane;
- Renta este, de regulă, urmăribilă, în timp ce întreținerea nu poate fi urmărită de
creditori, fiind insesizabilă.
3.2.2. Delimitarea față de vânzare
O problemă tratată frecvent de doctrină10a fost determinarea naturii juridice a
contractului prin care înstrăinarea unui bun se face atât în schimbul întreținerii cât și al unei
sume de bani. Pentru delimitarea contractului de întreținere de contractual de vânzare trebuie
să se stabilească obligația principal, “scopul principal urmărit de părți la încheierea
contractuluiˮ11. Astfel, în absența altor criterii, prestația în bani va fi raportată la valoarea
bunului înstrăinat iar dacă prețul în bani depășește jumătate din această valoare, contractual va
fi calificat drept vânzare, iar dacă prestația în bani reprezintă mai puțin de jumătate din
valoarea bunului înstrăinat, contractual va fi de întreținere. Rămâne esențială determinarea
obligației principale a dobânditorului căci, dacă aceasta constă în prestarea întreținerii,
contractul va fi de întreținere chiar dacă, în cuprinsul său, este stipulat un preț al bunului
înstrăinat.
3.2.3. Delimitarea față de donație
În practică, contractul de întreținere este confundat cu donația cu sarcini însă,
elementul de diferențiere constă în aceea că, în cazul donației, sarcinile impuse dobânditorului
sunt disproporționate în raport cu valoarea bunului donat, ceea ce și relevă intenția părților de
a face și a primi o liberalitate; în cazul contractului de întreținere părțile convin în scopul
asigurării unor avantaje reciproce, căci una dobândește bunul iar cealaltă, întreținerea pe viață.
Prin urmare criteriul obiectiv al valorii întreținerii trebuie dublat de criteriul cauzei (scopului)
urmărt de părți, tocmai pentru a se determina dacă înstrâinătorul a încheiat contractual animus

10
Francisc Deak, op.cit, pp. 458-460; Liviu Stănciulescu, Vasile Nemeș, op.cit., pp. 532-533; Florin Moțiu,
op.cit., p. 329, Dumitru C. Florescu, Contractele civile în noul Cod civil, Ediția a II-a revăzută și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2012, pp. 333 – 334.
11
Francisc Deak, op.cit., p. 459.
donandi sau doar pentru a-și asigura întreținerea pe viață12.

3.2.Condiții de validitate
Pentru încheierea valabilă a contractului de întreținere părțile contractante trebuie să
aibă capacitatea de a face acte de dispoziție, respectiv capacitatea deplină de exercițiu. Acest
lucru se justifică prin aceea că întreținutul are o obligație de a da, transferând proprietatea
asupra unui bun sau a unei sume de bani, iar întreținătorul are o obligație de a face care, în caz
de neexecutare, atrage obligarea la plata daunelor-interese.
Asemenea contractelor sinalagmatice, obiectul contractului de întreținere este dublu:
bunul înstrăinat sau suma de bani plătită de întreținut în schimbul întreținerii și prestația
întreținerii care se execută în natură și în condițiile stabilite în contract.

3.4.Efectele contractului de întreținere


3.4.1.Obligațiile creditorului întreținerii
Într-un contract de întreținere, creditorul întreținerii are aceleași obligații ca și
vânzătorul, el trebuind să predea bunul și să garanteze pentru vicii și pentru evicțiune. În caz
de neexecutare a obligațiilor de către întreținut, debitorul-întreținător care a început prestația
sa de întreținere, poate cere instanței executarea obligației asumate.
Reglementarea actuală permite debitorului – întreținător să solicite rezoluțiunea
contractului, însă, doar atunci cînd comportamentul întreținutului “face imposibilă executarea
contractului în condiții conforme bunelor moravuriˮ [art. 2263 alin. (2)].
Aici menționăm și dispoz. art. 2257 alin. (5) C. civ., care prevede lipsa efectelor unei
eventuale clauze prin care creditorul întreținerii s-ar obliga la prestarea unor servicii, în
schimbul întreținerii al cărei obiect este definit în alineatul second, adică hrană, îmbrăcăminte
etc. Legiuitorul interzice părților din contract să prevadă o astfel de clauză din nevoia de a
preîntâmpina posibilitatea acestora, ca, prin intermediul unui contract de întreținere, să
eludeze dispozițiile imperative prevăzute pentru alte operațiuni juridice.
3.4.2.Obligațiile debitorului întreținerii
Principala obligație a debitorului întreținerii este aceea de a presta întreținerea în
natură, în condițiile prevăzute în contract. În acest sens, art. 2257 alin. (2) și (3) definește
obiectul întreținerii, prevăzând că aceasta constă, în special, în asigurarea de hrană,
îmbrăcăminte, încălțăminte, menaj, precum și folosința unei locuințe corespunzătoare, iar, în
caz de boală, îngrijirile și cheltuielile necesare acestei stări. Pe lângă acestea, atunci când
întreținerea are caracter viager, aceasta include și obligația de înmormântare, atunci când
creditorul moarte înaintea debitorului.
Deoarece, întreținerea propriu-zisă nu poate fi cuantificată prin contract, aceasta
variind în funcție de nevoile reale ale creditorului, în alin. (1) al art. 2257 se instituie
principiul potrivit căruia la stabilirea întinderii prestațiilor întreținerii se va ține seama de
valoarea capitalului și de condiția socială anterioară a creditorului, și nu a debitorului.
Conform legii, întreținerea subzistă chiar și în situația în care bunul ce a constituit
capitalul a pierit total sau parțial ori și-a diminuat valoarea, dintr-o cauză neimputabilă
creditorului [art. 2257 alin. (4)].
Datorită caracterului preponderent alimentar, întreținerea trebuie prestată permanent,
fiind o obligație de a face care se execută zi cu zi13.
Art. 2261 C.civ. reglementează posibilitatea înlocuirii întreținerii prin rentă. Astfel,
textul alin. (1) prevede posibilitatea pentru instanța de judecată de a dispune la cererea
oricăreia dintre părți și în lipsa unei înțelegeri a părților, înlocuirea, chiar și numai temporar, a
obligației de întreținere în natură, cu o sumă de bani corespunzătoare. De asemenea, conform
12
C.Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura ALL, București, 1992, pp.34-36.
13
Florin Moțiu, op.cit., p. 333.
alin. (2),instant poate dispune și diminuarea sau majorarea sumei stabilite în schimbul
întreținerii potrivit alin. (1), atunci când prestarea sau primirea în natură a întreținerii nu mai
poate continua din culpa uneia dintre părți. În aceste cazuri, art. 2262 stabilește regula potrivit
căreia devin aplicabile dispozițiile care reglementează contractul de rentă viageră în toate
cazurile în care întreținerea a fost înlocuită cu o sumă de bani. Însă, chiar și așa fiind, legea
menține principiul indivizibilității obligației de plată a rentei, dacă părțile nu au stipulat în
sens contrar.

3.5.Încetarea contractului de întreținere


Art. 2263 C. civ. reglementează cazuri speciale de încetare a contractului de
întreținere, și anume: expirarea termenului pentru care a fost stabilită prestarea întreținerii,
decesul creditorului întreținerii, comportamentul uneia dintre părți ce face imposibilă
executarea în condiții conforme bunelor moravuri, neexecutarea culpabilă a obligației de
întreținere de către debitor.
Pentru cazul neexecutării culpabile a obligației de întreținere, alin. (2) exclude
posibilitatea rezoluțiunii convenționale în temeiul pactelor comisorii, admițând numai
rezoluțiunea judiciară, după cum am arătat mai-sus.
Alin. (3) instituie expres imposibilitatea de a solicita rezoluțiunea pentru situația în
care prestarea sau primirea în natură a întreținerii nu mai poate continua din motive obiective.
În acest caz există posibilitatea înlocuirii obligației de întreținere cu plata unei sume de bani,
în condițiile legii.
Art. 2260 reglementează, cu titlu de noutate, un caz special de revocare în favoarea
persoanelor cărora creditorul întreținerii le datorează alimente, în temeiul legii. Revocarea se
poate dispune numai atunci când, urmare încheierii contractului, creditorul întreținerii a rămas
fără posibilitățile sau mijloacele care i-ar fi permis îndeplinirea obligației legale de întreținere.
Conform alin. (2):“Revocarea poate fi cerută chiar dacă nu există fraudă din partea debitorului
întreținerii și indiferent de momentul încheierii contractului de întreținereˮ. Aceasta, deoarece,
revocarea nu este văzută ca o sancțiune pentru înstrăinător ci ca o măsură de protecție în
favoarea persoanelor cărora, potrivit legii, creditorul-înstrăinător este obligat să le acorde
întreținere.
Și alin. (3) conține o reglementare cu caracter de noutate prin care se prevede
posibilitatea salvgardării contractului de la revocarea specială, prin posibilitatea acordată
instanței de judecată de a dispune ca debitorul să asigure el alimente persoanelor față de care
creditorul are o obligație legală, fără ca, în acest mod, să se diminueze prestațiile datorate
creditorului întreținerii. Această posibilitate este exclusă în absența unui acord expres al
debitorului în acest sens.
II. JOCUL ȘI PARIUL

1. Noțiune și caractere juridice


Jocul și pariul sunt reglementate în art. 2264 – 2266 din Codul civil. În absența unei
definiții legale, doctrina definește cele două contracte ca fiind contractele prin care părțile se
obligă reciproc să plătească o sumă de bani sau un alt bun câștigătorului, în funcție de
realizarea sau nerealizarea unui eveniment și în care există șanse de câștig sau pierdere pentru
ambele părți. Ca distincție, dacă părțile au un rol activ în producerea evenimentului,
contractul va fi unul de joc, iar dacă părțile nu participă direct la joc, contractul va fi pariu.
Aceste contracte prezintă următoarele caractere juridice:
- sunt contracte bilaterale (sinalagmatice), obligațiile părților fiind reciproce. Chiar
dacă urmare producerii evenimentului, numai una dintre părți va câștiga, iar
cealaltă va pierde, acest fapt afectează numai executarea contractelor nu și
încheierea lor;
- sunt contracte consensuale, întrucât se încheie prin simplul acord de voință al
părților;
- sunt contracte aleatorii, deoarece pentru fiecare dintre părți există șanse de câștig
sau de pierdere.

2. Efecte
În materia contractelor de joc și pariu, Codul civil prevede o serie de reguli specifice,
și anume:

- Legea nu acordă nici-o acțiune în justiție pentru plata unei datorii izvorâte din
aceste contracte. Conform art. 2264 alin. (1) C.civ.: pentru plata unei datorii născute dintr-un
contract de joc sau de pariu nu există drept la acțiune. În consecință, dacă datoria rezultată
din joc sau pariu nu este plătită de bunăvoie, câștigătorul jocului sau pariului, nu poate obține
prin justiție executarea obligației născute din acest contracte. Datorită acestui fapt, conform
art. 2264 alin. (3) C.civ., datoriile născute din contractul de joc sau de pariu nu pot constitui
obiect de tranzacție, recunoaștere de datorie, compensație, novație, remitere de datorie cu
sarcină ori alte asemenea acte juridice.
- Cel care a plătit de bunăvoie nu poate solicita în justiție restituirea plății
efectuate. Astfel, conform art. 2264 alin. (2) C.civ.: cel care pierde nu poate să ceară
restituirea plății făcute de bunăvoie.Cu toate acestea, se poate cere restituirea în caz de fraudă
sau dacă cel care a plătit era lipsit de capacitate de exercițiu ori avea capacitate de exercițiu
restrânsă.
- Sunt recunoscute în justiție pariurile făcute între persoanele care iau ele însele
parte la curse, la jocuri de îndemânare sau la orice fel de jocuri sportive –art. 2265 C.civ. Prin
urmare, în cazul întrecerilor sportive, legea recunoaște dreptul la acțiune în justiție pentru
pariurile încheiate între participanții la aceste competiții. Cu toate acestea, dacă suma pariului
este excesivă, instanța poate să respingă acțiunea sau, după caz, să reducă suma – art. 2265
alin. (3) C.civ.
- Sunt recunoscute în justiție jocurile autorizate. Astfel, conform art. 2266 C.civ.,
jocurile și pariurile dau dreptul la acțiune în justiție numai când au fost permise de autoritatea
competentă.