Sunteți pe pagina 1din 11

Student: Călugăr Georgiana

Specializarea: Istorie

Anul : III

Linia de studiu: Limba Română

Societate și religie în România interbelică

Între cele două războaie mondiale, România a prezentat contrastul dintre o înapoiere bine
înrădăcinată, pe de o parte, și înflorirea industrializării și urbanizării, pe de altă parte. În relațiile
internaționale, România a rămas dependentă de Apus, o piață pentru produsele sale agricole și
materiile sale prime și sursă pentru multe feluri de bunuri și investiții în capital.

Societatea românească a devenit după 1918, mult mai complexă în urma unirii provinciilor
istorice cu patria-mamă, a mutațiilor suferite în structura economiei naționale, a grăbirii
procesului de modernizare și dezvoltare a statului și instituțiilor sale.

Viața românilor a jonglat și evoluat între tradiționalism și modernitate în timp ce satul a rămas
un mediu tradițional, conservator.

Conform tabelului recensământului din 1930 aflăm că circa 20% din populația României locuia
în orașe iar 80% la sate. Numim Muntenia ca fiind provincia cu cea mai numeroasă populație în
timp ce Basarabia era cea mai “ ruralizată” zonă a României.
Imaginea satului românesc în perioada interbelică era diferită, în funcție de poziția geografică
și de zona istorică. România se afla printre puținele țări din Europa care avea sate în toate zonele
geografice. Menționăm aici zonele de munte cu casele din lemn, cele de deal și câmpie, unde
principalul material de construcție era pământul, dar și Delta Dunării, unde se construia cu lemn
și stuf.

Primăria, școala, biserica și uneori și căminul cultural și dispensarul reprezentau cele mai
importante cladiri ale satului. Dacă ne oprim puțin la școala ca instituție, trebuie să amintim de
Constantin Angelescu, ministrul Instrucțiunii Publice în anii 1922-1926, 1927-1928 și 1933-
1937, care a desfășurat o campanie pentru construcția de școli. Pornind de la inițiativa sa, a fost
elaborat un „proiect-tip” care stabilea dimensiunea școlii și a claselor, a materialelor de
construcție și a modului de realizare.

S-a format o comunitate alcătuită din profesori, învățători, preoți, primari și fruntași ai
comunelor aparținând partidelor politice, aceștia cu toții contribuind cu bani și materiale. În urma
acestui proiect, construindu-se într-o perioadă de 10 ani, circa 10.000 de locuri de școli, cele mai
multe în mediul rural.

În timpul lui Carol al doilea au fost inițiate adevărate campanii de igienizare a satelor, în care
sătenii erau învățați sau mai bine spus determinați să traseze cu mai multă precizie, de pildă locul
rezervat ulițelor, să amenajeze podețe la intrarea în curte, să planteze pomi, etc.

Satul românesc și-a păstrat caracterul patriarhal, neputând să se bucure sau fiind prea puțin
resimțite realizările civilizației moderne.

Iluminatul public reprezenta o excepție în timp ce serviciile de salubritate lipseau cu desăvârșire.


Odată cu lăsatul serii, satul cădea într-un întuneric deplin, activitatea încetând până a doua zi
înzori, când la prima rază de lumină, țăranii mergeau la câmp, animalele trebuiau să primească
prima masă a zilei, funcționarii se îndreptau spre serviciu iar porțile școlilor erau din nou
deschise.

Activitatea dura până “ la tocă”, oamenii ajungând acasă înainte de asfințitul soarelui pentru
terminarea treburilor gospodărești, după care satul intra în adormire, cu mici excepții când tinerii
mai veneau de la cârciumă cântând, spre indignarea gospodarilor și întreruperea odihnei
acestora.

Orașul

Orașul reprezenta un mediu de locuire mult mai complex și variat. Raportându-ne din nou la
recensământul din 1930, România avea 172 de orașe, din care șase cu peste 100.000 de locuitori.

Aceste orașe erau: București, Chișinău, Cernăuți, Iași, Cluj, Galați, Timișoara, Oradea, Ploiești,
Arad. Structura etnică a orașelor României era puternic diferențiată, de la o provincie istorică la
alta, orașele din Oltenia fiind cele mai “ curate” sau cele mai “ pure” din punct de vedere etnic.

În comparație cu viața rurală, cea urbană era organizată și condusă după norme mult mai stricte.
Clădirile reprezentative ale orașului erau: primăria, liceul, tribunalul, catedrala, se mai adăugau
de la caz la caz, cinematograful, teatrul, librăria, etc. Totate aceste clădiri fiind situate în zona
centrală și bucurându-se de dotările necesare unei vieți civilizate.

În perioada interbelică s-au construit licee care se bucurau de un bun renume: “ Matei Basarb”,
“Gheorghe Șincai”, “ Spiru Haret”, “ Sfântu Sava”, în București.

Una dintre cele mai spectaculoase activități din perioada interbelică a fost extinderea unor
bulevarde și sistematizarea unor piețe publice. Încă de la mijlocul secolului al XIX- lea, găsim
parcuri și grădini publice în aproape toate orașele. Strada reprezenta un adevărat spectacol, mai
ales în zona centrală, unde s-au introdus firme luminoase, grațioase, precum : “ Luvru”,
“Postăvăria”, “ Vițelul de aur” și “ Cerbul înfuriat” .

În vitrinele strălucitoare se găseau bijuterii de o eleganță aparte, îmbrăcăminte englezească din


cașmir și pilărie italienească. Magazinele erau deschise până noaptea târziu.

Desigur aceasta era doar imaginea din centru, la periferie găsindu-se cu totul altceva: case
dărăpănate, străzi desfundate, copii dezbrăcați care se jucau în praf. O priveliște similară găsim
în orașul Bârlad, unde “ în timpul lunilor fierbinți, ucenicii magazinelor stropeau cu apă
trotuarele pentru a potoli praful, muștele și țânțarii”.
Transportul public a cunoscut un proces de modernizare și o dezvoltare în perioada interbelică.
În tabloul cotidian al mai multor orașe a intrat tramvaiul electric, care l-a înlocuit pe cel tras de
cai. Cei din lumea bună călătoreau cu automobile proprii, nemaisuportând atmosfera din tramvai,
mai ales cea din vagonul de clasa a II-a.

Să ne întoarcem puțin la birjă ( trăsura), care a rămas, mai ales la orașele mici, cel mai important
mijloc de transport public.

Pentru transportul interurban era folosit trenul. România dispunea de o rețea de căi ferate și de
locomotive moderne. Cu toate acestea, căruța trasă de cai sau de boi a continuat să ocupe un loc
important în viața cetățenilor României. Aceasta se datora în mare parte tradiționalismului și
conservatorismul, dar și prețului ridicat al biletelor de tren.

Conform datelor concrete vedem că viața la oraș se deosebea substanțial de cea din sat. Procesul
de modernizare a influențat consideabil viața cotidiană a orășenilor, în timp ce țărănimea nu
beneficia de comoditățile specifice unei societăți cu adevărat civilzate.

În ceea ce privește condițiile de muncă, putem spune că perioada interbelică, statul s-a implicat
în pregătirea profesională a muncitorilor. Potrivit recensământului din 1930, muncitorii calificați
dețineau o pondere de 38, 1% din totalul forței de muncă ocupate în industrie. Legea din aprilie
1936, privind calificarea forței de muncă și exercitarea meseriilor, i-a stimulat pe cei interesați în
ridicarea nivelului lor de pregătire profesională.

Burghezia a cunoscut în perioada interbelică o adevărată înflorire. România se bucura de o


burghezie tânăra. Puțini burghezi proveneau din familii cu tradiție în domeniul industriei, al
comerțului sau al băncilor. Cei mai mulți s-au format și afirmat în primul deceniu al perioadei
interbelice.

În studiul său intitulat Rostul și destinul burgheziei românești , Mihail Manoilescu includea în
rândul burghezilor pe înalții funcționari care lucrau în industrie fără a fi patroni : inginderi,
economiști, avocați. El însuși recunoștea că stabilirea exactă a categoriilor de burghezi avea un
grad mare de relativitate, astfel încât cifrele erau mai curând orientative.
Familia.

O mare parte a vieții cotidiene se consuma în familie. Existau evenimente deosebite, precum
căsătoria sau nașterea, dar și lungi perioade în care nu se înregistra vreun eveniment deosebit.
Bucuriile și necazurile, momentele festive și cele dramatice, fidelitatea și infidelitatea marcau
puternic fiecare familie.

Întemeierea unei familii începea odată cu căsătoria. Aceasta se încheia, de regulă, în cadrul
aceluiași grup social, definit prin avere ( dotă sau zestre), statut moral, studii.

De regulă, fetele de la țară se căsătoreau la 14 -15 ani, același obicei fiind și în mahalalele
orașelor. Darul de nuntă îi ajuta pe tinerii căsătoriți în viața de familie. La țară, darul consta
înainte de toate în pământ, dar și în cereale, păsări, etc. Mireasa venea cu “ lada de zestre “, unde
avea plapumă, perine, cuverturi, etc. Mirele avea casa ridicată, pe care urma să o termine
împreună cu tânăra soție, fiind ajutați de rudele apropiate și de vecini. La oraș, darul de nuntă
consta în bani, mobilier, veselă, obiecte de artă, etc.

Viața de familie era puternic influențată de mediul de locuire și de condițiile materiale. La sate,
viața curgea relativ simplu, după cursul caledarului muncilor agricole. În zilele de sărbătoare,
soțul și soția mergeau la biserică. La oraș, însă, viața de familie era mai diversificată, aceștia
având activități mai complexe decât cei de la sate.

Fidelitatea reprezenta o virtute, căsătoria fiind considerată de români o instituție sacră. La sate,
infidelitatea feminină era aspru sancționată, astfel că persoana în cauză era nevoită să părăsească
localitatea, în timp ce infidelitatea bărbaților era tolerată.

În perioada interbelică, divorțurile au crescut, comparativ cu perioada antebelică. În anul 1936 s-


au înregistrat 176. 790 divorțuri, din care 141 067 în mediul rural și 35.723 în cel urban.
Existența copiilor contribuia la sudarea și păstrarea relațiilor din soț și soție, orizontul vieții
acestora căpătând noi dimensiuni.

Alimentația. Igiena. Sănătatea


Alimentația românilor în perioada interbelică se consuma în funcție de nivelul veniturilor, dar și
de obiceiuri, mentalități, medii de locuire, anotimpuri. În general, românii erau gurmanzi,
impresionând pe străini prin cantitatea de mâncare consumată dar și prin calitatea bucătăriei
naționale.

În general, produsele alimentare din România erau ieftine. O situație mai dificilă s-a înregistrat la
sfârșitul războiului, datorită ositilităților militare, distrugerilor provocate de inamic, pierderii
unei mari părți din inventarul viu și mort. După câțiva ani, situația s-a redresat, piața românească
fiind aprovizionată din belșug cu produse agroalimentare.

Alimentația țăranilor era, în general, deficitară. Aproape peste tot în România porumbul
constituia alimentul de bază al locuitorilor de la sate. Rar cumpărau țăranii produse alimentare de
la oraș. Uleiul se făcea în sat, unde existau prese pentru sămânța de floarea soarelui, dovleac sau
cânepă. Carnea provenea de la păsările, porcul, mielul, oaia sau vițelul din curte.

Religios, țăranul român ținea toate posturile, care alcătuiau mai mult de jumătate din zilele unui
an, atunci se mânca fasole, cartofi, varză, prune uscate etc.

În ceea ce privește curățenia, aceasta lăsa de dorit. Igiena și sănătea românilor depindeau de o
multitudine de factori, începând cu cei materiali și sfârșind cu mentalitatea. În perioada
interbelică, din punctul de vedere al igienei și al sănătății, satul românesc a rămas la formele
tradiționale patriarhale.

În mod firesc, acestea erau mult mai dezvoltate și mai bune în mediul urban. Orășenii, cu o
situație materilă prosperă aveau apă curentă în casă. Dimineața dădeau drumul robinet și se
spălau bine, cam 20-30 de minute, inclusiv pe dinți.

Despre mortalitatea infantilă era foarte ridicată și în mediul urban. De exemplu, în 1937 s-au
născut 77 301 copii, dintre care au murit 69 325. Starea de sănătate a populației era precară,
majoritatea locuitorilor nepermițânu-și sa apeleze la serviciile medicilor.

Școala. Biserica.Timpul liber


Școala a reprezentat, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX- lea, un rol tot mai
important în viața românilor. O caracteristică a școlii românești din perioada interbelică a fost
abandonul școlar. Așadar, între anii 1921- 1932 au fost înscriși în școlile rurale 16 milioane de
elevi, dintre care au absolvit doar 730 000, cu o medie anuală de 70 000 elevi.

La sate, școala era frecventată mai ales iarna, deoarece în restul anului copiii mergeau la muncă,
trebuind să îi ajute pe părinți.

Preocuparea familiilor pentru educarea copiilor și pregătirea acestora era deseori stăruitoare, mai
ales la familiile înstărite. Mama era cea care se ocupa de pregătirea elevului, iar când avea
dificultăți sau doarea ca el să obțină rezultate foarte bune, îi punea unul sau mai mulți meditatori.

Biserica

În ceea ce privește biserica, aceasta a avut un rol important în viața românilor. Din punctul de
vedere al religiei, populația se împărțea în: ortodocți, fiind cei mai mulți, greco-catolici, romano-
catolici, reformați, evanghelici ( luterani), unitarieni, baptiști, mozaici, mahomedani.

Cei mai mulți ortodocși se găseau în Oltenia( 99, 0 %), iar cei mai puțini în Transilvania ( 27, 7
%). Toate marile evenimente care au avut loc de-a lungul timpului în existența românilor sunt
legate de biserică. Botezul era un moment foarte important și esențial, deoarece prin acesta era
încreștinat nou născutul. Acest botez se desfășura la biserica, fiind oficiat de preot, în prezența
părinților și a nașilor de botez. Proces care de altfel are loc și astăzi, sub aceeași desășurare.

În ceea ce privește înmormântarea, în perioada interbelică și-a făcut loc o practică nouă. Din
lipsa de teren pentru cimitire, s-a trecut la incinerarea morților.

Românii erau credincioși, mai ales cei din mediul rural. La ortodocși, slujba religioasă se făcea în
fiecare duminică, iar credincioșii veneau la biserică cu cele mai bune haine, frumoase și curate,
în semn de respect pentru preot și pentru ceilalți consăteni. Unele femei cântau în strana bisericii,
alcătuind un adevărat cor.

La catolici și protestanți, slujbele se desfășurau în fiecare zi, preotul ( prelatul) fiind în contact
permanent cu enoriașii săi.

Timpul liber
Modul de petrecere a timpului liber era diferit de la un mediu la altul, așa cum este firesc. Țăranii
aveau puțin timp liber, ei fiind mereu ocupați cu treburile gospodărești. În zilele de sărbătoare,
bărbații se adunau în fața Primăriei unde dezbăteau subiecte despre politică dar și despre
agricultură, prețuri,etc.

O bună parte din timpul liber o petreceau la cârciumă, unde discuțiile prindeau o cu totul alta
formă, degenerând uneori la scandaluri, înjurături și chiar bătăi. Subiectele erau și aici diverse,
dar cel mai frecvent se refereau la condițiile de muncă, la relațiile pe care aceștia le aveau cu
rudele lor, cu vecinii, etc.

Femeile ieșeau la poartă, se așezau pe șanț și discutau probleme de familie, despre nunți și
botezuri, probleme casnice, etc.

În satul interbelic românesc, nunțile și horele erau un prilej plăcut de petrecere a timpului liber.
Acestea constituiau și locul unde se întâlneau băieții și fetele din sat, pentru a-și face declarații
de dragoste. De regulă, horele se organizau în aer liber, constituind un spectacol pentru întregul
sat.

Unii țărani își petreceau timpul liber citind ziarul sau o carte și ascultând radioul, însă numărul
acestora era extrem de mic.

Dacă trecem la viața urbană, timpul liber se consuma mult mai variat prin plimbări prin parc,
vizionarea unor spectacole de film, teatru, operetă, vizite la prieteni sau rude, servirea cafelei în
diverse localuri sau petreceri în anumite restaurante.

Organizarea cultelor religioase în România interbelică

În ceea ce privește religia locuitorilor, situația se prezenta astfel : ortodoxă – 13.108.227 (72,6 %
), greco- catolică – 1.427. 391 ( 7,9%) ,romano-catolică – 1.234.151 ( 6, 8%), mozaică – 756.930
( 4, 2), reformato- calvină – 710. 706 ( 3, 9%), evanghelică- luterană -298.759 ( 2,2%)
,mahomedană – 185.486 ( 1,0 %), unitariană – 69.257 ( 0,4 %) ,baptistă -60. 562 (0,3 %),
lipoveană – 57.288 ( 0, 3 % ) și cu sub 0,1 %, adeventistă -16. 102, armeano- gregoriană -10.005,
armeanocatolică -1440, alte religii și secte -7.434, liberi cugetători -6.604, nedeclarată .
În spiritul celor hotărâte de Unire, adoptate în anul 1918, statul român a promovat o politică de
egalitate a cetățenilor, indiferent de neam, limbă sau religie. Articolul 22 din Constituția adoptată
în martie 1923 prevedea, printre altele : Libertatea conștiinței este absolută. Statul garantează
tuturor cultelor o deopotrivă libertate de protecțiune, întrucât exercițiul lor nu aduce atingere
ordinii publice, bunelor moravuri și legilor de organizare a statului.

În mai 1925 a fost adoptată legea de organizare a Bisericii ortodoxe române, iar în 1927 s-a
încheiat Concordantul cu Vaticanul, acesta nefiind ratificat decât doi ani mai târziu și pentru că
trebuia mai întâi adoptată legea generală a cultelor. Principala lege, care a fixat regimul cultelor
în România și care a stat la baza activității respective până în anul 1948, a fost Legea pentru
regimul general al cultelor din aprilie 1928.

În ceea ce privește legătura între stat și culte, legiuitorul a preferat sistemul superiorității statului
față de biserică, numit și sistemul autonomiei bisericești, urmând să îndeplinească atât pretențiile
juste ale Bisericii, cât și drepturile normale care decurg din suveranitatea Statului.

Cultele erau clasificate în culte istorice, culte noi și asociații religioase. Asociațiile religioase
stăteau sub regimul legilor privitoare la asociații în general și la întruniri publice, fiind vizate aici
sectele, care după război s-au sporit în chip neobișnuit, provocând prin acțiunea lor clandestină
stări de spirit adânc păgubitoare liniștii și intereselor permanente ale statului.

Cheltuielile pentru întreținerea cultelor se vor acoperi în primul rând din mijloacele proprii,
statul putea acorda ajutoare, în raport cu numărul credincioșilor, cu situția materială a cultului
respectiv și cu nevoile sale reale. Se prevedea dreptul cultelor de a face instrucție religioasă
elevilor de credință din școlile publice și particulare, precum și de a săvârși, prin preoții lor, în
armată, în spitalele civile și militare, orfelinate, școli corecționale și penitenciare, pentru
credincioșii lor, servicii religioase de orice natură, cu observarea legilor sau regulamentelor
instituțiilor respective.

În condițiile realizării Marii Uniri și, implicit, a creșterii numărului de credincioși, s-a impus ca
Biserica ortodoxa română să fie ridicată la cea mai înaltă treaptă ierarhică. Aceasta avea ca
unități componente : parohiile, protopopiatele, mănăstirile, episcopiile( arhiepsicopiile),
mitropoliile și patriarhia. Biserica ortodoxă avea 8. 279 de biserici cu 8 . 257 preoți și diaconi și
8 279 cântăreți, precum și 75 de mănăstiri și schituri, cu un persoanal de 2.842 persoane.
Funcționau 10 seminarii, 3 facultăți și 5 academii teologice. Jurisdicția BOR se întindea și

În afara granițelor țării, asupra comunităților ortodoxe de la Paris, Viena, Sofia și Ierusalim, unde
exista câte o biserică întreținută financiar de statul român.

Cultul greco- catolic avea o Mitropolie la Blaj, cu patru episcopii sufragene. Greco-catolicii
dispuneau de 1 725 de biserici si 1594 preoți, pe lângă centrul metropolitan și centrele episcopale
mai era 34 catolici, 75 protoerei și 38 funcționari administrativi. Concordatul de la Viena
prevedea că episcopii catolici și ajutoarele lor trebuie să fie cetățeni români.

Cultul reformat (calvin) dispunea de o Episcopie recunoscută de statul român, cea de la Cluj, de
care țineau protopopiatele reformate din Ardeal.

Biserica unitariană se bucura de autonomie, nu avea în frunte un episcop, cu sediul la Cluj și doi
prim-epitropi. Tot acolo funcționa un institut teologic.

Spre deosebire de alte culte, cel mozaic nu avea o autoritate cultică centrală care să înglobeze în
sine pe toți evreii din România. El era organizat pe comunități, autonome față de celelalte, cu
diferite rituri: spaniol ortodox și reformat.

Pe lista celor interzise în conformitate cu prevederile legii din aprilie 1928 figurau: secta
nazarinenilor, a adeventiștilor reformați, a secerătorilor, a penticostalior, a inocheniștilor, a
bisericii lui Dumnezeu apostolice, a martorilor lui Iehova, a stundiștilor, a duhoborților, a
molocanilor și a studenților în Biblie ( mileniștilor).

Concluzii

Fără îndoială, în România interbelică „ liberală” și “democratică” political a jucat un rol major în
viața religioasă și bisericească. Motivat de voința de modernizare a societății, acest amestec a
avut și unele efecte benefice, prin încercările de organizare unitară a vieții cultelor, dar și unele
efecte negative, prin numeroasele confuzii generate. În cazul particular al Bisericii Ortodoxe,
aceasta a fost pusă adesea pe un piedestal în calitate de biserică națională, însă i-au fost refuzate
pârghii esențiale pentru o dezvoltare autonomă. Acest lucru va genera în rândurile oamenilor
Bisericii o reflective activă în ceea ce privește raporturile pe care biserica trebuie să le întrețină
cu societatea, cu statul, răspunsurile fiind extreme de diverse, mergând de la separarea celor două
forte, la sinteza biserică- stat.

Bibliografie :

1. Tratat. Istoria românilor, Vol. VIII : România întregită ( 1918-1940),

coord. Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2003

2. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX( 1918-1948), editura
Paideia, București, 1999

3. Biserică-societate-națiune- stat în România interbelică, Lect. Dr. George Enache