Sunteți pe pagina 1din 8

UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ŞI ŞTIINŢELE EDUCATIEI


SPECIALIZAREA : DOCTRINA, STIINTA SI MISIUNE
DISCIPLINA :Coordonatele spiritualitati crestine

Providenta Dumnezeiasca

Coordonator:
Lect. Dr. Alexandru Arion
Susţinător:
Tănase Bogdan Ştefan
Anul I, DSM

Târgovişte
2016
1
Cuprins

INTRODUCERE......................................................................................................................................... 2
Providenţa divină ........................................................................................................................................ 3
Există cel puţin trei aspecte ale providenţei lui Dumnezeu. .................................................................... 4
1.Conservarea sau păstrarea.................................................................................................................. 4
2.Cooperarea, conlucrarea sau asistenţa .............................................................................................. 4
3.Cârmuirea, guvernarea sau conducerea ............................................................................................ 5
III.RELAŢIA DINTRE LIBERTATE ŞI HAR ÎN PROVIDENŢA DUMNEZEIASCĂ ....................... 6
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................................... 7

INTRODUCERE

învăţătura ortodoxă, bazată pe Revelaţia dumnezeiască, afirmă că lumea şi omul îşi au


originea în actul creator al lui Dumnezeu.
Lumea este opera lui Dumnezeu, creată nu dintr-o materie veşnică, ci din nimic.
Dumnezeu creează în mod liber şi din iubire.

2
La încheierea creaţiei, ca o încununare a ei, dumnezeu creează pe om, după „chipul” Său
şi cu menirea de a atinge „asemănarea” cu Creatorul. Omul lucrează şi stăpâneşte lumea, spre
împlinirea scopului său veşnic.
Pe aceste coordonate, afirmăm că, după ce Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, El nu a
părăsit lumea, lăsând-o să se descurce singură, ci El continuă să fie prezent în vieţile făpturilor
Sale omeneşti şi în purtarea de grijă faţă de creaţia Sa. Dumnezeu nu se aseamănă cu un meşter
ceasornicar care a întocmit lumea, a întors-o (ca pe un ceas) şi apoi o lasă să meargă singură;
Dumnezeu este Tatăl iubitor care poartă de grijă pentru ceea ce El a creat. Permanenta purtare de
grijă a lui Dumnezeu pentru creaţia Sa şi oamenii Săi (poporul Său) este numită, în termeni
doctrinali, providenţa Sa.

Providenţa divină

Providenţa divină defineşte şi explică modul în care Dumnezeu conduce lumea spre
scopul final pentru care a fost creată.1
Prin aceasta exprimăm faptul că lumea nu este autonomă, doar Dumnezeu existând prin
Sine, iar lumea fiind dependentă de Creatorul ei.
O prezentare completă a Providenţei divine o întâlnim la Sfântul loan Damaschin:
„Pronia este grija pe care o are Dumnezeu de existenţe. Şi iarăşi: Pronia este voinţa lui
Dumnezeu, în virtutea căreia toate existenţele primesc conducerea potrivită. Dar dacă pronia este
voinţa lui Dumnezeu, este necesar ca, potrivit dreptei raţiuni, toate câte se fac prin pronie să fie
făcute în chipul cel mai bun şi cel mai vrednic de Dumnezeu, în aşa fel încât nu poate să se facă
ceva mai bun. Este necesar ca acelaşi să fie şi creator al existenţelor şi proniator. Căci nu este
nici potrivit, nici logic, ca altul să fie creatorul existenţelor şi altul proniatorul ... Iar că
Dumnezeu poartă de grijă şi că poartă bine de grijă, oricine o va putea vedea în chipul cel mai
drept din următoarea argumentare. Singur Dumnezeu este prin fire bun şi înţelept. Aşadar pentru
că este bun, poartă de grijă, căci cel care nu poartă de grijă nu este bun. Căci şi oamenii şi cele

1
Pr. Dr. Sterea Tache, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. l, Editura Institutului biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p.281;

3
neraţionale în chip firesc poartă de grijă de odraslele lor ... Apoi, pentru că Dumnezeu este
înţelept, poartă de grijă de existenţe în chipul cel mai bun”2
Apoi, Sfântul Părinte adaugă, spre întărire: „Trebuie să se ştie că felurile proniei lui
Dumnezeu sunt multe şi nu putem să le interpretăm cu cuvântul şi nici să le înţelegem cu
mintea”.3

Există cel puţin trei aspecte ale providenţei lui Dumnezeu.

1.Conservarea sau păstrarea


este lucrarea dumnezeiască prin care segmentele creaţiei sunt păstrate în existenţă.
Providenţa nu presupune doar ferirea de distrugere, ci şi o influenţă continuă a lui Dumnezeu
asupra lumii, pentru ca aceasta să ajungă la desăvârşire. Este ceea ce numim în teologie „creaţie
continuă”, adică spunem că Dumnezeu lucrează continuu în creaţie; aceasta îşi păstrează
identitatea, dar în acelaşi timp, se află într-o ascensiune continuă spre ţinta finală.4
Prin lucrarea Sa de conservare, Dumnezeu păstrează identitatea neschimbată a fiecărui
lucru, a fiecărei specii sau a fiecărui regn, ca şi a întregii creaţii, fiindcă este rezultatul lucrării
Creatorului, Care rămâne neschimbabil în fiinţa Sa.5
Aşadar, prin puterea Sa Dumnezeu păstrează lumea pe care El a creat-o. Mărturia
proorocului David, în acest sens, este clară: „Dreptatea Ta ca munţii lui Dumnezeu, judecăţile
Tale adânc mare; oameni şi dobitoace vei izbăvi Doamne” (Psalmul 36, 6). Puterea de păstrare
pe care o manifestă Dumnezeu este realizată prin Fiul Său îisus Elristos, aşa cum mărturiseşte
Sfântul Apostol Pavel la Coloseni 1, 17: „El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt
aşezate”.

2.Cooperarea, conlucrarea sau asistenţa


este acţiunea prin care Dumnezeu împărtăşeşte creaturilor ajutorul Său, pentru ca acestea
să-şi împlinească finalitatea specifică. Deci, în providenţă nu este active numai Dumnezeu, ci şi

2
Sf. loan Damaschin, Dogmatica, Editura SCRIPTA, Bucureşti, 1993, p.89-90;
3
Ibidem, p.91;
4
Pr. Or. Sterea Tache, op. cit., p.2.86;
5
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, lisus Hristos Pantocrator, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p.182;

4
creaţia. în speeial omul, în calitatea sa de chip al lui Dumnezeu, tară ca libertatea acestuia să fie
îngrădită în vreun fel. Cooperarea lui Dumnezeu cu segmentele creaţiei nu este uniformă: cu
existenta neraţională, Dumnezeu lucrează în sensul că veghează ca aceasta să-şi desfăşoare
activitatea potrivit legilor sădite în structura ei: „Soarele şi-a cunoscut apusul său, pus-ai
întuneric şi s-a făcut noapte” (Psalmul 103, 2021.); cu omul, Dumnezeu cooperează foiosindu-se
de raţiunea lui, în special.6
Dumnezeu nu intervine în creaţie determinist, pentru a suprima identitatea şi constituţia specifică
a fiecărui lucru sau fiinţe, dar nici nu le abandonează, lăsându-le să se dezvolte în mod iraţional,
prin întâmplare sau hazard.7
Aşadar, nu numai că Dumnezeu menţine lucrarea pe care a creat-o, ci El, de asemenea
poartă de grijă împlinirii nevoilor făpturilor Sale. Când Dumnezeu a făcut lumea, El a făcut
anotimpurile şi a dat hrană oamenilor şi animalelor. După ce potopul a distrus pământul,
Dumnezeu a reînnoit făgăduinţa Sa de proniere spunând aceste cuvinte: „Cât va trăi pământul,
semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea nu vor mai înceta” (Facere
8, 22). Dumnezeu însuşi a revelat puterea Sa creatoare şi purtătoare dc grijă lui îov (Iov 38, 41),
şi Iisus a afirmat în termeni neîndoielnici că Dumnezeu poartă de grijă şi păsărilor cerului şi
crinilor de pe câmp (Matei 6, 26-30; 10, 29). Purtarea Sa de grijă se referă nu numai la nevoile
materiale ale omenirii ci, de asemenea, se extinde şi asupra nevoilor spirituale.
Biblia dezvăluie că Dumnezeu arată o dragoste şi o grijă deosebită oamenilor Săi,
preţuindu-1 pe fiecare în parte. Sfântul Apostol Pavel scrie fără echivoc către credincioşii din
Filipi: „Iar Dumnezeul meu să împlinească toata lipsa voastră după bogaţia Sa, cu slava, intru
Hristos Iisus” (Filipeni 4, 19).

3.Cârmuirea, guvernarea sau conducerea


este activitatea prin care Dumnezeu conduce creatura spre atingerea scopului ei. Deşi a
fost înzestrată prin creaţie cu puteri şi capacităţi specifice, creaţia nu-şi poate atinge scopul Iară
ajutorul providenţei divine.8

6
Pr. Dr. Sterca Tache, op. cit., p.286;
7
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p.183;
8
Pr. Dr, Sterea Tache, op. cit. p278;

5
Aşadar, pe lângă faptul că Dumnezeu păstrează şi întreţine creaţia Sa, El de asemenea
conduce lumea. Deoarece Dumnezeu este suveran, evenimentele istoriei se petrec cu îngăduinţa
şi sub supravegherea Sa. Din când în când El intervine în mod direct, conform scopului Său.
Însă, până ce Dumnezeu va încheia istoria, El Şi-a restrâns puterea Sa absolută şi
cârmuirea în această lume. Scriptura afirmă că Satana este „dumnezeul veacului acesta” (II
Corinteni 4, 4) şi exercită un control considerabil în acest veac rău. Cu alte cuvinte, lumea nu
este acum supusă puterii de cârmuire a lui Dumnezeu, ci se află în stare de răzvrătire împotriva
Lui şi s-a înrobit lui Satana. Este însă demn de reţinut faptul că această autorcstrângcrc din partea
lui Dumnezeu, este numai temporară; la vremea pe care El a hotărât-o în înţelepciunea Sa, El va
nimici pc Satana şi toate oştirile răului.
Cele trei aspecte ale providenţei sunt tratate separat, pentru a uşura înţelegerea. La un loc,
ele definesc realitatea unică a providenţei divine şi exprimă ideea că planul de îndumnezeire a
creaţiei şi a omului nu este zădărnicit de păcat.
Dc accca, teologia ortodoxă combate toate obiecţiile aduse providenţei dumnezeieşti: pe
cei ce spun că providenţa ar anula libertatea umană; pc cei ce consideră că existenţa răului
anulează providenţa; pe cei ce nu înţeleg corect relaţia dintre faptă şi răsplată; pe filosofii deişti
care afirmă că Dumnezeu a creat lumea dar nu se mai îngrijeşte de ea.

III.RELAŢIA DINTRE LIBERTATE ŞI HAR


ÎN PROVIDENŢA DUMNEZEIASCĂ

Libertatea este caracteristica fundamentală a chipului lui Dumnezeu


din om, iar harul este componenta intrinsecă a acestui chip. Ca chip al lui Dumnezeu, omul este
purtătorul unei libertăţi care face din el o fiinţă spirituală, tură seamăn în ordinea lumii create. El
este produsul unui act special al lui Dumnezeu, prin care este înzestrat cu atribute dumnezeieşti
la o scară potrivită cu condiţia lui de fiinţă contingenţă, creată, relativă.
Voinţa liberă este o însuşire fundamentală a chipului. Ea este harul neatârnării. Omul este
liber şi de aceea este şi răspunzător de faptele sale. El poale alege binele sau răul. Prin libertate,
omul, realizând chipul lui Dumnezeu din el, câştigă asemănarea. Omul este liber şi pentru
aceasta e şi răspunzător de faptele sale. Prin această însuşire a sufletului omenesc, omul este o
fiinţă morală.

6
Creând lumea înconjurătoare, Dumnezeu oferă omului spaţiul necesar pentru
desfăşurarea activităţii sale spirituale, în care să-şi exercite în mod liber toate puterile cu care a
fost înzestrat de Creator.
În cartea Facerii este înscris îndemnul pe care îl dă Dumnezeu omului: „Creşteţi şi vă
înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi, şi stăpâniţi... peste tot pământul!” (Facere 1,28).

Şi astfel omul devine stăpânul întregii creaţii, în care libertatea sa este chemată să acţioneze într-
un mod creator, conform raţiunilor puse în această creaţie. Dar, pentru a putea să-şi exercite
suveranitatea, omul trebuie mai întâi să fie suveran pe propriile sale puteri, pe care să le pună în
acţiune In mod plenar, cu un cuvânt, să fie liber, să fie stăpân pe sine, adică pe voinţa sa.9
În acest sens, numai atât timp cât rămâne în legătură nemijlocită cu Creatorul său,
prin participarea liberă şi conştientă la viaţa divină a Acestuia, omul se împărtăşeşte într-un mod
mereu mai deplin de bunurile lui Dumnezeu printre care se numără viaţa, libertatea, sfinţenia.
Aşadar, spaţiul libertăţii omeneşti nu poate fi decât Adevărul şi iubirea lui Dumnezeu.
Foarte interesant este faptul că părintele Dumitru Stăniloae arată că libertatea nu e un
capriciu, nu e libertate pentru păcate, care de fapt înseamnă robie, îngustare în egoism, în
repetiţia aceloraşi patimi care trec peste libertatea noastră. Ba mai mult, nici nu există o libertate
absolut neutră, sau un liber arbitru. Există numai o libertate care serveşte în mare parte răului, o
falsă libertate şi o libertate în bine. Liberul arbitru sau libertatea absolut neutră, este o construcţie
arbitrară a cugetării noastre. Libertatea adevărată este robia liber acceptată a binelui, a iubirii
altuia, a iubirii faţă de altul, a obligaţiei benevole faţă de binele aproapelui, faţă de Dumnezeu
care ne cere să slujim bine celorlalţi şi binelui nostru adevărat. 10 Sau, cum ar spune Petre Ţuţea:
„Robeşte-mă, Doamne ca să fiu liber.

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a


Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

9
Pr. Prof. Or. Isidor Todoran şi Arhid. Prof, Dr. loan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, pp.166-167;
10
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, pp.133 135;

7
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1988;
2. Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992;
3. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, lisus Hr is tos Pantocrator,, Editura
Institutului Biblic şi dc Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2005;
4. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.I,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1996;
5. Tache, Pr. Dr. Sterea, Teologie Dogmatică şi Simbolică, voi. I, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2003;
6. Todoran, Pr. Prof. Dr. isidor şi Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. loan, Teologia
Dogmatică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1991;