1.

Considerații introductive

Dreptul este sistemul normelor stabilite sau recunoscute de stat, în scopul

reglementării relaţiilor sociale conform voinţei de stat, a căror respectare obligatorie este
garantată de forţa coercitivă a statului.
Dreptul nu este o creație spontană si abstractă. Ca produs socio-istoric, el suportă
influența directă sau indirectă a factorilor sau elementelor care se înfruntă pentru a-i
determina substanța și a-i modela forma.1
De-a lungul timpului, dreptul a fost pus în situația de a acoperi o gamă cât mai largă
de raporturi juridice. Reglementările nu erau suficiente pentru a satisface nevoile juridice ale
societății în permanentă dezvoltare și schimbare. Chiar și obiceiul era depășit în fața unor
elemente complet noi sau străine. Acesta este motivul pentru care, din cele mai vechi timpuri,
cunoașterea altor sisteme de drept decât cele ale statului de referință a fost esențială.
În epoca contemporană sunt cunoscute următoarele mari sisteme juridice, împărțite
conform regulilor dreptului comparat, în:
- sistemul romano-germanic (francez și german, sistem din care face parte și țara
noastră);
- sistemul anglo-saxon / common-law (cel englez aplicabil în Marea Britanie, dar și în
numeroase țări ce au fost asuprite și exploatate multe secole de-a rândul de Marea Britanie,
cum ar fi: India, unele țări africane – ca de exemplu, Africa de Sud);
- sistemele religioase și tradiționale (de exemplu: dreptul musulman general de Coran,
dreptul ebraic, dreptul hindus, dreptul chinez tradițional, cel japonez);
- sisteme cutumiare – din unele state africane.
Unii autori2 fac referire și la sistemul de drept socialist. Și în fostul sistem socialist a
existat o reglementare unitară. Ceea ce a fost caracteristic țărilor socialiste a fost existența
unui stat social, care caracterizează implicarea statului în reglementarea în amănunțime a
vieții sociale (exemplificăm cu realizarea unei economii planificate).
Dacă putem da un exemplu de un sistem comun de drept, ne putem referi la „Sistemul
European”, care a făcut mari progrese în a armoniza legislațiile naționale ale statelor membre.
Rămâne de văzut dacă acest „Sistem European” va fi sau nu superior celorlalte sisteme ori
reglementărilor naționale.

1
Leontin-Jean Constantinesco, Tratat de drept comparat, vol. I, Introducere în dreptul comparat, București,
Editura All, 1997, p. 3
2
V.D.Zlătescu – op. cit., p. 13.

1
 2. Familia de drept romano-germanic

Familia de drept romano-germanic se întemeiază pe cel mai mare și mai organizat

sistem de drept cunoscut vreodată, dreptul roman. Dreptul roman cuprinde totalitatea
normelor de conduită instituite sau sancționate de statul roman și se constituite într-un sistem
extrem de vast și complex, format din numeroase ramuri și instituții juridice.
Pentru prima dată în istoria omenirii, romanii au reușit să creeze un sistem unitar de
concepte prin intermediul cărora să traducă interesele fundamentale ale societății romane.
Limbajul juridic creat de romani a reușit să se remarce printr-o excepțională precizie, oferă
simetrie construcțiilor juridice și reprezintă instrumentul ideal al gândirii juridice. Alte
sisteme de drept antice (babilonian, iudaic, egiptean) nu au reușit să dezvolte o terminologie
juridică bine conturată, distinctă de limbajul comun. Datorită caracteristicilor sale deosebite,
dreptul roman a avut o arie de răspândire foarte mare, influența sa făcându-se simțită pe toate
continentele.
Sistemul de drept romano-germanic se caracterizează prin următoarele trăsături
definitorii:
• îşi are originea în dreptul roman;
• predomină dreptul scris;
• predomină dreptul codificat;
• sistemul normelor juridice sunt grupate în funcţie de obiectul şi metoda de
reglementare în ramuri şi instituţii juridice;
• actul normativ este principalul izvor de drept.
Corelarea normelor juridice în cadrul sistemului de drept este în dependenţă directă de
aceste trăsături caracteristice ale sistemului de drept romano-germanic, variind neesenţial de
la o ţară la alta care face parte din acest sistem de drept.
Familia de drept romano-germanică este, la ora actuală, formată pe doi mari piloni:
- dreptul german și dreptul din țările scandinave – dreptul austriac, dreptul
scandinav, dreptul elvețian;
- dreptul francez/latin – dreptul francez, dreptul italian, dreptul spaniol,
dreptul portughez, pe de altă parte.3 Dintre acestea, definitorii sunt dreptul
german și dreptul francez, ele fiind și sistemele cu cea mai mare influență
asupra evoluției dreptului comparat.
3
A se vedea pentru dezvoltări V.D. Zlătescu, Drept privat comparat, Editura Oscar Print, București, 1997 și
Aurel Bonciog, Drept privat comparat, Editura Fundației România de Mâine, Bucuresti, 2003, p. 64 - 98

2
 Spre deosebire de sistemul de drept anglo-saxon, în Franţa sistemul judiciar este
divizat în trei ramuri: drept penal, drept judiciar (drept privat) și drept administrativ, fiecare
din cele trei ramuri fiind organizată și funcţionând după reguli proprii.

Sistemul de drept romano-germanic

Lumea contemporană se prezintă împărţită în câteva mari sisteme sau familii de drept
între care, criteriul esenţial de deosebire îl constituie tipul istoric de drept căruia ele îi aparţin4.
Formarea acestor mari familii juridice îşi găseşte explicaţia în apropierea sistemelor de
drept din diferite ţări ca urmare a transformărilor sociale petrecute în acestea. Istoria dreptului
vorbeşte de mari translaţii juridice, întâlnite în toate timpurile.
Fenomenul receptării dreptului unui anumit stat de către altele s-a repetat de mai multe
ori în istorie, de exemplu, procesul de pătrundere a dreptului roman într-un mare număr de ţări
din Europa şi din alte continente, ca America de Sud şi Africa, sau cel al receptării dreptului
englez „common-law” în Statele Unite şi în alte ţări care au făcut parte din imperiul colonial
britanic.
Acţiunea de receptare a avut cauze dintre cele mai diferite: cucerirea militară,
dominaţia politică, economică sau ideologică, sau opera de unificare a legislaţiei unor state,
pentru care exemplul cel mai potrivit îl reprezintă ţările scandinave.
Receptarea nu este însă singura cale de formare a unui sistem de drept. Sunt cazuri
când asemănarea condiţiilor social-politice din anumite ţări se reflectă prin intermediul unei
anumite conştiinţe juridice, a unei ideologii comune şi a unei mentalităţi juridice
asemănătoare în instituţii juridice care au trăsături apropiate fără a se putea vorbi de
receptarea dreptului vreunuia dintre aceste state de către altul.
Pe astfel de căi, uneori în decursul unui timp îndelungat, drepturile naţionale s-au
grupat în mai multe sisteme sau familii de drept. În cadrul fiecăreia dintre aceste familii
asemănările dintre sistemele juridice naţionale sunt mult mai puternice decât deosebirile
dintre ele. Deosebirea esenţială ce trebuie făcută între marile sisteme de drept este cea care
priveşte apartenenţa acestora la un anumit tip istoric de drept, cu alte cuvinte cea care pune la
bază criteriul esenţei dreptului.
Există însă între marile sisteme de drept, în afara deosebirilor fundamentale şi alte
deosebiri de substanţă, cum ar fi cele care îşi găsesc sorgintea într-o anumită ideologie pe care
o reflectă reglementarea legală, o anumită tipologie a izvoarelor de drept, un conţinut specific
acordat anumitor concepte de bază, o tehnică legislativă particulară.
O privire istorică asupra acestui aspect ne evidenţiază faptul că, deşi preocupările
comparatiste în domeniul juridic sunt mult mai vechi, problema structurii marilor sisteme de
drept ca atare, ca o premisă necesară oricărei comparaţii nu s-a pus decât după primul război
mondial şi se datorează, în condiţiile apariţiei pe harta lumii a unui mare număr de state
independente, profundei influenţe pe care a avut-o şcoala comparatistă iniţiată de englezul
Gutteridge şi continuată de elevi acestuia, francezul René David şi englezul Hamson.
De-a lungul timpului au fost mai multe încercări de clasificare a sistemelor de drept.
Astfel, o primă teorie apărută în statele fasciste, al cărei precursor a fost etnologul german
Sauser-Hall, care găsea în „rasă” criteriul clasificării. Acesta împărţea sistemele juridice
moderne în sistemul indo-european, cu subsistemele latin, german, englez, un sistem mongol,
unul semit şi unul barbar. Consecinţele acestei clasificări erau de-a dreptul bizare, iar această
teorie a fost infirmată de ştiinţă.

4
Victor Dan Zlătescu, „Geografie juridică contemporană”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981,
pag. 5-12

3
 O altă încercare pune drept criteriu esenţial gradul de evoluţie şi de cultură al
diverselor comunităţi umane. Un autor renumit, Levy-Ulman, îşi fundamentează împărţirea pe
faptul rolului predominant, într-un anumit sistem de drept, al legii, cutumei sau religiei.
Amintim şi tentativa de clasificare făcută, în deceniul al şaşelea, secolul trecut de
comparatistul spaniol Felipé de Sola Cañizares5 care evidenţia trei grupe de sisteme: cele
occidentale, cele socialiste şi cele religioase.
Caracterul incomplet al acestei clasificări care ignoră toate sistemele de drept
tradiţionale ale Asiei şi Africii, ce guvernează încă sute de milioane de persoane, pe motiv că
„baza civilizaţiei” de la care pornesc este incomparabilă cu a celorlalte, atârnă greu în balanţa
valorii ştiinţifice, în defavoarea acestei clasificări.
O încercare de clasificare superioară este datorată lui Marc Ancel. Comparatistul
francez distinge trei grupe „esenţiale” de regimuri juridice - perfect determinate - şi două
grupe complementare, mai puţin conturate. Grupele „esenţiale” sunt sistemul romano-
germanic caracterizat prin descendenţa sa romană şi tendinţa de codificare, sistemul de
„common-law”, necodificat şi prezentând particularitatea coexistenţei a trei sisteme de
reglementări paralele - „common-law” propriu-zis, „equity” şi „statute-law” şi cel al statelor
socialiste. În afara acestora, autorul menţionează grupele complementare: sistemul de drept
religios şi sistemul ţărilor din lumea a treia aflate, în genere, la scurt timp de la dobândirea
independenţei naţionale6.
Amintim şi opinia juriştilor români, Ioan Ceterchi şi M. Luburici care considerau că
între marile sisteme de drept, primul şi cel mai important criteriu de împărţire este esenţa
dreptului care determină apartenenţa acestora la un anumit tip istoric de drept. Criteriul tipului
istoric de drept este principal, dar nu şi unic. Întâlnim, aşadar, pe lângă tipurile istorice şi
sistemele tradiţionale. De inspiraţie religioasă, create în sistemul orânduirii şi reflectând,
bineînţeles, interesele clasei dominante din aceste societăţi, sistemele juridice, cum sunt cel
mahomedan, cel indus, cel ebraic etc.
Împărţirea pe tipuri istorice de drept prezintă avantajul că facilitează considerabil
comparaţia contrastată, cea care scoate în evidenţă deosebirile esenţiale dintre sistemele
juridice. Ea apare insuficient de nuanţată, atunci când sunt supuse comparaţiei, sisteme
naţionale ce se încadrează în unul şi acelaşi tip istoric de drept. Pentru astfel de situaţii este
necesară folosirea unor criterii secundare capabile să deosebească marile sisteme de drept din
cadrul aceluiaşi tip istoric. Vom reţine, drept criterii secundare, câteva elemente, propuse de
René David, cu care cea mai mare parte a autorilor au fost de acord.
Primul este criteriul ierarhiei izvoarelor de drept. Dacă în state precum Franţa,
Germania, Italia, Spania, România, legea reprezintă izvorul de drept cel mai însemnat,
celelalte izvoare, cum ar fi cutuma sau jurisprudenţa neavând de jucat decât un rol de ordin
secund, nu tot astfel se prezintă lucrurile în insulele britanice.
În sistemul englez izvorul principal este jurisprudenţa. El este, s-ar putea spune, un
sistem predominant jurisprudenţial, actul normativ scris, „statute law” având doar o poziţie
secundară.
Al doilea criteriu în reprezintă identitatea unor instituţii, concepte şi tehnici
fundamentale. Deosebirea dintre sistemul juridic romano-germanic (continental) şi cel englez
este frapantă, îndeosebi datorită folosirii unor concepte cu totul diferite. Astfel în dreptul
englez vom întâlni frecvent termeni ca „trust”, „consideration”, „real property” şi „personal
property”, care nu au corespondenţi precişi în dreptul francez sau german.
Tot în dreptul britanic vom întâlni trei şiruri paralele de reglementări, dintre care două
de origine jurisprudenţială: „common-law” şi „equity” şi unul de origine legală, „statute-law”,
care uneori se completează unul pe celălalt, iar alteori se corectează devenind în limbajul

5
Felipé de Sola Cañizares, „Iniciasión al derecho comparado”, Barcelona, 1954
6
Marc Ancel, „Utilité et méthodes du droit comparé”, Edition Ides et calendes, Neuchatel, 1971, pag. 43 şi urm.

4
nostru continental, derogări: „equity” derogă de la „common-law”, iar „statute-law” poate
deroga de la amândouă.
Aceste particularităţi marcante determină o mentalitate juridică specifică la cercetătorii
fiecăruia din aceste sisteme. Astfel, cum spunea autorul francez René David, că „juristul
format la şcoala unui anumit sistem juridic, atunci când simte că nu înţelege nimic dintr-un
sistem juridic străin, e semnul cel mai bun că acesta aparţine unei mari familii de drept
diferite”7.

II. Formarea şi răspândirea marelui sistem romano-germanic:

Marele sistem de drept romano-germanic nu este, după cum s-ar putea crede, sistemul
rezultat dintr-o fuziune a dreptului roman cu cutumele germanice, după cum nu este nici acel
„hlutiger römischer Recht”, dreptul roman contemporan, care s-a aplicat în Germania. Atât
elementul romanic, cât şi cel germanic au exercitat, în procesul său de formare, o influenţă
hotărâtoare rezultând marele sistem juridic contemporan care include sistemele francez si
german şi cele înrudite cu acestea.
Este o denumire convenţională, pentru că un mare număr de sisteme naţionale nu îşi
găseşte sorgintea în nici unul din aceste drepturi, ci reprezintă rezultatul exportului de
legislaţie practicat de state ce au deţinut altădată întinse imperii coloniale, ca Spania, Franţa,
sau în mai mică măsură, Italia.
Această alăturare a sistemelor francez şi german poate suscita ea însăşi anumite
nedumeriri. Sunt evidente deosebirile de mentalitate, de mod de abordare al fenomenului
juridic, de terminologie, şi chiar de conţinut a unor instituţii.
O analiză aprofundată demonstrază însă că aceste deosebiri sunt departe de a fi
esenţiale. Cele două sisteme naţionale au o bogată moştenire comună provenită din dreptul
roman, pe de o parte, din dreptul cutumiar german, care a influenţat nu numai legislaţia
modernă germană, dar şi cutumele franceze ce au stat la baza codificărilor napoleoniene, pe
de altă parte. În ambele sisteme rolul de izvor de drept principal îl reprezintă legea. Tendinţa
de codificare, ilustrată de apariţia codurilor civile şi comerciale, tendinţă ce îşi pune amprenta
pe înfăţişarea sistemului, reprezintă una din cele mai însemnate trăsături de unire.

O privire atentă asupra formării acestui mare sistem de drept apare, în această lumină,
absolut necesară. Autorii care au studiat istoria dreptului european sunt de acord cu faptul că
momentul apariţiei dreptului romano-germanic se situează în secolul al XIII-lea al erei
noastre. Astfel cum arată R. David elemente juridice au fiinţat şi înainte de această dată.
Exista, bineînţeles, dreptul roman, care se aplica pe vaste teritorii, existau de asemenea,
cutumele aplicabile peste tot în Europa, dintre care rolul preponderent l-au avut cutumele
franceze şi germane. A fost o epocă de acumulări, în care, cu trecerea secolelor, s-a sintetizat
un nou sistem de drept.
Un rol important în acest proces de sintetizare l-a avut activitatea desfăşurată de
universităţile medievale. Focare ale culturii timpului, universităţile europene, îndeosebi cele
italiene, franceze şi germane au strâns în jurul lor pe marii jurisconsulţi formaţi la şcoala
dreptului roman, şi au reuşit să creeze o doctrină juridică cu caracter universal. Universităţile
erau înclinate, aşadar, să întreprindă o operă de sinteză şi să apeleze la marele fond juridic pe
care îl reprezintă dreptul roman. În sprijinul acestui mod de a proceda veneau prestigiul şi
perfecţiunea formală a dreptului roman. Expresie a unei civilizaţii strălucite, drept unitar şi
unificator, totodată, acesta era departe de imperfecţiunile de care dădeau dovadă unele cutume
şi era un mijloc excelent în opera de unificare naţională, ce începuse în Germania sau Italia.
Începând din secolul al XIII-lea, dreptul roman capătă din ce în ce mai mult teren în
Europa. Pe plan pozitiv, aceasta se traduce în marele proces de receptare a dreptului roman, de
7
René David, „Les grands systémes de droit contemporains”, pag. 18

5
transmitere al acestuia la popoare care avuseră iniţial alte sisteme juridice, filtrând mesajul
acestuia prin interesele clasei dominante din societăţile feudale. Receptarea dreptului roman
care a avut loc, practic, peste tot în Europa, a fost considerabil uşurată de marea răspândire a
compilaţiilor lui Iustinian (Carpus iuris civilis) şi de faptul că acestea erau redactate, în cea
mai mare parte, în latină, limba de circulaţie a timpului8.
În unele ţări, cum au fost Belgia şi Olanda, receptarea a fost aproape totală. În alte
state a avut doar un caracter parţial, fiind restrânsă la un anumit număr de reguli sau la
anumite regiuni geografice. Astfel, de pildă, Franţa era înpărţită în două: partea de nord-est,
învecinată cu Germania, era denumită „ţara de drept scris”, în timp ce partea de sud-vest era
„ţara dreptului nescris”, în care guverna cutumele locale.
Procesul de receptare s-a lovit, în aceste condiţii, de forţa cutumei. Cutumele nu
reprezentau, cel mai adesea, decât reglementări fragmentare, fiind departe de caracterul
sistematic şi complet al unui cod.
În operaţia de redactare a cutumelor, autorii, juriştii cei mai prestigioşi ai timpului, au
apelat la cunoştinţele lor de drept roman, creând reguli de drept inspirate din acesta. S-a
produs astfel primul pas în fuziunea dintre dreptul roman şi cutumă, care a condus la
romanizarea popoarelor europene.
Un rol însemnat în receptarea dreptului roman l-au avut şcolile glosatorilor şi
postglosatorilor. Dacă cei dintâi îşi propuseseră să stabilească, practicând pe marginea
scrierilor clasice, glose sau adnotări, sensul exact al dispoziţiilor, postglosatorii au încercat
începând cu secolul al XIII-lea, să dea expresie unor noi preocupări. Prin intervenţiile lor ei au
adus dezvoltări considerabile dreptului roman, în sensul intereselor tinerelor clase burgheze,
punând bazele unor direcţii noi ale dreptului privat, cum ar fi dreptul comercial sau dreptul
internaţional privat9.
În felul acesta, postglosatorii au făcut o operă de creaţie, realizând nu numai fuziunea
dreptului roman cu prevederi ce îşi găseau originea în cutume, ci şi îmbogăţirea acestuia cu
dispoziţii noi, ale căror autori erau ei înşişi.
S-a născut prin aceasta un drept roman modernizat, cunoscut sub denumirea de „usus
modernus pandectarum”, corespunzător relaţiilor de producţie care începuseră să se impună.
În Portugalia şi Spania, „usus modernus pandectarum” a fost stopat în bună măsură prin aşa-
numita legea „citatelor”, care impunea ca, în cazurile de dubiu să se recurgă la opiniile a trei
jurisconsulţi: Bartolus, Baldus şi Accursius.
Receptarea dreptului roman nu s-a oprit însă aici. Una dintre căile cele mai însemnate
ale pătrunderii sale în Europa au fost codificările întreprinse în diferite ţări europene, cu
începere din secolul al XVIII-lea.
Prin adoptarea unor coduri civile au fost introduse, în multe state, un număr important
de principii şi norme din dreptul roman. Astfel au fost: codul bavarez din 1756, codul prusian
din 1794, codul francez şi cel austriac, codul german din 1900 şi codurile elveţiene din 1881,
1907 şi 1911.
De asemenea, receptarea codului civil francez de către numeroase ţări, cum ar fi:
Belgia, Olanda, Polonia, România, Egipt şi statul Luisiana. El a reprezentat un puternic izvor
de inspiraţie pentru codurile italian, spaniol şi chiar portughez, şi a fost exportat prin
intermediul acestora din urmă în majoritatea statelor Americii latine.
O anumită influenţă în configurarea sistemului de drept romano-germanic a avut-o
dreptul canonic catolic, cât şi dreptul canonic protestant şi cel ortodox.
Închegarea marelui sistem romano-germanic s-a înfăptuit astfel în decursul multor
secole, timp în care s-a desăvârşit unirea unor fonduri normative diferite. Dreptul roman,

8
Vladimir Hanga, „Mari legiuitori ai lumii”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pag. 135 şi urm.
9
Mario G. Losano, „Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi extraeuropean”, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005

6
cutumele „barbare” şi dreptul canonic au reprezentat în acest proces sursele cele mai
însemnate şi mai bogate de principii şi de norme.
Sinteza care s-a produs a condus la apariţia unui drept nou, unui drept modern, care a
reuşit să se dezbare de regulile medievale.

III. Formarea şi răspândirea sistemului juridic francez:

Istoria dreptului francez se împarte în trei perioade. Cea dintâi, purtând denumirea de
„ancien droit”, se întinde de la origini până la data precisă de 17 iunie 1789, când s-a format
Adunarea Constituantă.
Cea de-a doua, care este perioada revoluţiei franceze, poartă denumirea de „dreptul
intermediar” şi durează până la începutul perioadei codificărilor napoleoniene. În sfârşit, cea
de-a treia continuă până astăzi, codurile elaborate sub Napoleon găsindu-şi încă aplicarea10.

Prin „ancien droit” (dreptul vechi) se înţeleg numeroasele cutume aflate în vigoare pe
întreg teritoriul de astăzi al Franţei. Acest teritoriu era împărţit în două, printr-o linie de
demarcaţie bine stabilită. Partea de nord-est a Franţei reprezenta acea „pays de droit écrit” în
care predominau instituţiile dreptului roman, în timp ce jumătatea de sud-vest era „ţara
dreptului nescris” ; totuşi în părţile de drept scris „terrae quae reguntur iure scriptae”,
consuetudinea avea un loc însemnat, tot astfel cum în „terrae consuetudinariae” a subzistat o
tradiţie a dreptului roman.
În general, dreptul roman era considerat ca un drept supletiv. Indiferent dacă
provinciile făceau sau nu parte din „ţara dreptului scris”, dreptul roman era studiat în toate
universităţile medievale.
Contradicţiile dintre cutume, caracterul fragmentar şi incomplet al unora dintre ele,
instabilitatea ce le caracteriza au dus la necesitatea redactării lor. Prin redactare, cutuma era
surprinsă într-un anumit moment al evoluţiei sale, imperfecţiunile erau înlăturate,
contradicţiile evitate, iar lacunele, uneori supliniate.
Astfel au apărut marile culegeri de cutume, denumite „cutumiere”, dintre care cele mai
importante au fost „Marele cutumier al Normandiei” din secolul al XIII-lea şi „La très
ancienne coutume de Bretagne” ( Foarte vechea cutumă din Bretania) din secolul al XIV-lea.
În anul 1454 regele Charles al VII-lea a emis celebra ordonanţă din Montil-les Tours,
prin care a stabilit obligaţia redactării cutumelor. În temeiul ei a început o activitate
laborioasă, care a durat mai mult de un secol şi a avut ca rezultat stabilizarea cutumelor.
Operele rezultate erau foarte diferite, atât ca întindere, cât şi ca valoare. „Cutuma din Paris”,
de exemplu, considerată a fi cea mai bine redactată număra 362 de articole, iar cea din
Orléans nu mai puţin de 492.
În afara dreptului cutumiar trebuie semnalate edictele, declaraţiile, scrisorile patente
etc., cunoscute împreună sub numele de ordonanţe, acte normative emanând de la puterea
regală, care îşi găseau aplicare pe teritoriul întregului regat. Cele mai importante astfel de
ordonanţe sunt: „Ordonanţa asupra comerţului” de la Versailles din 1673, care a reprezentat
nucleul codului de comerţ din 1807, sau „Ordonanţa asupra marinei” de la Fontainebleau din
1861, din care, de asemenea, părţi importante se regăsesc în codul comercial francez.
De asemenea, importante sunt şi ordonanţele lui D’Aguesseau, în deceniile al IV-lea şi
al V-lea al secolului al XVIII-lea, care, la rândul lor au fost preluate în mare parte de codul
civil de la 1804.
Perioada veche a dreptului francez a reprezentat o epocă de fărâmiţare cutumiară, de
contradicţii de la o cutumă la alta, atenuate însă de procesul lent, dar implacabil de fixare în
scris al cutumelor, care a condus la elaborarea unor „monumente legislative”, ce aveau sa stea
10
Victor Dan Zlătescu, „Geografie juridică contemporană”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981,
pag. 42-45

7
peste secole la baza marilor codificări din domeniul dreptului privat care s-au realizat sub
domnia lui Napoleon.

Revoluţia franceză a furnizat substanţa profundelor transformări legislative petrecute

în aşa-numita perioadă de „drept intermediar”. Sensul numeroaselor legi adoptate după 17
iunie 1789, dată la care „Statele Generale” s-au transformat în „Adunare Constituantă”, a
constat în sfărâmarea mecanismului statului feudal şi în crearea unui mecanism propriu celui
burghez.
Actul cel mai însemnat, sub raportul dreptului privat, votat de Adunarea Constituantă a
fost abolirea regimului feudal şi instaurarea relaţiilor de proprietate de tip democratic care au
format obiectul unor decrete adoptate în anii 1789-1790.
Sub raportul dreptului public, aceste modificări au dus la elaborarea unei constituţii în
1791, care stabilea o monarhie limitată şi o Adunare Legislativă.
Istoricul elaborării şi adoptării codului civil, care avea să poarte în cele din urmă
numele lui Napoleon, este deosebit de elocvent pentru a înţelege modul de formare al marelui
sistem romano-germanic. Elaborarea proiectului noului cod civil a început în timpul
Consulatului, fiind încredinţată unei comisii. Comisia îşi desfăşoară lucrările sub conducerea
lui Jacques de Cambocérès, consul, şi era supravegheată de Napoleon. Elaborarea proiectului
nu a durat decât patru luni. Apoi a fost supus dezbaterii în Consiliul de Stat, care a consacrat
acestei probleme un număr de 102 de şedinţe. Proiectul a fost trimis pentru observaţii
tribunalelor şi, apoi, supus discuţiilor în Consiliul de Stat. Deşi corpurile legiutoare au respins
în primă instanţă primul capitol al proiectului, codul a fost adoptat până la urmă între anii
1803 şi 1804 sub forma unui număr de 36 legi, care au fost reunite într-un singur cod la 21
martie 1804.
Majoritatea juriştilor văd în acest cod civil un exemplu fără precedent de logică
juridică, de tehnică legislativă superioară, de stil concis şi cu deosebite virtuţi literare.
Napoleon, însuşi, afirma pe insula Sf. Elena: „Gloria mea nu este aceea de a fi câştigat 40 de
bătălii. Ceea ce nimeni nu va stinge, ceea ce va trăi etern, este Codul meu civil, sunt procesele
verbale ale Consiliului de Stat”11.
Înlăturând vestigiile orânduirii feudale din regimul proprietăţii mobiliare şi imobiliare,
din raporturile succesorale, din relaţiile de familie, noul cod promova constant principiile de
libertate, egalitate şi fraternitate proclamate de revoluţia burgheză. Un factor care a contribuit
la evoluţia dreptului civil, ulterior codului, a fost jurisprudenţa. Începând cu a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, jurisprudenţa a contribuit substanţial la conturarea unor materii, ca
răspunderea pentru faptul lucrului, paternitatea din afara căsătoriei, regimul datei mobiliare,
cauza impulsivă şi determinantă12 etc.
În afara codului civil, alte două codificări de mari proporţii marchează evoluţia
dreptului privat francez: primul este codul comercial, iar cel de-al doilea e codul de procedură
civilă.
Putem spune că nici fenomenul receptării dreptului roman, ce s-a impus la timpul său
în întreaga lume supusă de romani, nu a reuşit să întreacă în amploare preluarea dreptului
francez. Procesul de receptare a legislaţiei civile şi comerciale napoleoniene a avut loc pe
teritorii de o întindere fără precedent, cu un număr enorm de locuitori. Dacă dreptul roman s-a
răspândit, îndeosebi datorită ocupaţiei romane, căile de receptare a dreptului francez sunt mult
mai variate. În afara acestui mod de a se impune în teritoriile ocupate, legislaţia franceză a
fost receptată în unele ţări numai datorită calităţilor sale incontestabile, datorită marelui
ascendent pe care îl căpătase în aceste ţări cultura franceză, precum şi tradiţiei dreptului

11
Victor Dan Zlătescu, „Geografie juridică contemporană”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981,
pag. 47
12
Julien Bonnecase, „L’ école de l’exégese en droit civil”, Paris, 1924, pag. 15 şi urm.

8
roman. Astfel s-a întâmplat în 1864-1865 în România, în 1867 în Portugalia, în 1889 în
Spania şi în 1875 şi 1883 în Egipt.
Către sfârşitul secolului al XIX-lea începe un nou val de receptare, codul civil francez
extinzându-se pe întinse teritorii extraeuropene. Cu excepţia României şi a Egiptului toate
celelalte ţări amintite erau posesoarele unor vaste imperii coloniale sau păstrau o anumită
influenţă culturală în state ce fuseseră supuse influenţei lor şi îşi dobândiseră independenţa.
Astfel, codul civil italian a fost receptat în Samos, Malta, Venezuela şi chiar, sub
forma unor legi, în Bulgaria. Codul spaniol a fost receptat în Cuba, Puerto Rico, Filipine,
Panama şi Honduras şi cu anumite modificări în Haiti, Bolivia şi Republica Dominicană. El a
influenţat, de asemenea, puternic codurile chilian, columbian, peruan, argentinean - care la
rândul său a fost receptat în Paraguay -, mexican şi parţial pe cel brazilian.
Receptarea dreptului francez a îmbrăcat în ţara noastră una din formele sale cele mai
interesante. Nici dominaţia politică, nici ocupaţia militară nu a impus în Principatele Unite
codurile franceze. Adoptarea lor s-a datorat şi puternicei influenţe avute de cultura franceză în
clădirea fundamentelor statului român modern.
Modelul cultural francez, atât de rodnic în organizarea instituţiilor de stat, a şcolii, în
realizarea unei literaturi naţionale, s-a dovedit fructuos şi în domeniul dreptului.

IV. Formarea şi răspândirea sistemului juridic german:

Cercetarea istoriei dreptului german pune în evidenţă unitatea fundamentală dintre

acesta şi dreptul francez, unitate ce îndreptăţeşte încadrarea lor într-unul şi acelaşi mare sistem
de drept.
Se observă la ambele sisteme juridice un fond comun de norme datorat atât receptării
paralele a dreptului roman, cât şi a numeroase elemente identice ce se puteau întâlni în
cutumele franceze şi germane, care au trecut, parcurgând anumite etape, în codificătile
moderne.
De asemenea, structura identică a sistemului izvoarelor dreptului, în care legea scrisă
reprezintă izvorul principal, este un alt element care atestă originea comună a sistemelor
francez şi german.
La început a fost cutuma. Această aserţiune poate defini cel mai bine perioada
originilor sistemului german, situată în cel de-al doilea şi al treilea secol al mileniului al
doilea, în care nu despre preponderenţa ei este de vorbit, ci despre exclusivitatea ei ca sursă de
drept. Cu începere din secolul al XIII-lea îşi fac apariţia acele consolidări ale cutumei ce
poartă denumirea de „oglinzi”. „Saxenspiegel” (oglinda saxonă), cea mai cunoscută dintre
acestea, datorită lui Eike von Repgowe sau „Schwabenspiegel” (oglinda şvabă) reflectă
întregul drept al statelor germane în acel secol.
Peste acest drept cutumiar s-a suprapus, începând din secolul al XV-lea, dreptul
roman. Receptarea a fost mult uşurată de faptul că Sfântul Imperiu German de origine romană
se socotise continuatorul Imperiului Roman.
Institutele lui Iustinian, de exemplu, erau aplicate în mod direct cu titlul de
„kaiserrecht” (drept imperial). Este citat, ca o curiozitate, faptul că unele legi ale împăraţilor
Frederic I şi Frederic al II-lea au fost inserate în modul cel mai firesc în Codul lui Iustinian 13.
Un moment de seamă în procesul de formare al sistemului german este reprezentat de
codificarea realizată în Prusia în anul 1794. Iniţiativa elaborării unui cod general, care să
cuprindă nu numai materia dreptului privat, dar şi pe cea a dreptului constituţional, a dreptului
administrativ, chiar şi a dreptului penal a aparţinut lui Frederic cel Mare, care însă nu a trăit
pentru a-şi vedea înfăptuit visul.
„Allgemeines Landrecht” (A.L.R.) cuprinzând 17.000 de paragrafe este opera unui mare jurist
al timpului Carl Gottlieb Svarez.
13
Michel Fromont şi Alfred Rieg, „Introduction en droit allemand”, Edition Cujas, Paris, 1977

9
 Marea perioadă de înflorire a dreptului german a rămas însă secolul al XIX-lea. Cele
mai însemnate lucrări legislative ale acestui secol au fost codul civil
(Bürgerlisches Gesetzbuch – B.G.B.) promulat în 1869 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900
şi codul civil general austriac (Allgemeines bürgerlisches Gesetzbuch – A.B.G.B.) din 1911.
Întreaga dezvoltare a dreptului privat în ţările de limbă germană a avut loc în jurul acestor
două coduri.
Răspândirea principiilor sistemului romano-germanic s-a făcut şi prin intermediul
codului civil german (B.G.B.). Acest cod nu este o simplă imitaţie a codului civil francez, ci
este dimpotrivă, o remarcabilă creaţie a juriştilor germani, care reflectă luptele de opinii şi
valoroasele cristalizări teoretice cunoscute de literatura juridică din statele germane din a doua
jumătatea secolului al XIX-lea.
După codul german, o altă codificare importantă este cea elveţiană. În 1911,
Confederaţia Elvetică a adoptat codul obligaţiilor, iar în 1912 codul civil, opere legislative
remarcabile, care au profitat din plin de experienţa codificărilor din Franţa şi Germania.
Codurile elveţiene au fost receptate în 1926 în Turcia şi au exercitat o influenţă remarcabilă
asupra proiectelor codurilor mexican din 1928 şi grec din 1940 şi 1945.
În felul acesta s-a format marele sistem de drept romano-germanic, cel mai răspândit
dintre sistemele juridice ale lumii de astăzi.

V. Concluzii:

Marea familie de drept romano-germanic se caracterizează, în primul rând, prin

preponderenţa legii scrise. Specific acestui sistem este existenţa codurilor civile şi comerciale,
adevărate monumente legislative grupând reglementări din domenii întregi de relaţii sociale,
supuse unei sistematizări riguroase. Codul civil francez din 1804, codul civil german (B.G.B.)
din 1900, cele mai cunoscute dintre acestea se mai aplică si astăzi.
Îndeosebi codul francez, strâns legat de numele lui Napoleon, a avut un destin de
excepţie fiind receptat, nu numai în statele care, în timpul imperiului napoleonian sau în cel al
expansiunii coloniale, au fost supuse dominaţiei franceze, ci şi în alte state în care influenţa
franceză a avut doar aspecte culturale, cum a fost ţara noastră.
O altă particularitate a sistemului romano-germanic este împărţită în ramuri de drept.
Prima şi cea mai importantă diviziune, moştenită din dreptul roman, este cea în drept public şi
drept privat. În raport de aceasta, despărţirea în ramuri apare ca efectul unor criterii secundare.
Dreptul public se împarte, astfel, în drept constituţional, administrativ, financiar etc., iar
dreptul privat în drept civil, comercial, dreptul familiei etc., fără ca deosebirile dintre aceste
ramuri sa aibă caracterul esenţial al celui dintre dreptul public şi dreptul privat.

VI. Bibliografie:

10
1. Victor Dan Zlătescu, „Geografie juridică contemporană”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981
2. Mario G. Losano, „Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi
extraeuropean”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
3. Ion Craiovan, „Tratat elementar de teoria generală a dreptului”, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002
4. Ion Craiovan, „Doctrina juridică”, Ed. CH Beck, Bucureşti, 1999
5. Nicolae Popa, „Teoria generală a dreptului”, Ediţia a II-a, Ed. CH Beck, Bucureşti,
2005

11