Craciun Sorin

BFKTR Apollonia

Alcatuirea de programe de crestere a mobilitatii articulare

Prin cresterea mobilitatii articulare se urmareste:

 Obţinerea unghiurilor funcţionale de mişcare

 Redobândirea întregii amplitudini de mişcare.

Cauzele care generează deficitul de mobilitate sunt multiple. Ele pot fi cauze care
ţin de: articulaţii, muşchi, complexul nerv-muşchi şi nerv.

1. Cauzele care ţin de articulaţii – se împart în: redori, anchiloze, mobilizări

articulare exagerate.
2. 2. Cauze care generează deficitul de mobilitate la nivelul muşchilor -
Principalele cauze care limitează mobilitatea la nivelul muşchilor sunt:
atrofia musculară de imobilitate, retractura musculară, distrofia musculară şi
oboseala musculară.
3. 3. Cauze care determină deficit de imobilitate ce ţin de controlul nerv-
muşchi - Acestea sunt: spasticitatea, rigiditatea, hipotoniile musculare şi
atrofiile musculare.
4. 4. Cauze care determină deficit de imobilitate ce ţin de controlul nervos
a. Sindroamele hipokinetice – determinate de leziunile de neuroni
central sau periferic
b. Sindroame hiperkinetice – convulsii, tremurături, fasciculaţii
c. Sindroame diskinetice – determinate de tulburarea reglări mişcării -
tulburarea de coordonare.

De regulă compensarea deficienţelor de mobilitate se realizează prin mai multe

tipuri de metode:

Dacă este vorba de redorile articulare există:

1
Redori care necesită întinderea ţesuturilor – beneficiază de mai multe tehnici în
programul kinetic - Întinderea prin posturi corective

Redori care necesită scăderea hipertoniei musculare – întindere prin mobilizare

pasivă şi pasivo-activă,

Redorile care necesită ambele variante – prin mobilizare activă şi activă asistată.

Alături de obiectivul de creştere a forţei musculare, creşterea sau

menţinerea amplitudinilor demişcare normală a articulaţiilor reprezintă o
preocupare de bază a kinetoterapiei. In primul rând se u r mă r e ş t e
o b ţ i n e r e a u n g h i ur i l o r f u n c ţ i o n a l e d e mo b i l i t a t e ( a s e c t o a r e l o r
u t i l e ) ş i a b i a î n s e c u n d a r redobândirea întregii amplitudini de mişcare
articulară.Mobilitatea poate fi privită sub trei aspecte:- mobilitate activă prin
acţiunea musculaturii agoniste, care destinde musculatura antagonistă;- mobilitatea
pasivă, datorită acţiunii unei forţe externe (inerţie, gravitaţie, KT. aparat)-
mobilitatea mixtă, în care primele două forme intervin cu ponderi diferiteTrebuie
deosebit termenul de flexibilitate (sau supleţe) de cel de mobilitate.
Flexibilitatea
poatefi privită ca mobilitatea maximă ce se poate realiz a prin intrarea în
acţiune a funcţiei de coordonareneuromusculară; deci ea poate fi întâlnită
numai sub aspect activ sau activo-pasiv. Desigur că
factoriimorfofuncţionali cei mai importanţi pe care se bazează atât
supleţea, cât şi mobilitatea, sunt pe primul plan, elasticitatea musculo-
ligamentară şi integritatea articulară, dar supleţea include în mod obligatoriuşi
procesele de coordonare neuromusculară (de oprire voluntară a excursiei
de mişcare la un anumit nivel, fie conştient, fie ca urmare a unui reflex
protectiv).Scala mobilităţii articulare cuprinde 3 nivele de hipomobilitate şi 3 de
hipermobilitate:
0 – anchiloză articulară;
l – limitare severă;
2 – limitare uşoară
3 – mobilitate normal
4 – uşoară creştere peste normal;
5 – creştere accentuată peste normal;
6 – instabilitate articularăPeste o anumită limită, creşterea mobilităţii (după
cum reiese din scala de mai sus), se poated o v e d i n e g a t i v ă , d e o a r e c e
t e n s i u n e a a r t i c u la ţ i i l o r d e v i n e p e r ma n e n t a c t i v ă . P r i n
c o mp r o mi t e r e a stabilităţii articulare pasive, respectiv a aparatului
capsuloligamentar (alungirea, ruperea acestuia)rămâne doar componenta de

2
stabilitate activă asigurată de contracţia tonică a musculaturii periarticulare.In cazul
oboselii sau a relaxării acestor muşchi creşte riscul de luxaţii sau entorse.
Hipermobilitatea, ce permite efectuarea unor mişcări în afara amplitudinilor
fiziologice normale, în timp, va determina ouzură prematură a cartilajelor
respectivelor articulaţii.Muşchiul prezintă o amplitudine de mişcare
(excursie) proprie, reprezentată de diferenţa dintre lungimea de întindere
maximă (obţinută printr-o poziţionare adecvată) şi lungimea la care se
poate scurta activ. Această amplitudine este proporţională cu
amplitudinea articulară, iar pentru muşchii multiarticulari ea este mai mare
decât amplitudinea fiecărei mişcări în parte.D e f i c i t u l d e m o b i l i t a t e s e
poate datora ori afectării ţesuturilor moi (contractile şi /
s a u necontractile) ce traversează o articulaţie, ori afectării propriu-zise a
articulaţiei prin mecanism lezional ori datorită ambelor cauze.
Pierderea amplitudinii normale de mişcare
se întâlneşte în :- imobilizarea prelungită a segmentelor (aparat gipsat, posturi
impuse de patologia subiectului).- restricţii de mobilizare pe tot arcul normal
datorită durerii, posturilor vicioase sau deformaţiilor osoase
- pierderea flexibilităţii ce determină neutilizarea unor zone de mobilitate articulară
- afecţiuni neurologice ce determină dezechilibre musculare (paralizii, spasticitate)
- afecţiuni ale ţesutului conjunctiv (ca în bolile reumatismale) sau existenţa unor
afecţiuni tegumentare supraiacente articulaţiei (exemplu - celulită)
- traume tisulo-articulare (traumatisme directe asupra structurilor
articulare – ca de exemplu în rupturade menisc, inflamaţie locală, plăgi,
arsuri).
In aprecierea deficitului de mobilitate articulară trebuie să se diferenţie
“adevăratul” deficit delimitare a mobilităţii active determinate de o
insuficientă forţă musculară, de o limitare a mobilităţii cauzată de durere (ce
nu are corespondenţă în loc sau intensitate, cu leziunea articulară) ori de o redoare
articulară (fără existenţa unui substrat patologic – spasticitate, redoare
reumatismală).