Sunteți pe pagina 1din 13

Despre mine şi viaţa mea…

Totul a pornit de când m-am născut. Tata nici măcar nu a venit la naştere, el îşi
dorea un băiat… Un băiat ca un stâlp al familiei, un sprijin şi un ajutor de nădejde,
dar… am ieşit eu: o fată care s-a dovedit uneori a fii nedorită.
În momentul în care m-a văzut, a spus că semăn cu el, deci eu voi fii “băiatul”
lui. Cu toate astea, nu se juca niciodată cu mine, nu mă ducea în parc, nu venea la
serbări, nu mă culca şi nu mă ajuta la lecţii. Era tată, dar mereu a fost absesnt în viaţa
mea.
Mama s-a chinuit şi m-a crescut cum a putut mai bine şi încerca să mă ferească
de el, de bătăile lui… de tot: la 5 ani ai mei, nu a putut să-i facă faţă. Aşa că… de la un
plânset dimineaţa, m-am trezit cu 2 dinţi rupţi datorită pumnilor primiţi de la el. Astfel
că.. mereu l-am ştiut de frică, mă speriam de el.. fugeam, nu stăteam niciodată singură
cu el de teamă.
Cum eu începeam să cresc, începeam să şi înţeleg ce se întâmplă în familie, de ce
mama e mereu vânătă, de ce plânge mereu, de ce tata nu se joacă cu mine, de ce nu îmi
iau şi mie dulciuri aşa cum alţi părinţi luau copiiilor lor. Nu înţelegeam nici de ce mama
mă lua mereu în braţe dimineaţa când tata începea să ţipe şi mă scotea afară şi stăteam
până seara, fără a mă aduce în casã măcar la baie sau să-mi dea să mănânc.
Apoi am şi văzut de ce. Lovituri cu pumnii în cap, în spinare…lovirile cu capul
de pereţi… trasul de păr prin casă târâş.. am înţeles şi văzut toate astea. Am înţeles mai

1
târziu de ce mama mă închidea în baie uneori să nu văd astea, dar ţipetele le auzeam
întotdeauna.
Pe urmă… am mai crescut până la 8 ani, când deja mă puneam între ei ca un
“scut” să nu o mai bată, dar mă împingea.. scuipa.. sau eu mai ştiu ce. Cu toate astea, eu
nu primeam bătaie, dar primeam pedepse. Îmi scotea din priză televizorul (pe atunci
doar televizorul pentru că încă nu aveam calculatorul luat) şi mă dădea afară în balcon,
chiar dacă era varã sau iarnã şi dormeam pe ciment în pijamale, cu mama uneori..
alteori când îl supărăm eu.. stăteam singură până dimineaţa, iar el dormea la căldură şi
în pat.
Şi… ca să vezi ce copilărie am putut să am.. de la 5 ani mă lua să sap pe câmp,
pe atunci avea zeci de pogoane de porumb şi zeci de grâu… şi săpăm cot la cot cu cei
mari. Mai tăiam un fir de porumb, mă mai înjura… Şi până la 20 de ani, am tot săpat în
vacanţele de vară, când ar fi trebuit să mă joc ca toţi ceilalţi.
Eh, că venii vorba de jucat… când ieşeam afară, plângeam mereu dacă îmi
închidea uşa la balcon pentru că ştiam că nu o pot deschide, iar dacă o auzeam pe mama
ţipând, nu-i puteam lua apărarea, minte de copil… cum să mă pun eu cât o ghindă în
faţa unui om cât un munte? Nici acum nu aş putea face faţă.
Şi.. am făcut şi 14 ani, am ajuns în pragul examenului de admitere în liceu. Când
orice copil stătea şi învaţă ori primea meditaţii, eu asistam la bătăi şi învăţăm între
“pauzele” lor. Că de`… “numai copiii proşti au nevoie de meditaţii” şi.. “nu dau banii
eu pe meditaţii că eşti tu proastă!”
Aşa că a venit un moment în care tata a veni băut de la muncă noaptea târziu şi
atunci s-a schimbat totul.
“Intrã în dormitor, eu dormeam cu mama şi urlă la ea să-i pună să mănânce.
Mama, a zis că să se ducă să-şi pună el că-s oalele pe aragaz pline cu mâncare şi abia
gãtite.
De aici şi până la o internare în spital, nu a fost mult…”No`, da` cum îţi permiţi
tu să mă trimiţi să-mi pun de mâncare eu? Tu ştii cine sunt eu? Bărbat!”- a luat-o de
păr târâş din pat, a dat-o cu capul de uşă şi a spart toate geamurile (uşa care e şi acum la

2
dormitor), apoi a început să-i dea cu pumnii şi picioarele şi.. a dat-o în balcon afară. În
tot timpul ăsta plângeam şi ţipam foarte tare să o lase în pace.. iar când s-au potolit m-
am dus după ea în balcon. Mama deja se simţea din ce în ce mai rău. Tremura.. se uita
ciudat pe pereţi… şi mă împingea zicând să o las şi mă tot întreba, cine sunt? Spunându-
i că sunt fi-sa, a zis că nu e adevărat, că ea are un singur copil şi e mare, Diana (Eh, iar
pe la 7 ani, la o bârfă cu soacra lui Robu, cât eram pe lângă fusta ei, mama-i zice: “Eh,
dar primul copil e făcut din dragoste, al doilea din silă!” şi.. aşa s-a adeverit “am un
singur copil, Diana”).
Abia dimineaţa tata vãzând că situaţia e gravă, a dus-o la spital şi s-a internat.
De atunci.. e dependentă de medicamente de cap.”
Când toţi copiii veneau cu părinţii la examen.. eu am venit cu mamaie care
venise special să stea cu mine atunci. Dar… eu stăteam prin vecini care aveau grijă de
mine şi mă simţeam atât de ruşinată, de înjositã, neîndreptăţitaã, îmi era teamă să cer şi
un pahar cu apă sau să aţipesc, că poate vor veni ai mei acasă şi mă ia de prin
vecini…Timpul a trecut… am luat examenele, am intrat la liceu.. iar 2 luni am stat prin
vecini ca un orfan de ambii pãrinţi.
Ai mei s-au întors acasă, mama era mai bine, dar parcă sedată de medicamente,
deci nu puteam vorbi prea mult cu ea, iar până şi-a revenit am făcut foamea cu tata…
Bătăile au continuat după ce şi-a revenit. Dacă i-a intrat în sânge asta… va
continua la nesfârşit. Aca că …la 16 ani mi-am tăiat venele în baia liceului. Aha, da! Ai
citit bine. 
După ce mi-am revenit, am fost pansatã şi draci… au fost chemaţi ulterior ai mei
la şcoală, unde am intrat cu ei într-o sală a psihologului, cu directorii şi diriga care le
spuneau alor mei că-s probleme cu mine şi că n-au grijă de mine, să vină la consilieri cu
mine la liceu. Atunci, tata s-a ridicat brusc zicând că văd eu acasă (de faţă cu toţi cei din
sală), că l-am făcut de ruşine şi că el nu vine nicăieri. Normal că mama nu a scos un
cuvânt şi a intrat în pământ de ruşine. Cu toate astea… parcă-i pãsa de ce am făcut. Eu
am rămas la cursuri în ziua aia.. Toţi se uitau lung la mine, toţi mă judecau, ştiam asta, o
vedeam în ochii lor, a tuturor!dar nu ştia nimeni povestea mea.

3
Acasă, mama îl advertizase să nu cumva să îmi zică ceva, să mă lase în pace. Nu
a vorbit cu mine vreo 2 luni după…de parcă ce făcusem eu era cea mai mare ruşine
posibilă, nicidecum că ei m-au dus până acolo. Încă am cicatricile… şi mereu îmi
amintesc de trecut, oricum nu aş fi putut să uit niciodată câte bătăi am văzut.
Nu am cum să uit cum veneam de la şcoală fugind ca nu cumva tata să ajungă
înaintea mea, iar mama să fie fără apărare. Aşa că ajungeam acasă, mă schimbăm, mă
puneam pe jos în faţa uşii la balcon şi aşteptam să vină, să văd eu prima dacă e în toane
bune sau nu, dacă şi azi continua cu bătăi, ori nu.
Uneori mă urcam în pat şi mă ghemuiam într-un colţ de frică, iar când auzeam
motorul la maşină, deja mă panicam şi începeam să tremur. Uneori mă îmbrăcam mai
bine, luăm două perechi de pijamale să nu cumva să îmi mai fie frig când mă dădea în
balcon noaptea.
De asta eu mi-am propus să nu am viaţa mamei, să nu am un bărbat cu care să
trăiesc de teamă, să nu cumva să mă facă cineva proastă sau curvă, să nu mă mai dea
nimeni afară din casă. 
Eh, şi în şcoala gimnazialã a fost un iad, dar şi în liceu. Oriunde eram văzută ca o
tocilară, dar era mai bine în gimnaziu. Nu mă judecau colegii de problemele de familie,
ei nu aveau aşa familii, aşa că nu ştiau ce e aia bătaie, erau mici, imaturi.. eu parca
aveam 20 de ani in loc de 14. Singurul lucru umilitor trăit în gimnaziu, a fost că ne-a dat
diriga de pregătit un portofoliu cu ceva activităţi, iar eu aveam cel mai gros dosar şi cel
mai lăudat, am luat cea mai bună notã, doar ca la pauză… 3 colegi în lipsa mea (eram la
baie), mi-au luat dosarele de pe bancă, mi le-au rupt şi călcat în picioare de faţă cu
mine. Am plâns… am plâns mult atunci… 
În liceu… cu 3 colege cu care eram prietenă foarte bună, s-a gândit una din ele că
m-aş fi dat la iubitul ei (un mecanic frijit, mic, urât şi veşnic murdar- cum să mă dau la
aşa ceva? Şi când vreodată m-am dat eu la vreun bărbat?!) aşa că cele 3 s-au
“aliat”împotriva mea şi au început să-mi facă viaţa un iad. Mă făceau curvă, zdreanţă,
panaramă (am fost virgină până la aproape 20 de ani –eh, 19 ani şi 3 sferturi), nu ieşeam
la întâlniri sau ceva. Motivul era că aveam un băiat care îmi era cel mai bun prieten, din

4
Dragodaneşti (de la bunica de acolo) care era coleg de clasã. El avea iubită, deci..ca să
vezi. Pe lângă asta.. îmi tot ziceau că tata o bate pe mama.. şi au zis la tot liceul. Toţi se
uitau ciudat la mine, toţi mă judecau…o vedeam şi în ochii lor…Eram puternică acolo
în clasă, nu plângeam, nu răspundeam la provocări… pur şi simplu îmi vedeam de
şcoala mea, însă acasă…mă închideam iar în baie şi plângeam ore, să mă descarc de tot
ce am înghiţit în ziua aia, de toate jignirele, înjurăturile…Mă aştepta după ore cu nişte
tipi să mă bată… vorbise chiar să mă ducă şi la produs. Nu i-a ieşit nimic…
Toţi mă judecau, dar nimeni nu întreba ce trăiesc acasă, ce simt… dacă mai pot
să văd ce vedeam, dacă mai puteam suporta…Pur şi simplu eram condamnatã fãrã drept
de apel.
Am terminat şi liceul, la 18 ani m-am certat cu tata (bătăile şi dormitul în balcon
sau în garaj continuau, normal), în care mă făcea proastă şi cã să plec dracului de la el
din casã pentru că sunt o pacoste. Ne-am certat pentru cã-i luam apãrarea mamei. Aşa
că.. noaptea, târziu… mi-am făcut bagajele şi am plecat. Mi-am luat papagalii (pe atunci
aveam doar 3 peruşi), cărţile, toate hainele şi… am plecat de nebună. În tot timpul ăsta,
cât el m-a văzut că eu îmi fac bagajele.. nu mi-a zis absolut nimic, ba chiar a ieşit din
baie, şi mi-a dat cu şutul în cuşca papagalilor (am început să plâng când a dat în ei, cã-i
iubesc enorm şi acum) şi în bagaje.
Papagalii pentru mine înseamnă totul. Ei mi-au fost părinţii care nu m-au ascultat
niciodată. Cei care nu m-au jignit, mi-au ciripit în semn de mulţumire când le-am făcut
curat şi le-am dat de mâncare. Cei care nu au plecat atunci când toţi ceilalţi au făcut-o,
cei care au rãmas întotdeauna.
Am luat un taxi şi am plecat la autogarã. Nu ştiam unde să merg… nu ştiam pe
cine am, nu ştiam cine m-ar ajuta. La Sturzeni îmi interzisese să mă mai duc de vreo 5
ani datorită unei certe de-a tatei cu cei bătrâni…
Aşa că.. uite că am ajuns la bunici. M-au primit, normal. Nu aveau încotro… dar
acolo am intrat într-un alt iad. Nimic nu mai era cum era atunci când eu eram un copil şi
mă duceam în vacanţe. Nu era nimic schimbat în curte, dar ei erau schimbaţi. Ura pe
care o aveau pe tata, s-a răsturnat toată asupra mea, de parcă eu aveam vreo vină.

5
Şi.. am muncit. Am muncit mult: fân, sapã, legume, flori, animale, curat, chiar şi
mâncare (o mai ardeam, nu avea gust…dar făceam)… Făceam absolut tot. Tataie pleca
la chirii cu căruţa, mamaie stătea pe la poartă, iar eu mulgeam până şi vaca cât stătea la
bârfă. Am muncit, am muncit mult pentru că nu aveam atâţia bani încât să stau undeva
cu chirie. Nu lucram.
Aveam doar alocaţia (40 lei) şi ciubucuri din avon (cel mult 100 lei) pe atunci.
Suficient cât să-mi iau ceva de ronţăit, dar nu suficient încât să trăiesc. Ţi-am zis că tata
nu îmi mai dădea bani de la 14 ani? Îmi zicea să mă descurc. Eh, îmi mai dădea mama
câţiva lei la câteva zile. Nu mâncăm niciodată ceva la şcoală că nu aveam bani să-mi
iau.
Mama m-a urmat la câteva zile şi a venit după mine la ţară, părăsindu-l pe tata,
dar cum? După ce am plecat, tata a luat-o la bătaie pe mama, a spart geamurile la
balcon, iar ea a chemat poliţia. Mama a depus plângere, dar în final şi-a retras-o… el nu
a uitat nici acum asta şi încă îi strigă la o ceartă.
Mama lucra ca bucătar la restaurantul de la autogarã, pe un salariu de 800 lei
(deci, mai puţin că maicatã). Cât ea era la muncă, mamaie mă trimetea la muncă şi-mi
spunea “Du-te la muncă, eşti mare, cât crezi că te ţin eu?” Şi uite aşa, iar plângeam..
Intrasem într-o depresie atunci, slăbisem 15 kg în 2 luni. Şi..plus de asta, munca pe care
eu o depuneam acolo, cred că era echivalentul unei chirii şi a unei porţii de mâncare pe
zi. Slăbisem atât de mult, îmi era ruşine să şi mănânc, ştiind că nu le dau bani, dar
mama o făcea şi trăgeau pe ea mult…
În timpul ăsta, eu vorbeam cu Casandra. Datorită problemelor de acasă, eu nu-l
mai suportam. Mi se părea enervant tot ce făcea. Depresia…
Pe toată perioada fugirii mele de acasă şi cât am stat la ţară, era şi Karina.
Soraãmea plecase în Germania, punea poze pe facebook cum se distra.. iar eu îi
schimbăm copilul şi îi făceam mâncare. Aia bătrâna s-a îmbolnăvit. S-a internat, timp în
care am rămas cu tataie la ţară şi Karina.
Să reţinem că tataie a fost cel mai bun om după planeta asta, cel pe care l-am
iubit cel mai mult în viaţa asta, căruia îi luam apărarea în orice, iar când eram mică..

6
acolo unde era el, eram şi eu şi munceam cot la cot cu el, numai să stau lângă el. Aşa
cum stau pe lângã tine… Semeni aşa mult cu el…Doar că timpul trecuse, el îmbătrânise
şi se schimbase.
Nu ştiu dacă el m-a iubit cât l-am iubit eu, dar este clar că îl iubea mai mult pe
Florin (vãrãmiu) pentru că el era singurul nepot, în rest…eram numai fete. Un neam de
fete.
Aşa că, în perioada asta, mi-am chemat nişte prieteni din Dragodãneşti să-mi
cosească şi mie în livadă, aşa că am muncit la fân o săptămână pentru că mai şi ploua.
Să-l bag în pod, necesitam o căruţă, sau cel puţin numai 1 cal pentru că tataie îşi
vânduse caii că nu-i mai putea întreţine, dar căruţa era plină cu materiale de construcţii
ale lui varamiu în gang, gang în care eu trebuia să intru cu fânul pentru a-l băga în pod.
L-am sunat pe Florin şi mi-a zis că vine şi îşi ia alea.
A mai trecut o săptămână şi nu a venit. Aşa că am început şi am cărat la saci de
ciment până în grădină. Mulţi i-am spart. Asta e! Atunci, tataie a zis că de ce îmi permit
să îi distrug materialele lui nepotã-su, fapt pentru care i-am spus că am nevoie de spaţiu
pentru căruţã şi-l rugasem să îşi ia deja materialele.
Şi …surpriză: mi-a zis să plec din curtea lui. Altul care mi-a zis să plec… Deja
toţi mă dădeau afară de pe unde eram şi mă simţeam a nimănui şi că duc o cruce în
spate pe care nu o merit sau cel puţin la vârsta aia nu o meritam. Cu toate că am muncit
pe oriunde am fost, tot nu era suficient. Proastă nu am fost, puturoasã nu (cum mai zice
tata, dar el e veşnic nemulţumit de mine). Nu am fost la înmormântarea lui, în ciuda
iubirii care i-am purtat-o datorită lui Florin şi că m-a dat afară din curte. Plus, nu voiam
să mi-l amintesc aşa.
Am menţionat când am plecat de acasă cã în urma cerţii cu tata m-a împins şi m-
am lovit cu coloana de braţul canapelei din sufragerie şi am stat vânatã o săptămână?
Eh.. s-a dovedit a fi o fisură. O primă fisură la coloană, că ce a urmat… mi-a oferit
dureri până şi în ziua de astăzi.
M-am întors acasă, că doar nu aveam ce să mai caut nici acolo, însă în tot timpul
ăsta, tata mă sună să mă întorc. Nu mi-a zis niciodată că îi pare rău, nici măcar până

7
astăzi, dar mă chema acasă mereu. Mama se întorsese de mult, înaintea mea cu o lună,
dar eu nu am vrut, voiam să plec cât mai departe de ei. Plus de asta… cum m-a putut
lăsa acolo singură? Cu un copil, care nu era al meu, cu nişte bunici care mă condamnau
pentru judecata tatei…
Probabil că îl iubeşte prea mult pe tata, altfel nu-mi explic de ce eu am fost
mereu pe ultimul loc, iar în faţa mea sunt mereu tata şi Diana (“copilul făcut din
dragoste”). Mereu făcea diferenţe între mine şi Diana: îi dădea bani să iasă în oraş, îi
dădea bani de haine, vorbea cu ea mai mult, o asculta, o lauda… iar eu… eram ciuca
bătăilor, aia care a suferit cel mai mult, dar a muncit şi respectat cel mai mult.
Nu am cum să uit când m-a bătut o dată mama (din nenumăratele rânduri, pentru
că ea mă bătea mereu, probabil îşi vărsa nervii pe tata) pentru că ne preda profa de
geografie la clasă, iar eu rupeam paginile din caiet să nu învăţ şi îi spuneam că nu am
nimic de citit. M-a bătut cu făcăleţul, încât aveam urmele lăsate pe spinare, m-a
dezbrăcat şi m-a dat afară, în faţa blocului până a venit tata, la vreo oră. Aveam vreo 7
ani, cred…
După 1 an, m-am despărţit de Casandra pentru că l-am prins cu una pe stradă,
tata ştiind că mă înşală că-l mai văzuse şi el câteva luni la rând cu una, a preferat să nu
îmi zică, să nu se bage.
Şi cum viaţa mea se putea să fie şi mai grea de atât… nu este tot! După ce m-am
întors acasă, m-am întors cu un copil pe care nu aveam cui să îl las: mama era în spital
cu bunicii (căci şi tataie se îmbolnăvise după), tata nu era o şansă…Totul a picat pe
mine. Aşa că toţi banii pe care îi câştigăm îi luăm ei dulciurele şi haine. Îi făceam
mâncare, o mai ardeam… asta e, îi făceam baie, o plimbam!
La un moment dat, nu am mai suportat-o. O uram atât de mult pe sorãmea, încât
am condamnat-o şi eu pe cea mică, aşa cum făcuse bunicii cu mine. Aşa că am început
să o pun la respect pe cea mică. Cu toate astea, nu ştiu de ce…dar încă trage la mine. Eu
m-aş fi urât în locul ei.

8
Anii au trecut, eu am scăpat după un an de zile de copil pentru am făcut scandal
că nu mai pot: toţi îşi vedeau de treburi, dar eu stăteam cu un copil. Un copil avea grijă
de un altul, care nici măcar nu era al lui.
Mi-au luat copilul, dar am fost judecată de toţi ceilalţi “Mureai să stai cu un
copil, de a dracu` ce eşti!” Oh, da.. Copilul ăla mă trezea zilnic la 5:00 dimineaţa să-i
faci ficăţei, iar eu uram până şi mirosul lor. Copilul ăla care vorbea încontinuu, făcea
mizerie, dezordine, care cerea mereu mâncare, dulciuri şi joacă. Da, eram un copil al
dracu pentru că după un an, nu am mai putut suporta să am grijă de un copil cât mama
lui se distra prin străinătate, cã bani în ţară nu trimetea.
Mamă care a distrus o familie cu copil, pentru a-şi face ea o “familie”, dar s-a
dovedit a fii o pedeapsă pentru ea.
Unul dintre motivele pe care o urăsc pe Diana şi… că ea este copilul preferat, că
ea s-a distrat, iar eu nu am avut şansa asta nici la vârsta asta… pentru jignirile şi
înjurăturile adresate mamei. Ea nu a comentat niciodată la mine, nu-i prea mergea. Când
eram mică, o mai băteam… dar şi când mă prindea la înghesuialã… îmi jumulea părul.
Eh, ştii tu… bătăile între femei!
Timpul trecea, bătăile continuau… Era aceeaşi atmosferă în casă, doar că eu
crescusem şi mă afecta din ce în ce mai mult, dar parcă nu mai stăteam aşa cu teamă.
Am intrat la facultate şi m-am angajat la teatru la propunerea unor profesori,
acolo am încercat să fac totul bine, ca profesorii să fie mândrii, ca cei din teatru să fie
mulţumiţi. Am căutat să fiu apreciată mereu, căci acasă nu am primit nicio apreciere,
nicio mulţumire niciodată. Am căutat să obţin în altă parte ce nu am putut obţine acasă,
ce nu mi s-a oferit acasă niciodată, defapt.
Pe urmă… m-am schimbat! Am devenit mai dură, mai insensibilă la exterior,
mai altfel. Plângeam enorm de mult în baie şi mă blestemam singură pentru că am o
astfel de familie, pentru că îmi doream şi eu să fiu fericită. Aşa că am zis să încep cu
mine. Să mă schimb eu, să fiu mai bună.
În încercarea de a fi bună, am dat de un jeg de om, căci altfel nu îi poţi spune. Ca
în orice relaţie, a fost super la început, primele 2 luni. Pe urmă, totul a luat o întorsătură

9
la 180˚, de ce? Pentru că dacă mă duceam la muncă la teatru, erau bărbaţi şi considera
că mă am bine cu careva. Că dacă mă duc la şcoală, mă am bine cu careva. Că dacă stau
noaptea acasă să dorm, sunt sigur cu cineva. Şi lista poate continua, dar eu eram la fel
cum sunt şi astăzi. Nu mă distram nici atunci, pentru că munceam şi strângeam bani- aşa
cum văzusem în familie: nu ne “lăfăim” în mâncare, nu ne distram- strângem!
Până într-o seară, în care venit beat, a început să mă facă curvă şi zdreanţă şi tot
felul (dar nu i-am dat niciodatã vreun motiv). Am tăcut primele 15 minute cel mult,timp
în care avea atâtea jigniri în vocabular de mă întrebam la unele ce înseamnă… apoi i-am
cerut să iasă din casã cât mai repede. Şi… a refuzat. Aşa că am insistat, moment în care
am început să-mi văd moartea, fără exagerare şi fără glumă. După ce am urlat de m-au
auzit vecinii şi au ieşit pe scară, a plecat. Dar eu deja eram plină de sânge şi vânătăi în
zona capului, dupã ce apucase sã mã arunce pe acelaşi braţ din lemn de la canapea.. a
doua fisurã! Şi… m-am gândit la mama.
Cum trebuia să fi îndurat ea aşa ceva mereu pentru mine? Cum a putut ea să-şi
ascundă durerile? Să ascundă problemele din familie? Să îndure? Şi.. am crezut că sunt
ea, că am destinul ei, că aşa îmi este scris, aşa că m-am împăcat cu el la vreo 2
săptămâni după ce nu mai aveam nicio urmă din cauza conflictului. Doar teamã de el.
La orice ridicare de ton, tresăream. Orice sunet al unui motor, credeam că e el şi mă
panicam de ce o să-mi mai zică.. ce o să-mi mai facă…
Ah, aşa făceam în copilărie când îl aşteptăm pe tata cu teamă în suflet. La fel…
istoria se repetă!

Până când, a preferat să mă înşele pe faţă, aşa că am terminat-o cu el şi.. te-am


cunoscut pe tine. Speram ca tu să fii ce nu a fost tata, ce nu a fost ultimul jeg din viaţa
mea, speram că tu să fii cel care mă va proteja când am nevoie şi care va avea grijă de
mine şi va sta lângă mine mereu.
Şi.. aşa cum eu nu eram obişnuită cu tot ce însemna susţinerea financiară a unui
bărbat, tu ai făcut-o. Mi-ai luat mereu ce mi-am dorit sau ce am poftit. Nu ai zis că nu
ai, ori că tu nu vrei. Şi… m-am simţit răsfăţată, apreciată, iubitã…Cu toate astea, când

10
ţi-am ascultat trecutul… deja mă cuprindea o teamă şi a existat mereu acolo undeva în
sufletul meu. Ştiam că tu cândva îţi vei scoate la iveală şi o altă latură. Ştiam că din
glumele zilnice, veselia şi cooperarea ta, o să se transforme în ceva ce avea ca “istoria
să se repete!”
Nu sunt o femeie slabă, dar tind să îmi găsesc o bază, pe cineva în care să am
încredere, să mă sprijine atunci când am nevoie şi să îmi zică o vorbă bună când sunt la
pământ şi mă simt rău. Cineva care să semene cu tata, protector, dar să nu semene totuşi
cu el…
De multe ori, tu ai fost acolo. Alteori, m-ai lăsat singură fără să-ţi dai seama.
Rareori ai plecat ştiind că sunt rău, ai preferat să pleci, ca şi acum. De multe ori tu m-ai
neglijat ca femeie, de câteva ori, eu te-am neglijat “culinar”. Am învăţat să gătesc
datorită ţie. Mulţumesc! Nici acum nu îmi ies gusturile, dar măcar am încercat şi am o
idee despre ce înseamnă arta culinară.
Puteam să renunţ de multe ori, dar nu am făcut-o şi m-am încăpăţânat cât am
putut. Pentru că am învăţat de la mama un lucru: sã nu renunţ şi să lupt până când cad la
pământ şi nu e nimeni acolo să mă mai ridice.
M-am încăpăţânat de multe ori, iar chiar dacă am căzut de mai multe ori decât m-
am ridicat, am preferat ca toţi ceilalţi să vadă în mine putere, să vadă în mine o bază.
Am plâns de multe ori, dar m-am ridicat şi am ieşit din casă ca şi cum nu aş fi avut şi
păţit nimic.
Eu am învăţat multe de la tine, chiar dacă nu recunosc. Dar tu?
Vrei să pleci de lângă mine? Fă-o, dar fă-o acum, repede! Nu prelungi momentul.
Dar nu va fi niciodată cale de întoarcere. Aşa că hotărăşte-te, gândeşte-te bine ce ai de
gând să faci, ce vei face.
Cum ţi-ar fi fără mine şi cum îţi este cu mine. Îţi e mai bine? Accept. Nu-ţi
este? Accept. Dar hotărăşte-te!

11
P.S. 1: Nu ţi-am scris asta pentru a te răzgândi, ci ţi-am scris ca să mă poţi
judeca acum şi tu, sã mã pot descãrca. De ce sunt dură, de ce sunt rea, de ce… M-ai
judecat? Acum condamnă-mă şi tu că toţi ceilalţi, pentru că tu spre deosebire de restul,
acum ştii povestea mea.

P.S. 2: Mai aveam o datorie la tine de 590 de lei (inclusiv sandalele de ieri) + 10
lei brânza. Mă tot întrebai de cei 600 de lei puşi deoparte şi de ce nu îi folosesc. Uite,
pentru ce! Pentru situaţii de genul ăsta. Nu am stat cu tine pentru bani niciodată. Şi nu
m-a interesat situaţia financiară a niciunui bărbat niciodată. Eu munesc, eu îmi strâng
banii. Nu vreau să crezi că ai pierdut ceva stând cu mine.

P.S. 3: Nu sunt genul care să iasă cu băieţi în oraş cât timp am o relaţie, nu am
ieşit nici fără să ştii tu, dar nici să ştii. Nu am ieşit deloc. Nici nu aveam bani de altfel.
Nu am înşelat şi nu voi înşela niciodată.

P.S. 4: Pentru că am observat de câteva săptămâni ceva la tine: când ne întreabă


cineva când facem cununia în varã, tu mereu spui “vedem” cu sensul că “stai aşa, că nu
prea mai vreau”. Eu-ţi las inelul aici. Oferă-l când tu simţi că vrei, cui simţi că îţi e
femeia potrivită ţie. Se pare că eu nu-l merit şi nici nu l-am meritat vreodată după
ultimele tale cuvinte.

P.S. 5: Nu vreau să trăiesc cu teama niciunui bărbat, că mă va lovi ori că mã v-a


da afară din casă. Nu vreau să mă jignească nimeni, pentru că nimeni nu-mi ştie
trecutul, iar ceea ce eu am trăit, am trăit de una singură, fără să am vreun sprijin din
partea cuiva.

P.S. 6: M-ai judecat? Cum ar fi fost ca taicătu să o bată pe maicãta zi de zi? Ca


toţi să te condamne pentru ura altora? Ca toţi să te judece fără să cunoască? Fără să
trăiască măcar o dată. Cum ar fi fost să fii fatã şi să fi avut copilăria mea? Cum ai fi fost

12
după? Ai fi continuat să fii bun? Ai fii fost violent? Cu tine ce s-ar fi întâmplat dacă
trăiai ce am trăit eu? Acum, CONDAMNǍ-MĂ!!!!

P.S. 7: Am plecat la masaj şi mă duc să mă plimb. Dă-mi ceva când ai terminat


de citit şi dacă m-ai condamnat, doar atât să ştiu.

13