Capitolul II – Elementele structurii organizaționale

22. Enumerați dimensiunile din perspectiva cărora putem defini structura

organizațională.

23. Ce este diferențierea pe orizontală și care sunt cele două dimensiuni, legate
de comunicare și coordonare, care ne ajută să o înțelegem?

24. Prezentați în ce constă diferențierea pe verticală (sau diferențierea spațială).

25. Ce înseamnă formalizarea și în funcție de ce se diferențiază organizațiile în

ceea ce privește gradul de formalizare?
22--- Dimensiunile din perspectiva cărora putem defini structura organizațională
sunt: complexitatea, formalizarea și centralizarea.

23. -- COMPLEXITATEA

Cea mai simplă definiţie pe care o putem acorda complexităţii este:

complexitatea se referă la gradul de diferenţiere care există într-o organizaţie.
Conform lui Robbins există trei tipuri de diferenţiere: orizontală, verticală şi
spaţială.

1. Diferenţierea orizontală exprimă deosebirile dintre unităţile organizaţionale,

deosebiri bazate pe orientarea profesională a membrilor, pe natura sarcinilor şi
nivelul de educaţie şi pregătire al acestora. Cu alte cuvinte, diferenţierea
orizontală este direct proporţională cu numărul de ocupaţii diferite din cadrul
organizaţiei.

Una dintre problemele generate de această dimensiune a structurii

organizaţionale se referă la dificultăţile pe care diferitele grupuri le au în a
comunica unele cu altele şi, implicit, de a coopera şi a-şi coordona eforturile.
Diferenţierea orizontală poate fi mai bine înţeleasă dacă o discutăm din
perspectiva a două dimensiuni, legate de comunicare şi coordonare:
specializarea şi compartimentarea.

Prin specializare înţelegem gruparea acţiunilor îndeplinite de diferiţi indivizi.

Există două tipuri de specializare:

a. Specializarea funcţională, proces prin care activitatea specifică este

fragmentată în sarcini simple şi repetitive, creând prin diviziunea muncii
posibilitatea substituirii facile a angajaţilor de către management. Cu alte cuvinte,
în cadrul acestui proces munca este specializată.

b. Specializarea socială, proces care se referă la angajarea unor profesionişti care

au aptitudini, abilităţi şi deprinderi care nu depăşesc nivelul unor activităţi de
rutină. In cadrul acestui proces indivizii sunt specializaţi.
 Specializarea este direct proporţională cu complexitatea, generând
diferenţiere orizontală. Cu alte cuvinte, cu cât o organizaţie are nevoie, pentru a-şi
îndeplini activitatea, de un nivel mai înalt de specializare, cu atât acea organizaţie
va avea un număr mai mare de unităţi şi departamente – va fi o organizaţie mai
„lată”.

Compartimentarea se referă la modul în care sunt grupaţi specialiştii

creaţi de diviziunea muncii. Este modul în care se încearcă depăşirea problemelor
generate de specializare printr-un efort orientat spre coordonarea activităţii. Cu
alte cuvinte, este vorba despre unirea mai multor unităţi organizaţionale în
departamente.

Există câteva criterii pentru crearea departamentelor:

• Numărul (pur şi simplu împărţim angajaţii unei organizaţii în departamente după

număr)

• Funcţia (ce funcţie îndeplineşte în organizaţie respectivul departament:

producţie, marketing, etc.) • Produsul/serviciul (ce produs face departamentul)

• Clientul (ce grup-ţintă deserveşte departamentul)

• Teritoriu (ce zonă geografică este acoperită de departament)

Intr-o organizaţie se folosesc mai multe criterii pentru realizarea

compartimetării (Depinde de mărimea organizaţiei. In organizaţiile mici criteriul
cel mai des folosit este numărul, o metodă informală foarte eficientă de a grupa
oamenii).

Exemplu: criteriul de bază poate fi funcţia şi atunci avem

departamentul de finanţe, de personal, producţie, vânzări, etc. In interiorul
departamentului de producţie putem avea o altă compartimentare conform
criteriului produs. In interiorul departamanetului vânzări putem avea o
compartimentare conform criteriului teritorial, etc.
24. Diferenţierea verticală se referă la numărul de niveluri ierarhice ale unei
organizaţii. „Inălţimea” unei organizaţii reprezită răspunsul la un nivel ridicat al
diferenţierii orizontale, datorită nevoii de coordonare. Factorul determinant pentru
diferenţierea verticală este „câmpul de control” (span of control). Câmpul de
control se referă la numărul de subordonaţi pe care un manager îi poate conduce
şi supraveghea efectiv şi eficient. Cu cât acest câmp de control este mai mic cu
atât organizaţia este mai înaltă (vezi figura ).

Câmpul de control diferă în funcţie de tipul activităţii (chiar în interiorul aceleiaşi

organizaţii), de la departament la departament, de la nivel ierarhiv la nivel ierarhic.
Diferenţierea verticală afectează, la fel ca şi cea orizontală, modul de funcţionare
al organizaţiei, sistemul de comunicare, activitatea de management, etc. O scurtă
comparaţie între organizaţiile „înalte” şi cele „joase” este prezentată în tabelul 2 .
„Inălţimea” unei organizaţii diferă în funcţie de cel puţin două criterii:

a. mărimea organizaţiei; organizaţiile mari au tendinţa să aibă structuri înalte

b. tipul de activitate; anumite procese şi domenii de activitate necesită mai multă

coordonare şi supraveghere.

SAU

3. Diferenţierea spaţială se referă la gradul de dispersare geografică prezent în

interiorul unei organizaţii. Acestă componentă a structurii organizaţională este în
relaţie de directă proporţionalitate cu complexitatea şi cu celelalte duoă tipuri de
diferenţiere, orizontală şi verticală.

Aidoma diferenţierii verticale şi cea spaţială este influenţată de anumite aspecte

şi trăsături organizaţionale:

a. numărul (cât de multe unităţi/filiale, în cât de multe locuri)

b. distanţa (la ce distanţă se află unele de altele)

Trebuie precizat faptul că cele trei tipuri de diferenţiere nu sunt un set obligatoriu
pentru orice tip de organizaţie. In anumite cazuri, putem avea un nivel ridicat de
diferenţiere orizontală şi unul scăzut de diferenţiere verticală şi spaţială (ex:
liceele). Insă combinaţia dintre ele poate descrie cu acurateţe dimensiunea
complexităţii organizaţionale.

25,---- Formalizarea poate fi definită drept gradul în care ocupaţiile din interiorul
unei organizaţii sunt standardizate, prin reguli şî proceduri, fişele posturilor, etc.
Comportamentul angajaţilor este obiectul formalizării, mai bine spus încercarea
de a reduce variaţiile în cadrul tiparelor de comportament a personalului. Astfel
se elimină (sau reduce) posibilitatea apariţiei de alternative de comportament
nedorite de către organizaţie.

Formalizarea poate fi realizată prin mijloace formale sau informale. In cadrul

acestui curs ne referim doar la standardizarea „formală”, bazată pe reguli scrise;
cu alte cuvinte, doar la formalizarea explicită.

In ceea ce priveşte gradul de formalizare, există multe diferenţe între organizaţii,

funcţie de:

a. tipul de activitate/muncă. Muncile simple, repetitive se pretează mai bine la

un grad înalt de formalizare. Cu alte cuvinte, dacă vorbim despre probleme
bine structurate, putem să ne permitem un grad înalt de formalizare
b. nivelul ierarhic. Formalizarea tinde să fie invers proporţională cu nivelul
ierarhic, ceea ce este, de fapt, prelungirea logică a punctului a.

Sursa –
http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/Sociologie_Organizationala_Suport_de_curs.pdf