Tema 6.

Gestiunea stocurilor
6.1. Definirea, scopurile şi factorii de influenţă a gestiunii stocurilor
Stocurile se definesc ca cantităţi de resurse materiale care se acumulează în depozitele şi
magaziile unităţilor economice, într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de
timp, cu un anumit scop.
Întreprinderea îşi constituie stocurile de materiale sau produse pentru a asigura
alimentarea continue a subunităţilor sale cu resurse materiale în vederea desfăşurării normale a
activităţii şi realizării obiectivelor propuse. Stocurile de materiale se exprimă în următoarele
unităţi de măsură:
 unităţi naturale (tone, kg, buc., m2)ce permite determinarea potenţialului de producţie
care poate fi realizat, de asemenea determină necesarul de spaţii pentru depozitare;
 unităţile valorice (lei, mii lei) – asigură evaluarea resurselor financiare, determinarea
capitalului circulant;
 în zile, arată perioada de timp în care stocul format acoperă necesitatea pentru consum.
În ceea ce priveşte gestiunea stocurilor o unitate economică trebuie să se bazeze pe
cercetare, în funcţie de necesităţile şi intensitatea consumului din punct de vedere al echilibrului
optim dintre frecvenţa achiziţiilor şi imobilizările fizice şi financiare a stocurilor ale căror
menţinere la nivel de securitate trebuie să protejeze contra riscului de ruptură.
Gestiunea stocurilor reprezintă procesul cumpărării bunurilor şi / sau serviciilor în
cantităţile necesare, de calitate corespunzătoare şi la momentul potrivit.
Obiectivele gestiunii stocurilor sunt:
 Asigurarea continuităţii procesului de producţie, ceea ce duce la obţinerea unor venituri
constante, prin comercializarea bunurilor produse, şi menţinerea numărului clienţilor firmei.
 Maximizarea vânzărilor. În condiţiile unei cereri suficiente, vânzările pot fi mult mai mari,
dacă bunurile sunt furnizate la timp şi în cantităţile solicitate de către consumatori.
 Protejarea activelor unităţii economice se poate obţine prin controlul stocurilor împotriva
risipei şi deteriorărilor, depozitarea cantitativă şi calitativă a materiilor prime şi materialelor.
 Investiţiile minime în stocuri presupun costuri de depozitare şi de asigurare minime.
 Furnizarea de informaţii de către compartimentul de aprovizionare conducerii unităţii
economice. Aceasta se poate obţine prin determinarea cantităţilor optime de aprovizionat şi
momentelor de reaprovizionare, stabilirea ratei de rotaţie a stocurilor şi diminuarea erorilor în
documentaţia privind stocurile din cadrul firmei.
 Menţinerea stocurilor de producţie a întreprinderii la nivelurile planificate.
 Satisfacerea necesităţilor de consum ale unităţii economice şi a subdiviziunilor sale în resurse
materiale necesare.
 Păstrarea caracteristicilor calitative a materiilor prime şi materialelor pe timpul depozitării.
 Prevenirea apariţiei lipselor de stoc sau suprastocării de resurse materiale.
Asupra mărimii şi dinamicii stocurilor îşi exercită influenţa un foarte mare număr de
factori, de diverse maturii dintre care principalii sunt:
 Frecvenţa livrărilor (aprovizionărilor) de la furnizori:
se stabileşte luându-se în consideraţie atât condiţiile de livrare ale furnizorului, cât şi cele de
primire ale consumatorului. Condiţiile se referă la natura cererii, momentele de consum, natura
resurselor, ciclitatea producţiei ş. a.
Strategiile care pot fi aplicate de furnizori în organizarea şi derularea livrărilor către
beneficiarii săi sunt: livrarea alternativă sau simultană.
Livrarea alternativă determinată formarea de stocuri mai mari la beneficiari pentru
perioade de timp mai lungi. Livrarea simultană acţionează invers fiind mai eficientă pentru
beneficiari, însă această strategie necesită organizarea mai complexă şi mai amplă a activităţii de
desfacere, implicând un efort suplimentar din partea furnizorului, ceea ce nu întotdeauna este
favorabil.

1
  Cantitatea minimă care poate fi comandată şi cumpărată de un beneficiar de la
furnizor în condiţii economice avantajoase. De obicei, aceasta este stabilită de producător ca
reprezentând limita sub care fabricaţia unui produs ar antrena cheltuieli de producţie mai mari şi
preţuri de realizare mai ridicate.
 Capacitatea de transport a mijloacelor folosite în aducerea resurselor materiale în
corelaţie cu distanţa de transport; condiţionare reciprocă asigură realizarea procesului de
transport a resurselor materiale cu cheltuieli cât mai mici. Ca rezultat, mărimea stocurilor este
condiţionată de capacitatea de transport în special pentru resursele care se asigură din import.
 Condiţiile naturale şi climaterice determină de regulă, formarea stocurilor sezoniere la
resursele materiale a căror exploatare sau transport se întrerupe, ca urmare a influenţei
nefavorabile specifice sezonului de iarnă.
 Proprietăţile fizico-chimice. Limitează durata de stocare în timp a resurselor materiale
perisabile, a celor cu termene scurte de garanţie sau a celor care prin compoziţia şi structura
specifică se degradează, dacă sunt staţionate în stocuri pe o perioadă mai mare de timp decât cea
admisă de caracteristicile specifice.
 Capacitatea de depozitare existentă disponibilă sau care poate fi închiriată limitează
cantitatea maximă de materiale ce poate fi stocată la un moment dat.
 Periodicitatea fabricaţiei la producători condiţionează intervalul minim la care se pot
aproviziona resursele materiale de la sursa directă. Deci, intervalul între două reaprovizionări
succesive,
 Nivelul planificat al volumului producţiei realizate.
 Durata procesului de producţie.
 Volumul şi structura producţiei.
 Normele specifice de consum a resurselor materiale şi consumurile standard.
 Cheltuielile de lansare a comenzilor de aprovizionare.
 Amplasamentul stocurilor de resurse materiale.
 Termenul de garanţie (valabilitate) a producţiei finite.
 Uşurinţa înlocuirii resurselor materiale (din stocuri) cu resurse substituibile.
 Consecinţele nedispunerii la timp de un stoc anumit.
 Durata de comandă-aprovizionare.
 Durata de condiţionare-pregătire.

6.2. Elementele şi etapele gestiunii stocurilor

Principalele elemente ale procesului de gestiune a stocurilor sunt:
1. Cererea pentru consum, care influenţează mărimea şi ritmul eliberărilor de materii
prime şi materiale pentru procesul de producţie din stocuri şi ritmul aprovizionărilor pentru
întregirea stocurilor.
2. Necesarul de aprovizionat pentru perioada de gestiune – cantitatea de resurse materiale
care urmează a fi asigurată de la furnizori.
3. Loturile de livrare – volumul de resurse materiale care se aduce la un moment dat de la
furnizori.
4. Parametrii de timp:
a) perioada de gestiune a stocurilor, care este de un an calendaristic şi se împarte pe luni;
b) intervalul de timp dintre două reaprovizionări succesive;
c) momentul de declanşare a acţiunilor de reaprovizionare – data la care se emit comenzile,
sau se ia legătura pentru efectuarea livrărilor;
d) durata de reaprovizionare, reprezintă durata dintre momentul declanşării acţiunii de
reaprovizionare şi cel al intrării resurselor materiale în depozitele întreprinderii.
În procesul gestiunii stocurilor se parcurg mai multe etape:

2
 1. Se elaborează nomenclatorul pe grupe şi sortimente de materii prime şi
materiale care urmează a fi aprovizionate şi stocate în depozitele întreprinderii. Pentru aceasta se
întocmeşte o listă centralizată în care se cuprind toate materialele.
2. Analiza şi gruparea materialelor din nomenclator în funcţie de mai multe
criterii, printre care principalii sunt ordinea de prioritate şi influenţa economică pe care o au
acestea în procesul de producţie.
3. Stabilirea metodelor pentru dimensionarea stocurilor în dependenţă de influenţa
factorilor asupra nivelului stocurilor. Mărimea stocurilor depinde de folosirea materiilor prime şi
materialelor în procesul de producţie şi este influenţată de următorii factori:
a) tehnologici care presupun tipul resurselor materiale şi forma de utilizare a acestora în
procesul de producţie;
b) organizaţionali care cuprind alegerea fabricării unui anumit sortiment de producţie
pentru o perioadă dată; metodele de determinare a normelor de consum şi a deşeurilor rezultate
din producţie; cantitatea de resurse materiale folosite pentru fiecare produs în parte;
c) tehnici care sunt reprezentaţi de utilajele şi capacităţile de producţie ale acestora,
folosite în procesul de producţie;
d) economici.
4. Aplicarea metodelor pentru dimensionarea stocurilor pe tipurile stabilite la
etapa precedentă.
5. Stabilirea politicii de conducere, coordonarea şi control a procesului de formare
şi consum a stocurilor.

6.3. Tipologia stocurilor

Pentru gestionarea ştiinţifică a stocurilor apare necesitatea unei grupări a stocurilor.
Fiecare grupare are de jucat un anumit rol în organizarea şi analiza activităţii de producere.
1. În funcţie de gradul lor de prelucrare:
a) Materiile prime – reprezintă bunurile din primul stadiu de prelucrare a procesului de
producţie. Acestea, la rândul său, pot fi şi ele de diferite tipuri în dependenţă de domeniul de
activitate a firmei.
b) Semifabricatele – reprezintă materii prime sau materiale care au parcurs unele stadii
ale procesului de producţie, însă nu şi-au terminat în întregime procesul de prelucrare.
c) Produsele finite – reprezintă bunurile, produse de către unitatea economică,
disponibile pentru vânzare consumatorului sau utilizatorului final.
2. În funcţie de abordarea lor temporală stocurile se clasifică:
a) stocuri iniţiale
b) stocuri finale
Aceste două categorii menţionate indică nivelul pe care-l are stocul la începutul şi
sfârşitul unui interval de timp (zi, săptămână, lună, trimestru, semestru, an).
Compararea dimensiunii cantitative şi / sau valorice (în preţuri comparabile) a celor două
categorii de stocuri permite să apreciem că în intervalul analizat:
 producerea şi aprovizionarea au fost egale, adică stocul iniţial este egal cu cel final
 a avut loc o mobilizare a stocurilor, o acoperire a procesului de producţie prin
apelarea la stocuri, dacă stocul final este mai mic decât cel iniţial.
 cantitatea aprovizionării a depăşit nivelul producerii, dacă stocul final are o
dimensiune superioară celei a stocului iniţial. Cauzele sunt diferite.
3. Din punct de vedere al motivaţiei constituirii stocurile se grupează în:
a) stocuri sezoniere - se formează datorită caracterului sezonier şi poate fi definit drept
cantitatea de materiale care se acumulează în depozitele unităţilor în scopul alimentării continue
a consumului pe perioada de întrerupere a exploatării şi (sau transportului unor resurse, ca
urmare a condiţiilor naturale şi de climă). Stocul sezonier se calculează după următoarea relaţie:
Ssez  Cmz  t i , în care:

3
 Ssez - reprezintă mărimea stocului sezonier la un anumit material.
Cmz - consumul mediu zilnic din respectivul material.
ti - timpul de întreruperi, în zile calendaristice, în aprovizionarea cu materialul respectiv.
b) stocurile curente reprezintă cantitatea de material necesară pentru asigurarea
continuităţii procesului de producţie între două aprovizionări succesive cu materialul respectiv de
la furnizori, în condiţii normale de funcţionare. Constituie stocul care se formează în mod
obişnuit în întreprinderi pentru alimentarea consumului. Este o mărime dinamică, care pe
Q

Stocul curent
Stocul maxim

Stocul mediu

Stocul de Stocul de siguranţă Stocul minim

alertă
t
I I

parcursul formării şi utilizării lui, înregistrează diferite nivele, diferite mărimi.

Mărimea stocului curent se calculează cu ajutorul următoarei relaţii: Sc  Cmz  I

I - intervalul mediu de timp, în zile, între două livrări succesive, care este prevăzut în
contractele de aprovizionare încheiate cu furnizorii.
Consumul de stoc poate fi ritmic sau neritmic, continuu sau periodic, constant, uniform
în timp sau variabil. Formarea lui se poate produce, de asemenea, periodic sau continuu, în
cantităţi fixe sau variabile.
La rândul său, stocul curent, întâlneşte mai multe dimensiuni, cum sunt:
 stoc minim reprezintă cantitatea cea mai mică, exclusiv zero, întâlnită de-a lungul evoluţiei
dimensiunii stocului;
 stocul maxim, are mai multe accepţiuni:
 cantitatea de mărfuri existente după efectuarea aprovizionării
 nivelul cel mai ridicat al stocurilor;
 cantitatea de mărfuri rezultată din însemnarea mărimii stocului minim cu mărimea lotului
optim de aprovizionat;
Fiecare accepţiune cuprinde anumite situaţii şi se confruntă cu diverse limite.
 stocul de alertă (alarmă). Rolul acestui stoc constă în avertizarea firmei asupra declanşării
operaţiunilor specifice procesului de aprovizionare.
 stocul mediu este, în esenţă, un indicator, rezultat din diverse calcule statistico-matematice.
Dimensiunea lui totdeauna se referă la un interval, la o perioadă de timp: Mărimea stocului
mediu se poate face în unităţi cantitative, valorice şi temporale.
c) stocul de siguranţă reprezintă acea cantitate de materiale ce trebuie să existe în unitate
pentru a se folosi în producţie atunci când se epuizează stocul curent, iar materialele comandate
nu sosesc la termenele prevăzute de la furnizori.
Stocul de siguranţă se determină: Ssig  Cmz  (t1  t 2  t 3 )
t1 - timpul necesar stabilirii legăturii cu furnizorii şi pregătirii de către ei a unui lot de.
livrare;
t2 - timpul necesar transportului materialelor de la furnizor la beneficiar;

4
 t3 - timpul pentru descărcarea, recepţionarea şi înmagazinarea materialului.
Formarea stocului de siguranţă înseamnă o acumulare suplimentară de resurse
materiale în stoc şi o imobilizare mai mare de fonduri financiare antrenate în cumpărarea
acestora. De aceea un asemenea stoc se. prevede la materiile prime de bază, a căror lipsă
condiţionează direct continuitatea activităţii de producere a întreprinderii, iar furnizorul se află
la o distanţă relativ mare.
d) stocul de recepţie - depinde de durata recepţiei şi are o mărime determinată de
cantitatea materiilor ce urmează a fi recepţionate şi a celor care sunt în procesul de recepţie.
e) stocul de condiţionare (pregătire) este necesar la acele unităţi economice unde
materiile prime să fie supuse unei pregătiri prealabile întăririi procesului de producţie.
Mărimea stocului de condiţionare (pregătire) se determină cu ajutorul următoarei relaţii:
Spr  Cmz  t pr , în care
Spr - reprezintă stocul de pregătire la un anumit material,
tpr - timpul de pregătire (condiţionare) pentru acel material.
Acest stoc (de pregătire) este caracteristic, de exemplu, pentru uscarea lemnului pentru
mobilă sau pentru alte prelucrări industriale, pentru care sunt prevăzute condiţii anumite de
umiditate maximă (şi care trebuie să stea la uscat), lâna pieptănată pentru asigurarea condiţiilor
de umiditate şi descărcare electrică), bumbacul balotat (pentru odihnă şi condiţionare), varul
(pentru stins) etc.
De obicei, operaţiile de condiţionare se execută la producători-furnizofi, aceştia fiind
obligaţi să livreze marfa la parametrii calitativi prevăzuţi în standarde. Există însă situaţii când .
condiţionarea trebuie făcută de beneficiar sau când, deşi efectuată la furnizor, pe procesul
transportului, parametrii fizico-chimici nu pot fi menţinuţi. După condiţionare materialele se trec
în stoc curent şi, inclusiv de siguranţă.
4. În funcţie de participarea la procesul de producţie se evidenţiază:
a) stoc activ, exprimat prin cantitatea de materiale "consumată" în procesul de producţie.
b) stoc pasiv - este reprezentat de cantitatea rămasă după producere.
Natura este formală. Stocul se reînnoieşte în permanenţă. Materialele pasive devin active în
următorul proces.

5
 6.4. Tipuri şi metode de gestiune a stocurilor
Gestiunea modernă a stocurilor la întreprindere prevede nu numai dimensionarea acestora
prin determinarea mărimii şi structurii, dar şi urmărirea dinamicii stocurilor cu limitele
admisibile în scopul menţinerii acestora la nivelul stabilit.
În funcţie de condiţiile în care se desfăşoară procesele de stocare, de natura şi
caracteristicile surselor de furnizare, de condiţiile de transport se evidenţiază o gamă variată de
tipuri de gestiune:
1) Gestiunea cu cerere constantă la intervale egale.
Prevede ca reaprovizionările pentru reîntregirea stocului curent să se facă în loturi egale,
din punct de vedere cantitativ, în caz de epuizare a stocului curent se prevede formarea şi
utilizarea stocului de siguranţă.
Este considerat tipul clasic de gestiune şi este recomandat pentru întreprinderile cu un
nomenclator constant de fabricaţie (de ex. unităţile constructoare de maşini, unităţi cu tipul de
producţie în masă şi în serie mare).

Scmaxim

Q1 Q2 Q3 Qn

Scmediu

Scminim
Stocul de siguranţă

In
t
I1 I2 I3

Notă: Q1 = Q2 = Q3 =….Qn I1 = I2 = I3 =……In

2) Gestiunea cu cerere variabilă la intervale egale – prevede reaprovizionarea în loturi

variabile. Se cunosc momentele calendaristice de lansare a comenzilor, durata de reaprovizionare
fiind de fiecare dată aceeaşi. Cantitatea cu care urmează a se face reaprovizionarea se determină
prin extrapolare, pe baza calculului probabilistic. Este un tip de gestiune dificil de condus şi nu

Scmaxim

Q1 Q2 Q3 Qn

Scmediu

Scminim
Stoc de siguranţă

In
t
I1 I2 I3

Notă: Q1 ≠ Q2 ≠ Q3 ≠….Qn I1 = I2 = I3 =……In

6
 exclude posibilitatea apariţiei fenomenului de lipsă de stoc, ceea ce presupune formarea stocului
de siguranţă. Este caracteristic pentru tipul de producţie în serie.

3) Gestiunea cu cerere fixă la intervale neegale – nu se cunosc din timp momentele

calendaristice de lansare a comenzilor, ele, determinându-se prin extrapolare. Reaprovizionările
se fac în loturi fixe, stabilite Ia începutul perioadei de gestiune. Acest tip de gestiune este
caracteristic pentru întreprinderile cu un volum mare de producţie nenominalizată sau prestatoare
de servicii etc.

Scmaxim

Q1 Q2 Q3 Qn

Scmediu

Scminim
Stoc de siguranţă

t
I1 I2 I3 In

Notă: Q1 = Q2 = Q3 =….Qn I1 ≠ I2 ≠ I3 ≠……In

4) Gestiunea cu două depozite se caracterizează prin intervale şi cereri variabile lotul de
aprovizionare – constant, lansarea comenzilor de reaprovizionare se declanşează la momentul
când se atinge, în procesul mişcării stocului curent, un nivel de aprovizionare considerat, de fapt,

Scmaxim

Q1 Q2 Q3 Qn

Scmediu

Scminim
Stoc de siguranţă

t
I1 I2 I3 In

Notă: Q1 ≠ Q2 ≠ Q3 ≠….Qn I1 ≠ I2 ≠ I3 ≠……In

momentul de reaprovizionare.

Aceste patru sisteme de gestiune menţionate sunt cele mai reprezentative.

În practică se folosesc mai multe metode de gestiune din care cele mai des menţionate
sunt:

7
 1. Metoda minim-maxim - care prevede urmărirea exigentă a tuturor stocurilor materiale
indiferent de importanţa acestora în procesul de producţie. Metoda dată se foloseşte , de regulă,
la întreprinderile cu o nomenclatură mică de materiale, datorită volumului mare de muncă
necesar pentru urmărirea permanentă a stocurilor.
De asemenea ea poate fi aplicată în cazul când întreprinderea dispune de o reţea modernă
de tehnică de calcul. În cazul dat toate materialele pentru a fi luate la evidenţă primesc coduri
numerice şi număr de identificare care se înscrie pe etichetă ce se încleie pe ambalajul obiectului.
Computerul citeşte cu ajutorul scanerului lazer special informaţia despre parametrii fizici a
obiectului. Astfel este uşor de depozitat .
2. Metoda de gestiune diferenţiată a stocurilor în dependenţă de importanţa economică a
fiecărui material - sistemul ABC.
La acestui sistem stă principiul lui Vilfreto Pareto 80/ 20, economist şi sociolog italian
(1848 - 1923) care pe baza analizei modului de distribuire a avuţiei naţionale a Italiei a constat că
cea mai mare parte a avuţiei , aproximativ 70 - 80 % era deţinută de un grup restrâns de oameni ,
în jurul la 10 -20 % din populaţia ţării, iar celelalte 20 -30 % le revine 80 - 90 % din populaţia
ţări.
Sistemul ABC grupează materialele care se aprovizionează şi se stochează la
întreprindere în 3 grupe (zone), în dependenţă de valoarea stocului mediu al materialului.
Astfel analizele efectuate în diferite întreprinderi au arătat că ponderea cea mai
mare în valoarea stocurilor este deţinută de un număr relativ mic de materiale, însă care
constituie baza producţiei finite şi au o valoare mare în totalul nomenclaturii de aprovizionat -
aceste materiale sunt cuprinse în prima grupă de importanţă - grupa A.
- grupa B cuprinde un număr ceva mai mare de materiale, dar cu o valoare totală
mai redusă.
- Grupa C (multe dar mărunte) număr foarte mare de materiale utilizate în cantităţi
foarte mici şi care influenţează foarte puţin volumul total al capitalului circulant.
Gruparea materialelor din punct de vedere al numărului articolelor şi al valorii lor
sistemul ABC poate fi prezentat sub formă de tabel.
Grupa Ponderea în numărul total al articolelor, Ponderea valorică în nomenclatorul de
% aprovizionare, %
A 10 70
B 20 20
C 70 10
Literele reprezintă diferite clasificări după descreşterea importanţei, dar nu-i ceva sacru în
vederea procentajului. Când atribuim articolul, materialul la o grupă sau alta e necesar de ţinut
cont de dificultatea acestui articol în control şi impactul acestuia asupra costului şi rentabilităţii.
Etapele grupării.
1. Determinăm cantitatea totală de materiale pe an.
2. Calculăm costul total pentru fiecare material
3. Calculăm costul tuturor materialelor
4. Determinăm cota valorică a fiecărui material în costul total
5. Numărarea articolelor în baza procentajului utilizării agreate (tab.)
6. Distribuirea în baza procentajului.
Datorită importanţei diferenţiate a resurselor materiale în procesul de fabricaţie şi a
influenţei asupra capitalului circulant, se poate aplica un sistem diferenţiat de gestiune a
stocurilor în dependenţă de grupa în care fac parte. Astfel în cazul materialelor din :
- zona A, va fi asigurată o urmărire detaliată a stocurilor atât în timp (zilnic,
săptămânal etc.), cât şi cantitativ determinând nivelul stocului, tendinţele care se prevăd pentru
consum în raport cu ritmul şi volumul întrărilor de materiale. Se determină o mărime optimă ca
capitalul pentru formarea şi păstrarea lor să fie minim. Revederea frecventă a necesarului , a
necesarului ce trebuie comandat, a stocurilor de siguranţă în cantităţi mic.
- Zona B similar ca pentru materialele din zona A , dar cu activităţi de control mai
puţin frecvente.
8
 - Zona C , se aprovizionează în loturi mari pentru o perioadă mare de timp pentru a
reduce cheltuielile de transport. Stocurile de materiale vor fi controlate la intervale mari de timp,
respectiv trimestrial sau cu prilejul întrării sau eliberării unor cantităţi de materiale.

6.5. Costuri de gestiune a stocurilor

Costurile de gestiune a stocurilor includ trei grupe principale:
A. Costurile de deţinere a stocurilor, care includ următoarele elemente:
1. Costul capitalului blocat, care se manifestă prin pierderi datorate imobilizării
mijloacelor circulante.
2. Costurile de depozitare, care sunt compuse din:
- salariile muncitorilor din depozitele întreprinderii;
- amortizarea depozitelor şi mijloacelor fixe din dotare;
- cheltuieli pentru întreţinerea şi reparaţia depozitelor şi utilajelor din ele;
- cheltuieli generale ale depozitelor (energia electrică, energia termică, etc.).
3. Costuri de asigurare.
4. Costuri de amortizare.
B. Costuri legate de comanda şi recepţia stocurilor includ:
1. Costurile comenzilor, care cuprind următoarele elemente:
 salariile personalului din secţia de achiziţii şi logistică ocupat cu lansarea, urmărirea şi
evidenţa comenzilor;
 cheltuieli legate de negocierile şi încheierea contractelor cu furnizorii;
 cheltuieli pentru deplasări în scopul aprovizionării cu resurse materiale de la furnizori;
 cheltuieli cu recepţia resurselor materiale;
 cheltuieli pentru contactarea prin telefon, fax, telex, poştă şi alte mijloace a furnizorilor;
 costul formularelor de comandă.
2. Costul de transportare, care cuprinde toate cheltuielile legate de aducerea până la
întreprindere a resurselor materiale procurate de la furnizori.
C. Costuri legate de lipsa de stoc, includ următoarele eleSmente:
1. Dereglări ale procesului de producţie.
2. Scăderea volumului producţiei realizate.
3. Pierderea încrederii clienţilor.
În procesul gestionării stocurilor pot apărea unele fenomene cu caracter negativ cum ar fi
lipsa de stoc sau suprastocarea de resurse materiale. Pentru a evita astfel de situaţii întreprinderea
trebuie să întreprindă măsuri concrete în aceste direcţii.
În cazul lipsei de stoc unitatea economică trebuie să:
 întreprindă măsuri pentru livrarea la termenii stabiliţi materiile prime şi materialele
comandate de la furnizori;
 creeze şi apeleze la moment la stocurile de siguranţă;
 apeleze la unele materii prime sau materiale înlocuitoare;
 recurgă la reprogramarea programului de producţie până la ameliorarea situaţiei.
În cazul suprastocării de resurse materiale întreprinderea ar putea să recurgă la
următoarele acţiuni:
 specificarea normelor de consum a materiilor prime şi materialelor;
 stoparea pe o perioadă dată a livrărilor resurselor materiale care depăşesc
necesităţile de consum.