46 Personalitati Care Au Fost in Gorj

Al.
Doru Șerban
PERSONALITĂŢI CARE AU FOST ÎN GORJ

Coperta & tehnoredactare:
Daniel Gureanu
Prepress & tipar:

S.C. TIPOGRAFIA PRODCOM Târgu-Jiu
Str. Lt. Col. Dumitru Petrescu, nr.20, tel. 0253.212.991
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ŞERBAN, AL. DORU

Personalităţi care au fost în Gorj / Al. Doru Şerban. -
Târgu-Jiu: Măiastra, 2009
ISBN 978-606-516-133-7
ISBN 978-606-516-133-7
AL. DORU ŞERBAN
PERSONALITĂŢI
CARE AU FOST
ÎN GORJ
Editura MĂIASTRA
Târgu-Jiu 2009
CUVÂNT LĂMURITOR
Mulţi sunt oamenii unui loc, care într-o perioadă

istorică se disting și se remarcă prin individualitate.
Având însușiri deosebite într-un anumit domeniu de
activitate ei se identifică în marea parte a situaţiilor cu
aspiraţiile unei majorităţi, contribuind la progresul social.
Conform Dicţionarului Limbii Române Moderne
asemenea oameni, care deţin funcţii importante ori se fac
cunoscuţi în viaţa politică, economică, știinţifică și cultu-
rală sunt personalităţi.
Judeţul Gorj a avut în decursul istoriei personalită-
ţile sale, care și-au făcut simţită existenţa prin fapte, în
trăirea trupească și sufletească a oamenilor.
E bine să cunoaștem aceste personalităţi fiindcă via-
ţa lor se regăsește în istoria locului, la făurirea căreia și ele
au contribuit.
Despre personalităţi ori despre oameni importanţi ai
Gorjului s-a scris în presa vremii și au apărut cărţi de sin-
teză dedicate lor, cele mai cunoscute titluri fiind următoa-
rele: „Calendarul Gorjului”, publicat în anul 1925 de Jean
Bărbulescu; „Almanahul Gorjeanul” (1991); „Almanahul
Gorjului – microenciclopedie” (1999); „Personalităţi gorje-
ne la cumpăna dintre milenii” (vol. I, II – 1999 – 2001);
5
„Personalităţi gorjene de-a lungul istoriei” (2000); „Oameni
și întâmplări din Gorj” (vol. I, II, III – 2005 – 2008);
„Nemuritorii: Generalii gorjeni, valori ale neamului româ-
nesc” (vol. I – V, 2002 – 2006), „Vremelnic trecători prin
Gorj” (2008) ș.a.
Chiar dacă s-au scris multe pagini despre personali-
tăţile Gorjului, am hotărât să public 3 volume cu acest
subiect, având convingerea că ele vor fi de folos celor in-
teresaţi de cunoaștere adevărată, sintetizată, completată
ori inedită despre oameni care au făcut istorie în judeţ (vol.
I, II) ori în ţară (vol. III).
Primul volum al cărţii mele se intitulează
„PERSONALITĂŢI CARE AU FOST ÎN GORJ” și se referă
la acei oameni importanţi, gorjeni ori străini stabiliţi fie și
vremelnic în Gorj, care prin activitatea lor au făcut ceva
măreţ pentru judeţ și locuitorii acestuia.
Sunt prezentate 60 personalităţi, cu activitate în dome-
niile: istorie, politică, economie, cultură, școală, religie ș.a.
Despre unele au mai apărut informaţii în cărţile
menţionate anterior ori prin articole din presa vremii, de
aceea m-am străduit să fac o sinteză a acestor date, elimi-
nând unele discordanţe, prin documente istorice ori de
arhivă, scoase la iveală în urma cercetărilor făcute.
Nu am inclus în cartea mea între personalităţi pe ge-
neralii și ofiţerii superiori glorioși ai Gorjului, despre care a
scris veteranul C. Ispas, considerând că informaţia prezen-
tată de acesta este competentă și în mare parte completă.
Nu am scris de asemenea despre unele personalităţi
amplu prezentate în cărţile amintite, fiindcă ar fi însemnat
să fac o preluare a informaţiei și nu am vrut să apară mate-
riale în care să nu am contribuţie proprie de documentare.
6
Nu am putut să nu prezint personalităţile de marcă ale
Gorjului, chiar dacă s-a mai scris despre ele, însă consider că
adausurile mele informaţionale le-au pus mai bine în evidenţă.
În carte au fost incluși inedit oameni importanţi ai
judeţului, care s-au înscris prin merite în pleiada persona-
lităţilor locului. Aceste schiţe biografice, prin extinderea
cercetărilor, sper să ajungă monografii locale legate de via-
ţa și activitatea unor personalităţi care au fost în Gorj.
Al doilea volum se va intitula „PERSONALITĂŢI
CARE SUNT ÎN GORJ” și se va referi la oameni de seamă
trăitori ai judeţului, iar volumul al treilea „PERSONALITĂŢI
DIN GORJ”, va fi dedicat acelora născuţi în judeţ, răspân-
diţi în toată ţara, care s-au făcut cunoscuţi prin profesio-
nalism, cunoștinţe știinţifice, talent scriitoricesc ori artis-
tic, manifestate în activităţile economice, politice și
culturale desfășurate personal.
Să apară această carte m-am bucurat de susţinerea
materială a domnilor: Toni Mihail Greblă - senator, Vasile
Popeangă - deputat și Scarlat Iriza - fost deputat, oameni
politici care au înţeles importanţa culturii scrise în trăirea
comunitară. Fără sprijinul dumnealor truda mea ar fi ră-
mas lectură de sertar iar satisfacerea nevoii de informare
a cititorilor ar fi fost mai săracă.
Mulţumiri se cuvin acelora incluși în bibliografie,
pentru că au scris despre personalităţile gorjene, dar și
cititorilor avizaţi, care vor face competente observaţii, con-
tribuind la apariţia unei noi ediţii adăugită și completată
a cărţii.
Al. Doru ȘERBAN
7
I. PERSONALITĂŢI ISTORICE,
POLITICE ŞI ECONOMICE
I.1. VOEVODUL LITOVOI (LITEAN–VODĂ)

A fost intemeietorul Ţării Litua, pe care a condus-o
în perioada 1247 - 1279(?), voevodat care se întindea la
nord până la Ţara Haţegului, la sud spre câmpie, la răsărit
până la Olt iar la vest până în depresiunea Tismanei.
Voevodatul lui Litovoi a avut reședinţa la Vermeghe,
o cetăţuie din Plaiul Novacilor.
Sub numele de Lytuon a fost amintit în Diploma
regelui Bela IV al Ungariei din 1247, prin care Ordinul
Ioaniţilor lasă „…Ţara lui Lytuon voevod, să rămână
Vlahilor, așa precum aceștia au ţinut-o până aici”.
Voevodul român Litovoi, stăpânea partea Olteniei ce
nu aparţinea Banatului unguresc și a apărut sub numele
de Terra Lytua, Litua Voivoda ș.a. Litovoi (Litean, Lytuon),
conform unor știri bizantine, a fost voevodul a cărui fiică
s-a căsătorit cu regele sârb Ștefan Milutin (1275 - 1320).
El a avut război cu ungurii, nemulţumiţi că Litovoi
a ocupat teritoriile cnezatelor lui Ioan și Farcaș și o parte
din voevodatul lui Seneslau, iar la insistenţele regelui un-
gar a refuzat să le elibereze.
9
Al. Doru Șerban
Litovoi a căzut în lupta din 1279(?), după ce unirea
teritoriilor oltene izbutită de el, a înlesnit nașterea princi-
patului Ţara Românească, sub dinastia Basarabilor.
Pentru istoria acestor locuri (gorjene) domnia lui
Litovoi a fost importantă fiindcă voievodul a fost cel care
a creat la mijlocul sec. al XIII lea una dintre primele for-
maţiuni statale (Terra Lytua, Terra Litva), pe un teritoriu
cuprinzând în mare parte și teritoriul Gorjului de astăzi,
având reședinţa (capitala) în cetatea Vermeghe, din Plaiul
Novacilor.
Litovoi a reușit o organizare statală recunoscută de
vecini (unguri) și a avut alături apărători de ţară viteji.
Numai așa se explică autonomia recunoscută de regele
Bela IV al Ungariei, prin Diploma Cavalerilor Ioaniţi
(…,,Ţara lui Lytuon voevod, să rămână Vlahilor, așa pre-
cum aceștia au ţinut-o până aici”).
Voevodul Litovoi a scăpat Terra Lytua (Litva) de co-
tropitorii unguri, dar și de catolicizarea populaţiei, care
și-a păstrat credinţa ortodoxă.
El a refuzat să plătească tribut regelui ungur și împotri-
va voinţei acestuia a extins graniţele Terrei Lytua cu cnezate-
le lui Ioan și Farcaș, iar după moartea voevodului Seneslau
(1272), cu patrea din răsărit de Olt a voevodatului său.
Litovoi a fost un viteaz, care a murit eroic în războiul
cu ungurii din 1279.
În memoria voevodului Litovoi, întemeietor de ţară
(Lytua), apărător viteaz de graniţe și de ortodoxism, în
Târgu-Jiu există o școală (Școala Gimnazială „Voevod
Litovoi”), o piaţă de cereale (Târgul Litovoi) și o publicaţie
de studii și cercetări (,,Litua”) a Muzeului ,,Alex Ștefulescu”,
care îi poartă numele, iar odinioară (până în deceniul al
10
«Personalităţi care au fost în Gorj»
IV lea, al sec. al XX-lea. Căminul Cultural din
Bumbești-Piţic, localitate din apropierea Novacilor, a pur-
tat numele,,Ţara lui Litovoi–Vodă”.
BIBLIOGRAFIE:
Predescu, Lucian – ,,Enciclopedia României”, Editura
,,Saeculum-Vestala”, Bucureşti, 1999 ;
Aremia, V. ş.a. – ,,Personalităţi gorjene de-a lungul istoriei”,
Editura Fundaţiei ,,Premiile Flacăra”, Bucureşti, 2000;
Vilău, Cosmin – ,,B. P. Haşdeu şi legăturile sale cu slaviş-
tii din Oltenia”, în ,,Litua”,nr.XI, Tg.-Jiu, 2006.
I.2. TUDOR VLADIMIRESCU

A fost una din marile perso-
nalităţi ale istoriei poporului ro-
mân, care a luptat pentru elibera-
rea socială și naţională în prima
parte a sec. al XIX-lea.
Tudor Vladimirescu s-a năs-
cut în anul 1780 (?) la Vladimir,
jud.Gorj din părinţii Constantin și
Ioana.El a avut un frate Pavel, că-
ruia îi zicea și Papa și o soră
Constandina sau Dina.
„Tudor n-a întemeiat familie.
El nu era făcut nici pentru avere,
nici pentru muiere, ci pentru ceva
mai înalt”.
11
Al. Doru Șerban
Cea dintâi învăţătură de carte a primit-o de la preo-
tul Pârvu Ciuhoi din Vladimir, care i-a dat primele noţiuni
de scriere și de citire.
Fiind copil a păzit vitele, iar la 12 ani, ca să scape de
așa ocupaţie și să înveţe mai mult decât cu Pârvu Ciuhoi,
Tudor a plecat la Craiova la un dascăl Lupu, condicar, un
fel de rudă a sa.
Într-o zi, fiind mulţi oameni la masa lui Lupu, Tudor
aducând supa, s-a împiedicat și-a vărsat-o. Dascălul Lupu
i-a tras o palmă. Tudor i-a zis cu sânge rece :,,Mai dă-mi
o palmă ca să mă învăţ minte!” Și dascălul i-a dat și a doua
palmă. Tudor i-a spus atunci: ,,Rămâi sănătos, dascăle!”,
apoi s-a dus.
Pe Tudor îl găsim în continuare la curtea boierului
I.Glogoveanu, cu al cărui fiu a învăţat carte.De aici a tre-
buit să plece din pricina cucoanei, ale cărei legături de
dragoste cu un fruntaș grec au fost destăinuite stăpânului,
care nu l-a mai suferit (În unele surse istorice Tudor era
în graţiile boierului Glogoveanu, care l-a oprit slujbaș la
curte, încredinţându-i vânzarea vitelor).
De la boierul Glogoveanu, Tudor a plecat la prietenul
său turc Regep Pașa din Ada-Kaleh, de unde s-ar fi întors
cu scrisori către ispravnici, „să nu se atingă nimeni de el,
ba să i se dea cinste și slujbă, căci altfel nu va fi bine”.
S-a mai consemnat că Tudor ar fi făcut mare negoţ,
aducând vite ale boierului Glogoveanu și ale altora până
în Ţara Ungurească.
Domnitorul Constantin Ipsilanti, apreciindu-l, i-a
încredinţat lui Tudor formarea unui corp de voluntari pen-
tru apărarea Olteniei de trupele neregulate otomane. La a
doua domnie a lui Ipsilanti, din vremea războiului ru-
12
so-turc, Tudor a ajuns mare comis, vătaf de plai la Cloșani
și mare sluger.
În războiul ruso-turc din perioada 1806 – 1812 Tudor
a luptat vitejește contra turcilor la Rahova și Fetislam, fiind
decorat de ruși cu „Ordinul Sfântul Vladimir cu spadă” și
ridicat la rangul de ofiţer (porucic).
Cu prada luată de la păgâni în timpul războiului ru-
so-turc Tudor a ajuns om înstărit, având gospodărie fru-
moasă la Cerneţi, o moară în câmpul Severinului, alta la
Pleșuva, moșii la munte și vii.
La Prejna, în Plaiul Cloșanilor, a ridicat în anul 1808
a biserică.
Deși prin pacea de la 1812 sultanul a iertat pe toţi
creștinii răzvrătiţi împotriva lui, totuși pe Tudor nu l-a
iertat. Legenda spune că un capugiu a fost trimis de sultan,
ca să aducă pe Tudor ori viu ori mort, la Constantinopol.
Grecul Samurcaș l-a sfătuit pe Tudor să fugă de la
București.Așa a ajuns la Târgu-Jiu în casa prietenului Vasile
Moangă, care l-a chemat și pe egumenul schitului Lainici.
Acesta l-a îmbrăcat pe Tudor în haine de călugăr, până a
trecut primejdia.Turcii l-au căutat, dar spunându-li-se că
a trecut în Austria, s-au dus la Cerneţi, unde i-au incen-
diat gospodăria, apoi prinzând un ţăran pe malul Dunării,
i-au tăiat capul și l-au dus la pașa din Rusciuc, spunându-i
că acesta este capul înfricoșetorului Tudor comandirul.
Tudor a trecut graniţa cu pașaport fals, ajungând la
Viena.Aici el l-a cunoscut pe ministrul de externe al Rusiei
și pe ambasadorul Rusiei la Viena. Ei i-au făcut legătura
cu reprezentanţii mișcării eteriste, dându-i să înţeleagă că
în cazul unei intervenţii militare comune împotriva Turciei,
vor fi sprijiniţi de Rusia.
13
Al. Doru Șerban
În timpul domniilor fanariote situaţia ţărănimii s-a
înrăutăţit datorită birurilor impuse :,,plătim pentru casă,
pentru fum, pentru albine, pentru pășune, pentru oile făta-
te, pentru toate! Și într-o zi ne vor cere plată pentru aer,
pentru soare și poate chiar pentru a putea muri de foame.”
Când Tudor s-a dus la domnitorul fanariot Caragea
–Vodă și i-a propus:,,până a nu pleca, ar fi bine să scapi
ţara de dări” !, a primit un răspuns, sub unele aspecte va-
labil și astăzi: „Când stai cu boierii la sfat, toate se fac bune,
dar cum ies din sfat nu mai găsești doi boieri uniţi într-un
gând.Gândul lor e numai chiverniseala și hoţia. În Ţara
Românească două lucruri nu se pot găsi: dreptatea și cin-
stea.
În ţara aceasta trebuie să te gândești numai să faci
avere, pe care s-o cheltuiești în alte ţări.”
Când a murit domnitorul Alexandru Șuţu, la
București au avut loc discuţii între Tudor, conducătorii
Eteriei și reprezentanţii boierilor, care doreau o schimba-
re în conducerea ţării.El era hotărât să ridice steagul revo-
luţiei pentru mai multă dreptate înăuntru și pentru liber-
tate în afară.
Tudor Vladimirescu a cerut Porţii Otomane:
1.Fixarea și ușurarea dărilor prin Adunarea obștească;
2.Alcătuirea unei oștiri naţionale de cel puţin 12.000
oameni;
3.Încetarea domniilor grecești și alegerea de domn
pământean, după vechile tratate și privilegii ale ţării.
În ziua de 21 ianuarie 1821 Tudor a venit de la
București la Târgu-Jiu, însoţit de o ceată de arnăuţi și a
poposit lângă casele Vasile Moangă, pe locul unde astăzi
este statuia ce-i cinstește memoria.
14
După ce s-a întreţinut cu ispravnicul Dinicu
Oteteleșanu, Tudor s-a închis într-o cameră cu sameșul
Vasile Moangă (care fiindu-i om de încredere, a fost infor-
mat de planurile revoluţiei ce se pregătea).
La 23 ianuarie 1821 Tudor Vladimirescu a ajuns la
Padeș unde în faţa mulţimii formată din panduri și ţărani
a citit Proclamaţia prin care chema poporul la luptă, mo-
tivând necesitatea pentru așteptata schimbare: „Nici o pra-
vilă nu oprește pre om de a preîntâmpina răul cu rău!
Șarpele, când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul de-l lovești,
ca să-ţi aperi viaţa. Dar pre balaurii care ne înghit de vii,
căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericești, cât și cele poli-
ticești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi ?
Până când să le fim robi?... Veniţi dar fraţilor, cu toţii, cu
rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine !”
Chemarea la luptă se face prin indicii lămuritoare de
acţiune: „Nu vă leneviţi, ci siliţi de veniţi în grabă cu toţii :
care aveţi arme, cu arme; iar care nu aveţi arme, cu furci
de fier și cu lănci; să vă faceţi de grabă și să veniţi unde veţi
auzi că se află Adunarea cea orânduită pentru binele și
folosul a toată ţara.Și ceea ce vă vor povăţui mai marii
Adunării, aceea să urmaţi, și unde vă vor chema ei, acolo
să mergeţi.Că ne ajunge, fraţilor, atâta vreme de când lacri-
mile noastre nu s-au mai uscat!”
Peste tot pe unde Tudor a trecut în drumul spre
București, a fost încurajat și salutat de popor ca un mân-
tuitor și ca un ocrotitor, adresându-i-se toţi cu „Domnul
Tudor!” Iar la oastea de panduri s-au adăugat mereu cete
de luptători.
După ce a făcut din mănăstirile Tismana, Strehaia și
Gura Motrului un aliat la nevoie, Tudor a ajuns cu apro-
15
Al. Doru Șerban
ximativ 5000 panduri la Ţânţăreni, unde a poposit în pe-
rioada 14-28 februarie 1821, pentru a-și instrui luptătorii.
Aici a fost vizitat de vornicul Nicolae Văcărescu, care i-a
cerut din partea Comitetului de oblăduire de la București
să dizolve tabăra pandurilor.
Răspunsul lui Tudor a fost semnificativ pentru ho-
tărârea continuării: „Patria este norodul și nu tagma je-
fuitorilor”!
La 4 martie 1821 Tudor a ajuns la Slatina, având în
Adunarea pe care o conducea 6000 pedeștri și 2000 arnă-
uţi. Tudor a încunonștinţat de mișcarea sa revoluţionară
pe ruși și pe austrieci, sperând să obţină sprijinul lor, așa
cum au dat de înţeles în perioada de pregătire a revoluţiei,
dar răspunsul a fost defavorabil.
La 21 martie 1821 Tudor Vladimirescu a ajuns cu
adunarea sa de panduri la București, amenajându-și tabă-
ra la Cotroceni.
În condiţiile în care eteriștii stabiliţi la Colentina au
comis acte de violenţă împotriva bucureștenilor, boierii au
fugit la Brașov, iar pericolul invaziei turcești era iminent.
Domnia lui Tudor era singura forţă organizată în calea
răului, devenind o necesitate socială și patriotică. El a ob-
ţiut acordul boerilor pentru pornirea sa „folositoare și iz-
băvitoare și norodului spre ușurinţă”. Pentru realizarea unei
solidarităţi naţionale Tudor a dorit o acţiune comună cu
Moldova „Să ne putem câștiga dreptăţile … ajutorându-ne
ca unii ce suntem de un neam, de o lege și supt aceeași stă-
pânire și ocrotiţi de aceeași putere (n.a. Rusia)”.
În aprilie 1821 Tudor Vladimirescu a dat un program
de reformă intitulat „Cererile norodului românesc”. La
începutul lui mai 1821 turcii au trecut Dunărea să-i atace
16
pe eteriști, dar Tudor a refuzat să li se alăture. El a ridicat
tabăra din București intenţionând să ajungă în nordul
Olteniei, unde să organizeze rezistenţa împotriva turcilor.
Eteriștii i-au propus lui Tudor, aflat la Golești, să-și
unească armata cu a acestora, dar au fost refuzaţi coope-
rarea fiind acceptată doar în luptă contra turcilor. În situ-
aţia creată eteriștii au pus la cale asasinarea lui Tudor
Vladimirescu.
Pentru a-și atinge scopul ei au trecut la acte de desta-
bilizare în rândul pandurilor și la compromiterea lui Tudor
predispus la fapte de cruzime faţă de panduri și căpitanii săi.
De la București la Golești el a omorât 33 ostași vinovaţi de
prădăciuni, furtișaguri și alte fărădelegi. Pentru Tudor „hoţia
e o rușine de care nu te spală nici chiar moartea vitejească”.
După spânzurarea căpitanului Urdăreanu și omorâ-
rea a 24 de panduri, eteriștii Iordache Olimpiotul și
Farmache au venit cu o ceată de arnăuţi la Tudor să-l acu-
ze de cruzime, dar și de trădare arătându-i scrisorile pe
care în secret le-a trimis pașei de la Silistra și citindu-i, să-l
compromită, legământul făcut cu Eteria.
În noua situaţie creată unii căpitani de panduri au
fost de acord ca Tudor să fie predat unui tribunal militar.
La 26 mai 1821 Tudor a fost adus la Târgoviște, iar
Ipsilanti, conducătorul Eteriei, în loc să-l trimită la jude-
cată, l-a dat pe mâna cruzilor ofiţeri Lassani și Caravia,
care după ce l-au schingiuit o noapte, în dimineaţa zile de
27 mai 1821 i-au tăiat capul, apoi cu trup cu tot l-au arun-
cat într-o fântână părăsită de la marginea orașului.
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu a reprezentat sfâr-
șitul domniilor fanariote și revenirea la domniile pământe-
ne. Ea este un început pentru făurirea României moderne.
17
Al. Doru Șerban
*
* *
În judeţul Gorj Tudor Vladimirescu este un simbol
al luptei de neatârnare, care a dăinuit peste secole.
Monumente și instituţii gorjene îi poartă numele.
Casa lui Tudor Vladimirescu

La 23 iunie 1896 s-a pus piatra fundamentală a clă-
dirii Gimnaziului Real Târgu-Jiu, care la 23 iunie 1897 prin
Decretul Regal nr. 2413 a primit numele eroului martir
Tudor Vladimirescu.
În parcul din faţa Gimnaziului Real Târgu-Jiu la ini-
ţiativa unui grup de studenţi din Gorj, având ca președin-
te de onoare pe istoricul Grigore Tocilescu, s-a ridicat în
noiembrie 1898 statuia Tudor Vladimirescu, operă a sculp-
torului C. Bălăcescu, care s-a sfinţit în iunie 1921, cu oca-
zia serbărilor centenarului morţii lui Tudor. O stradă care
străbătea Târgu-Jiul de la vest la est a purtat cândva denu-
mirea: Uliţa Mare, Uliţa Târgului, strada Catedrală, dru-
18
mul Poștei, Uliţa Vâlcii. Actualmente strada se numește
Tudor Vladimirescu și este una din principalele artere de
circulaţie din oraș.
Până în anul 1949, când s-a înfiinţat Casa de Cultură
Târgu-Jiu, în oraș a activat, începând cu anul 1938 Căminul
Cultural Judeţean „Tudor Vladimirescu”. Alte multe așe-
zăminte culturale din Gorj au purtat numele conducăto-
rului Revoluţiei din 1821. Între ele sunt de amintit cămi-
nele culturale Lelești, Rătezu, Turbaţi și Vladimir.
În judeţ, pe locul unde la 23 ianuarie 1821 Tudor
Vladimirescu a citit Proclamaţia către popor, s-a ridicat în
anul 1934, Monumentul de la Padeș. Aici anual, în luna
iunie, se desfășoară o sărbătoare (serbare) comemorativă.
Numele conducătorului militar Tudor Vladimirescu
a fost adăugat Regimentului Gorj 18, care prin Înaltul
Decret Regal nr. 1414 din 6 mai 1929 a primit numele
Regimentul Gorj 18 „Tudor Vladimirescu”.
Atelierul de confecţii al statului Târgu-Jiu a devenit
prin Decretul nr. 419 din 17 februarie 1949 al Ministerului
Justiţiei, înreprindere autonomă, sub denumirea Fabrica
de confecţii „Tudor Vladimirescu” Târgu-Jiu.
BIBLIOGRAFIE:
Academia R.P.R. – „Istoria României”, vol III, Editura
Academiei, Bucureşti, 1964;
Berindei, Dan ; Mutaşcu, Traian – „Aspecte militare ale
mişcării revoluţionare din 1821”, Editura Militară,
Bucureşti 1973;
Aremia, Vasile ş.a. – „Personalităţi gorjene de-a lungul
istoriei”, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”, Buc.
2000;
19
Al. Doru Șerban
Hasnaş, Nicolae; Andriescu, N. – „Vederi din Gorj. În
amintirea lui Tudor Vladimirescu”, Tipografia N.D.
Miloşescu, Târgu-Jiu, 1921;
I.3. VASILE MOANGĂ

Vasile Moangă s-a născut în satul Brădiceni în anul
1753. La Târgu-Jiu s-a stabilit în anul 1771.
A murit în 1849, la vârsta de 96 ani.
Nu se știe exact unde a învăţat carte, dar se presupu-
ne că într-una din școlile Târgu-Jiului, ce funcţionau pe
lângă bisericile din oraș sau de la Tismana, vechi centru
de credinţă, învăţătură și cultură.
A continuat să înveţe singur, ajungând între puţinii
știutori de slavă și greacă din Târgu-Jiu.
A fost apreciat ca un om citit și patriot, de către mul-
ţi dintre reprezentanţii de seamă ai timpului, între aceștia
aflându-se și Petrache Poenaru.
Vasile Moangă a fost un gorjean binecunoscut, un bo-
ier cu experienţă în administraţie și în viaţa comunităţii.
Chiar dacă deţinea proprietăţi însemnate, el a avut
vederi democratice, fiind unul dintre susţinătorii ideilor
revoluţionarului Tudor Vladimirescu.
Istoricul Alexandru Ștefulescu a scris de Vasile
Moangă că „era unul dintre prietenii lui Tudor Vladimirescu”,
care a fost făcut ispravnic al judeţului.
În acele vremuri erau concomitent doi ispravnici în
judeţ. Vasile Moangă a fost numit ispravnic împreună cu
Papa Vladimirescu, fratele lui Tudor.
20
În războiul ruso-turc din perioada 1806 – 1812 Tudor
a luptat vitejește contra turcilor, fiind decorat de ruși și
ridicat la gradul de ofiţer.
Deși sultanul i-a iertat pe toţi creștinii răzvrătiţi îm-
potriva lui, totuși pe Tudor nu l-a iertat. Legenda spune că
un capugiu a fost trimis de sultan, ca să-l ducă pe Tudor
la Constantinopole, viu sau mort.
Tudor a fugit în
anul 1814 la Târgu-Jiu,
în casa prietenului Vasile
Moangă, care l-a chemat
la el și pe egumenul
Schitului Lainici. Acesta
l-a îmbrăcat pe Tudor în
straie de călugăr, până a
Casa Moangă
trecut primejdia.
La 21 ianuarie 1821 Tudor Vladimirescu a venit de
la București la Târgu-Jiu cu o ceată de arnăuţi, care a po-
posit lângă casele Vasile Moangă, pe locul unde astăzi este
statuia ce poartă numele eroului. Vreo 20 de panduri au
mers la Conacul clucerului Dinicu Oteteleșeanu, unul din
cei doi ispravnici ai judeţului Gorj, pe care l-au luat și l-au
adus la slugerul Tudor.
Când ispravnicul i-a cerut să-i arate poruncile, Tudor
l-a invitat în satul Brădiceni să întâlnească acolo pe celălalt
ispravnic, căminarul Iorgu Văcărescu, „și împreunându-i
pe amândoi ispravnicii, să le arate poruncile”.
La sosirea lui Tudor în Târgu-Jiu, Vasile Moangă nu era
acasă, dar a fost așteptat până ce a sosit. Tudor Vladimirescu
i-a destăinuit „într-o taină de-o noapte, retrași într-o cameră”,
planul lui, rugându-l să-l însoţească la Tismana. Vasile
21
Al. Doru Șerban
Moangă i-a răspuns că nu poate pleca, având alte obligaţii.
Tudor a fost de acord și l-a asigurat că „răscularea poporului”
se face cu consimţământul boierilor patrioţi.
Moangă l-a avertizat pe Tudor că fapta lui este „cute-
zătoare” și că nu va scăpa cu viaţă „din această răscoală”.
Din relatările lui Grigore Mongescu (Moangă) am aflat
că după sfatul de taină cu Tudor din noaptea de 21/22 ianu-
arie 1821, Vasile Moangă „să-și asigure familia” a trimis-o la
Schitul Lainici, Grigore, fiul cel mare, luând-o pe jos înaintea
cailor dimpreună cu Nicolae” (n.n. fratele său).
În dimineaţa zilei de 22 ianuarie 1821, împreună cu
ceata reunită, Tudor s-a îndreptat spre Brădiceni, unde a
fost plănuită o întâlnire cu ispravnicul Iorgu Văcărescu, dar
acesta nu a mai fost găsit acolo: „ridicându-se cu toţii au
mers în satul Brădiceni , unde au ospătat în casa polcovnicu-
lui Ioniţă Mongescu, fratele lui Vasile Moangă. Și negăsind
acolo pe dumnealui, căminaru Iorgu Văcărescu („fiindcă
prinsese noaptea de veste și se cacerdisise”) și-au continuat
drumul spre Tismana, dimpreună cu clucerul Oteteleșeanu”.
De la Brădiceni revoluţionarii au ajuns la Mănăstirea
Tismana, loc în care au și înnoptat. Tot aici s-au făcut
ultimele pregătiri pentru declanșarea acţiunii.
A doua zi, 23 ianuarie 1821, cu oamenii pe care-i avea,
Tudor a plecat la Padeș, unde l-a așteptat Dimitrie Gârbea,
locţiitorul său la vătășia plaiului Cloșani, însoţit de 100 plăieși.
Aici a fost citită vestita Proclamaţie de la Padeș, prin care s-a
lansat chemarea la luptă, arătându-se obiectivele mișcării sale.
Pe Câmpia de la Padeș, Tudor a avut lângă el oameni
de încredere: verii săi Columbieni, Ioniţă Creţescu zis
Ortopan, N. Zoican, căpitanul Urbean, Radu Miu, vechi
prieten ș.a.
22
După plecarea lui Tudor din Târgu-Jiu spre Tismana,
în ziua de 22 ianuarie 1821, la casa lui Vasile Moangă s-au
adunat boierii din oraș, dar n-au putut afla nimic de la
acesta despre planurile lui Vladimirescu.
Așa cum a consemnat Gh. Gârdu în articolul „Tudor
Vladimirescu în drumul de la Târgu-Jiu la Brădiceni”, pu-
blicat în revista „Crinul satelor”, multe date despre Vasile
Moangă se desprind din însemnările lui Grigore Mongescu,
fiul cel mare al sameșului.
Acestea au fost trimise la 29 mai 1872 de C.
Stanciovici Brănișteanu lui C.D. Aricescu, care le-a dat
publicităţii, în scrierile sale.
Din rezumatul însemnărilor, s-a desprins concluzia că
Vasile Moangă, sameșul judeţului Gorj, înainte de Revoluţia
din 1821 a fost unul dintre apropiaţii și asociaţii lui Tudor
Vladimirescu, ajutându-l la pregătirea răscoalei și la recrutarea
pandurilor. La sfârșitul lunii februarie 1821, după ce slugerul
Costin a fost învins la Târgu-Jiu, la intervenţia lui Tudor a fost
numit ispravnic al judeţului Gorj sameșul Vasile Moangă.
După victoria de la Slatina a lui Tudor, acesta l-a
numit pe Vasile Moangă efor peste toţi ispravnicii și co-
mandirii oștirilor din judeţele Olteniei.
La 11 martie 1821 Vasile Moangă a fost menţionat
pe lista boierilor partizani ai planurilor revoluţiei condusă
de Tudor, fiind în slujba Adunării Norodului, iar la înfrân-
gerea Revoluţiei deţinea încă funcţia de ispravnic alături
de Ciupacea.
Vasile Moangă a fost interogat în legătură cu evenimen-
tele din 1821. Astfel la 23 august 1825 din porunca lui Vodă
s-a cerut „să se afle în ce vreme din leat 1821 au fugit isprav-
nicul judeţului Gorj și fiindcă aveam plirofonie că în trecutul
23
Al. Doru Șerban
an se află sameșul judeţului, un Vasile Moangă, treti logofăt,
ce se fală cu locuinţa în orașul Târgu-Jiului. Și numitul Vasile
să dea în scris, sub iscălitura sa, vremea și ziua în care au fugit
ispravnicii și să trimiteţi acel înscris al lui V. Moangă”.
După mulţi ani de la înăbușirea Revoluţiei și asasina-
rea conducătorului ei, gorjeanul Vasile Moangă a rămas
implicat în slujirea intereselor populaţiei Gorjului. Datorită
capacităţii sale și a prestigiului de care s-a bucurat, lui Vasile
Moangă i-au fost încredinţate munci de răspundere:
La 17 ianuarie 1830 generalul Kisellef a dat o porun-
că Divanului Săvârșitor al Principatului Valahiei, prin care
era desemnat sameș „să orânduiască la Comisia Cercetătoare
din Valahia Mică (Oltenia – n.n.), pe tretii (al treilea) logo-
făt Vasile Moangă, ce locuiește în Gorj”.
La rândul său Divanul Săvârșitor a comunicat lui
Vasile Moangă „în calitatea lui de sameș al Comisiei
Cercetătoare din Valahia Mică, să se ocupe cu răspundere
de îndeplinirea poruncilor și instrucţiunilor date”.
Pentru modul cum s-a ocupat de îndeplinirea misi-
unii primite, la 8 noiembrie 1834 Vasile Moangă a primit
mulţumiri din partea Rusiei, prin generalul maior
Marcovici, pentru „râvnica slujbă ce ai făcut în vremea
vremelnicelii ocârmuiri în Principaturi”.
*
* *
Vasile Moangă a plecat din Brădiceni să servească inte-
reselor oamenilor și a făcut parte din notabilităţile orașului.
El a fost unul dintre boierii patrioţi ai ţării, care a avut
legături cu Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu, Petrache
Poenaru și a fost apreciat prin acordarea de ranguri, inclusiv
cel de sameș la Comisia Cercetătoare din Valahia Mică.
24
Casa în care a locuit Moangă (azi monument istoric)
a fost trecută ulterior în proprietatea familiei T. Frumușeanu,
și era adesea vizitată de scriitorul Barbu Ștefănescu
Delavrancea.
În perioada comunistă în casa fostă Vasile Moangă
a funcţionat pe perioade îndelungate Casa Pionierilor și
secţia pentru copii a Bibliotecii Judeţene „Christian Tell”.
BIBLIOGRAFIE:
Aremia, Vasile ş.a. – „Monografia comunei Peştişani”
(manuscris);
Gârdu, Gheorghe – „Tudor Vladimirescu în drumul de la
Târgu-Jiu la Brădiceni” în „Crinul satelor” şi în vol.
„Întâmplări de pe Valea Jaleşului”, Editura
C.J.C.P.C.T. Gorj, Târgu-Jiu, 2008, pag. 97 – 100.
Iscu, Gh. – „Revoluţia din 1821 condusă de Tudor
Vladimirescu”, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1982;
Ştefulescu, Alexandru – „Istoria Târgu-Jiului”, Tipografia
Nicu D. Miloşescu, Târgu-Jiu, 1906.
I.4. OAMENI, CASE ÎN CARE S-AU SCRIS

FILE DE ISTORIE ŞI UTILITĂŢI EDILITARE
DIN TÂRGU-JIUL DE ALTĂDATĂ
Există oameni care printr-o iniţiativă ori un demers
practic au intrat în istoria locului.
Din Târgu-Jiul de altădată voi enumera pe aceia care
s-au implicat în modernizarea orașului ori au stăpânit case
în care s-a scris istorie.
25
Al. Doru Șerban
Chiar dacă au fost doar oameni importanţi ai vremii,
am decis să-i prezint cu împlinirile faptelor lor, deși sur-
sele documentare sunt limitate ca număr și ca întindere a
informaţiei.
Cercetătorul Alexandru Ștefulescu (în principal) a
scris în „Istoria Târgu-Jiului” despre aceste aspecte, folo-
sind sursele documentare ale vremii, multe redactate în
limba slavonă.
Pentru punerea în evidenţă a aspectelor de altădată
am preluat unele pasaje din „Istoria Târgu-Jiului”, în care
autorul Alexandru Ștefulescu a reușit să redea atmosfera
urbei din sec. al XVIII-lea și al XIX-lea.
La 1 decembrie 1792 Dumitrașco Tămășescu a fost
numit primul candicar al judeţului.
Tot atunci locuitorii, boierii și negustorii au adresat o
jalbă domnitorului Al. Morunzi Vodă, arătând că „atât vara
cât și iarna se fac noroaie pe uliţi, încât foarte greu se poate
umbla la Târg”. S-a cerut „să fie obligaţi locuitorii Târgu-Jiului,
fără deosebire de clasă, ba și sătenii de prim prejur să aducă
piatră și să aștearnă pe uliţele cele gloduroase”.
La repararea din 1881 s-a văzut că Uliţa Domnească
a fost pavată cu lemne (de când? – nu se știe). În anii 1896
și 1897 Calea Victoriei a fost pavată cu piatră cubică. În
anul 1894 s-au construit primele trotuare cu asfalt pe stra-
da Griviţei, precum și pe alte străzi din centrul orașului.
La începutul sec. al XX-lea s-a trecut la alinierea
unor străzi și la trasarea altora...
În ce privește casele, în anul 1832 „orașul Târgu-Jiu
se înfăţișa ca o aglomerare de vreo 342 case, puţine de zid,
abia 43... Casele boierești în formă de cule (turnuri) înce-
puseră a dispărea și a face loc altora, cu frumoase decora-
26
ţiuni în stil bizantin, cu porţi înalte și sculptate. În cele 342
case se trăia o viaţă liniștită, retrasă, scutită de agitaţiuni...
o viaţă în adevărat patriarhală”.
Cea mai veche
casă construită în oraș,
care se mai păstrează
prin renovări succesive
este Casa Măldărescu,
zidită între anii 1730 –
1750.
Ea a fost constru- Casa Măldărăscu
ită probabil de George
Măldărescu (sau fiul său), unul dintre cei 66 boieri olteni
care la 6 septembrie 1719 s-au adresat din Târgu-Jiu prin-
cipelui Eugeniu de Savoia, cu o petiţie: „să ne scapi de
jugul și de obiceiurile tiranicești ce am avut și să ne îndrep-
tezi către obiceiurile creștinești”.
Ei se plângeau împotriva boierilor Bâlteanu și Știrbei,
pe care-i socoteau „vrăjmași ţării și lor, fiind partizani ai
turcilor. Ei au fost mijlocitori ai morţii Brâncoveanului și
Cantacuzineștilor”...
Numele Măldărescu a apărut consemnat între acelea
ale notabilităţilor orășenilor de la sfârșitul sec. al XVIII-lea.
La iniţiativa protopopului Andrei Schevofilax „a contribu-
it la înălţarea din temelii a Bisericii Sfântul Nicolae și
Cocoana Stanca Măldărasca”, probabil nevasta lui George
Măldărescu.
În anul 1821 Pașa turcesc s-a stabilit la Târgu-Jiu în
casele lui Dimitrie (Dumitrache) Măldărescu, venind cu
oaste „să-i pedepsească pe pandurii”, care s-a crezut că
„erau cu eteriștii”... „Tăiau la lume fără cruţare de vârstă
27
Al. Doru Șerban
sau de sex... se plătea câte o rubia de 6 lei de fiecare cap de
pandur”. În pridvorul casei Măldărescu s-au făcut grămezi
de capete tăiate”.
Constantin Broșteanu a fost unul dintre vânzătorii ce-
lor măcelăriţi fără vină. Când acesta a murit, a fost înmor-
mântat la Biserica Catedrală, „poporul însă indignat pentru
măcelul ce făcuse în oraș și în sate asupra oamenilor pe care
avea ură, l-a dezgropat într-o noapte și l-a expus privirii tu-
turor, răzimat gol de păretele bisericii, ba încă și mutilat ru-
șinos... Strașnica pedeapsă a lui Dumnezeu și a oamenilor”.
În „Istoria Târgu-Jiului” autorul Alexandru Ștefulescu
a stabilit după acte și spusele bătrânilor, poziţia câtorva
case importante.
Pe strada Tudor Vladimirescu (Uliţa Domnească,
Uliţa Mare, Drumul Poștei), partea de miazăzi, a locuit și
familia Măldărescu: boierul George Măldărescu (cel care
în 1719 a semnat scrisoarea către principele Eugeniu de
Savoia), apoi moștenitorul său, pitar Dimitrie (Dumitrache)
Măldărescu, tatăl lui Nicolae, Dimitrie și Constantin.
La 1 aprilie 1832 pitarul Dimitrie (Dumitrache)
Măldărescu nu mai era în viaţă, fiindcă soţia sa pităreasa
Uţa Măldăreasa a închiriat, contra sumei de 900 taleri, un
număr de 5 încăperi din casa sa, pentru prima școală de stat
din oraș, condusă de Constantin Stanciovici Brănișteanu.
Școala a fost vizitată în anul 1832 de generalul Pavel
Kiseleff, însoţit de Gheorghe Bibescu și spătarul Alexandru
Ghica.
Aici a fost prezentat la 30 august 1834 primul spec-
tacol de teatru în limba română la Târgu-Jiu, de către elevi,
cu piesa „Regulus” de Iosef Heinrich von Collins, pusă în
scenă de Constantin Stanciovici Brănișteanu.
28
Magistratul orașului a înștiinţat pe boieri și pe negus-
tori, să fie prezenţi la spectacolul susţinut de cei 14 actori
– elevi. După moartea lui Dimitrie (Dumitrache), casa a rămas
în stăpânirea lui Nicolae fiul său mai mare, care la 9 octombrie
1851, când domnitorul ţării prinţul Barbu Dimitrie Știrbei a
sosit la Târgu-Jiu, acesta era președinte al Magistratului.
El stăpânea atunci casa, fiindcă o parte a suitei dom-
nitorului, conform consemnărilor lui Alexandru Ștefulescu,
„a fost găzduită la casa sărdarului Nicolae Măldărescu”.
La 25 martie 1856 stăpân al casei a apărut (conform
lui Alex. Ștefulescu) sărdarul Constantin Măldărescu,
care la trecerea oștilor austriece prin oraș au avut căpete-
niile găzduite la fruntașii localităţii, între care s-a aflat și
sărdarul Constantin Măldărescu.
La sfârșitul secolului al XIX-lea în „Istoria
Târgu-Jiului” a fost înscris proprietar al casei numitul
Vasile Popescu. Conform supoziţiei documentaristului Ion
Duguleanu din cartea „Târgu-Jiu. Case. Oameni. Destine”,
vol. I, casa a fost primită de Săftica, soţia lui Vasile Popescu,
drept zestre, de la Constantin Măldărescu.
De fapt în anul 1929 la împărţirea averii între copiii
lui Vasile și Săftica Popescu, casa a fost trecută „ca fiind
proprietatea mamei lor”.
Prin actul de partaj casa a intrat în proprietatea fra-
telui Mihail V. Popescu, funcţionar bancar. După anul 1950
Casa Măldărescu a intrat în administrarea Ministerului
Finanţelor apoi a I.C.P.F.L., ca fond locativ.
Actualmente Casa Măldărescu, construcţie arhitec-
turală de patrimoniu, a intrat în proprietatea Fundaţiei și
Universităţii particulare „Jiul de Sus”, iar prin grija acţio-
narilor Anica și Romel Merișescu a fost renovată.
29
Al. Doru Șerban
Casa Măldărescu a fost proprietatea unei familii de
vechi boieri locali, care în decursul generaţiilor au ocupat
diferite dregătorii locale. Aici au poposit străini: turci și
austrieci ori reprezentanţi din suita demnitarilor români.
În această casă și-a fixat sediul Pașa turcesc, care în
1821 a pedepsit cu tăierea capetelor pe pandurii gorjeni,
apropiaţi ai lui Tudor Vladimirescu.
La casa Măldărescu s-au împlinit mai multe premi-
ere: aici și-a început cursurile în anul 1832 prima școală
de stat condusă de Constantin Stancovici Brănișteanu.
Într-o sală din Casa Măldărescu, destinată școlii, s-a
prezentat cu elevii primul spectacol de teatru în limba
română, la 30 august 1834.
*
* *
O altă casă cu placă comemorativă devenită monu-
ment istoric, a fost casa Vasile Moangă, construită după
1771, când el a venit din Brădiceni la Târgu-Jiu. Aici a
poposit la 21 ianuarie 1821 Tudor Vladimirescu, care „în-
tr-o taină de-o noapte, retras într-o cameră” a expus gazdei
Vasile Moangă, planul mișcării revoluţionare.
Casa Vasile Moangă a trecut ulterior în proprietatea
familiei Tache Frumușeanu, iar aici a poposit adesea scri-
itorul Barbu Ștefănescu Delavrancea (vezi materialul Vasile
Moangă, cu aspecte referitoare la ispravnic).
*
* *
O casă monument de arhitectură, construită la sfâr-
șitul sec. al XVIII-lea (1790) a fost cea aparţinând famili-
ei slugerului Barbu Gănescu.
30
În anul 1929
sub supravegherea
arhitectului Jullius
Doppelreiter, casa
a fost restaurată
modificându-i-se
faţada și adăugân-
du-i-se pridvoarele.
Importanţa casei a Casa Gănescu
fost sporită de faptul că aici a fost găzduit Constantin Brâncuși,
în anii 1937 – 1938, când acesta a lucrat la Ansamblul sculp-
tural monumental dedicat eroilor neamului.
*
* *
Târgu-Jiul, pe lângă străzile aliniate și pavate la sfârși-
tul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea, cu case monu-
ment construite, a avut nevoie în decursul vremii de o mul-
ţime de utilităţi, între cele mai necesare pentru o urbe din
secolele al XVIII-lea și al XIX-lea fiind: alimentarea cu apă,
iluminatul, asigurarea serviciilor poștale și de transport ș.a.
Apa a fost dintotdeauna indispensabilă trăirii unei
comunităţi.
Secole la rând populaţia Târgu-Jiului s-a alimentat
cu apa scoasă direct din fântâna familiei ori adusă, înce-
pând cu sec. al XIX-lea, celor abonaţi (contracost) de sa-
cagii târgului, care o cărau în butoiul pus pe vehicolul pe
două roţi, tras de un căluţ ori de un măgar.
În secolul al XIX-lea erau cunoscute în Târgu-Jiu trei
cișmele: una în Uliţa Ţigăniei, alta cunoscută sub denumi-
rea „La Mitu Antonescu” iar cea mai importantă a fost
Cișmeaua Sâmboteanu.
31
Al. Doru Șerban
Cișmeaua din Uliţa Ţigăniei a fost amenajată în zona
centrală a orașului (actuala stradă a Victoriei) înainte de anul
1864, când șatrele de ţigani au fost strămutate în Obreja.
Cișmeaua „La Mitu Antonescu” a fost amenajată pe
strada Uliţa Domnească (Drumul Poștei, Uliţa Mare, Tudor
Vladimirescu) de către româno-macedoneanul Mitu
Antonescu, pe locul unui izvor de suprafaţă, după stabili-
rea sa în zonă, în anul 1894.
La această cișmea și-a potolit setea și s-a răcorit, ma-
rele sculptor Constantin Brâncuși, în zilele în care a lucrat
la ridicarea pe verticală a Coloanei Infinitului.
Tot aici s-au adăpat oamenii și animalele din târgul
de săptămână (târgul de afară), care mulţi ani s-a organizat
pe platoul unde a fost amplasată „Coloana”.
Cișmeaua
Sâmboteanu a fost
cea mai veche și
mai renumită din
Târgu-Jiu. Ea a fost
amenajată în anul
1802, iar după alte
surse chiar înainte
Cișmeaua Sâmboteanu
de anul 1800 de biv
vel Medelnicer Ianache Sâmboteanu, cel care din iunie 1812
până în 1815 a fost șef al administraţiei judeţului Gorj, iar în
anul 1813 a fost înscris în pomelnicul Bisericii Sfântul Nicolae
pentru contribuţia cu 500 taleri la zugrăvirea bisericii.
Cișmeaua Sâmboteanu a fost reparată în anul 1868
de negustorii: Ion, Pătru și Matei Dănăricu, iar în anii 1903
și 1984 lucrările de amenajare au fost plătite de Primăria
Târgu-Jiu.
32
În perioada de început a secolului al XX-lea, pentru
alimentarea cu apă a orașului (având populaţia mereu în creș-
tere) s-au săpat mai multe puţuri în albia Jiului și s-a constru-
it Uzina de apă, denumire a Castelului din Grădina Publică
ridicat în anul 1909 în timp ce primar a fost Alex Pojogeanu
- Sache, după un proiect al arhitectului Eugeniu Drăgoescu.
În anul 1946 a fost pusă pia-
tra de fundament a CASTELULUI
DE APĂ.
Lucrarea a fost încredinţată
spre execuţie întreprinderii condu-
să de ing. Tiberiu Eremia și ing.
Emil Prager (soţul actriţei Elvira
Godeanu). Proiectul de supraveghe-
re superioară a aparţinut ing. Henry
Theodoriu iar supravegherea per-
manentă ing. Anton Moţet.
Castelul de apă este o con-
strucţie de beton armat cu rezer-
Castelul de apă
vorul de apă amplasat la o mare
înălţime pe o structură sub formă de turn.
Înălţimea Castelului este de 30 m. Fundaţia cu un
diametru de 13,50 m și grosimea de 1 m a fost executată
la o adâncime de 4,50 m.
Rezervorul în formă cilindrică, sistem INTZE, cu
fundul în curbă inversă, are un diametru de 9,20 m și este
confecţionat tot din beton armat.
Bazinul de apă a asigurat mulţi ani alimentarea cu
apă (prin cădere) a Târgu-Jiului.
Creșterea numerică a populaţiei, a întinderii în spa-
ţiu a orașului și dezvoltarea sa industrială au determinat
33
Al. Doru Șerban
găsirea de surse la suprafaţă (Sohodol, Runcu, Bistriţa,
Vâja, Șușiţa Verde) pentru alimentarea cu apă, precum și
sursa subterană (forarea de puţuri) din zona Iezureni,
Polata și Preajba.
Pentru asigurarea calităţii apei, la 1 noiembrie 1997
a intrat în funcţiune Staţia de tratare a apei din Dealul
Târgului, cu 3 rezervoare.
*
* *
Altă utilitate importantă pentru comunitatea
Târgu-Jiului a fost iluminatul orașului. Târgu-Jiul a fost
între primele orașe luminate public din ţară.
În anul 1835 pe Uliţa Domnească „felinarele sunt ho-
tărâte (n.n. de către autorităţi) a se aprinde fieșcare seară de
către negustori... că lumânările nu se aprind întrânsele după
orânduială”. Magistratul orașului a întocmit o situaţie pre-
cizând că „11 (unsprezece) sunt toate felinarele orașului”.
La 25 februarie 1846 Magistratul orașului, la sesizarea
poliţaiului Zamfirache Broșteanu, a cerut o aprobare
Ocârmuirii judeţului de a înfiinţa 40 de felinare statornice
pe uliţele orașului, care să folosească drept combustibil seul
de oaie.
La 1 septembrie 1873 s-a introdus iluminatul cu
lămpi cu petrol (în număr de 3 buc.) la Spital, înlocuin-
du-se astfel iluminatul cu lumânări.
În stagiunea 1885 – 1886 la Teatrul Milescu a fost
pentru prima dată folosit în urbe iluminatul electric, pro-
venit de la un generator.
La 6 aprilie 1905 prin Decretul Regal nr. 1757, pu-
blicat în Monitorul Oficial nr. 10/12.IV.1905, s-a hotărât
introducerea curentului electric în Târgu-Jiu iar la 14 ia-
34
nuarie 1906 Ministerul de Interne prin Ordinul nr. 710 a
aprobat proiectul lucrărilor.
La 21 august 1906 a început în spatele Primăriei (spre
Parc) șantierul de lucru pentru Centrala de iluminat
(Uzina electrică). Șantierul a fost condus de inginerul A.
Bertrand.
La 12 martie 1907 Uzina electrică din Târgu-Jiu a
început să furnizeze energie pentru iluminatul orașului.
Mașinile au fost aduse de Societatea V.E.A.G. din Viena,
ai cărei reprezentanţi au supravegheat mersul uzinei timp
de un an, după care au predat-o Primăriei – Serviciul
Electric Particular.
În decursul vremii, dezvoltarea economică a judeţu-
lui, a necesitat o cantitate mereu sporită de energie elec-
trică. Pentru aceasta s-a ajuns la punerea în folosinţă a
Centralei electrice de la Runcu (1928).
În anul 1938 la Uzina Mecanică Sadu au fost puse în
folosinţă două turbine hidro și trei grupuri Diesel. În anul
1939 s-a construit Centrala Hidroenergetică Novaci cu
o tensiune de 15 kW iar în perioada 1951 – 1960 s-au
electrificat localităţile judeţului. Pentru alimentarea lor la
30 iunie 1956 s-a pus în funcţiune linia electrică L.E.A.
110 kW Paroșeni – Bărbătești.
Gorjul a ajuns exportator de energie electrică după
intrarea în funcţiune a termocentralelor Rovinari și
Turceni.
*
* *
Un serviciu necesar oamenilor prin utilităţile sale a
fost POȘTA, care a evoluat în timp prin extinderea servi-
ciilor aduse populaţiei.
35
Al. Doru Șerban
De pe vremea lui Mircea cel Bătrân, caii de olac asi-
gurau transportul de persoane iar din 1830 avem știrea că
drumurile de poștă se arendau. Într-un „Almanah al
Statului” pe anul 1850 tipărit la București de pitarul Zaharia
Karkaleki au fost amintite staţiile de poștă din Gorj:
Târgu-Jiu, Polovragi, Ţânţăreni, Sărdănești, Rovinari,
Peștișani, Glogova.
La 19 ianuarie 1851 prin Oficiosul Domnesc dat de
Barbu Dimitrie Știrbei către Departamentul din Lăuntru
s-a atestat existenţa Serviciului poștal rural de stat în
Ţara Românească.
Poșta din Târgu-Jiu s-a situat în afară de bariera spre
Craiova, la depărtare de oraș.
La 20 mai 1853 s-a înfiinţat Casa de birou a Poștei
din Târgu-Jiu, în urma Ordinului din 24 august 1852 de
înfiinţare a birourilor poștale în toate orașele ţării, pri-
mul oficiant fiind C. Hurezeanu. Conform unui act „is-
călit de însumi și adeverit de cinstita poliţie locală, după
orânduială”, C-tin Hurezeanu primea 257,20 parale în
fiecare lună („100 sâmbria mea pentru lucrările expe-
diţiilor; 31,20 la un adaugiu și împărţirea scrisorilor; 63
chirie casă, 63 lemne de foc și celelalte cheltuieli mă-
runte).
În anul 1860 s-a înfiinţat la Târgu-Jiu un oficiu te-
legraf iar în 1862 un oficiu de poștă condus de casierul
judeţului, ajutat de amploianţi speciali.
În anul 1865 prin Decretul nr. 375 al Domnitorului
Alexandru Ioan Cuza s-au pus bazele Poștei Rurale, atât
pentru corespondenţa oficială, cât și pentru cea particulară.
În toate comunele din România serviciul particular
se efectua (distribuia) de către notar, ajutat de câte un
36
călăreţ, special angajat pentru aceasta (aducerea și ducerea
corespondenţei).
După abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza,
la 23 februarie 1866, a început declinul Poștei.
La 1 mai 1871 a intrat în vigoare Decretul nr.
734/1871 prin care s-a reînfiinţat Poșta rurală în 32 jude-
ţe și 153 reședinţe de plasă, între acestea aflându-se Gorjul
și Târgu-Jiul.
În anul 1875 sub antrepriza lui Matache Costescu s-a
înfiinţat cursa diligenţă Filiași – Târgu-Jiu, desfiinţată la
1 iunie 1888 odată cu punerea în circulaţie pe acest traseu
a trenului, care a preluat și activitatea de transport a co-
respondenţei.
Evoluţia economico-socială, progresul știinţific și
tehnic au determinat schimbări majore în domeniul poștei
și telecomunicaţiilor începând cu sec. al XX-lea, acestea
făcându-se simţite și în judeţul Gorj, unde serviciile în
sprijinul populaţiei s-au diversificat, au devenit mai
prompte și mai responsabile.
Cele prezentate sunt mărturii într-o perioadă înde-
lungată de timp ale existenţei unor oameni importanţi ai
Târgu-Jiului, care s-au implicat în evenimente și au con-
tribuit la asigurarea utilităţilor pentru populaţia orașului,
înscriindu-se astfel în lista de onoare a acelora care au
făcut istorie în aceste locuri.
BIBLIOGRAFIE:
Andriţoiu, Vasile – „Crestomaţia Gorjului”, Editura
„Punct” Târgu-Jiu, 1998;
Duguleanu, Ion – „Târgu-Jiu. Case. Oameni. Destine”
vol. I – str. Tudor Vladimirescu, Târgu-Jiu, 2006;
37
Al. Doru Șerban
Şerban, Al. Doru – „Evenimente şi personalităţi gorje-
ne” (calendar), Editura „Rhabon”, Târgu-Jiu,
2004;
Ştefulescu, Alexandru – „Istoria Târgu-Jiului”, Tipografia
Nicu D. Miloşescu, Târgu-Jiu, 1906;
Vasiescu, Vasile – „Castelul de Apă”, Editura „Diaflora”,
Târgu-Jiu, 2002.
I.5. GHEORGHE MAGHERU

Cei din neamul Magheru au
ajuns în Gorj la jumătatea sec. al
XVII-lea, venind din satul Vidra,
com. Vârfuri, ţinutul Hălmagiului
(azi jud. Arad), de pe Valea
Crișului Alb.
Cei din neamul Maghiariu,
veniţi de la Vidra, s-au stabilit în
anul 1665 în satul Călnic de pe
malul Gilortului, trecând munţii
de teama nobilimii magheare la
1640 – 1650.
În anul 1775 este amintit în documente preotul
Magheriu Ion, bunicul generalului Gheorghe Magheru. El
a avut doi băieţi : Șerban, ajuns ofiţer, fără copii și Ion,
ajuns preot, care a avut doi băieţi și șase fete. Gheorghe,
băiatul mai mic al preotului Ion, s-a născut în 1804 în
curtea bisericii din Bârzeiu de Gilort, ajungând o perso-
nalitate istorică și socială a sec. al XIX lea. Gheorghe
38
Magheru a îmbrăţișeat cariera armelor. În timpul
Revoluţiei din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, la
vârsta de 17 ani,Gheorghe Magheru „a avut mare zel de a
se înrola voluntar, dar nu l-au lăsat părinţii”…
Un document al vremii a consemnat participarea lui
Gheorghe Magheru la 30 martie 1821, sub comanda pol-
covnicului Iordachi Hristofi la Revoluţia lui Tudor
Vladimirescu. Să-i curme lui Gheorghe aplecarea spre
arme, părinţii l-au căsătorit la vârsta de 19 ani cu Ancuţa,
fiica clucerului Hagi Gheorghe Pleșoian.
La 19 aprilie 1825 visteria Ţării Românești a făcut
cunoscut Isprăvnicatului Gorj „Gheorghe Magheru… a fost
trecut în rândul feciorilor de boieri”.
La 4 noiembrie 1826 Căimăcănia Craiovei l-a „vor-
nicit” pe Gheorghe să-i prindă pe „fraţii întru hoţii ai lui
Panciu Crăciun”.
Din „vornicit” în prinderea hoţilor și apărarea de
bandele turcești ce jefuiau Gorjul, Gheorghe Magheru a
ajuns prin curaj și acte de vitejie capzimanul (comandan-
tul) unui corp de armată propriu, format din panduri din
zona Oltenia.
Căpitanul de panduri Gheorghe Magheru s-a distins
în mod deosebit, prin patriotism și curaj, în războiul ru-
so-turc din 1828 – 1829 punându-se sub comanda gene-
ralului, rus T.P.Pahieu.
După victoriile de la Târgu-Jiu dobândite împotriva
turcilor, Gheorghe Magheru i-a urmărit până la Plevna
unde i-a înfrânt definitiv, fiind decorat de ţarul Rusiei cu
Ordinul „Sfânta Ana în grad de cavaler”. În „Catagrafia cu
boierii Ţării Românești la 1829” Gheorghe Magheru a fost
nominalizat „vistier al doilea, șezător în Gorj”.
39
Al. Doru Șerban
În anii 1831 – 1833 el și-a construit o casă în Târgu-Jiu,
s-a dedicat magistraturii și a locuit aici până în 1846 când
a fost numit ocârmuitor (prefect) de Romanaţi.
La izbucnirea mișcării revoluţionare din 1848 Gheorghe
Magheru a fost numit ministru de finanţe în guvernul pro-
vizoriu, apoi căpitan general al trupelor de dorobanţi și pan-
duri și inspector general al guardiilor naţionale.
După înfrângerea Revoluţiei de la 1848 și dizolvarea ta-
berei militare de la Râureni (Vâlcea), pe care a condus-o, Gh.
Magheru s-a exilat la Viena, unde a stat timp de nouă ani.
Revenit în ţară la 20 august 1857 s-a dedicat unirii,
fiind desemnat deputat al judeţului Gorj din partea „clasei
proprietarilor celor mari”, dar nu a fost ales în Adunarea
legislativă a ţării.
În anul 1860 Gh. Magheru a fost ales deputat de Gorj
fiind reales în anii 1864 – 1868.
Cu ocazia Războiului pentru independenţă (1877)
generalul Gh.Magheru a îmbărbătat pe ostași și a sprijinit
armata română prin acţiuni de colectare de fonduri bănești.
După război el a continuat activitatea parlamentară.
Gheorghe Magheru a decedat la 23 martie / 4 aprilie
1880 la București, iar la dorinţa sa a fost înmormântat la
Târgu-Jiu.
*
* *
Gheorghe Magheru a iubit pământul Gorjului, unde
a dorit să-și găsească și odihna de veci. De aceea el s-a
implicat în apărarea locului și în administrarea sa.
La 30 august 1828 Gh. Magheru în fruntea unui de-
tașament de panduri i-a învins pe turcii ostroveni și i-a
fugărit spre Glogova, scăpând de la incendiere 18 case de
40
pe o uliţă a Târgu-Jiului. Notabilităţile orașului i-au înmâ-
nat o carte de mulţumire pentru vitejia în apărarea orașu-
lui. După anul 1830 Gheorghe Magheru s-a stabilit la
Târgu-Jiu, până în 1846, fiind printre cei dintâi susţinători
ai reorganizării administrative și ai dezvoltării orașului.
Prestigiul de care s-a bucurat în Gorj și recunoaște-
rea sa naţională au făcut ca în decembrie 1833 prin Ordin
al Vorniciei din Lăuntru, acesta să fie numit provizoriu în
funcţia de ocârmuitor (prefect) al Gorjului.
Gheorghe Magheru a făcut parte mai mulţi ani din
magistratul (sfatul) orașului, iar în perioada 1840 – 1842
a fost președinte de magistrat (primar al orașului). În aces-
te funcţii el s-a împlicat în măsurile de sistematizare a
Târgu-Jiului: hotărnicia moșiei orașului, alinierea caselor
și a gardurilor, lărgirea și pietruirea străzilor etc.
Gheorghe Magheru a militat pentru dezvoltarea în-
văţământului, iniţiind în anul 1837 o acţiune de stângere
de bani din donaţii pentru construirea școlii publice din
Târgu-Jiu. A fost preocupat și de creșterea numărului ști-
utorilor de carte, plătind din bugetul magistraturii orașu-
lui cărţile pentru Biblioteca Școlii Publice condusă de C.
Stanciovici – Brănișteanu.
În satele Magherești, Negoiești și Bârzeiu de Gilort,
unde Gheorghe Magheru avea moșii, acesta a înfiinţat
școli cu câte doi dascăli, suportând toate cheltuielile.
Pentru asigurarea asistenţei sanitare în oraș,
Gheorghe Magheru a susţinut întemeierea unui spital prin
subscripţii, iar la 25 septembrie 1833 a adresat o scrisoare
Magistratului orașului Târgu-Jiu, prin care a donat suma
de 28 galbeni pentru plata retribuţiei doctorului, ce urma
a fi adus în oraș de la București.
41
Al. Doru Șerban
În anul 1840 s-au pus bazele unei farmacii pe care
Magheru și alţi fruntași ai urbei au întreţinut-o din fon-
duri personale. Tot el a încurajat industria manufacturie-
ră din oraș, oferind 25 galbeni împărătești Fabricii de por-
ţelanuri Drexler.
Și ca deputat Gheorghe Magheru a susţinut dezvol-
tarea economică și valorificarea resurselor judeţului.
Pentru aceasta era necesară dezvoltarea reţelei de
drumuri. De aceea într-o interpelare parlamentară,
Magheru a arătat necesitate legării Gorjului cu Transilvania
printr-o șosea de-a lungul Jiului și prelungirea căii ferate
spre Târgu-Jiu.
Una dintre faptele generoase ale lui Gheorghe
Magheru, cu impact legendar, a fost cea din 1864, când a
dat supușilor de pe moșia personală de la Cojani, pămân-
tul cuvenit după Legea rurală, acolo unde ei și-au dorit și
fără a avea pretenţia despăgubirilor cuvenite.
Memoria lui Gheorghe Magheru la Târgu-Jiu este păs-
trată în înscrisul sugestiv de pe crucea din cimitirul orașu-
lui „Trecătorule, aici repausează generalul Gheorghe Magheru,
luptător fără preget pentru mărirea ţării sale, pentru triumful
dreptăţii și democraţiei. Eternă fie-i memoria! Etern să-i fim
recunoscători !” Este un îndemn adresat generaţiilor pentru
respectul faţă de unul dintre marii bărbaţi ai României, care
a trăit în sec. al XIX lea și a fost gorjean.
Actualmente, în amintirea generalului Magheru, la
Târgu-Jiu există o stradă și un colegiu (liceu) naţional care
îi poartă numele, două statui (una pe locul fostei case a
generalului și cealaltă în curtea Colegiului), iar la tipogra-
fiile locale s-au tipărit cărţi referitoare la personalitatea
acestuia.
42
BIBLIOGRAFIE:
Marinoiu, Vasile – „Gheorghe Magheru şi Gorjul” în
vol. „Generalul Gheorghe Magheru – in memoriam”,
Editura „Rhabon”, Târgu-Jiu, 2004;
Mischie, Nicolae – „Gheorghe Magheru, general al
Revoluţiei Române de la 1848”, în vol. „Generalul
Gheorghe Magheru - in memoriam”, Editura
„Rhabon”, Târgu-Jiu, 2004;
Şerban, Al. Doru - „Gheorghe Magheru - ocârmuitor,
preşedinte al magistratului şi judecător în jud. Gorj”
în vol „Generalul Gheorghe Magheru – in memori-
am”, Ed. „Rhabon”, Târgu-Jiu 2004.
I.6. GENERALUL CHRISTIAN TELL

S-a născut la 12 ianuarie
1808 în orașul Brașov, provenind
dintr-o familie originară din
Șomănești – Telești, judeţul Gorj,
fapt ce l-a determinat să se consi-
dere cu mândrie „fiu al Gorjului”,
Tatăl său „paracliser sărac” și-a dat
seama „din tinda bisericii” că omul
se poate ridica prin învăţătură, de
aceea și-a dat copilul la școală.
Christian Tell și-a făcut prima educaţie la 12-13 ani,
cu Gh. Lazăr, la care a cunoscut viitoarele personalităţi
istorice și culturale: Ion Heliade Rădulescu, Nicolae
Bălcescu, I. Ghica ș.a. Izbucnirea Revoluţiei din 1821 l-a
43
Al. Doru Șerban
făcut pe tânărul Christian să întrerupă cursurile școlii lui
Gh. Lazăr și să participe afectiv la mișcarea gorjanului
Tudor (unele surse susţin că s-a aflat între revoluţionari).
După omorârea lui Tudor și răspândirea pandurilor,
Christian Tell și-a reluat cursurile la școala Sf. Sava, având
dascăl după anul 1822 pe Ion Heliade Rădulescu, care i-a
făcut o educaţie patriotică și politică, având influenţe asu-
pra destinului său. El a intrat în rândul pandurilor, iar prin
calităţile dovedite a ajuns căpitan de panduri.
Iscusinţa și devotamentul în timpul războiului ru-
so-turc din 1828 – 1829 au contribuit la avansarea sa în
funcţia de „Comandir de batalion”. După anul 1830 Christian
Tell s-a apropiat de mișcările progresiste ale vremii, militând
pentru eliberare naţională, propășire socială și unire.
După organizarea miliţiilor naţionale (1830) Christian
Tell a intrat în rândurile armatei create, având de la început
gradul de praporcic (sublocotenent). Experienţa de militar
– pandur a făcut ca să-și însușească repede tainele noii
arme și să fie avansat la gradul de căpitan (în anul 1836) și
de polcovnic comandir (în anul 1837).
Christian Tell a activat în armată până 1848, când a
ajuns maior, comandant de batalion la Regimentul II.
Interesat de problemele armatei Christian Tell, ală-
turi de N.Bălcescu au colectat scrieri militare pentru o
bibliotecă militară.
Ideile patriotice l-au apropiat în anii 1837-1838 de
Societatea Filarmonică iar în anul 1843 a fondat, împreu-
nă cu I. Ghica și N. Bălcescu, Societatea secretă „Frăţia”.
Activitatea militară, desfășurată mai bine de două
decenii, a contribuit la recunoașterea lui Christian Tell de
șef militar al revoluţiei, iar la proclamarea guvernului re-
44
voluţionar provizoriu a fost numit șef al oștirii și avansat
la gradul de colonel.
La 20 iunie 1848 prin decret al guvernului provizoriu
a fost înălţat la rangul de general și șef al armatei regulate,
urmărind înzestrarea armatei și amplasarea judiciară a
unităţilor militare.
Din „guvernul vremelnic”, constituit după plecarea
dominatorului Gh. Bibescu, a făcut parte și Christian Tell.
Acest guvern a fost desfinţat la venirea turcilor în ţară și a
fost înlocuit cu o „locotenenţă domnească” formată din trei
membri: N.Golescu – la Departamentul Dinăuntru (inter-
ne), Ion Heliade Rădulescu – Departamentul Instrucţiuii
Publice și Christian Tell – Departamentul de Război.
După înăbușirea Revoluţiei din 1848, Christian Tell a apă-
rut la 14 septembrie 1848 pe lista ofiţerilor scoși din armată.
La 25 septembrie 1848 s-a dat Decretul pentru exilarea
celor 22 conducători revoluţionari, la poziţia 2 fiind înscris
Christian Tell. În acest exil, care a durat până în iunie 1857 Tell
a stat timp de 8 ani în Turcia, primind o pensie de la sultan.
Adept al unirii, încă din tinereţe, Christian Tell a fost
înscris pe listele din judeţul Gorj și ales la 29 septembrie
1857 deputat din partea micilor proprietari pentru Adunarea
Ad-hoc din districtul Gorj. Până la 10 mai 1883, când a
demisionat din Parlament, Christian Tell a fost de mai mul-
te ori deputat de Gorj (Târgu-Jiu). De asemenea el a înde-
plinit de mai multe ori funcţia de ministru în mai multe
guvenre : ministrul Cultelor (30 dec. 1862 – 26 mai 1863),
ministru de Război (11-14 martie 1871), ministrul Cultelor
și Instrucţiunii Publice (14 martie 1871 – 9 ianuarie 1874),
ad-interim la ministerul Justiţiei (31 martie – 25 octombrie
1874) și ministru de Finanţe (4-27 aprilie 1876).
45
Al. Doru Șerban
Generalul Christian Tell a murit la 12 februarie 1884
în București.
*
* *
Christian Tell s-a considerat și s-a exprimat public a
fi „fiu al Gorjului”. El a fost atras de spiritul pandur și a
desfășurat activitate militară și revoluţionară care l-au im-
pus naţional.
El i-a apreciat pe gorjeni, cu care s-a mândrit, iar
aceștia au avut încredere în el, dovadă fiind scrisoarea
pe care Ghiţă Magheru a expediat-o tatălui său în sep-
tembrie 1857, comunicându-i că oamenii din Târgu-Jiu
l-au rugat să-i lase locul pe liste lui Christian Tell, care
venise în ţară în iunie, lucru acceptat de Ghiţă Magheru.
Și astfel Tell a fost ales la 29 septembrie 1857 pentru
prima dată reprezentant al districtului Gorj în Adunarea
Ad-hoc, ca o dovadă a legăturii sale cu locurile de ori-
gine.
La alegerile generale din noiembrie 1864 Christian
Tell a fost ales deputatul orașului Târgu-Jiu. Pentru a ono-
ra această demnitate electorală el a demisionat din funcţia
de membru al Corpului ponderator, motivându-și hotărâ-
rea luată : „dându-mi-se mai în urmă și mandatul de depu-
tat de către orașul Târgu-Jiu, cu invitarea expresă a nu-l
refuza, eu dau preferinţă acestui mandat, voind prin acesta
a-mi arăta recunoștinţa către un oraș, care m-a onorat în
mai multe rânduri cu mandat de deputat”.
Ca deputat Christian Tell s-a arătat interesat de pro-
blemele ţării în general și de cele din Gorj în special.
Legătura familiei Tell cu Gorjul s-a menţinut și după
decesul lui Christian.
46
La 7 octombrie 1933 Alexandru Tell, nepotul gene-
ralului Christian Tell a donat cărţi de literatură, artă, filo-
zofie, istorie, știinţă pentru crearea unei biblioteci publice.
Scrisoarea de donaţie preciza : „Această bibliotecă este moș-
tenită de mine de la defunctul meu părinte, generalul
Alexandru Tell, și că dorind a crea o blibliotecă publică
într-unul din orașele de provincie, gândul meu s-a îndreptat
spre orașul dumneavoastră, cu care familia noastră a avut
îndeungate legături și care este locul de origine al nostru”.
În dosarul nr. 53/1933 al Arhivelor Statului Gorj,
fondul Primăriei Târgu-Jiu s-a găsit consemnarea „au fost
donate 7011 volume”.
Clauza din scrisoarea de donaţie a fost ca portretul
lui Christian Tell și al fiului acestuia Alexandru Christian
Tell – tot general – să fie expuse permanent în una din
secţii, iar instituţia să se numească „Biblioteca Publică
General Tell”.
Tot pentru cinstirea amintirii generalului Christian
Tell o stradă din Târgu-Jiu îi poartă numele, iar la 29 mar-
tie 1996 a fost constituită Fundaţia Culturală „Tell”, având
președinte pe omul de cultură Viorel Gârbaciu.
BIBLIOGRAFIE:
Predescu, Lucian – „Enciclopedia României”- Editura
„Saeculum – Vestala”, Bucureşti, 1999;
Aremia, V. ş.a. – „Personalităţi gorjene de-a lungul istori-
ei”, Ed. Fundaţia „Premiile Flacăra”, Buc. 2000;
Şerban Al. Dan – „Evenimente şi personalităţi gorjene -
calendar”, Ed. „Rhabon”, Târgu-Jiu, 2004;
Andrei, Alexandra – „Christian Tell” în revista „Terra
Litua”, nr. 2 / 1998, pag. 12 – 14 ;
47
Al. Doru Șerban
I.7. PRINŢUL VALENTIN BIBESCU

S-a născut la 3 aprilie 1880
în Bucureşti şi a murit la 2 iulie
1941.
A fost fiul lui Gheorghe
George Bibescu, membru de
onoare al Academiei de Arme
Paris şi nepot al domnitorului
Gheorghe Bibescu.
Prinţul George Valentin
Bibescu se va dovedi în decursul
vieţii un bun mânuitor al armelor, dar a fost atras până
la pasiune de mecanică şi mai ales de zbor. La vârsta de
14 ani el a condus primul automobil.
În anul 1901, tânărul prinţ s-a logodit în secret cu
Martha Lahovari.
În mai 1902, Gheorghe George Bibescu a murit,
în urma unei crize cardiace, la Constantinopol, unde în-
cerca să-i transmită fiului George Valentin un titlu con-
ferit odinioară domnitorului Gh. Bibescu de către Înalta
Poartă.
La 21 iunie 1902 a avut loc nunta prinţului cu
Martha Lahovari, fără o ceremonie grandioasă.
George Valentin Bibescu a fost un român euro-
pean prin moştenirea spirituală şi educaţia primită. El a
fost promotorul introducerii în România a celor mai noi
invenţii în domeniul locomoţiei: automobil, aerostat,
48
avion, iniţiind constituirea de structuri adecvate în
Regatul României.
La 5 aprilie 1904 prinţul a fost ales preşedintele
Auto Club Român (al 10-lea din Europa) şi a organizat
mai multe concursuri auto. Sub conducerea Prinţului
A.C.R. a colaborat cu cluburi din alte ţări ale Europei.
Începând cu anul 1904 George Valentin Bibescu
s-a apropiat de aeronautică, cumpărând de la Paris un
balon, pe care-l va denumi „România”. La 26 octom-
brie 1909 Prinţul Bibescu a efectuat primele tentative
de zbor cu avionul „Voisin”,
În octombrie 1909 el a organizat la Bucureşti un
miting aviatic, în care a zburat francezul Louis Blériot,
pe care Regele Carol I, prin decret regal, l-a făcut co-
mandor al Ordinului „Coroana României”.
La 6 ianuarie 1910 lui George Valentin Bibescu i
s-a înmânat, la Paris, brevetul de pilot, iar în anul 1911
a fost inclus în Anuarul Internaţional al Aeronauticii.
În ţară a ajuns preşedinte al Aeroclubului Român,
iar în iulie 1911 a inaugurat Şcoala de pilotaj de la
Cotroceni, care a fost recunoscută prin Înalt Decret
Regal, la 27 martie 1912.
Devenind specialist în zbor, Prinţul a obţinut bre-
vetul de „pilot superior”.
La 5 mai 1912 s-a constituit Liga Naţională
Aeriană, având între cei din comitetul de conducere şi
pe George Valentin Bibescu.
La 8 septembrie 1912 Prinţul Bibescu a devenit
ofiţer al Legiunii de Onoare.
La izbucnirea primului război mondial el a fost
mobilizat la Aeroportul Pipera, iar pentru activitatea
49
Al. Doru Șerban
desfăşurată în anii războiului a fost distins cu numeroa-
se decoraţii.
În anul 1922 s-a înfiinţat Aeroclubul Regal Român,
având preşedinte pe prinţul Carol I, iar vicepreşedinte
pe George Valentin Bibescu, care era şi preşedinte al
Comitetului Olimpic Român.
În decembrie 1930 George Valentin Bibescu a fost
ales preşedinte al Federaţiei Aeronautice Internaţionale,
pe care a condus-o mai multe mandate.
În primăvara anului 1935 Prinţul a efectuat un raid
aerian în Africa. George Valentin Bibescu a călătorit
mult în Europa, fiind cunoscut de importante personali-
tăţi, iar la 31 octombrie 1934 a fost primit de Roosevelt,
preşedintele S.U.A.
Mândru de faptul că strămoşii săi au fost gorjeni,
George Valentin Bibescu a ţinut în permanenţă legătura
cu Gorjul, fiind ales, în anul 1932, senator al judeţului
în Parlamentul României.
După constituirea Partidului Radical Ţărănesc,
Prinţul l-a urmat pe Grigore Iunian, participând la ale-
gerile parlamentare din 1933 pe listele acestei formaţi-
uni politice.
George Valentin Bibescu a fost un democrat con-
vins, un pionier al aviaţiei române şi un curajos patriot,
care a luptat în Primul Război Mondial, pentru reîntre-
girea naţională.
*
* *
Ataşamentul lui George Valentin Bibescu faţă de
locurile de baştină ale înaintaşilor săi a fost apreciat de
gorjeni, care în anul 1932 l-au ales senator.
50
Având obligaţia reprezentării judeţului în senatul
ţării, Prinţul a trecut de multe ori prin Gorj, iar în toam-
na anului 1932 l-a însoţit pe Grigore Iunian la întruniri-
le Partidului Radical Ţărănesc, pe listele căruia a fost
înscris la alegerile parlamentare generale din 1933.
La 28 septembrie 1933 Prinţul Bibescu, împreună
cu soţia Martha, cu persoane oficiale şi piloţi – specia-
lişti, s-a deplasat la Târgu-Jiu să predea avionul
„Stinson”, cumpărat din S.U.A., anume pentru a des-
chide linia aeriană dintre Gorj şi capitală.
Primirea organizată a fost impresionantă.
În discursul său George Valentin Bibescu şi-a motivat
gestul demersului: „…am simţit o datorie de conştiinţă faţă
de inima mea şi de judeţul meu, făcând acest gest”.
Pentru cei prezenţi şi pentru presă el a subliniat că
„avionul a fost cumpărat din banii mei, înţelegând că
cinstea de a fi alesul Gorjului în Senatul ţării mă obli-
gă să înapoiez sub această formă, diurna ce se cuvenea
ca senator”.
Avionul a fost înregistrat la Registrul Român în
august 1933 şi înmatriculat sub indicativul „YR-GVB
GORJ”.
Linia aeriană Bucureşti – Târgu-Jiu şi retur a fost
inaugurată la 2 octombrie 1933, durata unui drum fiind
de o oră şi jumătate, iar costul unui bilet mai ieftin de-
cât la tren.
BIBLIOGRAFIE:
Sandachi, George Paul; Hadârcă, Dan – „Prinţul
George Valentin Bibescu – biografia unui călător”,
Editura „Vivaldi”, Bucureşti, 2005;
51
Al. Doru Șerban
istoriei”, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”,
Bucureşti, 2000.
I.8. FRIEDERICH DREXLER

În urma războiului dintre Austria și Turcia s-a în-
cheiat Pacea de la Passarowitz (21 iulie 1718) prin care
Austria a preluat de la turci în stăpânire nordul Bosniei,
Serbiei, Banatul și Oltenia.
Austriecii au stăpânit în Oltenia din anul 1718 până
în anul 1739, când în urma altui război cu turcii s-a înche-
iat Pacea de la Belgrad.
Forme organizatorice, urme și amintiri ale stăpânirii
austriece în Oltenia s-au păstrat și după anul 1739. În anul
1831 exista în judeţ o agenţie austriacă al cărei staroste
pentru Gorj și Mehedinţi a fost Friederich Drexler.
Rămânerea străinilor în Ţara Românească (deci și în
Oltenia) și venirea altora au fost încurajate de intrarea în
vigoare în anul 1831 a Regulamentelor Organice, redacta-
te după Pacea de la Adrianopol, de către administraţia rusă
și comisia de boieri români.
Prevederile Regulamentelor Organice au reprezentat
primele constituţii românești (din Ţara Românească și
Moldova), stabilind puterile din stat, atribuţiile acestora și
separarea lor.
Prin desfiinţarea monopolului breslelor, de către
Regulamentele Organice, s-a încurajat dezvoltarea indus-
triei manufacturiere, iar stabilirea unei patente (plătită de
52
negustori și meșteșugari) acceptabilă, a încurajat venirea
străinilor în această zonă.
În anul 1830 la Târgu-Jiu era stabilit austriacul
Friederich Drexler, care venise de la Craiova. El desfășura
în oraș activităţi medicale și de spiţerie (farmacie).
Acest fapt rezultă dintr-un răspuns dat de Isprăvnicatul
de Gorj la adresele din 22 septembrie și 3 noiembrie 1830
ale Divanului Săvârșitor al Valahiei prin care se specifică:
„locuitorii orășeni și boierii, la porunca stăpânirii, au răs-
puns toţi într-o glăsuire că au doftor pe Drexler, cu care au
contract încheiat și sunt mulţumiţi de el”.
Un răspuns dat Caimăcăniei Craiova la adresa din
29 ianuarie 1831 a lămurit că Friederich Drexler „nu era
doftor cu știinţă” și numai spiţer în Târgu-Jiu.
El a avut avantaj în aprovizionarea cu medicamente
fiindcă fratele său, Louis era președintele Gremiului
Spiţeresc al orașului București.
Profitând de prevederile Regulamentelor Organice,
care sprijineau și asigurau stabilitate investitorilor străini,
Friederich Drexler a deschis în anul 1832 o manufactură
de porţelanuri, care a fost prima întreprindere de tip
capitalist din Oltenia.
La 13 mai 1832 secţia a 3 a a Visteriei Ţării Românești
cu nr. 787 s-a adresat Ocârmuirii judeţului Gorj, făcându-i
cunoscut că s-a aprobat cerere de ajutor făcută de
Friederich Drexler, înaintată de Ocârmuire „la 2 ale trecu-
tului octombrie anul 1831 sub nr. 316”.
„S-au dat pomenitului, la maiu 13 supt No 787, cartea aces-
tui departament cu privilegiuirile cuviincioase aceștii fabrici”.
Cartea de privilegii acordată lui Friederich Drexler
la 13 mai 1832 (pe care o reproducem pentru reliefarea
53
Al. Doru Șerban
aspectelor de interes) este o dovadă de încurajare a inves-
titorilor și de protejare legală a lor:
„Departamentul Finanţelor
Prinţipatul Ţării Românești
Luându-se în băgare de seamă cererile de ajutor ce au
făcut Dl. Drexler spre a desăvârși fabrica de porţelanuri ce
are în judeţiu Gorju, întemeiată cu strădania și cheltuielile
sale, în acest Departament... spre însufleţirea și înariparea
industriei, dă dreptul numitului:
1-iu) De a fi apărat de orice dare către stăpânire în cur-
gerea de 20 de ani și de chiar dreptul capacităţii oricâţi lăcuitori
streini va avea la această fabrică a dumnealui din alte ţări;
2-lea) Să se scutească de orice podvezi și angarale
până la două zeci și cinci de oameni ce-i va avea lucrători
această fabrică;
3-lea) ... să se îndatoreze Dl. Drexler ca de acum înainte în
fiecare trei ani să hotărască și să publicatirească șapte zile de
expoziţie în care într-o sală a fabricii, ce va avea mai mare întin-
dere, să spuie de faţă toate lucrările de orice formă și îmbunătă-
ţirile ce vor ieși din această fabrică... De aceasta va hărăzi lucră-
torilor premii potrivit cu înaintarea îmbunătăţirii lucrului.
Iar dumnealui clăditorului carte de mulţumire și oa-
rece alt, dar să va cuveni asemănat cu a sa râvnă și sălinţă
în folosul obștii particularilor.
Alexandru Vilaru vel vistier
Secsia al 3 - lea
Anul 1832, mai 13
No 787
Ștabul secsiei Scarlat Rosat.”
*
* *
54
Importanţa persoanei lui Friederich Drexler pentru
judeţul Gorj, în prima jumătate a sec. al XIX-lea constă în
implicarea sa în asigurarea sănătăţii oamenilor (în anul
1830) „lăcuitorii orășeni și boierii, la porunca stăpânirii, au
răspuns toţi într-o glăsuire că au doftor pe Drexler, cu care
au contract încheiat și sunt mulţumiţi de el.”
Friederich Drexler a fost spiţerul (farmacistul)
Târgu-Jiului și a asigurat o aprovizionare corespunzătoare
cu medicamente, ajutat de fratele său Louis, care era pre-
ședintele Gremiului Spiţeresc București.
Austriacul
Friederich Drexler
a intrat în istoria
acestor locuri,
prin înfiinţarea în
1832 a manufac-
turii de porţela-
nuri, care a fost
prima întreprin-
dere de tip capita-
list din Oltenia. Expoziţia de porţelanuri
Apariţia acestei prime fabrici în reședinţa judeţului
Gorj a fost posibilă datorită înlesnirilor prevederilor
Regulamentelor Organice prin care:
- nu se plăteau „dări către stăpânire în curgerea de
20 ani”;
- „se scutea de orice podvezi (corvezi) și angarale,
până la două zeci și cinci de oameni ce-i va avea lucrători
această fabrică”;
- „se va hărăzi lucrătorilor premii” potrivit cu lucră-
rile realizate.
55
Al. Doru Șerban
Erau prevederi de încurajare pentru investitori, de
care legislaţia actuală (anul 2009) nu mai ţine seama.
Friederich Drexler rămâne în istoria locului ca un
pionier al micii industrii manufacturiere și între primii
oameni de afaceri din Târgu-Jiu.
BIBLIOGRAFIE:
Andriţoiu, Vasile – „Crestomaţia Istoriei Gorjului”,
Editura „Punct”, Târgu-Jiu, 1998;
Arhivele Statului – Filiala Târgu-Jiu – „Fondul Prefectura
Gorj”, dos. 1831 – 1832, fila 41;
Gârdu Gh. – „Spiţeria de la Târgu-Jiu” în „Litua” nr.
VI/1994;
Şerban, Al. Doru – „Din Gorj – articole, studii, cerce-
tări”, Editura „Măiastra”, Târgu-Jiu, 2008.
I.9. CONSTANTIN SĂVOIU (SURCEL)

Pentru prima dată familia
Săvoiu din judeţul Gorj, a apărut
consemnată într-un act de jude-
cată, amintit de Gh. Cront în vo-
lumul „Acte juridice din Ţara
Românească 1775 – 1781”.
Conform documentului, da-
tat 31 martie 1777, boierii Pană
Săvoiu (reprezentat de ginerele
său Nicolae) și Mihai Săvoiu se
judecau încă din 31 mai 1776 cu
56
cumnatele lor Maria și Stanca, cerându-le parte din moșia
Florești, cumpărată cu 200 taleri în anul 1747 și din moșia
Lupoaia, cumpărată cu 400 taleri la 3 mai 1748.
Dintr-o analiză a documentului rezultă că Mihai
Săvoiu cu soţia lui Nicolae (cel prezent la judecată) și cu
Stanca Săvoiu, precum și martorii Ion și Vasile Săvoiu, erau
fraţi, toţi fiind copiii lui Pană Săvoiu și ai Mariei.
Deci conform actului de judecată arborele genealogic
al cunoscutei familii Săvoiu de mai târziu, ar avea descen-
denţi cunoscuţi începând cu soţii Pană și Maria.
Cel mai important în neamul Săvoilor avea să fie
CONSTANTIN SĂVOIU zis SURCEL.
El s-a născut în anul 1812 și a avut rangul de pitar.
Istoricul Alexandru Ștefulescu l-a numit în „Istoria
Târgu-Jiului”... „mare proprietar și filantrop”.
A făcut studiile la Viena, iar în reședinţa Austriei a
fost influenţat de ideile 48-iste ale Revoluţiei din apus, dar
și de cele românești, în urma discuţiilor avute cu Gheorghe
Magheru.
Revenit în ţară, el a răspândit ideile 48-iste și union-
niste printre cunoscuţi, afirmând că toţi emigranţii se află
la Vidin și că în primăvară va începe revoluţia. Turcii cu
o oștire de 50.000 oameni, aflaţi în Oltenia „o să cureţe
toată albăstrimea”.
În urma acestui comportament considerat de insti-
gare, dar și a relaţiilor epistolare cu generalul Gh. Magheru,
aflat în exil la Viena, Cârmuitorul a anunţat pe ministrul
de interne că la 21 decembrie 1853 Constantin Săvoiu a
fost arestat.
În anul 1857 Constantin Săvoiu zis Surcel a candidat
pentru Adunarea Ad-hoc din partea Partidului Liberal și
57
Al. Doru Șerban
a fost ales cu 16 voturi, câștigând în faţa boierilor conser-
vatori.
În anul 1859 deputatul Constantin Săvoiu a votat
pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Ţării
Românești.
Constantin Săvoiu a avut o îndelungată activitate
parlamentară fiind deputat de Gorj, apoi senator de
Mehedinţi, în mai multe rânduri.
Constantin Săvoiu – Surcel a fost mare moșier (bo-
ierimea fusese desfiinţată în 1864), deţinând moșii la
Lupoaia, Borăscu, Urdari, Groșerea, case la Târgu-Jiu și la
Craiova, o moară pe Jiu, o fabrică de materiale de con-
strucţii la Gura Văii –Mehedinţi.
La Lupoaia (lângă Motru) Constantin Săvoiu – Surcel
și-a construit o casă cu etaj în anii 1860 – 1870, chiar în
vecinătatea culei ridicată aici la sfârșitul sec. al XVIII-lea.
A zugrăvit biserica satului iar în anul 1895 urmașii săi au
reparat-o în întregime.
La moșia din Borăscu, C. Săvoiu – Surcel a constru-
it o casă-conac în stil feudal (cetate), cu ziduri de 70 cm
grosime.
Clădirea a avut două laturi distincte, una spre nord
cu: salon, birou, dormitoare, spălător și grup social cu
două cabine; alta spre vest: cu mai multe intrări pentru
servicii, bucătărie, sală de mese, cămară, baie, magazie
de alimente, dormitoare pentru personalul de serviciu.
În beciul spaţios se cobora pe o scară cu 13 trepte de
granit.
Clădirea a fost împrejmuită cu zid de cărămidă, înalt
de 3,5 m, prevăzut cu creneluri pentru apărare și porţi
masive de lemn la intrare. În faţa porţii principale era un
58
pod mobil (pe balamale). În partea sud-vestică, în interi-
orul zidurilor a existat un foișor cu etaj. În incinta casei a
fost amenajat un parc natural cu specii selectate de arbuști,
arbori și mai ales cu trandafiri aduși din import.
Clădirea, care în decursul anilor a avut destinaţii
diferite (internat școlar, școală, cămin cultural, muzeu) se
află într-o stare avansată de degradare.
La Borăscu, moșierul Constantin Săvoiu – Surcel a
ctitorit două biserici: Biserica din centrul localităţii, în a
cărei pisanii era scris: „Această sfântă biserică, cu hramul
Sfinţii Împăraţi Constantin și Elena, s-a zidit și zugrăvit în
anul 1842, cu cheltuiala și din îndemnul și stăruinţa dom-
nului Săvoiu, proprietar în această comună, precum și prin
munca tuturor locuitorilor comunei”.
Constantin Săvoiu – Surcel a construit în Dealul
Mare, loc cunoscut în zonă sub denumirea Cioaca lui
Surcel, o capelă de familie în subsolul căreia s-a amenajat
un cavou pentru familie.
În sinodicul întocmit de Parohia Borăscu, pentru
Arhiepiscopia Craiova, construcţia a fost datată a fi înche-
iată în anul 1865, iar pictura a fost realizată de meșterul
Ștefan. Cercetările au lămurit că aceste menţionări sunt
nepotriviri faţă de documentele de arhivă: „... am efectuat
o cercetare de arhivă la Arhivele Statului din Târgu-Jiu. Cu
această ocazie am descoperit o cerere, datată 20 mai 1873,
adresată de Constantin Săvoiu episcopului Atanasie al
Râmnicului, prin care susnumitul solicita o aprobare pentru
construirea unei bisericuţe pe moșia sa Borăscu, în a cărei
subterană să-și depoziteze rămășiţele pământești ale famili-
ei. Cererea i se aprobă cu condiţia depunerii unui act de
asigurare a întreţinerii sale”.
59
Al. Doru Șerban
Această biserică a fost probabil pictată de Nicolae
Popescu, după ce a terminat de pictat biserica ctitorită de
Constantin Săvoiu la Târgu-Jiu (vezi articolul „Noi identi-
ficări de lucrări religioase ale pictorului bănăţean Nicolae
Popescu” semnat de dr. Virgil Feier).
La moșia de la Groșerea (com. Aninoasa) Constantin
Săvoiu – Surcel a avut o culă – conac, folosită iniţial pentru
refugiu și apărare, cu ziduri groase de 1 m și creneluri la etaj.
El a dat-o împreună cu moșia, de zestre fiicei sale
Elena, căsătorită cu Achil Crăsnaru, care a transformat-o
în locuinţă.
Constantin Săvoiu – Surcel s-a implicat în realizarea
la Târgu-Jiu a unor obiective de interes social – obștesc.
El a cumpărat un teren de la Smaranda Călineasca
iar la 16 ianuarie 1855 a încunonștiinţat pe magistratul
Târgu-Jiului că dăruiește o siliște în centrul orașului în
următoarele condiţii: „... o dăruiesc și tot de odată mă
îndatorez a zidi pe dânsa... pentru a sluji învăţătura tine-
relor fete orășene și judeţene”. Magistratul orașului a îna-
intat Domniei un raport în care a menţionat: „... Domnul
Constantin Săvoiu declară cu bunăvoinţă vrednică de lau-
dă, că pentru înfiinţarea unui institut de fete externe din
orașul Târgu-Jiu, dumnealui dăruiește partea sa din siliște
și se obligă să ridice pe acel loc un edificiu de zid, cu toată
cheltuiala sa, întocmai după cum cere o asemenea obșteas-
că trebuinţă”.
La 19 august 1855 directorul guvernului a comunicat
magistraturii din Târgu-Jiu, acordul principelui domnitor
pentru întocmirea planului de către Eforia școalelor.
Școala a funcţionat la început cu două clase, obiect
principal de predare fiind lucrul manual iar din anul 1860
60
a intrat sub tutela Așezămintelor Brâncovenești. Pe lângă
lecţiile cu caracter practic, Constantin Săvoiu a insistat
pentru predarea unei limbi străine.
Cândva strada din apropierea școlii a purtat numele
Constantin Săvoiu iar actualmente școala, mult extinsă,
este între cele mai prestigioase din judeţ și se numește
Constantin Săvoiu.
Moșierul a fost unul dintre ctitorii Bisericii „Sfinţii
Împăraţi Constantin și Elena” din zona centrală a
Târgu-Jiului.
El a construit această biserică, în perioada 1867 –
1875, împreună cu rudele apropiate din partea soţiei
Ecaterina Frumușeanu: fraţii Ștefan și Dumitru
Frumușeanu, cu sora lor, căsătorită cu Zamfir Părăianu
și cu preotul Constantin Ștefulescu. Biserica a fost con-
struită în stilul barocului austriac iar pictura a fost rea-
lizată de pictorul bănăţean N. Popescu, pe care Constantin
Săvoiu îl cunoscuse la Viena în perioada studiilor la
Theresianum.
La Târgu-Jiu Săvoiu a donat o parte din terenul pen-
tru înfiinţarea Parcului Comunal și și-a adus contribuţia
la înfiinţarea spitalului orășenesc.
Constantin Săvoiu – Surcel a fost căsătorit cu
Ecaterina Frumușeanu, fiica logofătului Constantin (Dinu)
Frumușeanu. Împreună cei doi soţi au avut cinci copii:
- Constantin C. Săvoiu, căsătorit cu Annette Guma
Sarah von;
- Eufrosina (Frosa) Săvoiu;
- Emanuel Săvoiu (1844 – 1892) căsătorit cu Marietta
Arion (născută la Paris în 1859 – decedată la Borăscu în
1932);
61
Al. Doru Șerban
- Elena Săvoiu, căsătorită cu Achil Crăsnaru, stabili-
tă la Groșerea;
- Eliza Săvoiu, căsătorită cu Mihuleţu cu care a avut
9 copii.
Dintre descendenţii apropiaţi ori îndepărtaţi ai lui
Constantin Săvoiu – Surcel, mai cunoscuţi au fost:
Constantin C. Săvoiu (fiu), fost prefect de Gorj în
perioadele 1869 – 1874 și 1892 – 1895. A fost unul dintre
ctitorii Capelei Cimitirului împreună cu membri ai fami-
liei mamei sale;
Emanuel Săvoiu (fiu) a fost președinte de tribunal
între anii 1881 – 1882 și admis în Loja masonică Steaua
lui Sever, din care a făcut parte și fiul său;
Generalii Gheorghe și Emanuel Săvoiu, au fost amân-
doi fiii lui Constantin C. Săvoiu, băiatul cel mare al lui
Surcel.
Emanuel Em. Săvoiu, nepotul lui Surcel și fiul lui
Emanuel, născut la 17 octombrie 1886 în Târgu-Jiu, dece-
dat la 29 aprilie 1949 în Borăscu. A fost prefect în perioa-
da 23 noiembrie 1933 – 6 mai 1935, când a demisionat și
primar al orașului Târgu-Jiu din 2 iulie până în toamna
anului 1940.
Majoritatea nepoţilor și strănepoţilor lui Constantin
Săvoiu – Surcel au fost oameni realizaţi profesional și mate-
rial, căsătoriţi cu partenere de familie din ţară sau din stră-
inătate, la fel ca nepoatele ori strănepoatele sale, ajunse soţii
de înalţi ofiţeri, avocaţi, doctori, arhitecţi, moșieri ș.a.
Magdalena Săvoiu, nepoata lui Surcel și fiica lui
Constantin C. Săvoiu (fiul cel mare al acestuia) a fost că-
sătorită cu Anton Lavcovici, director al agenţiei Băncii
Naţionale din Târgu-Jiu (1902 – 1910), apoi director al
62
Băncii Târgu-Jiului (1910 – 1922), clădire situată în str.
Victoriei, nr. 22 unde familia Lavcovici a locuit, până în
anul 1937, când Anton a murit.
Magdalena s-a recăsătorit cu avocatul Ion Mihail –
Gele.
Magdalena Săvoiu a moștenit averea din Urdari a
bunicului său Constantin Săvoiu – Surcel, care a fost ex-
propriată în regimul comunist (vezi „Gorjul Bancar”, edi-
ţia a II-a, de Gelu Birău).
Constantin Săvoiu – Surcel a murit în anul 1878 la
Viena, unde s-a internat, fiind grav bolnav.
El a intrat în istoria locului prin activitatea politică
liberală, pusă în slujba alegătorilor, dar mai ales prin în-
făptuirea de acte de interes obștesc – edilitar: construirea
de biserici la Borăscu și Târgu-Jiu, unei școli primare de
fete (la Târgu-Jiu), susţinerea construirii spitalului orășe-
nesc, donarea de teren pentru Parcul Comunal din
Târgu-Jiu.
BIBLIOGRAFIE:
Enache, Alex. – „Monografia comunei Borăscu”, Editura
„Mirton”, Timişoara, 2005;
Dr. Feier, Virgil – „Noi identificări de lucrări religioase
ale pictorului N. Popescu” în vol. „Urme din trecut”,
Editura „Mitropolia Banatului”, Timişoara.
Popica, Lavinia – „Familia Săvoiu” în „Litua” nr.
IX/2003, pag. 299 – 307;
Săvoiu, Bartolomeu C. – „Pentru binele nostru” – studiu;
Dr. Săvoiu, Em. E. – „Şcoala primară de fete – contribu-
ţii la istoria învăţământului din Târgu-Jiu” în
„Litua”, nr. 1/1978, pag. 221 – 225.
63
Al. Doru Șerban
I.10. VASILE LASCĂR

S-a născut în anul 1852 la
Șomănești, comuna Telești, într-o
familie cunoscută, tatăl Manolache
fiind membru al Tribunalului jud.
Gorj și avocat al Mânăstirii
Tismana, iar mama născută Raluca
Urdăreanu era strănepoata Elenei
Cantacuzino, fiica domnitorului
Șerban Cantacuzino.
Vasile Lascăr a învăţat școala
primară la Târgu-Jiu, avându-l
dascăl pe C.Stanciovici Brănișteanu.
După absolvirea liceului a urmat cursurile universi-
tare la facultatea de drept de la Sorbona (Paris). Tânărul
licenţiat în drept a revenit în locurile natale și s-a înscris
în Baroul avocaţilor din Târgu-Jiu, distingându-se ca apre-
ciat profesionist.
În anul 1879 avocatul Vasile Lascăr a fost ales primar
al Târgu-Jiului, remarcându-se prin iniţiativele luate în
gospodărirea edilitară a urbei.
În anul 1883 Vasile Lascăr s-a stabilit la București
unde a cunoscut mari personalităţi politice și culturale ale
vremii, iar Mihail Kogălniceau a întrevăzut în el un viitor
om politic al ţării.
Avocatul Vasile Lascăr a candidat pe listele Partidului
Liberal Gorj, colegiul II, la alegerile parlamentare din 1883.
64
Până la sfârșitul anului 1906 Vasile Lascăr a fost de mai mul-
te ori ales deputat și senator, susţinând 139 discursuri, cuvân-
tări și intervenţii foarte apreciate prin problematica ridicată
și posibilităţile realizării practice. Vasile Lascăr a fost consi-
derat unul dintre marii oratori ai ţării, unic în felul lui „dar
ceea ce zdruncina auditorul, era claritatea gândului și sinceri-
tatea convingerilor, unite cu o documentare știinţifică extraor-
dinară.” Vasile Lascăr a fost un liberal convins și susţinător al
liderului Ion C. Brătianu. După venirea lui D.A.Sturdza în
fruntea liberalilor, Vasile Lascăr a trecut la gruparea drape-
ristă desidentă, condusă de P.S.Aurelian, cu un program de
reforme democratice favorabile modernizării ţării și vieţii
ţărănimii, iar pe plan extern luptei de liberare naţională.
Instruirea juridică și spiritul organizatoric l-au adus
în perioada 21 noiembrie 1896 – 30 martie 1897 în fruntea
Ministerului Internelor.
Vasile Lascăr a pus ordine în administraţia centrală,
judeţeană și locală, a propus legea pensiilor funcţionarilor,
s-a implicat în perfecţionarea sistemului electoral și a încadrat
personal cu pregătire juridică în administraţie și poliţie.
În perioada 22 noiembrie – 12 decembrie 1904 Vasile
Lascăr a fost ministru de interne în guvernul liberal con-
dus de D.A. Sturdza.
În această înaltă funcţie el a înaintat Parlamentului
spre dezbatere proiectul Legii privind organizarea și func-
ţionarea Poliţiei române. Prin actul legislativ propus mi-
nisterului dorea să ridice poliţia la rangul unei a doua
magistraturi, urmărindu-se încadrarea cu specialiști ab-
solvenţi de studii superioare (mai ales juridice), scoaterea
poliţiei de sub influenţa politicului și modernizarea aces-
teia după modelul poliţiilor apusene.
65
Al. Doru Șerban
În sprijinul activităţii poliţiei V. Lascăr s-a pronunţat
pentru îmbunătăţirea prevederilor Codului penal și
Codului de procedură penală. El a creat Serviciul de sigu-
ranţă din cadrul Prefecturii Poliţiei Capitalei, model pen-
tru Siguranţa Generală a statului înfiinţată în anul 1908.
Vasile Lascăr a fost preocupat de reorganizarea și
modernizarea administraţiei, susţinând necesitatea adop-
tării legii comuale, cu primari și notari școliţi, iar locul
poliţiei comunale să fie luat de poliţia de stat și jandarme-
rie, care să păstreze ordinea și să păzească recoltele și vi-
tele din mediul rural.
Pentru crearea condiţiilor de sănătate la ţară Vasile
Lascăr a propus ca în sate să fie amenajate băi populare
și infirmerii, deservite de agenţi sanitari și moașe, iar
în localităţile mari să se organizeze câte un spital și
farmacie.
La 12 decembrie 1904 Vasile Lascăr a fost schimbat
din fruntea Ministerului Internelor, fără să poată să-și
pună în practică toate proiectele organizatorice.
Decedat la 23 martie 1907 Vasile Lascăr a lăsat în
urmă idei referitoare la organizarea administraţiei și in-
ternelor, care au fost călăuzitoare pentru urmași.
*
* *
Între anii 1879 – 1883 Vasile Lascăr a fost primar al
Târgu-Jiului, perioada în care în oraș s-a continuat alini-
erea și pavarea unor străzi, s-au ridicat construcţii frumoa-
se, s-au îmbunătăţit condiţiile de sănătate, s-a stabilit lista
barierelor (intrări - ieșiri) orașului.
Prin Ordinul 376 al primarului din 19 februarie 1880
s-a hotărât ca în 15 zile toate osemintele îngropate în cur-
66
tea Bisericii Catedrale și mormintele să fie ridicate și trans-
portate la cimitir.
Tot în timpul cât Vasile Lascăr a fost primar al Târgu-Jiului
s-a continuat construirea șoselei Târgu-Jiu – Petroșani, înce-
pută la 16 mai 1878. Intrarea liberalului Vasile Lascăr în
Parlamentul României în anul 1883 s-a făcut în confruntarea
cu Dincă Schileru, reprezentantul ţărănimii gorjene.
Discursul rostit la 14 mai 1883 intitulat „Ingerinţe
ţărănești”, denotă atitudinea și considerentele tânărului
Vasile Lascăr faţă de ţărănime și exploatatorii ei : „Nu numai
că nu sunt iamicul ţăranilor, dar eu le sunt un amic sincer și
devotat! Ca avocat am relaţiuni cu dânșii și-i apăr; ca pro-
prietar trăiesc în cea mai sinceră armonie cu dânșii…
Dar care sunt ţăranii, pe care-i stimez, îi iubesc și-i
apăr? Sunt ţăranii muncitori și onești.
Pe cât de mult iubesc pe ţăranii onești și laborioși, pe
atâta urăsc pe ţăranul cămătar…”
Deputatul Vasile Lascăr s-a implicat în realizarea
problemelor gorjenilor, pe care le cunoștea din perioada
în care a fost primar al Târgu-Jiului.
În anul 1885 acesta a fost ales deputat de București
al Adunării Deputaţilor, dar a rămas aproape de locuitorii
Gorjului, pe care i-a ajutat mereu, ca pe ai lui de acasă.
BIBLIOGRAFIE:
Mischie, Nicolae – „Vasile Lascăr, reformator în admi-
nistraţia de stat”, Editura „Clusium”, Cluj – Napoca,
2000;
Aremia, Vasile; Bobocescu, Vasile ş.a. – „Personalităţi
gorjene de-a lungul istoriei”, Editura Fundaţiei
„Premiile Flacăra”, Bucureşti, 2000.
67
Al. Doru Șerban
I.11. DINCĂ SCHILERU

Gorjeanul, născut în zona
submontană a împrumutat în
existenţa lui ceva din duritatea
stâncii, iar sărăcia locului și nevo-
ia de a izbuti, l-au făcut înţelept și
harnic, gata să scoată apă din pia-
tră seacă.
Un asemenea ţăran gorjean a
fost Dincă Schileru (Skeleru),
născut la 6 noiembrie 1846, în sa-
tul Schela, din plaiul Vâlcan.
Dincă Schileru a fost fiul ţăranilor moșneni Alexe și
Ilinca din Schela, iar bunicul din partea tatălui s-a numit
Dinu Skeleru, cândva vătaf de plai și pandur al lui Tudor
Vladimirescu.
Dincă Schileru a învăţat la școală doar 42 zile, dar
dornic de cunoaștere s-a instruit singur până la moarte.
Așa a ajuns să dea lecţii de viaţă practică chiar unor spe-
cialiști.
„Dincă Schileru plecând de la Schela s-a stabilit în
comuna Bâlteni încă din anul 1868, prin însurătoare cu
Maria.
Din această căsătorie au avut trei flăcăi însuraţi, două
fete măritate și de la toţi, 21 nepoţi și nepoate.
Bărbat frumos, chipeș, cu mustaţă lungă, întoarsă hai-
ducește, gata să înţepe la nevoie, Skeleru avea însă ochii
68
blânzi și privirea omului bun, care e gata permanent să se
dăruiască.
Îmbrăcat în costumul său gorjenesc, cu haina care de
la el încoace poartă și denumirea „schilărească”, alb și ne-
gru, numai găitane și ceaprazuri.
Dincă era într-adevăr o figură impunătoare”.
La Bâlteni, prin căsătorie, averea i-a sporit cu întin-
se suprafeţe de pământ.
Casa Dincă Schileru

Tot aici el și-a început activitatea de negustor de cere-
ale și de vite, pe care le cumpăra din târgurile Olteniei și le
trecea prin vama Vâlcan (situată aproape de locurile sale
natale) în Ardealul aflat sub stăpânirea austro-ungară.
Cu negustoria de cereale și de vite, Dincă Schileru a
ajuns până la Budapesta. Din câștigul dobândit în urma
acestui comerţ el a dat și oamenilor săraci.
69
Al. Doru Șerban
Așa a ajuns Dincă Schileru să fie susţinut de ţăranii
gorjeni. El a devenit reprezentantul sătenilor în Consiliul
Judeţean Gorj, începând cu anul 1876.
Dincă Schileru a fost apreciat de ţăranii fruntași ai
Gorjului și cunoscut de mulţi dintre truditorii gliei din
judeţ.
Să-i poată ajuta cu adevărat pe ţărani, printr-o
legislaţie favorabilă, Dincă Schileru a intrat în politică.
În anul 1879 el a candidat să fie ales în Parlament la
Colegiul III de Gorj.
Oamenii au văzut în el un susţinător al reformelor și
convinși că și-au găsit glasul doleanţelor l-au ales (cu scur-
te intermitenţe) de nouă ori în Parlamentul ţării, din anul
1883 până în anul 1910.
Chiar și acolo el s-a îmbrăcat cum îi era portul și a
vorbit cum îi era vorba.
*
* *
Preocupat de dezvoltarea economică a Gorjului,
Dincă a adunat bucăţi de antracit din curţile sătenilor de
la Schela și le-a dus la București, să le vadă colegii lui din
Parlament. Aceștia l-au sfătuit să le arate și specialiștilor
din alte ţări.
Așa a ajuns Dincă Schileru în Anglia, la compania
minieră a ţării și în Parlamentul de la Londra lămurindu-i
pe enlgezi să investească la Schela, unde au și deschis o
mină.
El a fost primul exportator de antracit din ţară.
În anul 1883 Dincă Schileru a săpat manual un puţ
la Bâltenii Gorjului. Urmare a acestei acţiuni a avut loc o
erupţie gazeferă și de apă sărată.
70
Gorjeanul de vază Dincă Schileru nu s-a arătat
interesat doar de punerea în valoare a bogăţiilor de cărbu-
ne și petrol din judeţ. El s-a implicat sau a fost atras și în
alte domenii de activitate.
La Bâlteni oamenii l-au ales președinte de onoare al
Băncii «Victoria».
În perioada 1850 - 1852 la Locurele s-a construit un
schit din lemn, metoh al Mănăstirii Lainici. Biserica schi-
tului a fost zidită cu cărămidă între anii 1855 - 1858.
Schitul a fost reparat și redeschis în anul 1897 „prin
osârdia mai multor oameni cu stare”, între ei aflându-se și
Dincă Schileru.
Om cu credinţă în Dumnezeu, Dincă a susţinut
ctitorirea bisericii din Bâlteni.
Conștient că mereu „cea mai sfântă datorie a noastră
și a fiilor noștri este de a ne servi Neamul și Patria, cu as-
cultare nemărginită și cu devotament plin de încredere”,
Dincă Schileru a ctitorit la Bâlteni o școală „căci îndruma-
rea credinţei în Dumnezeu, a unei credinţe în forţele omului
cu înţeleaptă judecată a unei educaţii morale și intelectuale
sănătoase se face numai prin învăţământ și școală”.
Școala a fost dotată cu material didactic adus de la
Paris și donată comunităţii satului Bâlteni printr-un act
scris de mâna sa „cu condei de pană de vultur”.
Ca la o ctitorie sfântă, în holul școlii din Bâlteni au
fost pictate în ulei portretele lui Dincă și Mariei Schileru,
care în anul 1950 au fost acoperite cu var.
Cele două portrete, în mărime naturală, ale lui Neica
Dincă, realizate la Schitul Locurele (Lainici) și la școala
din Bâlteni sunt mărturii ale implicării deputatului ţărănist
în construirea de lăcașuri de cult și de instruire școlară.
71
Al. Doru Șerban
Prin costumul popular pe care l-a promovat, îmbră-
cându-l mereu, inclusiv la întrunirile parlamentare, Dincă
Schileru a atras atenţia etnologilor, care în tipologia cos-
tumelor populare românești au inclus și costumul schile-
resc, îmbrăcat și astăzi la spectacolele folclorice.
Personalitatea lui Neică Dincă a fost evidenţiată în
creaţii folclorice, literare și muzicale, având numeroase
variante. Cântecul «Cine-a fost odată-n Gorj» marchează
popularitatea deosebită a lui Dincă Schileru, care în con-
textul muzical a fost alăturat eroilor naţionali de obârșie
gorjeană Tudor Vladimirescu și Gheorghe Magheru:
„A fost Tudor și Magheru
Și-a mai fost Dincă Schileru”.
Actualmente școala din Bâlteni poartă numele lui
Dincă Schileru.
BIBLIOGRAFIE:
Bărbulescu, Jean – „Calendarul Gorjului”, Târgu-Jiu,
1925;
Păsărin, Alexandru ş.a. – „Personalităţi istorice de-a
lungul istoriei”, Editura Fundaţia „Premiile Flacăra”;
Bucureşti, 2000;
Pârvulescu, Gheorghe – „Încercare de biografie despre
Dincă Schileru”;
Stăncioiu, Matei ş.a. – „Lung îi drumul Gorjului”,
Editura A.P.P., f.a.:
Şerban, Al. Doru ş.a. – „Drumuri spre mănăstirile
Gorjului”, Editura „Ager”, Târgu-Jiu, 1997;
Ungureanu, Ion – Petrolul şi oltenii, 2004;
Şerban, Al. Doru – „Din Gorj”, Ed. „Măiastra”,
Târgu-Jiu, 2008;
72
Andriţoiu, Adina – Dincă Schileru, (I, II) în „Timpul” nr.
6 (102), nr. 7 (103) din 14 şi 21 februarie 2002, pag.
5, respectiv 11;
Cochină, Alexandra – Dincă Schileru un ţăran înstă-
rit, care a luptat pentru dreptul celor obidiţi, în
„Ediţie Specială de Oltenia”, nr. 384/25 iunie
2002, pag. 6;
Nichifor, Gh. – Dincă Schileru - ctitor de şcoală gorjea-
nă, în «Terra Litua», nr. 1/1997, pag. 33 – 35.
I.12. GRIGORE IUNIAN

S-a născut la 1 octombrie
1882 în Târgu-Jiu. A absolvit școa-
la primară din orașul natal, apoi a
urmat liceul la Craiova (viitorul
Colegiu Naţional Carol I), fiind
mereu printre elevii fruntași.
În anul 1902 a absolvit
Facultatea de drept a Universităţii
București, iar după susţinerea li-
cenţei a revenit la Târgu-Jiu, unde
a acţionat ca avocat în cadrul ba-
roului din localitate, remarcân-
du-se între marii juriști.
Urmând activitatea tatălui său Nicolae, fruntaș poli-
tic liberal și senator de Gorj, Grigore Iunian s-a înscris în
Partidul Naţional Liberal ajungând unul dintre fruntașii
organizaţiei gorjene.
73
Al. Doru Șerban
În anul 1914 Grigore Iunian a fost ales deputat la
colegiul al II – lea, din partea Partidului Naţional Liberal
Gorj, demnitate deţinută până la sfârșitul anului 1938.
În anul 1917 alături de alţi politicieni a înfiinţat
Partidul Muncii, cu un program cuprinzând reformele
politice, economice și sociale.
După sfârșitul Primului Război Mondial și desfiin-
ţarea Partidului Muncii, Grigore Iunian a revenit la
Târgu-Jiu unde a practicat cu succes avocatura și a rămas
apropiat de viaţa politică.
După ce a simpatizat cu Liga Poporului a generalului
Alex Averescu, Grigore Iunian s-a înscris în Partidul
Ţărănesc, condus de I. Mihalache, al cărui consilier a și
fost, în perioada în care liderul politic a ajuns ministru al
Agriculturii și Domeniilor (16 XII 1919 – 12 III 1920), în
guvernul Alex. Vaida Voievod. Grigore Iunian, consilierul
mistrului I. Mihalache a expus la 12 martie 1920 proiectul
de lege pentru înfăptuirea reformei agrare, care n-a mai
ajuns în Parlament, fiind considerat prea radical.
După căderea guvernului Blocului parlamentar (gu-
vernul Alex. Vaida Voievod) și venirea la guvernare a ge-
neralului Alex. Averescu, gorjanul Grigore Iunian s-a im-
plicat în constituirea Federaţiei Democratice Sociale
formată din Partidul Ţărănesc, Gruparea politică ţărăneas-
că dr. N. Lupu și Partidul Naţionalist Democrat.
În anul 1924 I. Mihalache și Gr. Iunian au militat
pentru fuziunea Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional
Român (cu organizaţii puternice în Transilvania), realiza-
tă la 10 octombrie 1926, când s-a votat statutul și progra-
mul Partidului Naţional Ţărănesc. Din Comitetul Central
Executiv al P.N.Ţ. a făcut parte și Grigore Iunian, care a
74
fost și secretar al secţiei politice, adiministrative și consti-
tuţionale a cercului de studii din cadrul P.N.Ţ.
În perioada aprilie 1927 – octombrie 1932 Grigore
Iunian a fost vicepreședinte al P.N.Ţ.
La 6 iunie 1927 în guvernul Barbu Știrbei, lui Iunian
i s-a încredinţat timp de 15 zile funcţia de ministru la
Departamentul Muncii, Cooperaţiei și Asigurărilor Sociale,
iar în guvernul Iuliu Maniu a fost ministrul justiţiei, din 10
noiembrie 1928 până la 7 martie 1930, când a demisionat.
Ca ministru al justiţiei a promovat, conform cerin-
ţelor statului de drept mai multe legi: Legea poliţiei, Legea
jandarmeriei și o legislaţie pentru reglementarea regimu-
lui de detenţie.
În anul 1932 Grigore Iunian a avut mai multe diver-
genţe de viziune cu conducerea P.N.Ţ., referitoare la con-
versiunea datoriilor agricole, stabilizarea monetară, plata
cuponului extern ș.a. Acestea au fost expuse într-o cuvân-
tare ţinută la Târgu-Jiu și preluată în „Gorjeanul” din 9
aprilie 1932.
Ruptura definitivă de politica ţărănistă s-a petrecut
prin demisie la 4 octombrie 1932 când deputatul Grigore
Iunian a rostit în Adunarea Deputaţilor o cuvântare acu-
zatoare la proiectul legii asanării datoriilor agricole, pe
care a considerat-o antipopulară.
La o întrunire a reprezentanţilor P.N.Ţ. din judeţele
Vâlcea, Gorj, Covurlui și Satu Mare, care a avut loc la 27
noiembrie 1932 în Câmpulung Muscel, Grigore Iunian a
propus constituirea Partidului Radical Ţărănesc. În timp
de un an partidul a ajuns la 55 organizaţii judeţene.
La alegerile din decembrie 1933 Partidul Radical
Ţărănesc a câștigat 3 posturi de senatori și 8 posturi de
75
Al. Doru Șerban
deputat, între aceia aleși fiind și Grigore Iunian. Partidul
Radical Ţărănesc a fost un partid democratic de stânga,
care a dispărut de pe scena politică în anul 1938 prin adop-
tarea noii constituţii, care a desfiinţat partidele politice,
locul lor fiind luat de Frontul Renașterii Naţionale, trans-
format în Partidul Naţiunii.
La 19 decembrie 1940 Grigore Iunian, bolnav de can-
cer s-a stins din viaţă, fiind înmormântat la Târgu-Jiu.
*
* *
Grigore Iunian a fost tot timpul legat de Gorj fiindcă
la Târgu-Jiu avea casa (actualul sediu al Rectoratului
Universităţii „Constantin Brâncuși”).
Aici și-a început activitatea de avocat (prilej de a
cunoaște realităţile social-economice ale judeţului și viaţa
grea a locuitorilor Gorjului, pe care i-a apărat de multe ori
dezinteresat) și de om politic (ca membru al P.N.L., al P.
Ţărănesc, al Grupării politice independente „Îndrumarea
Nouă”, pe care a creat-o în 1918, al Federaţiei Democratice
Sociale, fiind între iniţiatorii constituirii, al Partidului
Ţărănesc Radical, pe care l-a condus).
Multe din cuvântările politice importante au fost
ţinute de Grigore Iunian la Târgu-Jiu : Cuvântul la întru-
nirea publică din 3 iulie 1932 referitor la problemele soci-
etăţii românești, care a fost apreciat ca un adevărat pro-
gram ţărănesc; Cuvântarea de avertizare asupra pericolului
fascist din 24 mai 1936, la care au participat peste 30.000
gorjeni.
Omul politic Grigore Iunian a fost colaborator al
presei gorjene, publicând articole în „Îndrumarea Nouă”,
„Gorjanul”, „Deșteptarea” ș.a.
76
În timp, poate că autorităţile locale, vor găsi moda-
lităţii de a păstra memoria lui Grigore Iunian.
Activitatea sa profesională și politică, puse în slujba
gorjenilor, îi dovedesc meritele.
BIBLIOGRAFIE:
Mischie, Nicolae – „Grigore Iunian şi epoca sa”,
Editura Fundaţiei „Constantin Brâncuşi” Târgu-Jiu,
2000;
Aremia, Vasile, Mischie, Nicolae – „Personalităţi gorje-
ne de-a lungul istoriei”, Editura Fundaţiei „Premiile
Flacăra”, Bucureşti, 2000.
I.13. DUMITRU BREZULESCU

S-a născut la 20 septembrie
1879 la Novaci.
Rămas orfan de tată de la
vârsta de 4 ani și jumătate, micuţul
Matache a rămas în grija mamei
sale Ioana și a lui Gheorghe
Preoţeșescu, tutorele său legal.
Învăţătorii Paulina Răduţescu
și Gheorghe Morușianu au avut un
rol determinant în formarea inte-
lectuală a elevului D. Brezulescu și
în determinarea familiei de a-l călăuzi spre învăţătură. În
anul 1893 el s-a înscris elev la Gimnaziul Real Târgu-Jiu,
pe care l-a absolvit în anul 1897.
77
Al. Doru Șerban
În perioada studiilor gimnaziale s-a implicat în ma-
nifestările mișcării culturale din Târgu-Jiu „cuvântările
ţinute de elevul D. Brezulescu la serbările Gimnaziului ori
la serbările naţionale, focul sacru pe care-l dezvăluie, fondul
serios și claritatea dicţiunii, făcând epocă și impunându-l
din tinereţe ca orator remarcabil”.
Elevul D. Brezulescu a fost preocupat de asemenea
de cercetările arheologice și folclorice „nu din curiozitate
copilărească ci din dragostea de a ști, care dă putere jude-
căţii să facă pași repezi”.
Din aceleași considerente, în timpul vacanţelor D.
Brezulescu a însoţit în munţii din zona Novaci pe profe-
sorii universitari Carol Redlich (Universitatea Brno), Franz
Toula (Școala Tehnică Viena), Ludovic Mrazek
(Universitatea București) ș.a.
După absolvirea gimnaziului elevul D. Brezulescu s-a
înscris la Liceul Clasic „Traian” Turnu Severin, condus de
prof. Teodor Costescu, unde a întâlnit o atmosferă severă,
urmărindu-se obţinerea succesului școlar. În aceste condi-
ţii D. Brezulescu a fost premiantul de onoare al Liceului.
Și la Turnu Severin gorjeanul s-a remarcat prin con-
ferinţele publice susţinute, ajungând la 10 mai 1900 să
conferenţieze la Ateneul Român pe tema „Privire genera-
lă asupra istoriei României”. Ziarul „Drapelul” a consem-
nat : „Publicul electrizat a izbucnit în urale nesfârșite și
multe inimi au bătut înfiorate de focul patriotismului, ce
izvora din cuvintele sale inspirate.”
Din perioada când era elev la liceu, D. Brezulescu a
scris în publicaţiile : „Familia”, „Cronica”, „Universul”,
„Revista Universitară”, „Șezătoarea săteanului”, „Almanahul
tipografic” ș.a.
78
După absolvirea liceului, D. Brezulescu a urmat
Facultatea de Drept București, pe care a absolvit-o în anul
1905, numai cu bile albe, iar lucrarea de licenţă cu tema
„Contribuţiuni la studiul proprietăţii în devălmășie a mun-
ţilor noștri” i-a fost apreciată cu „Magna cum laudae” și
publicată ulterior la Tipografia Socec.
Student fiind, D. Brezulescu a publicat în ziarul „Univesul”
o rubrică pentru ţărănime, folositoare acestei clase sociale.
La 6 ianuarie 1902 studentul D. Brezulescu a pus
bazele Băncii Populare „Gilortul” din Novaci, care în anul
1908 avea înscrise 1612 persoane.
Beneficiile aduse localnicilor prin Banca înfiinţată a
avut consecinţă alegerea tânărului Brezulescu în trei sesi-
uni consecutive (perioada 1912-1916), ca deputat al
Colegiului III din partea Partidului Liberal.
În anul 1909 el a fost decorat cu Ordinul Coroana
României în grad de cavaler, iar în 1911 cu Ordinul Steaua
României. Dumitru Brezulescu a murit în urma unei sep-
ticemii la 12 iulie 1916, spre regretul oamenilor locului,
pentru care a fost împlinirea nădejdilor.
Într-o telegramă de condoleaţă Vasile Morţun a făcut
remarca : „Este fără noroc ţărănimea noastră, căci dintre
luptătorii pentru dreptatea ei, dispare cel mai bun”.
Îndurerate au rămas în urma morţii timpurii a lui D.
Brezulescu, soţia Lucia (cumnata primului –ministru Gheorghe
Tătărescu) și fiica Maria Ivona, de numai câteva luni.
*
* *
Omul politic liberal și avocatul D. Brezulescu a rea-
lizat fapte de luat în seamă, care i-au păstrat memoria în
Novaci.
79
Al. Doru Șerban
Principalul beneficiu pentru locuitorii zonei l-a adus
prin înfiinţarea Băncii Populare „Gilortul”, considerată cea
mai mare bancă populară din ţară.
El i-a făcut pe novăceni să înţeleagă că „ar putea trage
foloase mult mai mari dacă ar exista la îndemână creditul
bancar… Munca și economia închid sărăciei, ușa… iar ceea
ce nu poate face unul singur, fac cei mulţi, împreună”.
Prin întemeierea Băcii Populare „Gilortul” D.
Brezulescu a vrut să cumpere moșia ce se întindea peste
hotarele mai multor sate și moșia boierească, pe care să o
distribuie prin despăgubire ţăranilor lipsiţi de pământ,
după chibzuinţă, în mod echitabil.
Lui D. Brezulescu îi revine meritul realizării reţelei
de drumuri (străzi) din Novaci, una dintre ele purtându-i
numele.
Prin Banca Populară „Gilortul” D. Brezulescu a cum-
părat două joagăre elveţiene sistematice cu două pânze și
două circulare, pentru realizarea de produse finite din
lemn, cu care să facă trocul cu cereale din zona de câmpie.
Aici s-a organizat fabrica de cherestea.
Cu fonduri de la Bancă au fost achiziţionate oi de
rasă superioară, iar D.Brezulescu s-a ocupat de încheierea
de contracte avantajoase pentru comercializarea lânii prin-
tr-o firmă germană din Bremen (14 000 lei vagonul).
Pe un teren de 3 ha din centrul Novaciului, care îi
aparţinea, D. Brezulescu a amenajat o grădină de legume
și zarzavaturi, irigată după un sistem pe care l-a conceput
singur.
Pe dealul din partea vestică a localităţii a plantat viţă
de vie nobilă, podgoria devenind cunoscută sub denumi-
rea de Via Băncii.
80
Fondurile Băncii „Gilortul” au fost folosite și în sco-
puri instructive: s-au pus bazele unei biblioteci locale și au
fost acordate burse pentru tinerii cu dragoste de învăţătu-
ră, mulţi ajunși dascăli la școlile novăcene : I.D.Giurgiulan,
Ion.Z. Ciorogariu, Serghie Leuștean ș.a.
Iniţiativele lui D. Brezulescu au fost puse în practică
de foștii colaboratori și prieteni de la Banca Populară
„Gilortul”, care cu fondurile unităţii bancare au construit
: școala primară, biserica, spitalul, uzina electrică, sediul
băncii, o pepinieră de 5 ha pentru pomi fructiferi, o ma-
giunărie pentru valorificarea poamelor și a fost amenajat
„Iazul meseriilor” cu mori, pive și ferăstraie.
În anul 1930 Banca Populară „Gilortul” a pus în
practică proiectul lui D.Brezulescu, construind 6 cabane
cu câte 5 camere, iar în anul 1937 a dat în folosinţă cabana
centrală de la Rânca (și prin susţinerea lui Gheorghe
Tătărescu).
Pentru păstrarea aminitirii lui D. Brezulescu la 26
iulie 1936 în faţa Băncii Populare „Gilortul” i-a fost dez-
velit (în prezenţa prim-ministrului Gh. Tătărescu, minis-
trului agriculturii V. Sassu, unor colegi de facultate și unui
număr mare de localnici) un bust în bronz, realizat de
sculptorul I. Jalea. Bustul a fost ridicat (îndepărtat) de la
locul amplasării în perioada comunistă.
În anul 1994, în același loc, cu ocazia reînfiinţării
Băncii Populare „Gilortul” s-a dezvelit alt bust al lui D.
Brezulescu în faţa Primăriei Orașului Novaci. Acolo se va
amenaja Muzeul Civilizaţiei Montane a Gorjului. Bustul
este opera sculptorului Ion Mohora.
În revista pentru popor „Șezătoarea săteanului” se
face astfel caracterizarea lui D. Brezulescu: „seamănă și la
81
Al. Doru Șerban
faptură și la porniri cu Avram Iancu. După cum eroul re-
voluţiei din 1848 își aduna Moţii, le vorbea, îi convingea și
îi pornea în avânt nebun pentru scuturarea lanţurilor de
robie, tot așa Brezulescu a adunat sătenii de sub poalele
Parângului din Novaci, le-a vorbit de starea lor nenorocită,
i-a însufleţit și a stârnit cea mai salutară revoluţie econo-
mică pe tărâmul cooperaţiei sătești.”
BIBLIOGRAFIE:
Focşeneanu, Eleodor – „Dumitru Brezulescu- O viaţă
închinată ţărănimii”, Editura „Vremea”, Bucureşti,
1998;
Aremia, V. ş.a. – „Personalităţi gorjene de-a lungul isto-
riei”, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”,
Bucureşti, 2000;
Dârvăreanu, Constantin – „Monografia oraşului
Novaci”, Editura „Cetate Deva”, Deva, 2008.
I.14. UN TRIPTIC DE DOCTORI ÎN FAMILIA

CULCER: DIMITRIE, DUMITRU – TACHE
(FIUL) ŞI DIMITRIE – MAX (NEPOTUL)
Una dintre familiile importante ale Gorjului din sec.
al XIX-lea și al XX-lea a fost familia Culcer.
Membrii săi au îndeplinit funcţii de: doctori
(Dimitrie, Dumitru – Tache, Dimitrie – Max, Ana); ofiţeri
(Vladimir – căpitan, Ion – general, Costică – căpitan);
ingineri (Gabriel, Ion, Petre); lucrători în administraţie
(Eugen – subprefect, Grigore – prefect) ș.a.
82
În cadrul acestei familii s-au distins prin profesiona-
lism ca personalităţi ale Gorjului doctorii, care s-au con-
stituit într-un triptic glorios al generaţiilor: Dimitrie,
Dumitru – Tache (fiul) și Dimitrie – Max (nepotul).
DIMITRIE CULCER
Bogdanhaza, comitatul Crasna,
jud. Zalău, într-o familie de oa-
meni săraci.
Pentru a-și întreţine familia,
Culcer – tatăl a lucrat pe moșia
unui grof maghiar, care avea un fiu
de aceeași vârstă cu Dimitrie. Cei
doi copii s-au împrietenit iar nobi-
lul, să nu-i despartă, i-a trimis pe
cheltuiala sa la studii medii în
Viena apoi i-a înscris la Facultatea de medicină din Pesta,
absolvită în 1837. Timp de doi ani tânărul Culcer și-a de-
săvârșit studiile medicale la Viena, iar la 7 mai 1839 comi-
sia i-a acordat titlul de dr. în medicină și calificativul „or-
natissimus ac doctissimus vir” („prea distins și prea învăţat
bărbat”).
După absolvirea facultăţii de medicină Dimitrie, de
naţionalitate română a trecut graniţa în Oltenia, încadrân-
du-se medic la Karantina de pe Dunăre din Calafat, unde
a activat inclusiv în anul 1840. De aici s-a transferat la
Craiova, unde a lucrat câteva luni, timp în care a cunos-
cut-o pe Anica Otetelișanu, cu care s-a căsătorit, având
împreună șapte copii: Vladimir, Dumitru – Tache, Ion,
Nicolae, Constantin, Eugen și Grigore.
83
Al. Doru Șerban
Așa a ajuns Dimitrie Culcer în anul 1942, medic al
Onugului (cercului) Târgu-Jiu, unde socrul său N.
Otetelișanu era ocârmuitor (prefect) al judeţului Gorj.
În perioada anilor 1843 – 1855 Dimitrie Culcer a fost
medic al judeţului Gorj și al orașului Târgu-Jiu, preocu-
pându-se de organizarea „trebuirilor doftoricești”.
În anul 1844 dr. Dimitrie Culcer a întocmit un raport
prin care a solicitat înfiinţarea unui staţionar pentru boli
venerice.
A fost primul document referitor la starea de sănă-
tate a orașului și la necesitatea unui staţionar pentru tra-
tarea bolnavilor. La 6 martie 1846 s-a încheiat un contract
de închiriere pentru un spaţiu din strada „Drumul Poștei”
(azi str. „Tudor Vladimirescu”), nr. 32, între Magistratură
(Primărie) și proprietarul Nicolae Protopopescu.
Spaţiul urma să fie destinat amenajerii unui spital.
La 16 iunie 1846 a fost consemnată prima corespun-
denţă oficială semnată de medicul spitalicesc Dimitrie Culcer,
care conducea spitalul cu 15 paturi înfiinţat în mai 1846.
Asigurarea localului a fost în sarcina Magistratului
(Primăriei) iar aprovizionarea cu medicamente s-a făcut
de o spiţerie particulară.
Susţinător al ideilor 48-iste doctorul D. Culcer a par-
ticipat la arderea Regulamentului Organic și a pitacelor de
boierie, pe dealul Obrejii (din nord – estul Târgu-Jiului)
iar după înăbușirea Revoluţiei a fost suspendat din activi-
tate pentru o perioadă de un an și jumătate.
Medicul Dimitrie Culcer s-a transferat în anul 1858
la districtul Calafat, în anul 1862 era medic primar al ju-
deţului Dolj iar începând cu 1864, timp de aproape doi ani
a fost medic șef al Bucureștiului.
84
În anul 1866 s-a îmbolnăvit și s-a retras la Târgu-Jiu.
A decedat în august 1867 fiind înmormântat în ci-
mitirul orașului în care a fost primul medic spitalicesc și
a înfiinţat primul staţionar (spital) în mai 1846.
DUMITRU-TACHE CULCER
S-a născut la 18 mai 1850 în
Târgu-Jiu, fiind al doilea copil din
familia dr. D. Culcer.
Când tatăl său a decedat,
Tache avea vârsta de 17 ani. El a
fost adoptat de Elena Economu
(fără copii, stăpâna unei case în
Târgu-Jiu și a averii de la Dobriţa)
soră a mamei sale, Anica și astfel a
ajuns Tache la Craiova, unde a ab-
solvit liceul.
Dorind să-și continuie studiile la facultatea de me-
dicină din Paris tânărul a fost ajutat de familia adoptivă și
de Consiliul Judeţean Gorj (cu suma de 3.500 lei) care „a
hotărât să-l trimită pe elevul Dumitru – Tache Culcer într-o
școală de medicină în străinătate, la Paris, pentru a deveni
medic în acest judeţ”.
În perioada 1869 – 1875 Dumitru – Tache Culcer a
fost student al Facultăţii de Medicină din Paris. După ab-
solvire și-a susţinut tot în Franţa doctoratul în medicină
cu teza „Étude sur les effets imediats et eloignés de
l’introduction directe du lait dans la circulation”.
În anul 1870 acesta a participat la evenimentul isto-
ric Comuna din Paris, acordând ajutor medical comunar-
zilor.
85
Al. Doru Șerban
După terminarea studiilor și a doctoratului, în anul
1875, Dumitru – Tache Culcer a lucrat medic în staţia
C.F.R. Craiova până în anul 1879, când s-a stabilit la
Târgu-Jiu, fiind proprietarul casei din strada Eroilor –
Griviţei (Genevei).
La 16 ianuarie 1882 s-a căsătorit cu Ana Bălcescu, fii-
ca lui Barbu Bălcescu, fratele mai mic al lui Nicolae Bălcescu
și rudă apropiată cu familia pictorului Theodor Aman.
Împreună au avut copii pe: Dimitrie – Max, Elena,
Marioara, Margareta (Vera).
La Târgu-Jiu Dumitru Tache Culcer a fost director al
spitalului întemeiat de tatăl său și a fost recunoscut de
conducerea superioară a treburilor sanitare din ţară, ca al
treilea medic de spital la Târgu-Jiu, după dr. V. Modolea și
dr. Ionescu Anghel.
Pe lângă activitatea profesională remarcabilă desfă-
șurată cu înţelegere în folosul suferinzilor săraci, dr.
Dumitru - Tache Culcer s-a implicat și în activitatea poli-
tică a judeţului. El a fost unul dintre liderii de frunte ai
P.N.L. Gorj, iar popularitatea de care s-a bucurat, a deter-
minat realegerea sa ca președinte în martie 1901.
În perioadele 23 septembrie 1902 – 22 decembrie
1904 și 12 martie 1907 – 30 decembrie 1910 Dumitru –
Tache Clucer a fost prefect al judeţului Gorj.
În timpul cât a îndeplinit importantele funcţii poli-
tice de senator și mai ales de prefect, Dumitru – Tache
Culcer s-a implicat în realizarea unor obiective edilitare și
obștești în multe din localităţile judeţului. El a fost primul
prefect care a întocmit în comunele rurale, bugete reale în
locul celor fictive de până atunci. Cu aceste bugete și cu
ajutor de la centru au fost înfiinţate 60 localuri de școli
86
rurale, s-au construit șosele, poduri, linii telefonice, care
făceau legătura între prefectură și comunele judeţului.
Împreună cu părintele protoereu Nicolăescu a con-
tribuit la construirea mai multor biserici.
A reevaluat zestrea bibliotecii judeţului din localul
Prefecturii și a bibliotecilor populare din comune, înzestrân-
du-le cu cărţi ale nevoii de cunoaștere a oamenilor din do-
meniile: agricultură, creșterea vitelor, industria casnică ș.a.
În anul 1908 Dumitru – Tache Culcer s-a pensionat
din activitatea medicală.
Simţind că ţara are nevoie de priceperea sa dr.
Dumitru Tache Culcer s-a oferit în toamna anului 1916 să
lucreze voluntar în Spitalul Crucii Roșii organizat la
Târgu-Jiu, sub comanda fiului său dr. Max Culcer.
În anul 1917 bătrânul dr. D. Tache Culcer a încercat
să reorganizeze Spitalul Târgu-Jiu, devastat de nemţi, dar
fiind considerat persoană cu posibilităţi de influenţare a
maselor a fost împiedicat de către aceștia și internat în
lagărul amenajat la Mănăstirea Tismana, unde a stat până
în 1918, când s-a încheiat armistiţiul.
Pentru întreaga sa activitate dr. Dumitru – Tache
Culcer a fost decorat cu ordinul „Steaua României”,
„Coroana României în grad de Cavaler” și cu medaliile
„Răsplata Muncii cls. I pentru școală și biserică” și „Meritul
Sanitar”, dar a primit și decoraţii franceze.
Retras la moșia din Dobriţa, în posesia căreia a intrat
în anul 1902, după moartea mătușei adoptive Elena
Economu, Tache Clucer a fost doctorul comunei, consul-
tând și tratând gratuit pe pacienţii săteni, dar s-a dovedit
gazdă primitoare pentru prieteni ori oameni de artă (pic-
tori, muzicieni) din judeţ și din ţară.
87
Al. Doru Șerban
A murit la 13 august 1927 și a fost înmormântat în
Cimitirul orașului, alături de tatăl său, dr. Dimitrie Clucer.
Între cei care l-au omagiat s-a aflat și Gh. Tătărescu, atunci
secretar de stat la Ministerul de Interne.
DIMITRIE MAX CULCER
1882 în Târgu-Jiu.
Cursurile școlii primare le-a
făcut la Târgu-Jiu cu renumiţii în-
văţători Alex. Ștefulescu, Bozianu și
Dănţescu iar după absolvirea lor a
fost pe rând elev al Pensiunii
Arnold, Pensiunii Stravola și
Liceului Sfântu Gheorghe din
București.
A fost un copil firav, dar conștient că în viaţă va fi
nevoie să se descurce singur, s-a antrenat și a căpătat o
forţă herculiană.
De tânăr a fost simpatic, hazos și încrezător în jus-
teţea logicii sale. A fost un pasionat vânător și a avut un
adevărat arsenal de arme (puști), pistoale, mașini de în-
cărcat cartușe și de frezat gura tubului, tipare de turnat
alice, curse pentru animale sălbatice, cărţi și reviste de
vânătoare.
Pe Max l-a pasionat folclorul (muzica, poeziile po-
pulare, costumele), a cântat la fluier, caval și flaut, a fost
interesat de sculptura în lemn ș.a.
În anul 1902 Max Culcer a intrat între primii la
Facultatea de Medicină din București și chiar dacă avea
simţul clinic al medicinei, nu s-a prezentat la examene.
88
La 13 iulie 1904 în timp ce se afla cu trăsura în dru-
mul spre Dobriţa, caii s-au speriat iar arma pe vânătoare
pe care Max o avea cu el, s-a descărcat și l-a rănit grav la
picior. A fost transportat la Spitalul din Târgu-Jiu, unde
i-a fost amputat piciorul.
După ce s-a însănătoșit, să-l facă să uite trauma, pă-
rinţii l-au trimis să-și continue studiile medicale la Paris.
Înscrierea a fost posibilă numai după absolvirea „Institut
Phisique Sciences Naturelles”.
La Paris tânărul Max Culcer s-a căsătorit cu Marioara
Petrescu din Pitești, pe care a cunoscut-o și de care s-a îndră-
gostit în anul 1902, când amândoi erau studenţi la București.
Decalajul între situaţia școlară a celor doi, determinată
de interesul faţă de examene (EA le-a susţinut, EL deși înnăs-
cut pentru medicină nu s-a prezentat la majoritatea acestora)
a avut consecinţă divorţul, în urma căruia copilul Gabriel a
ajuns la Târgu-Jiu, să fie crescut de bunicii paterni.
La Paris, rămas burlac, tânărul Max a dus o viaţă de
boem: cânta din fluier pe bulevarde costumat ţărănește,
frecventa lumea artiștilor.
El s-a împrietenit cu Constantin Brâncuși, cu sculpto-
rul Alexandru Severin, cu pictorul Sava Albescu iar lui
George Enescu i-a cântat doine românești la fluier și caval.
Plictisit de existenţa boemă Max și-a propus să-și dea
examenele restante la medicină, să revină în ţară și să se
căsătorească.
Primind o bursă de studii de la Biserica Sfântul Ilie din
Craiova, ctitorie a familiei Otetelișanu, Dimitrie Max Culcer
a urmat cursurile Institutului Bacteorologic Pasteur.
În anul 1914, când a început războiul mondial, stu-
denţii străini au fost invitaţi să părăsească Franţa.
89
Al. Doru Șerban
Așa a ajuns Max să fie practicant la Spitalul
Filantropic Craiova până în anul 1916, când România a
intrat în război iar el a solicitat să fie chemat sub arme.
Cererea i-a fost respinsă din cauza infirmităţii la picior,
dar în urma intervenţiilor făcute prin unchiul său, gene-
ralul Ion Clucer, a fost mobilizat chirurg – ajutor la Spitalul
Târgu-Jiu.
Doctorul Max s-a deplasat în toate localităţile din
Muntenia și Moldova în care spitalul a fost evacuat. El nu
s-a mișcat 12 – 14 ore de lângă răniţi și bolnavi, pe care
i-a tratat cu competenţă iar prin optimism și glume le-a
ridicat mereu moralul.
În anul 1918 s-a reîntors din Moldova cu gradul de
locotenent, decorat cu Meritul Sanitar clasa I, Virtutea
Militară, dar și căsătorit cu Tanţa Dumitriu din Brăila cu
care avea un copil „cărat în paporniţă”.
Ajuns în Gorj în 1918 s-a angajat medic de plasă la
Brădiceni.
În anul 1922 soţia Tanţa, cu care a avut un băiat și o
fetiţă, a murit.
Această întâmplare tragică l-a hotărât pe Max să ple-
ce în anul următor în Franţa, de unde s-a întors în 1925
cu diploma de medic în buzunar, după susţinerea tezei „La
traitement de certains lupus l’incision large au bistouri”
(„Tratamentul anumitor forme de T.B.C. facial prin incizia
largă cu bisturiul”).
În îndelungata perioadă în care a stat în Franţa Max
Culcer a lucrat aproximativ 15 ani la Spitalul Hotel Dieu
și la Institutul Pasteur.
Stabilit în ţară doctorului Max i s-a oferit un post în
București, dar acesta a preferat să se întoarcă la Dobriţa,
90
unde după scurtul popas profesional de la Brădiceni, s-a
stabilit definitiv cu serviciul.
Aici și-a construit o casă cu 12 camere, după propriul
proiect în stil gorjenesc, cu cerdacuri, stâlpi sculptaţi, pă-
limare traforate, acoperiș din șindrilă. În casă avea nume-
roase trofee de vânătoare. La Dobriţa, pe lângă vânătoare,
Max a modelat în argilă și a sculptat chipuri dragi lui.
Altă preocupare a sa a fost strângerea de obiecte de
artă, tablouri, toiege, furci de tors sculptate ș.a.
La vârsta de 60 ani dr. Max Culcer s-a căsătorit a
treia oară cu Aniţa Popa, cu care a avut trei copii: Ana –
medic la București, Nelu și Petrică – ingineri.
Schimbarea de regim politic după anul 1944, i-a adus
doctorului Max și familiei sale multe suferinţe. El a fost
reclasat chiabur, pensia i-a fost sistată iar pământul perso-
nal schimbat cu loturi în locuri depărtate și inaccesibile,
pentru care a fost „impus” la dări mari.
În urma sesizărilor doctorului, o comisie de la centru
a constatat abuzurile săvârșite asupra acestuia și l-a repus în
drepturi. Astfel liniștit material „doftorul ţăranilor” a conti-
nuat să dea consultaţii și îngrijiri medicale benevol și gratuit,
să vâneze iar spre apusul vieţii să citească și să cânte la flaut.
A murit la 4 martie 1969, avându-i la căpătâi pe cei
6 copii din trei căsătorii.
În fragmentul „Doctorul Max D. Culcer” din vol.
„Chipuri din bătrâni”, publicat în revista „Jiul de Sus” au-
torul Gabriel Culcer a prezentat momentul trist al înmor-
mântării tatălui său Max: „Când au coborât sicriul pe scări
era așa de majestuos acest bătrân boier, care-și părăsea casa
pentru totdeauna, îmbrăcat în redingota lui festivă și cu
toate decoraţiile pe piept...
91
Al. Doru Șerban
În sunetul goarnelor și în dangătul clopotelor a fost
coborât în groapa Elenei Economu, în curtea bisericii din
sat. Sute de ţărani... veniseră să aducă un ultim omagiu
bunului lor doctor”...
BIBLIOGRAFIE:
Aremia, Vasile – „Dr. Clucer Dimitrie” în „Personalităţi
gorjene de-a lungul istoriei”, Editura Fundaţiei
„Premiile Flacăra”, Bucureşti, 2009, p. 34 – 35;
Becherete, Adrian – „Primul medic spitalicesc din Gorj”,
dr. Dimitrie Culcer (1807 – 1867) în „Litua” nr. 1,
Târgu-Jiu, 1972, pag. 141 – 144;
Culcer, Gabriel – „Doctorul Max D. Clucer” (1882 –
1969) în „Revista Jiului de Sus” nr. 6 – 7/2008, Ed.
C.J.C.P.C.T. Gorj, pag. 78 – 91;
Duguleanu, Ion – „Târgu-Jiu. Case. Oameni. Destine”,
Editura „Măiastra”, Târgu-Jiu, vol. I/2006, vol.
II/2007.
I.15. GENERAŢIILE FAMILIEI DE LIBERALI

FRUMUŞANU: DIMITRIE C-TIN - TACHE (TATĂL),
TITU ŞI NUMA (FIII), ŞERBAN (NEPOTUL)
Neamul FRUMUȘANU a fost unul cunoscut în sec. al
XIX-lea și prima jumătate a sec. al XX-lea, în judeţul Gorj.
Din acest neam s-a distins în mod deosebit (prin
intelectualii, politicienii liberali și reprezentanţii adminis-
traţiei locale), familia lui Dimitrie Constantin – Tache, ai
cărui urmași Titu și Numa (fii), precum și nepotul Șerban
92
(fiul lui Titu) au fost liberali de frunte și s-au implicat în
conducerea administrativă a judeţului ori a Târgu-Jiului.
DIMITRIE CONSTANTIN – TACHE
FRUMUȘANU
Târgu-Jiu, într-o familie de boieri
gorjeni.
Școala primară a învăţat-o
la Târgu-Jiu, apoi s-a înscris la
Colegiul Sfântul Sava, din
București, unde l-a avut profesor
pe Petrache Poenaru cu părinţii
originari din Poiana (com.
Turburea) – Gorj.
În anul 1821 Petrache
Poenaru a fost secretarul lui
Tudor Vladimirescu. După studii făcute în Austria, Franţa
și Anglia a fost director al școalelor naţionale și provizor
al Colegiului Sf. Sava. Îndeplinind aceste funcţii el a trimis
în Gorj, întâi pe elevul său Constantin Stanciovici
Brănișteanu, care a fost numit profesor public la Școala
Naţională Începătoare din Târgu-Jiu, apoi pe Dimitrie
Constantin – Tache Frumușanu, care după ce a predat la
școala normală, a ajuns revizor școlar al judeţului Gorj.
Petrache Poenaru a susţinut mereu Gorjul, gândin-
du-se la obârșia părinţilor. El a îndeplinit multe funcţii
importante: director la logofeţia bisericească, director la
Ministerul de Externe, membru al Eforiei Școalelor și al
Academiei Române. A fost savant, inventând stiloul. (n.a.
- am făcut o prezentare succintă a activităţii lui Petrache
93
Al. Doru Șerban
Poenaru, fiindcă prin fapte acesta a dovedit că nu a uitat
obârșia gorjeană a celor care i-au dat viaţă).
În anul 1843 D.C. Tache Frumușanu a fost numit
director al Bibliotecii Statului din București.
La izbucnirea Revoluţiei din 1848 Tache Frumușanu
era profesor și comisar de propagandă al revoluţiei, la
școala din Cerneţi (Mehedinţi). Fiindcă a luat parte la
evenimentele din 1848, după înăbușirea Revoluţiei, de tea-
ma represaliilor a fugit la Mehadia în Banat, unde a fost
confundat cu Kossuth și arestat. După câteva luni, consta-
tându-se că a fost o confuzie, D.C. Tache Frumușanu a fost
eliberat și s-a înapoiat la Târgu-Jiu în anul 1849, fiind nu-
mit profesor la Școala Normală.
S-a căsătorit a doua oară cu Ecaterina, fiica lui
Nicolae Otetelișanu.
În anul 1857 s-a dispus înfiinţarea funcţiei de revizor
școlar al judeţului, în paralel cu revizorii de plasă, numiţi
de directorul Școlii Normale.
În Gorj a fost numit revizor judeţean, profesorul C.D.
Tache Frumușanu, care s-a implicat în redeschiderea școlilor
închise din cauza revoluţiei, precum și înfiinţarea altora.
În perioada anilor 1860 – 1864 D.C. Tache Frumușanu
a fost președinte de magistrat (primar) al orașului
Târgu-Jiu, reușind repararea unor străzi, organizarea unor
străzi și a serviciului de pompieri. La înfiinţarea grupării
liberale, după anul 1866 Tache s-a înscris în această for-
maţiune politică.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza el a fost
de două ori deputat.
Dimitrie Constantin – Tache Frumușanu a avut trei
copii: Titu (avocat, primar, parlamentar), Numa (avocat,
94
prefect, parlamentar), Constanţa (soţia poetului Emanuel
Părăianu).
TITU D. FRUMUȘANU
S-a născut în ianuarie 1861 fi-
ind fiul lui Dimitrie Constantin –
Tache Frumușanu.
Clasele primare le-a urmat la
Târgu-Jiu, apoi s-a înscris la Colegiul
Sfântul Sava din București.
În anul 1884 a absolvit cursu-
rile Facultăţii de Drept București și a
susţinut teza de licenţă „Filiaţiunea
în dreptul roman și în dreptul civil român”, obţinând cali-
ficativul maxim.
A fost repartizat într-un post în magistratură. În anul
1885 s-a înscris în Baroul de Avocaţi al judeţului Gorj.
Tot în anul 1885 Titu D. Frumușanu a devenit mem-
bru al Partidului Naţional Liberal.
La 19 februarie 1893 ajutorul de primar Titu D.
Frumușanu a fost ales de Consiliul Comunal al urbei ca
primar, în locul dr. Ion Frumușanu, demisionar din moti-
ve de sănătate.
În perioada scurtă de un an, cât a fost primar pentru
prima dată, Titu D. Frumușanu a hotărât împreună cu
Consiliul urbei:
- reconstruirea străzii Griviţa și înfiinţarea de trotu-
are asfaltate;
- alcătuirea planurilor și devizelor pentru restaurarea
radicală a Bisericii Catedrale, ajunsă în ruină;
- construirea unei Capele în cimitirul orașului;
95
Al. Doru Șerban
- admiterea ofertei pentru asfaltarea străzii Tudor
Vladimirescu;
- cumpărarea a 25 stâlpi de fontă și a 100 bucăţi fe-
linare cu lămpi sistem luceafărul, pentru iluminatul stră-
zilor Tudor Vladimirescu și Eliade Rădulescu;
- refacerea străzilor: Unirii, Gh. Magheru, Fraternitatea,
Egalitatea, Săvoiu, Tudor Vladimirescu și construirea stră-
zilor Ferentari și Cuculești;
- asigurarea unui împrumut de 400.000 lei pentru
construirea Palatului Comunal.
În octombrie 1895 prin Înalt Decret Regal a fost di-
zolvat Consiliul Comunal iar în perioada 31 octombrie –
12 decembrie 1895 a fost numită o comisie interimară al
cărei președinte (primar) a fost Titu D. Frumușanu.
Această comisie, la iniţiativa președintelui, a hotărât
între altele:
- construirea unei sere în Grădina Publică;
- desemnarea locului unde să fie așezat monumentul
lui Tudor Vladimirescu;
- votarea proiectului regulamentului pentru exerci-
tarea pompelor funebre.
La 12 – 14 decembrie 1895 au fost alegeri pentru
Consiliul Comunal iar la 1 ianuarie 1896 a depus jurămân-
tul primarul ales Titu D. Frumușanu, care a condus urbea
până la 3 noiembrie 1898.
În ședinţa Consiliului Comunal din 1 februarie 1896 s-a
hotărât asigurarea unui împrumut de 500.000 lei, plătibil în
25 ani, urmând a se construi: un ospel municipal, un bulevard
între oraș și Grădina Publică, aducerea de apă potabilă, des-
chiderea unei pieţe cu gherete sistematice, iar suma rămasă să
fie cheltuită pentru reconstrucţia de străzi și trotuare.
96
În ședinţele de Consiliu Comunal care au urmat, sub
conducerea primarului Titu D. Frumușanu, s-au luat alte
hotărâri importante pentru urbe: - construirea unei școli
primare de băieţi, deschiderea unei pieţe pe partea dreap-
tă a Gimnaziului „Tudor Vladimirescu”, punerea în ordine
a cimitirului, alinierea unor străzi, închiderea locurilor
virane și astuparea bălţilor, finanţarea ridicării statuii lui
Tudor Vladimirescu, acordarea unui ajutor pentru tipări-
rea „Istoriei Târgu-Jiului” de Alexandru Ștefulescu.
Primarul Titu D. Frumușanu a participat la înfăptu-
irea unor obiective, care se păstrează încă în zestrea edili-
tară a orașului.
La 23 iunie 1896, în timp ce primar al Târgu-Jiului a
fost Titu D. Frumușanu, în prezenţa lui Ștefan Sihleanu, se-
cretar general al Ministerului Cultelor și Instrucţiunii Publice,
s-a pus piatra de fundament a clădirii Gimnaziului Real
Târgu-Jiu, iar la 4 octombrie 1898, tot în timpul unui mandat
de primar al lui Titu D. Frumușanu, în prezenţa ministrului
Spiru Haret s-a asistat la inaugurarea localului Gimnaziului.
La 3 iulie 1897 în prezenţa primarului Titu D.
Frumușanu, a prefectului I. Carabatescu, a primului mi-
nistru D. A. Sturza și a ministrului lucrărilor publice I.I.C.
Brătianu s-a inaugurat Podul de Fier de peste Jiu, denumit
și Podul Ferdinand, după planurile construcţiei făcute de
francezii Daide și Pille.
La 22 august 1898 în timp ce primar al Târgu-Jiului
era Titu D. Frumușanu, în prezenţa Alteţei Sale Prinţul
Ferdinand, moștenitor al tronului, s-a pus piatra de fun-
dament a Palatului Comunal (actuala Prefectură)
În anul 1899, în timp ce primar era Titu D.
Frumușanu iar prefect I. Carabatescu, odată cu finalizarea
97
Al. Doru Șerban
construcţiei, a început să funcţioneze primul nucleu al
Băncii Naţionale în judeţul Gorj.
În urma scrutinului din 1 – 3 noiembrie 1898 Titu
D. Frumușanu a fost ales din nou primar, deţinând aceas-
tă funcţie până la 28 aprilie 1899, când prin Înalt Decret
Regal, nr. 900 Consiliul Comunal a fost dizolvat.
La 19 februarie 1901 prin Înaltul Decret Regal nr.
628 Titu D. Frumușanu a fost numit președinte (primar)
al Comisiei Interimare de Conducere a urbei Târgu-Jiu iar
în urma alegerilor din 16 – 18 martie 1901 el a ajuns din
nou primar, până la 10 noiembrie 1902.
În luna mai 1901 primarul Titu D. Frumușanu a in-
vitat la Târgu-Jiu pe francezul Edouarde Redonte, arhitect
peisagist, autor al lucrărilor de amenajare la Parcul Bibescu
din Craiova, parcurile Carol și Cotroceni din București,
Grădina Botanică, Grădina Mamaia, Parcul Peleș ș.a.
Primarul Titu D. Frumușanu a comandat arhitectu-
lui francez proiectul „Crearea de parcuri, grădini publice și
amenajarea de preumblări publice în acest oraș”, cu referi-
re concretă la Grădina Publică înfiinţată în anul 1856 în
zăvoiul dintre cele două poduri ale Jiului, care era așa de
mare, încât părea o pădure.
Proiectul în 10 capitole, alcătuit de Edouarde
Redonte, cuprindea: devize, planuri și detalii de execuţie
pentru diferite construcţii cerute de amenajarea Grădinii
Publice, crearea de promenade etc.
Proiectul arhitectului peisagist francez s-a regăsit în
realizările care au urmat anului 1904: facerea digului de
apărare a malului stâng al Jiului – 18.432,62 lei; împrejmu-
irea Grădinii Publice, plus materialul întrebuinţat –
3.416,30 lei; construirea unui pavilion pentru muzică în
98
Grădina Publică – 283,50 lei; săparea canalului pentru
scurgerea apelor din Grădina Publică – 90 lei; amenajarea
unei fântâni cu apa aruncată (arteziană) în Grădina Publică
– 1.013,77 lei; cumpărarea a 2 vase de fier, a unui port afiș
și a statuii din Grădina Publică – 517,90 lei; construirea
unei sere în Grădina Publică – 517,90 lei; modernizarea
căilor de acces în Grădina Publică după planurile lui
Redonte, executată cu cantonierii ș.a.
În perioada 5 – 10 noiembrie 1902 au avut loc ale-
gerile pentru noul Consiliu, care a stabilit ca primar al
Târgu-Jiului să fie până la sfârșitul anului 1904 același Titu
D. Frumușanu.
Pe lângă activităţile administrative el a reprezentat
judeţul Gorj în Parlamentul României, fiind chiar nomi-
nalizat ca vicepreședinte al Camerei. La alegerile generale
din noiembrie 1895 Titu D. Frumușanu a fost ales deputat
cu 227 voturi din 240 votanţi.
În martie 1901 el a fost reales deputat.
În timpul exercitării celor două mandate s-a remarcat
a fi între cei mai buni oratori din cameră. În anul 1894 Titu
D. Frumușanu alături de Dincă Schileru, alt parlamentar
gorjean, a cerut introducerea votului universal.
La ședinţa Camerei Deputaţilor din 21 decembrie
1907 a rostit „Discursul relativ la legea judecătorilor de
ocoale”.
Pe lângă activităţile politice (președinte al P.N.L.,
deputat) și administrative (primar), Titu D. Frumușanu a
fost și un profesionist în drept, care a activat după absol-
virea facultăţii ca magistrat, apoi începând cu anul 1885
ca avocat în Baroul Gorj iar din anul 1918 și în Baroul
Dolj.
99
Al. Doru Șerban
Ca avocat Titu D. Frumușanu a fost angajat în pro-
cese civile importante, pledând pentru statul român și
deţinătorii fondurilor forestiere din zona de graniţă cu
Transilvania, împotriva exploatărilor abuzive ale ungurilor
(procesul de la Budapesta intentat Societăţii Pollacseket
Scheiber).
A pledat de asemenea în favoarea moșnenilor din
Ciuperceni și Fometești ori a sătenilor din Cârligei și
Porceni, în procese privind drepturile de proprietate agri-
colă.
Titu D. Frumușanu a fost un recunoscut orator, fapt
ce i-a adus aprecierea și prietenia unor personalităţi ale
vremii: Barbu Ștefănescu Delavrancea, Dinu și Vintilă
Brătianu, I. G. Duca, generalul Alex. Averescu, episcopul
Alex. Atanasie al Râmnicului.
În relaţia cu semenii, Titu D. Frumușanu a fost foar-
te omenos (inclusiv cu clienţii apăraţi în instanţă) și „nu
a cerut niciodată mai mult decât ceea ce mintea și sufletul
fiecăruia putea să dea”.
Înzestrat cu inteligenţă și o cultură vastă (la 9 sep-
tembrie 1914 a fost ales membru al Societăţii Române de
Geografie), orator de talent și admirator al artelor Titu D.
Frumușanu a fost o personalitate complexă a Gorjului la
sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea.
În februarie 1900 Elena Teodorini, celebră cântărea-
ţă soprană – dramatică, a cărei mamă a fost gorjeancă, a
concertat pe scena Teatrului Milescu din Târgu-Jiu.
La plecare, în ziua de 15 februarie, la gară i s-a făcut
o manifestaţie de admiraţie.
Cu această ocazie Titu D. Frumușanu a recitat un
vibrant sonet scris de cumnatul său, poetul Emanuel
100
Părăianu, făcând-o pe Elena Teodorini să i se adreseze cu
cuvinte de consideraţie pentru comunitatea locală: „... Am
cutreierat lumea, iar în străinătate ca și în ţară am dobân-
dit multă simpatie. Nici unde însă nu am fost mai mișcată,
mai mândră de succesul meu, ca aici la Târgu-Jiu, unde este
și cuibul strămoșilor mei, unde am cules o adevărată glorie
românească”.
Titu D. Frumușanu a fost prezentat în consemnările
celor care l-au cunoscut și cu trăirile sale omenești:
- În „Amintirile” Cellei Delavrancea a fost comentat
episodul în care Titu Frumușanu, invitat la masă de ma-
rele dramaturg Barbu Ștefănescu, a uimit „cât de înfometat
a fost musafirul” (Titu Frumușanu suferea de diabet iar
acești bolnavi au o foame exagerată);
- Pia, fiica lui I.C. Brătianu, într-o scrisoare adresată
fratelui ei Dinu, aflat la Paris, a făcut referire la prietenul
de familie gorjean: „Alaltăieri seara a cinat la noi Titu
Frumușanu și i-am dat o cutie de bomboane, zicându-i că
este rândul lui Vintilă și al meu să-i răsfăţăm pe copii”. Așa
cum a concluzionat Constantin Lupescu în cartea sa
„Biografii sentimentale”, Titu D. Frumușanu a urmărit în
viaţă uneori și avantajul material: „Tache Frumușanu, fiul
lui Titu, care era medic la București, s-a căsătorit cu Mimi
Dănăricu, fiica lui Costică Dănăricu, mare negustor...
A fost o căsătorie de convenienţă, Costică Dănăricu
dorind ca fiica sa să intre într-o familie aristocratică iar Titu
Frumușanu a urmărit ca fiul său să beneficieze de avanta-
je materiale”.
Titu a avut cu soţia Maria patru copii: Julieta (1887
– 1937), Tache (1890 – 1947), Șerban (1892 – 1958) și
Stanca (1901 – 1985).
101
Al. Doru Șerban
Julieta, fiica mare a lui Titu s-a căsătorit cu Victor
Capeleanu (fost consilier la Primăria Târgu-Jiu) iar împre-
ună au avut copii pe: Maria Marta (1908 – 1966), Ecaterina
Nina Ariada (1910 – 1975) și Titu Dumitru Stroe (1915
– 1993);
Dr. Tache a fost căsătorit cu Mimi Dănăricu, fiica
negustorului Costică Dănăricu, apoi cu Irene din București,
dar nu a avut copii;
Avocatul Șerban a fost căsătorit cu Lucia, care a avut
un copil (Vasile Chirică) din altă căsătorie.
Stanca nu a fost căsătorită.
Personalitate complexă: avocat și orator de renume
naţional, politician liberal de frunte, primar cu înfăptuiri
deosebite în urbea Târgu-Jiu, și deputat activ în Parlamentul
ţării, Titu D. Frumușanu a murit la 13 aprilie 1919 în
Craiova.
La decesul său publicaţia „Îndrumarea Nouă” din
Gorj l-a caracterizat astfel: „Vorbitor de un excepţional
talent, știa să miște și să convingă. A ilustrat bara, a ilustrat
tribuna publică, a ilustrat tribuna parlamentară”.
La 14 octombrie 1921 urmașii lui Titu Frumușanu
au dăruit Comisiei Interimare a Consiliului Comunal
Târgu-Jiu bustul în bronz al fostului primar. La 20 noiem-
brie 1921 în vestibulul Palatului Comunal s-a dezvelit pu-
blic, într-o ceremonie organizată de primarul interimar
Caton Slăvescu, bustul lui Titu D. Frumușanu.
S-a propus și s-a hotărât în ședinţa Consiliului co-
munal ca strada Industriilor pe care a locuit Titu D.
Frumușanu să-i poarte numele, ca o recunoaștere a me-
moriei unuia dintre cei mai activi și destoinici primari ai
Târgu-Jiului.
102
NUMA FRUMUȘANU
S-a născut la 6 decembrie
1867 în Târgu-Jiu, fiind fiul lui
Dimitrie Constantin – Tache
Frumușeanu.
A urmat cursurile școlii pri-
mare la Târgu-Jiu iar pe cele se-
cundare la București și Bruxelles.
În anul 1894 a susţinut exa-
menul de licenţă la absolvirea
Facultăţii de Drept din București
și tot în același an s-a înscris în
Baroul Avocaţilor Gorj, pe care l-a condus ca decan de
două ori, în decursul activităţii.
În perioada anilor 1896 – 1901 Numa a fost profesor
secundar de limba franceză la Gimnaziul „Tudor Vladimirescu”
iar în cursul anului școlar 1899 – 1900 a predat la același
gimnaziu dreptul constituţional și administrativ.
Urmând tradiţia familiei s-a înscris în P.N.L.
Ca membru al P.N.L. Numa Frumușanu a fost numit
prefect al judeţului Gorj în perioada 5 ianuarie 1914 – 24 apri-
lie 1918, corespunzătoare primului Război Mondial, cu greu-
tăţile inerente unei situaţii de conflagraţie armată, având reper-
cusiuni asupra condiţiilor de trai și de viaţă ale populaţiei.
Liberalul Numa Frumușanu a fost de 3 ori ales depu-
tat și o dată senator în Parlamentul României, începând cu
martie 1901.
Din anul 1896 Numa D. Frumușanu a condus ziarul
liberal „Gorjiul”, care a apărut în perioada 24 septembrie
1887 – 11 august 1916.
103
Al. Doru Șerban
Pentru activitatea politică și pentru implicarea în
administraţia locală Numa D. Frumușanu a fost decorat
de mai multe ori, cele mai preţioase distincţii primite fiind:
„Steaua României” în gradul de ofiţer și „Coroana
României” în gradul de cavaler.
„El n-a știut în lunga-i viaţă să-și creeze decât prie-
teni, dezarmând prin nobleţea lui de caracter chiar proprii
adversari” („Gorjanul”, 9 martie 1940).
A fost căsătorit cu Aurelia iar împreună au avut doi
copii: Constantin (Dinu) și Vintilă, stabiliţi în București,
după absolvirea facultăţii.
Numa D. Frumușanu a murit la 8 martie 1940 la
București. A fost înmormântat la 12 martie 1940 în cavo-
ul familiei din Cimitirul Târgu-Jiu.
ȘERBAN FRUMUȘANU
S-a născut la 23 august 1892
fiind al treilea copil al lui Titu și
Maria Frumușanu.
A absolvit școala primară și
Gimnaziul „Tudor Vladimirescu” la
Târgu-Jiu, în anul școlar 1906 –
1907.
După exemplul tatălui său
Titu D. Frumușanu a urmat cursu-
rile Facultăţii de Drept București,
pe care a absolvit-o în anul 1911.
Imediat s-a înscris în Baroul Târgu-Jiu, devenind un
apreciat avocat.
Urmând tradiţia familiei, începând cu anul 1912 a
devenit membru al Partidului Naţional Liberal.
104
Tatăl Titu D. Frumușanu, de mai multe ori primar al
Târgu-Jiului, i-a fost model demn de urmat pentru munca
în administraţia locală, pe care începând cu anul următor
decesului părintelui său a desfășurat-o vreme de aproape
două decenii în reședinţa judeţului Gorj.
Prin Înaltul Decret Regal nr. 3412/18 ianuarie 1920
a fost stabilită comisia interimară de conducere a Primăriei
Târgu-Jiu, având pe Virgiliu Săvescu – președinte și pe
Șerban T. Frumușanu – vicepreședinte.
În Consiliul Comunal Târgu-Jiu, constituit la 24 apri-
lie 1930 Șerban Frumușanu a fost consilier comunal iar la
3 ianuarie 1933 a fost ales vicepreședinte al delegaţiei per-
manente a Consiliului Comunal condus de Dumitru
Manofescu.
În această perioadă (la 7 oct. 1933) s-a primit scri-
soarea de la Alexandru Cristian Tell, care a oferit 3.000
volume cărţi literatură, artă, filozofie, istorie, știinţă, care
au aparţinut bunicului său, generalul Christian Tell, pentru
înfiinţarea unei biblioteci publice la Târgu-Jiu.
La 7 ianuarie 1934 Șerban T. Frumușanu a fost ales
președinte al Comisiei Interimare a Primăriei Târgu-Jiu.
În această funcţie el a angajat tratative cu arhitectul peisa-
gist Rebhun, director tehnic la Casa Grădinilor București,
pentru întocmirea (în consultare cu arhitectul Pinard),
unui plan de sistematizare a parcului orașului.
La 17 martie 1935 Șerban Frumușanu a fost ales primar
al Târgu-Jiului, depunând jurământul la 31 martie 1935.
El a condus Primăria Târgu-Jiu până la 12 ianuarie
1938, când a fost instalată Comisia Interimară a Consiliului
Comunal Târgu-Jiu, având președinte (primar) pe avocatul
Gh. Mitescu.
105
Al. Doru Șerban
În perioada în care Șerban T. Frumușanu a fost pri-
mar, în Târgu-Jiu s-a construit Cazarma de Pompieri situ-
ată în actualul Bulevard „Republicii” (spre Gară), după
proiectul lui Statie Baloșin, arhitect al capitalei, originar
din Padeș. (În Târgu-Jiu el a mai proiectat Casa Grigore
Lupescu și casa dr. Constantin Lupescu).
În plan edilitatar:
- au început, urmând a se termina, amenajările la
trotuarele străzilor Magheru, Săvoiu, Săftoiu;
- au început lucrările la squarul statuei Tudor
Vladimirescu, după planul peisagistului Rebhun, urmând
ca după trecerea iernii să fie reluate;
S-a reparat Palatul Comunal și s-a înlocuit parţial
mobilierul interior;
În domeniul sănătăţii publice s-a amenajat un spaţiu
al Serviciului Sanitar, în aripa stângă a Palatului Comunal
(cabinet de consultaţii, două săli de tratament utilate, două
săli laborator, o sală de așteptare).
La 29 octombrie 1935 Consiliul Comunal a aprobat
înfiinţarea serviciului Comunal de gunoaie, cu 3 căruţe și
5 angajaţi.
Primarul Șerban Frumușanu a hotărât în Consiliul
Comunal:
- punerea în lucru a planului de sistematizare pentru
canalizare și aducerea apei în oraș;
- se va continua pavarea străzilor;
- se vor face lucrări de asanare a zonei C.F.R.
Primarul Șerban Frumușanu a fost foarte apropiat de
familia Gh. Tătărescu, care la rândul său l-a apreciat, făcân-
du-l părtaș la multe din iniţiativele cultural-edilitare ale
Arethiei și ale „Ligii femeilor gorjene”, pe care ea a condus-o.
106
La 8 septembrie 1935 primarul Șerban Frumușanu
l-a primit pe Regele Carol II la dezvelirea Mausoleului
Ecaterinei Teodoroiu din Piaţa Palatului Comunal (actu-
ala Prefectură) Târgu-Jiu.
La 19 septembrie 1935 el a susţinut iniţiativa Arethiei
Tătărescu de constituire a Comitetului de iniţiativă pentru
ridicarea unui monument al eroilor gorjeni, prevăzând în
bugetul local suma de 50 mii lei pentru realizarea acestuia.
Primarul Șerban T. Frumușanu a făcut demersurile
necesare pentru reconstrucţia Bisericii Sfinţii Apostoli
Petru și Pavel și pentru amenajarea străzii Eroilor, cale
monumentală dedicată eroilor.
La 13 septembrie 1936 primarul a înmânat titlul de
cetăţean de onoare al orașului Târgu-Jiu doamnei Arethia
Tătărescu, ca o recunoaștere a meritelor pe care le-a avut
în iniţierea unor activităţi cultural-edilitare.
După cel de al doilea Război Mondial Șerban T.
Frumușanu s-a stabilit la București, activând pe postul de
consilier în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie în
perioada 1947 – 1952.
După anul 1952 el a suferit persecuţii politice, pier-
zându-și serviciul de consilier.
A fost nevoit să se angajeze până la împlinirea vârstei
de pensionare ca muncitor necalificat la Uzina Vulcan.
A murit la 18 martie 1958 în București, fiind înmor-
mântat în cimitirul Belu.
*
* *
Liberalii familiei Frumușanu: Tache (tată), Titu și
Numa (fii), Șerban (nepot) s-au impus prin împliniri edi-
litare între personalităţile de marcă ale Gorjului.
107
Al. Doru Șerban
Prezentarea faptelor lor, făcută pentru nevoia de cu-
noaștere a celor interesaţi, presupune cinstirea memoriei
acelora care au făcut istorie în aceste locuri.
BIBLIOGRAFIE:
Alexandrescu, Cornel – „Monografia Liceului Tudor
Vladimirescu”, Editura „Punct”, Târgu-Jiu, 1997;
Aremia, Vasile – „Şcoala gorjeană”, Editura „Măiastra”,
Târgu-Jiu, 2007;
Bărbulescu, Jean – „Calendarul Gorjului”, Editura
„Gorjanul”, Târgu-Jiu, 1925;
Cercelaru, Virgil – „Oameni de seamă ai Gorjului: T.
Frumuşanu”, în „Gorjeanul” din 14 iulie 1993, pag.
3.
Mischie, Nicolae – „Gorjul cultural – 1890 – 1910”,
Pănoiu, Andrei – „E. Redonte, un peisagist francez la
Târgu-Jiu” în „Timpul”, nr. 13, 14/2002;
Pânişoară, Titu – „Primarii Târgu-Jiului”, Editura
„Măiastra”, Târgu-Jiu, 2009;
Şerban, Al. Doru – „Vremelnic trecători prin Gorj”,
Editura „Măiastra”, Târgu-Jiu, 2008.
I.16. ECATERINA TEODOROIU

S-a născut la 16 ianuarie 1894 în Vădeni, localita-
tea situată în nordul orașului Târgu-Jiu, fiind fiica ţăra-
nilor Elena și Vasile Toderoiu (Teodoroiu), care au avut
8 copii.
108
Clasele primare le-a absolvit
la școala din Vădeni (cls. I - II), cu
învăţătorii Maria Dumitrescu –
Bumbești și Gh. Ciocănescu și la
Școala primară nr.1 Târgu-Jiu (cls.
III - IV). În perioada 1909 – 1916
a urmat cursurile Școlii Normale
de Învăţători București (conform
lui I. Mocioi) ori cursurile Liceului
Teoretic „Gh. Lazăr” (conform lui
N. Tăutu), obţinând bune rezulta-
te școlare și bursă de studii.
În timpul cât a fost elevă la
București, Ecaterina Teodoroiu a urmat Școala de infirmi-
ere din cadrul Spitalului Azil „Elena Doamnă”.
De la clasele primare a fost pasionată de istorie, iar
învăţătoarea Maria Dumitrescu – Bumbești și prof.
Stănescu de la București au contribuit prin lecţiile preda-
te la formarea patriotică și eroică a Ecaterinei, care a înţe-
les necesitatea eliberării de sub stăpânirea străină, iar școa-
la de infirmieră absolvită i-a dat sentimentul utilităţii prin
îngrijirea bolnavilor și răniţilor de pe front.
Tot la București în anul 1913, în vreme ce era elevă
la gimnaziul – pension, în clasa a V – a Ecaterina a fost
primită cercetașă în Cohorta „Păstorul Bucur”, condusă de
Arethia Piteșteanu (viitoarea doamnă Arethia Tătărescu),
pentru „a servi oricât de puţin ţara în împrejurări grele.”
În iunie 1916, după ultima istruire a cercetașilor,
comandanta Arethia Tătărescu li s-a adresat interogativ :
„Băgaţi de seamă, ţara va avea din nou în curând nevoie
de voi. Sunteţi gata ?”
109
Al. Doru Șerban
„–Gata la datorie!” a fost răspunsul primit, într-un glas.
La decretarea mobilizării din august 1916 Ecaterina
a fost folosită cercetașă la îngrijirea răniţilor din Târgu-Jiu,
făcând parte din Cohorta „Domnul Tudor”, condusă de
cpt. Liviu Teiușeanu.
La 15 august 1916, ziua intrării României în războiul
împotriva Austro-Ungariei, pentru eliberarea Transilvaniei,
cercetașa Ecaterina Teodoroiu s-a prezentat pentru îngri-
jirea și tratarea bolnavilor și răniţilor.
Ea s-a deplasat chiar pe frontul din Transilvania să
aducă, cu o ambulanţă, pe răniţi la spitalele amenajate în
Târgu-Jiu. În aceste împrejurări, dar și din vizitele făcute
pe linia I, fratelui său Nicolae, înrolat în Regimentul 18
Gorj pe frontul de la Jiu, Ecaterina a văzut cum se mânu-
iesc armele.
Curajul cu care venea la răniţii de pe front și devo-
tamentul cu care-i îngrijea au făcut-o cunoscută pe Frontul
de la Jiu, iar generalul I. Dragalina, care i-a dat mantaua
de pe el, i s-a adresat. „Ești o adevărată eroină !”. Vorbele
și mantaua generalului au contribuit și ele la destinul ti-
nerei gorjence.
La 12 octombrie 1916 trupele germane au rupt linia
de apărare a Frontului de la Jiu, intrând în satele comunei
Schela, aflate sub munte, în partea dreaptă a Jiului.
Militarii români s-au regrupat în partea nordică a
Târgu-Jiului, organizând o puternică rezistenţă. Cătalină
a fost prezentă zi și noapte pe drumul dintre front și spi-
talele din Târgu-Jiu.
În aceste zile de război ea a trăit momentele grele ale
rănirii generalului Dragalina, la patul căruia a ajuns, cău-
tând să-i aline suferinţa.
110
În ziua de 14/27 octombrie 1916 col. Ion Anastasiu,
comandantul Grupului Jiul, a organizat o puternică ofen-
sivă împotriva inamicului, care pusese stăpânire pe cursul
superior al Jiului.
Românii au reușit să elibereze toate localităţile de la
poalele Parângului și Vulcanului și să producă importante
pagube inamicului. Fiindcă în luptele de la 14 octombrie
1916 concentrarea forţelor s-a făcut în zona în care a ac-
ţionat col. I. Anastasiu, germanii au trimis două companii,
care profitând de plecarea batalionului maiorului
Trușculescu la Rasoviţa au urmărit să cucerească orașul
Târgu-Jiu, rămas fără armată de apărare. Dacă reușeau
să-și îndeplinească misiunea, germanii urmau să atace din
spate trupele române și să captureze pe militarii de pe
frontul de la Jiu. În acea perioadă în oraș erau doar plu-
toanele de miliţieni care păzeau liniștea localităţii și podul
de peste Jiu.
Ajunși la malul drept al Jiului și în preajma Podului,
germanii au fost văzuţi între alţii și de Ecaterina Teodoroiu,
care a alertat poliţia orașului.
Au venit la malul stâng al Jiului bărbaţi, femei, copii,
cercetași cu armele din dotare, poliţiștii comisarului Ioan
C. Popilian și miliţienii comandaţi de cpt. Sadoveanu. Lor
li s-au alăturat cei câţiva soldaţi aflaţi ocazional în oraș și
cei din spitale.
Ecaterina Teodoroiu a aprovizionat pe cercetași cu
muniţie, iar când au apărut răniţi le-a acordat primul aju-
tor și i-a transportat la spital. După mai multe ore de lup-
tă, inamicul a fost respins, iar între aceia remarcaţi s-a aflat
și Cătălina, care a constituit pentru toţi un exemplu de
curaj și dăruire.
111
Al. Doru Șerban
Lupta din 14 octombrie 1916 de la Podul Jiului a
îndârjit-o și a hotărât-o să îmbrace haina militară. Și unde
putea să o facă mai cu încredere decât alături de fratele său
Nicolae. Așa a ajuns Cătălina pe Frontul de la Jiu, alături
de frate, care a învăţat-o să folosească arma și baioneta.
La 16/29 octombrie 1916 ea a îmbrăcat haina mili-
tară, iar colonelul Jippa, comandantul Regimentului 18 i-a
aprobat înrolarea în armată astfel că la 20 octombrie se
afla în dispozitivul de luptă Muntele Gornăcel.
Faptele de arme ale Ecaterinei Teodoroiu nu au ră-
mas fără ecou, fiindcă la 23 octombrie 1916 a fost invitată
la București, unde a fost felicitată de familia regală.
Revenind la Regimentul 18 Gorj ea a constatat că
inamicul a spart frontul și a aflat că fratele său Nicolae a
murit ucis de un obuz la 1/14 noiembrie 1916.
După ce i-a săpat mormântul cu mâna sa, Cătălina
a luat arma, tunica, cascheta fratelui și a ajuns din urmă,
la Dănești, pe militarii Regimentului 18 Gorj.
A solicitat să fie înrolată voluntară în locul fratelui
ucis. Și astfel Ecaterina Teodoroiu a fost repartizată în
grupa a două, din plutonul I, compania a VIII-a, batalionul
al II-lea, Regimentul 18 Gorj.
În continuă retragere, militari ai companiei a VIII –a
au fost luaţi prizonieri, dar împușcând pe aceia care o pă-
zeau, Ecaterina a scăpat de două ori din această situaţie.
A fost rănită ușor la Bărbătești și mai grav la Filiași,
necesitând internarea în spital la Craiova, București și Iași.
Pentru faptele sale de arme, la spitalul din Iași, a pri-
mit de la Regina Maria gradul de sublocotenent onorific.
În perioada cât a stat în spitalul din Iași, Ecaterina a
cunoscut pe sublocotenentul Gh. Mănoiu din Bălești –
112
Gorj, cu care s-a împrietenit. La externarea din spital ea
s-a angajat (înrolat) la îngrijirea bolnavilor de tifos exan-
tematic în compania a VII – a din Regimentul 43/59 in-
fanterie, unde a activat sublocotenentul Mănoiu.
Generalul Ernest Broșteanu, în raportul către Corpul I
Armată, a remarcat: „…Purtarea sa a fost din cele mai mora-
le. Îndrăzneala, hotărârea cu care era dotată, dă desigur un
imbold pentru acte de curaj, camarazilor săi de regiment”.
Pincipele Nicolae o considera pe Cătălina „Ioana
D’Arc a noastră, ce se cuvine a fi recompensată”. Și gorjan-
ca a fost răsplătită de regele Ferdinand la 10 martie 1917
cu ordinele „Virtutea cetăţenească în aur, de război” și
„Virtutea militară de război, clasa a II-a”. I s-a acordat și
gradul de sublocotenent.
Cătălina s-a logodit cu sublocotenentul învăţător Gh.
Mănoiu, urmând să se căsătorească la terminarea războiului.
Chiar dacă familia regală și comandanţii militari au
căutat să o ferească de pericol, propunându-i să activeze
într-o unitate de Crucea Roșie, Ecaterina Teodoroiu a refu-
zat, cerând cu hotărâre să lupte în fruntea plutonului pe
care-l conducea, cu arma în mână, impotriva dușmanului.
Și în ziua de 17 august 1917 comandantul de divizie i-a
propus să treacă la spitalul mobil, dar Cătălina a refuzat cu ho-
tărâre: „Ţin cu orice preţ să iau parte la luptă !”. În luptele crân-
cene din zona Muncelu, de pe dealul Secului din noaptea de
22/23 august 1917 Ecaterina Teodoroiu, aflată în fruntea pluto-
nului, a fost împușcată mortal, dar înainte de a-și da obștescul
sfârșit, a îndemnat pe soldaţi: „Înainte ! Răzbunaţi-mă!”
A fost înmormântată pe câmpia Zăbrăuţi cu onoruri
militare, rămânând ca „un strălucit exemplu de virtute
ostășească”.
113
Al. Doru Șerban
*
* *
Gorjeanca Ecaterina Teodoroiu, devenită un simbol
al eroismului feminin, a fost cinstită cum se cuvine de
conjudeţeni.
Faptele de cinstire memorabilă au fost numeroase și
semnificative, pentru a-i pune în evidenţă personalitatea.
Un comitet special, organizat în anul 1919, a hotărât
să ridice în memoria Ecaterinei Teodoroiu două monumen-
te. unul la București și altul la Vădeni – Gorj. Chiar gene-
ralul francez Berthelot, care a cunoscut faptele Ecaterinei,
a trimis comitetului de iniţiativă o scrisoare de omagiere a
eroinei și de acord pentru hotărârea luată : „… Învăţătorii
și învăţătoarele înaintea copiilor, ofiţerii în faţă soldaţilor,
vor ști să evoce, povestind despre prea scurta existenţă a
acestei sublime eroine, imaginea totdeauna vie a credinţei în
destinele unui mare popor. Găsesc înălţătoare ideea de a
consemna printr-un monument, înaltele fapte ale Ecaterinei
Teodoroiu. Va fi din partea celor vii o dovadă de recunoaș-
tere și de admiraţie, dar va fi de asemenea cel mai frumos
exemplu de virtuţi ale neamului pentru generaţiile ce vor
veni”. (colecţia Muzeul jud. Gorj, dos. 2064, pag. 1).
Conform Monitorului Oficial nr. 83 din 19 iulie 1921
s-a hotărât : să se ridice în orașul Târgu-Jiu un monument-sta-
tuie, care să facă parte din monumentul comemorativ „Victoria
de la Jiu”; să se repare și să se întreţină permanent casa în care
s-a născut eroina la Vădeni – Gorj ; să se înfiinţeze la Târgu-Jiu
o școală normală de fete, cuprinzând și o secţie de gospodărie
ţărănească, cu numele de Ecaterina Teodoroiu.
Prin Ordinul nr. 3083 din 28 mai 1921 al Corpului
Armatei s-a hotărât că în cadrul sărbătoririi centenarului
114
Tudor Vladimirescu la 9 iunie 1921 să fie aduse la Târgu-Jiu
rămășiţele pământești ale eroinei Ecaterina Teodoroiu.
În „Amintirea din primul război mondial (1916 -
1918), despre Eroina sublocotenent Ecaterina Teodoroiu”
(Mss Div. III 436 – Biblioteca Muzeului Militar Central
București), Gh.Rădulescu, fostul comandant de companie
al Ecaterinei Teodoroiu, a consemnat împrejurările în care
osemintele eroinei au fost aduse la Târgu-Jiu.
La 4 iunie 1921 el a plecat în fruntea unei delegaţii
militare și civile să însoţească transportul rămășiţelor pă-
mântești ale Ecaterinei Teodoroiu.
La Piatra Olt a preluat comanda gărzii de onoare
din Regimentul 19 Romanaţi, ce purta drapelul
Regimentului 43/59 în care a luptat Cătălina iar la 5 iunie
a ajuns la Muncel. „Osemintele eroinei au fost deshumate
și așezate în coșciug turnat din oţelul unor tunuri captu-
rate de la germani. Astfel au fost transportate pe afet de
tun la Focșani, la capela militară. La 7 iunie, pe zi, au
plecat cu un vagon mortuar special pregătit, la București,
fiind întâmpinate cu mare solemnitate și manifestaţii de
masă în toate capitalele de judeţ, unde s-au rostit cuvân-
tări. În dimineaţa de 8 iunie au fost aduse în Gara de Nord
două tunuri … Tot în dimineaţa acestei zile au defilat în
faţa vagonului mortuar elevii școlii speciale de infanterie
din București, iar seara, cu trenul special al Congresului
sărbătoririi centenarului Tudor Vladimirescu, la care s-au
atașat vagonul transportului osemintelor eroinei și un va-
gon – platformă cu cele două tunuri, au plecat la
Târgu-Jiu.
Ajunși la Târgu-Jiu în dimineaţa zilei de 9 iunie (ziua
Congresului), cu de la sine înţeles, mare și duioasă solem-
115
Al. Doru Șerban
nitate, osemintele Eroinei au fost depuse pentru veșnică
odihnă în mormântul monument din centrul orașului – în-
tre Primărie și Catedrală – străjuit de cele două tunuri adu-
se de la București.”
Monumentul – sarcofag de piatră sculptat în patru
basoreliefuri, opera sculptorului Miliţa Petrașcu, a fost
ridicat ulterior la mormântul Ecaterinei Teodoroiu (datând
din 9 iunie 1921) în piaţa orașului din incinta Catedralei
și Primăriei.
Monumentul a fost ridicat din iniţiativa Arethiei
Tătărescu, președinta Ligii Naţionale a Femeilor Române
din Gorj și inaugurat la 8 septembrie 1935 în prezenţa
regelui Carol II, care a remarcat în cuvântul său omagial :
„Prăznuind eroismul unei fete din Gorj, noi sărbătorim
astăzi virtuţile unui neam întreg … Fie ca această piatră să
rămână generaţiilor de mâine o veșnică pildă de credinţă,
de avânt și de energie.”
Actualmente în Târgu-Jiu există un colegiu naţional
și o școală gimnazială, care poartă numele Eroinei de la
Jiu. Strada care unește zona centrală a Târgu-Jiului cu ex-
tremitatea nordică a orașului se numește bulevardul
Ecaterina Teodoriu. La fel este denumită și gara din apro-
pierea localităţii Vădeni.
În zona C.A.M. se află o statuie a Cătălinei, realizată
de Iulia Oniţă în 1976.
Tot de-a lungul acestui bulevard, în fosta localitate
Vădeni se află amenajată din anul 1938 Casa memorială
„Ecaterina Teodoroiu”.
Manifestări culturale și publicistice sunt dedicate
momentelor aniversale Ecaterina Teodoroiu, care se des-
fășoară anual în Gorj.
116
BIBLIOGRAFIE:
Mocioi, Ion – „Ecaterina Teodoroiu”, Editura „Scrisul
românesc”, Craiova, 1981;
Bucureşti, 2000;
Cârlugea, Z; Deju, Zoia Elena – „Arethia Tătărescu…”,
Editura „Măiastra”, Târgu-Jiu, 2007.
I.17. COMISARUL DE POLIŢIE

IOAN C. POPILIAN
S-a născut la 3 decembrie
1879 în satul Stolojani, comuna
Turceni, fiind primul din cei 13
copii ai preotului Constantin
Popilian.
mare din satul natal iar în anul
1900 a absolvit Liceul Carol I
Craiova. Serviciul militar satisfă-
cut la arma geniu, contingentul
1902, i-a creat deprinderile de mi-
litar și i-a călăuzit gândurile să se dedice muncii de poliţist,
dintr-un spirit justiţiar pentru asigurarea ordinii și liniștii
populaţiei.
Așa a ajuns Ioan C. Popilian poliţist, șef de arest la
Prefectura Poliţiei Craiova. În anul 1908 el s-a transferat
subcomisar clasa a III-a la Poliţia orașului Târgu-Jiu, unde
117
Al. Doru Șerban
cu o întrerupere de peste doi ani (în perioada 1 iulie 1918
– 16 noiembrie 1921, când a fost detașat la Poliţia Soroca)
a activat până la pensionare, avansând în grad și funcţie
de la subcomisar la comisar și de la director clasa a II-a
(în 1921) la director clasa I (din 1 decembrie 1923) în
Poliţia orașului Târgu-Jiu.
La Târgu-Jiu comisarul s-a căsătorit cu Victoria
Fâcea.
Evenimentul istoric al Luptelor de la Podul Jiului din
14/27 octombrie 1916, a adus glorie și recunoaștere isto-
rică lui Ioan C. Popilian, care a dat dovadă de vitejie, curaj
și spirit militar mobilizator.
La 14/27 octombrie 1916 colonelul Ion Anastasiu,
comandantul Grupului Jiul a organizat o puternică ofen-
sivă împotriva inamicului, care pusese stăpânire pe cursul
superior al Jiului (localităţile de la poalele Parângului și
Vulcanului).
Fiindcă la 14/27 oct. 1916 concentrarea forţelor s-a
făcut în zona în care a acţionat colonelul I. Anastasiu,
germanii, profitând de plecarea batalionului maiorului
Trușculescu la Rasoviţa, au urmărit să cucerească orașul
Târgu-Jiu, rămas fără armată de apărare.
După spargerea frontului la Petroșani, trupele ger-
mane conduse de Kapehand se apropiau de Târgu-Jiu.
Orașul se aștepta să fie atacat de nemţi. Așa se expli-
că refugierea locuitorilor, dar și pregătirile pentru rezis-
tenţă, așa cum ni le-a destăinuit într-o întrunire ţinută la
Târgu-Jiu în anul 1995, domnul Dan Smântânescu (n. 1909
la Drăguţești, ajuns secretarul particular al lui N. Iorga și
profesor universitar la București), copil participant la
Luptele de la Jiu din 14/27 octombrie 1916:
118
«...Comisarul de poliţie Popilian rămânând în oraș a
preluat comanda. A mobilizat pe sergenţii de stradă, circa
o sută de femei, bătrâni, pe cei 12 cercetași sanitari, care
se aflau la spital, pe cercetașii din Cohorta Domnul Tudor,
paznici de instituţii...
Cu această trupă improvizată a organizat apărarea de
la Podul Jiului.
Noaptea a umplut Podul de căruţe, dulapuri și alte
lucruri, pentru a-l baricada.
A luat din Muzeul de la Primărie armele vechi cu
șișanele de la ‘48 și ‘77 și iarba de pușcă și a eșalonat fe-
meile și pe sergenţi de-a lungul Digului Jiului, dinspre
Grădina Publică, având dispoziţia să tragă focuri de armă,
atunci când în partea opusă a Jiului apar ulanii, adică tru-
pele călăreţe germane. Aceste focuri de armă făceau un
fum extraordinar, un zgomot bubuitor asurzitor, cu un
efect moral înspăimântător.
În același timp Popilian a trimis doi copii dincolo de
Jiu, cu două mârţoage trase de dârlogi, ca să iasă în calea
trupelor de recunoaștere germane.
Acești copii i-au făcut pe nemţi să înţeleagă că în
Târgu-Jiu se află o armată grozav de organizată, având în
fruntea ei pe generalul Averescu, spaima nemţilor.
În timpul acesta Popilian, care cu binoclul urmărea
tot ce se petrecea dincolo de Jiu, a dat ordin ca femeile și
copiii să tragă cu armele. Făceau un zgomot teribil, un
fum... Au speriat pe santinelele germane, care au dus
vestea...”
Auzind de generalul român, mareșalul german
Falkenhait a concluzionat că „trebuie să se organizeze o
serioasă ofensivă contra Târgu-Jiului.”
119
Al. Doru Șerban
Așa s-a amânat atacul trei zile și două nopţi:
Profitând de această amânare, armata română a avut
timp să se replieze spre Craiova și spre Olt.
Nu s-a înfăptuit astfel intenţia germană de a tăia dru-
mul pe Valea Jiului până la Dunăre, spre a se reuni cu
armata turco-bulgară, cu care era aliată. Ar fi căzut pradă
cele două corpuri de armată română și s-ar fi terminat cu
rezistenţa românească».
Conform consemnărilor lui Ion D. Isac, făcute în
cartea „Zile de zbucium și glorie. Pe Valea Jiului” ,«...Zorii
zilei de 14/27 octombrie 1916 l-au găsit pe comisarul Ioan
C. Popilian „săvârșind tocmai ancheta unei spargeri făp-
tuite în cursul nopţii la cârciumarul Ciolofan”.
În biroul său a intrat vijelios Herman Solomon, tini-
chigiul – evreu, care l-a anunţat cu îngrijorare că dușma-
nul intră în oraș dinspre Dealul Târgului.
Fără zăbavă comisarul Popilian a dat alarma „La pod!
La pod!”, pe străzile pustii ale orașului.
Atunci când un detașament al Regimentului 12 ba-
varezi a atacat Podul, comisarul Ioan C. Popilian a ordonat
miliţienilor conduși de căpitanul Genică Sadoveanu, din
care făceau parte și sergenţii: Giorgi Nicolae, Rădăcină
Petre, Udroiu Gheorghe, Popescu Gheorghe, Bistreanu
Gheorghe, Vasile Vintilă, Trantea Grigore, Rușeţ Vasile,
Tatu Constantin, dar și populaţiei civile: „Apăraţi Podul cu
viaţa voastră, până la ultimul”».
În „Rapoarte militare către Marele Stat Major, vol. III,
1919 – colecţia Giurgioiu Ion, Târgu-Jiu” este prezentată
evoluţia luptelor de la Podul Jiului din 14/27 octombrie
1916: „Nemţii au cotropit și jefuit satele Gorjului, amenin-
ţând Târgu-Jiul. Colonelul Anastasiu a dispus evacuarea
120
populaţiei civile, cetăţenii însă nu s-au retras ci se pregăteau
de luptă.
Trupele bavareze s-au strecurat prin păduri până în
Dealul Târgului, în noaptea de 13 – 14 octombrie 1916.
A fost chemat de la Copăcioasa batalionul de miliţie
Gorj... La orele 10 trupele bavareze, care coborâseră dinspre
Dealul Târgului, au desfășurat frontul.
Sublocotenentul N. Popescu își organizează ostașii
de-a lungul Jiului. La ora 10 și 45 de minute jandarmii de
pe dig au deschis focul.
Populaţia le căra muniţii, apă, arme, hrană sau lupta
alături. Maiorul Mlădinescu, din partea Diviziei I a ordonat
ostașilor: „Rezistaţi cu cea mai mare energie până la ultimul
om și apăraţi orașul”. La orele 12 Podul era apărat de căpi-
tanul Popilian, un plutonier, 12 pionieri și cercetașul
Cosmulescu. Nemţii nu puteau să-l treacă.
În Grădina Publică focul nu înceta. Populaţia lupta
alături de soldaţi. Cercetașa Ecaterina Teodoroiu a fost pre-
zentă alături de ostași.
Cei 60 soldaţi, trimiși în dreptul morii lui Bălănescu,
pentru a asigura paza din partea de sud a orașului, au tre-
cut Jiul și au atacat pe nemţi din flanc. În după amiaza
zilei de 14 octombrie lupta era în toi. Locuitorii își apărau
eroic orașul. Nemţii au intrat în derută.
A mai sosit o companie în ajutor, comandată de lt.
Ionescu, care ajutată de celelalte unităţi a forţat trecerea
podului. Ajutată efectiv de populaţie, armata a obţinut o
frumoasă victorie. La orele 230, în ziua de 15 octombrie 1916
victoria de la Târgu-Jiu a fost adusă la cunoștinţă cartieru-
lui general al armatei române... S-au luat 9 prizonieri, au
fost morţi și răniţi dintre soldaţii inamici.
121
Al. Doru Șerban
Urmărirea inamicului a continuat și au mai fost cap-
turate 8 obuziere cu chesoanele lor...”
O rememorare a luptei de la Podul Jiului, făcută de
către Ioan C. Popilian, la comemorarea evenimentului, în
publicaţia „Ilustraţiunea română” reprezintă o pagină glo-
rioasă și autentică de istorie locală:
«Mărturisesc că, după aproape șaptesprezece ani, și
acum simt căldura acelor clipe de îmbărbătare pe care mi le
oferise măreţul spectacol al bătrânilor, femeilor și copiilor
hotărâţi să moară până la unul.
Minunaţi oameni!... Dar nebunia noastră ţinea la res-
pect regimentele nemţești...
Am aruncat pelerina, am scos sabia și strigând ca la
un adevărat atac „Ura, înainte copii !” m-am năpustit pe
pod, spre grupul de soldaţi care venea spre noi. Ne-a întâm-
pinat o ploaie de gloanţe. Pe la jumătatea podului câţiva
căzuseră. Un glonţ mă lovi în cap și un altul la picior. În
vălmășagul luptelor nu simţii nici gloanţele, nici durerea.
Doar șiroaiele de sânge îmi arătau că plătisem pe loc tribu-
tul de sânge. Îndârjit peste măsură, continuai atacul, ceea
ce i-a determinat pe nemţi s-o ia la fugă... Astăzi, după
atâţia ani, în sufletul meu – de câte ori mi se pomenește de
această istorică zi – simt aceeași neuitată recunoștinţă vi-
tejilor care m-au ascultat și m-au urmat...»
Importanţa Luptei de la Podul Jiului a fost remarca-
tă de mareșalul Bérthelot, care a declarat în 1918 la Iași
„Victoria română de la Mărăști și Mărășești... n-’a fost
decât rezultanta apărării orașului Târgu-Jiu, la Podul de la
marginea Grădinii, rezistenţă care a îngrădit armatei ger-
mane, în ofensivă, posibilitatea de a tăia retragerea arma-
tei române”.
122
Lupta de la Podul Jiului a fost decisivă pentru tânăra
cercetașe Ecaterina Teodoroiu, care a luat hotărârea de a
îmbrăca haina militară.
Așa a ajuns ea pe Frontul de la Jiu, alături de fratele
Nicolae, iar la 16/29 octombrie colonelul Jippa, coman-
dantul Regimentului 18 Gorj i-a aprobat înrolarea în ar-
mată.
Încurajată de izbânda de la Podul Jiului, Ecaterina
Teodoroiu a ajuns o pildă de curaj și eroism feminin ro-
mânesc, în lupta pentru neatârnarea ţării.
Pentru faptele de poliţist și pentru contribuţia deci-
sivă la izbânda în Luptă de la Podul Jiului din 14/27 oc-
tombrie 1916, Comisarul Ioan C. Popilian a fost răsplătit
cu medalii și decoraţii: „Avântul Ţării” – 1913; „Virtutea
Militară”; „Crucea comemorativă a războiului 1916 – 1918
cu bereta Jiul”; Bărbăţie și credinţă” (de două ori); „Pentru
Râvnă cu panglică Sfântul Stanislav”.
La puţin timp după pensionare, la nici 59 ani de via-
ţă împliniţi, în dimineaţa zilei de 18 ianuarie 1938 s-a
răspândit în Târgu-Jiu vestea morţii fostului comisar al
Poliţiei orașului, IOAN C. POPILIAN.
A fost înmormântat după ceremonialul străjeresc,
acordându-i-se onorurile cuvenite unui erou, din partea
populaţiei orașului, care l-a plâns și i-a păstrat în memorie
amintirea faptelor măreţe.
Autorităţile locale au încetăţenit păstrarea amintirii
comisarului Ioan C. Popilian, prin dezvelirea unei plăci
comemorative la Podul Jiului, unde acesta a condus eroica
luptă din 14/27 octombrie 1916.
De asemenea strada din Târgu-Jiu, unde își are sediul
Poliţia Municipală poartă numele de Ioan C. Popilian.
123
Al. Doru Șerban
BIBLIOGRAFIE:
istoriei”, Editura Fundaţia „Premiile Flacăra”,
Bucureşti, 2000;
Aremia, Vasile ş.a. – „Poliţia din Gorj – file de istorie”,
Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1998;
Isac, Ion D. – „Zile de zbucium şi glorie. Pe Valea Jiului
1916”, Tipografia „Bucovina”, Bucureşti, 1933;
Şoldea, Ion – „Târgu-Jiu, oraşul sfânt al rezistenţei româ-
nismului” în „Amintirile oraşului”, Editura
„Măiastra”, Târgu-Jiu, 2006.
I.18. EROUL ÎNVĂŢĂTOR VICTOR POPESCU

1886 în Valea cu Apă – Gorj, fiind
al treilea copil din cei 13 ai învăţă-
torului Dumitru Popescu și ai
Mariei, casnică.
A învăţat pe rând: la școala din
satul natal, studiile gimnaziale la
Târgu-Jiu, doi ani de liceu (1898 –
1900) la „Traian” din Turnu Severin
și la „Tudor Vladimirescu” din
Târgu-Jiu. Urmând tradiţia din fa-
milie s-a înscris la Școala Normală București, pe care a
absolvit-o în anul 1907, cu media generală 9,60.
A fost repartizat învăţător la Școala din Bărbătești,
dar a plecat să-și satisfacă stagiul militar, la Regimentul 18
124
Infanterie Gorj. După armată a ajuns coleg cu tatăl său, la
școala din Valea cu Apă.
În anul 1913 a fost mobilizat la Regimentul 18 Gorj
și trimis după declanșarea celor două războaie balcanice
să lupte în Bulgaria.
După încheierea Păcii de la București a urmat Școala
de ofiţeri în rezervă București, pe care a absolvit-o la 1
februarie 1916 cu gradul de sublocotenent. A fost reparti-
zat și mobilizat la Regimentul 18 Gorj, unde a comandat
plutonul 3.
La intrarea României în războiul mondial în ziua de 15
august 1916, Victor Popescu a trecut Carpaţii să lupte împo-
triva austro-ungarilor, pentru eliberarea Transilvaniei.
În faţa forţei militare superioare a Puterilor Centrale,
românii au cedat și au fost nevoiţi să se retragă în condiţii
dramatice.
După luptele de pe Valea Jiului ostașii din Regimentul
18 Gorj, din care făcea parte și sublocotenentul Victor
Popescu, s-au retras spre Brătuia și Ţicleni, întărindu-se
pe aliniamentul Rășina – Peșteana.
În noaptea de 5 noiembrie 1916 o coloană inamică a
căzut în spatele trupelor române, angajându-se într-o lup-
tă pe întuneric, în care ai noștri luaţi prin surprindere, dar
și mai puţini numeric, au fost nevoiţi să se retragă.
Să nu fie luaţi prizonieri Victor Popescu și-a îndem-
nat oamenii „să fugă în păduri și să caute fiecare să treacă,
dacă va fi posibil, la trupele noastre”.
Ajuns aproape de Vlăduleni a văzut „cum grosul tru-
pelor germano-austriece se scurgea spre Filiași – Craiova,
iar în sens invers, cum coloana de prizonieri români era
dusă spre Ardeal”.
125
Al. Doru Șerban
Deghizat în ţigan – căldărar Victor Popescu s-a stre-
curat printre inamici, ajungând la Valea cu Apă, unde s-a
ascuns în casa părintească.
Denunţat, el și-a apărat libertatea, împușcând în
noaptea de 6/7 decembrie 1916 un număr de trei soldaţi
ai patrulei germane, care au venit să-l captureze, apoi le-a
aruncat trupurile în Jiu.
Dându-și seama de urmările faptei sale, dar mai ales
impresionat de caznele la care era supusă populaţia satelor,
sublocotenentul Victor Popescu s-a retras în satele vestice
ale judeţului (Negomir, Covrigi, Horăști, Miluta), ascun-
zându-se la oamenii de încredere, care răspândeau vestea
de derutare că Victor Popescu a trecut în Ardeal.
În timp ce se ascundea la Negomir i-a venit ideea
organizării unui detașament de partizani care să atace tru-
pele de ocupaţie.
În lunile februarie – martie 1917 grupul de partizani
constituit avea în componenţă în jur de 30 luptători, care
au procurat armele de la locuitorii din comunele pe unde
treceau, apoi au început să atace posturile ce le întâlneau.
După luna martie, la ascunzișul codrului înverzit, detașa-
mentul lui Victor Popescu a trecut la atacarea sediilor co-
mandamentelor dușmane, eliberând pe ostaticii români, a
atacat depozitele de armament și coloanele de ostași ina-
mici.
Au fost lichidate cadre ale poliţiei și agenţii din zonă
ai inamicului (călugărul Toma Aftanghel, preotul Gr.
Roșoga, Gică Scânteie ș.a.).
În luna mai 1917 sublocotenentul Victor Popescu a
lansat următoarea Proclamaţie – apel:
„Domnilor primari! Fraţi români! Soldaţi!
126
Trăim timpuri grele și vom trăi și mai greu dacă nu
ne vom uni. Deșteptaţi-vă, înviaţi odată cum a înviat co-
drul!?... Puneţi mâna pe coasă, topor, sapă și par și cântaţi
veșnica pomenire dușmanului, care ne batjocorește femeile
și fetele noastre, ne ia hrana și laptele de la gura copiilor...
Decât prizonieri schingiuiţi și cu femeile batjocorite de
dușmani, mai bine la codru cu arma în mână, făcându-vă
datoria pentru ţară, ca strămoșii noștri, sau să murim!
Iar voi soldaţi, ... căutaţi pe șefii voștri și înainte la
datorie, așa cum aţi jurat pe drapelul ţării...
Vom muri ca români, iar nu ca mișei și trădători de ţară.
Soldaţi, veniţi, veniţi cât mai curând în pădure la șe-
fii voștri, care-și fac datoria !...”
Dată în Codrii Mehedinţiului în luna mai 1917,
ss Victor Popescu, sublocotenent.
Sublocotenentul Victor Popescu a început să fie căutat
iar pentru capturarea lui s-a pus un preţ de 30.000 lei.
Să nu dea de bănuit, partizanii detașamentului au
început să acţioneze în grupuri rstrânse.
Sublocotenentul Victor Popescu a ajuns în anul 1917
în satul natal și a aflat că tatăl, soţia și sora sa au fost ares-
taţi iar casa incendiată de nemţi.
Să se poată informa de situaţia din zonă Victor
Popescu, sub numele fals de N. Frunză, s-a angajat „podar
peste Jiu”, la Murgești. Așa a aflat despre măsurile de inti-
midare luate de trupele de ocupaţie împotriva populaţiei
din zonă:
- un număr mare de oameni au fost deportaţi peste
Dunăre;
- mulţi intelectuali (dr. Tache Culcer, prof. G. Oprescu
ș.a) au fost internaţi ca ostatici la Mănăstirea Tismana;
127
Al. Doru Șerban
- un grup de 10 gorjeni și mehedinţeni, bănuiţi de
luptă împotriva ocupanţilor germani, au fost condamnaţi
la moarte pentru trădare în timp de război.
Sublocotenentul Victor Popescu și apropiaţii săi au
încercat în noaptea de 6 – 7 iulie 1917, eliberarea condam-
naţilor din închisoarea de la Turnu Severin, dar acţiunea
a eșuat.
În ziua de 11 iulie 1917: C. Cojocaru (notar,
Negomir), Mihai Cernăianu (proprietar Horăști), N.
Popescu (învăţător, Covrigi), Stancu Croitoru (plugar,
Grozești), Tudor Ungureanu (plugar, Grozești), N. Marcu
(plugar, Dragotești), Ilie Gimanca (plugar, Grozești), I.
Norocea (plugar, Bolboși), Petre Vâlceanu (plugar, Bolboși),
I. Brăescu (notar, Bolboși) au fost executaţi.
Jertfirea celor 10 eroi și venirea toamnei l-au deter-
minat pe Victor Popescu și pe vitejii săi să se îndrepte spre
frontul din Moldova.
Protejaţi de locuitorii satelor prin care au trecut și
profitând de lipsa de vigilenţă a nemţilor, în seara zilei de
30 aprilie 1918 Victor Popescu și ai săi au ajuns în mijlocul
camarazilor de la Regimentul 18 Gorj, aflat la Mărășești.
După terminarea războiului Victor Popescu a rămas
în Moldova ca învăţător de aplicaţie la Școala Normală
Bâlea – Coţofenești, apoi ca director al Orfelinatului Sascut
– Putna.
La reîntoarcerea armatei române la București, în au-
gust 1918, un ziar solicita „adunarea bunilor români, spre
a primi pe eroul gorjenilor, Victor Popescu, care a băgat
spaima în hoardele teutone”.
La sfârșitul anului 1918 eroul Victor Popescu s-a re-
întors în satul natal, găsindu-și casa incendiată, iar până
128
la reconstruirea ei învăţătorul a locuit vreme de câţiva ani,
în cancelaria școlii din Valea cu Apă, unde a activat până
în anul 1943, când s-a pensionat.
La 23 martie 1929 Victor Popescu a fost invitat „să
ia parte în ţinută de ceremonie, în cisme” la solemnitatea
de conferire a ordinului „Virtutea Militară”, în prezenţa
M.S. Regele ţării.
Dintr-o notă rămasă de la Victor Popescu am aflat
că pentru data de 19 iulie 1944 „am fost invitat la siguran-
ţa din Târgu-Jiu, împreună cu Iorgu Urechescu și Richard
Măcelaru”. Precaut, nu a răspuns invitaţiei, ascunzându-se
în satele Ursoaia și Ohaba.
La 18 august 1944 s-a dus la Tribunalul Militar Craiova
și i-a găsit pe cei doi cu lanţuri la mâna. La judecată am aflat
că au fost reclamaţi de preotul Stelian Constantinescu din
Bălcești și de notarul din Izvoarele. Au fost amendaţi câte
1.000 lei și obligaţi la 12.000 lei despăgubiri.
Pârât de preotul legionar Roșoga, pentru atitudine
nefirească, Victor Popescu a fost amendat în anul 1948 cu
10.000 lei și i s-a ridicat dreptul la pensie.
În anul 1952 a fost închis vreme de un an ca deţinut
politic în Penitenciarul Ghencea – București.
În anul 1955 prin Decretul nr. 421 al Consiliului de
Miniștri al R.P.R. au fost graţiate unele pedepse și au fost
amnistiate unele infracţiuni, astfel că învăţătorul erou
Victor Popescu nu a mai fost urmărit ori supravegheat de
autorităţi.
În anul 1961, datorită stării materiale precare, Victor
Popescu a solicitat Consiliului de Miniștri și secretarului
Consiliului de Stat, Grigore Geamănu, să-i acorde o pensie
de merit în locul celei de învăţător: „Sunt om bătrân și e
129
Al. Doru Șerban
păcat că vă cerșesc pâinea de toate zilele, pentru mine și
pentru familia mea...
Rog a mi se comunica rezultatul acestei cereri.”
Cererea i-a fost respinsă la 14 iulie 1961 (cererea și
răspunsul se află în arhiva Muzeului Militar București).
Pentru faptele sale învăţătorul – erou Victor Popescu
a intrat în legendă iar pădurile în care s-a refugiat au fost
socotite „locuri sfinte”.
În creaţia folclorică Victor Popescu a fost considerat
un al doilea Tudor Vladimirescu și prezentat în acţiunile
sale de partizan: „Foaie verde foi arţaru / Eu sunt Victor
Militaru / Care de-un an am umblat / Nebăut și nemâncat
/, Prin păduri și prin Vâlcele / Odihneau oasele mele/, Dar
acum de două luni / Trecui frontul prin păduri / Ajunsei la
ceata mea / Și-mi formai compania / Și cu regele zelos / Să
pun Ungaria jos”.
Revenirea acasă la sfârșitul anului 1918 îl face pe
erou să exclame cu durere: „Dar venind acasă / Plin
de-amărăciuni / Am găsit-o toată / Făcută tăciuni !”
Învăţătorul – erou Victor Popescu a murit în anul
1970 și a fost înmormântat în cimitirul din Valea cu Apă.
*
* *
După perioada în care haiducii făceau singuri drep-
tate, pedepsindu-i pe boierii lacomi și răi, învăţătorul sub-
locotenent Victor Popescu a organizat pentru prima dată
la noi o bandă de partizani, care să lupte împotriva cotro-
pitorilor străini, constituind pentru generaţiile de tineri o
pildă de curaj și eroism.
Faptele sale au fost imortalizate pe o peliculă regiza-
tă de Sergiu Nicolaescu iar la școala din Valea cu Apă, care
130
îi poartă numele, s-a dezvelit un monument dedicat ero-
ului, „toate aceste împliniri constituind „apa vie ce va uda
patriotismul în inimile generaţiilor viitoare”.
BIBLIOGRAFIE:
Aremia, Vasile – „Biografii care au dăinuit în timp: Victor
Popescu” în vol. „Şcoala gorjeană”, Editura
„Măiastra”, Târgu-Jiu, 2007, pag. 347 – 349;
Bobocescu, Vasile – „Slt. învăţător Victor Popescu în
„Personalităţi gorjene de-a lungul istoriei”, Editura
„Fundaţia Premiile Flacăra”, Bucureşti, 2000;
Cauc, Dumitru – „Victor Popescu – erou şi învăţător mar-
tir” în „Terra Litua”, nr. 1/1997, pag. 49 – 51;
Gârdu, Gh. – „Eroul naţional Victor Popescu” în „Crinul
satelor”, nr. 2/1992, pag. 28 – 29.
I.19. RUDOLF KOLECKA

S-a născut în anul 1849 în
Cehia.
A venit în România ca volun-
tar rus în războiul cu turcii din 1877
(Războiul pentru Independenţă).
A fost multă vreme mecanic
în atelierele căilor ferate, iar după
anul 1885 s-a stabilit în Târgu-Jiu,
unde a deschis primul atelier me-
canic din oraș cu moară de foc,
gatere, pivă de dimie, la care a lu-
131
Al. Doru Șerban
crat împreună cu alţi 10 angajaţi, între care și cei doi fii ai
săi Konrad și Jullius.
Într-un anunţ publicitar din octombrie 1927 Atelierul
R. Kolecka își făcea cunoscută oferta pentru cei interesaţi
și înlesnirile acordate în perioada de criză:
ATELIERUL MECANIC R. KOLECKA

din Târgu-Jiu, strada Ţepeș Vodă Nr. 37
aduce la cunoștinţa Onor. Public, pe lângă atelierul
mecanic propriu zis, care este înzestrat cu cele mai mo-
derne scule, cu aparat de sudură autogenă, a instalat și
o turnătorie specială pentru turnat fontă și bronz. Se
execută orice fel de piese pentru motoare, mori ţărănești
de apă sau cu forţă motrice, mari și mici, pentru gatere,
joagăre de apă, lagăre pentru circulare pe rulmenţi de
bile, transmisiuni, etc.
La dispoziţia clientelii din oraș și judeţ, stă în per-
manenţă moara noastră cu forţă motrică, la care s-a re-
dus vama la 5%, ţinând seama de criza generală care
apasă asupra populaţiunii nevoiașe. Gaterul tae orice
cantităţi de lemne, de orice dimensiuni, cu preţuri foar-
te reduse.
Avem de asemenea instalat un DARAC SPECIAL
pentru scărmănatul și dărăcitul lânii, mânat cu forţă
motrică, percepând numai 5 lei de kgr. Primim spre
reparaţiune orice fel de mașini agricole, industriale, mo-
toare, automobile, etc., asigurând clientela de un serviciu
prompt și conștiincios.
R. Kolecka a adus servicii armatei române în campa-

niile din 1913 și 1916 „când a pus la dispoziţie în mod
132
absolut gratuit, întregul personal și toate atelierele sale, pen-
tru reparaţiile armamentului, reparaţiuni și construcţii de
vehicule, ascuţitul săbiilor și baionetelor etc., pentru a ne
da seama de cât suflet românesc sălășuia în simpaticul ceh,
cu barba mare și cu luleaua veșnic între buze.
Pentru serviciile aduse oștirii române, ca și pentru pur-
tarea demnă și patriotică dovedită de el în ambele campanii,
Ministerul de Război l-a distins cu ordinele Coroana României
în grad de cavaler, Avântul Ţării și Crucea Comemorativă”
(vezi „Gorjeanul”, anul XVI, 15 ianuarie 1939, pag. 5 – 6).
Rudolf Kolecka a murit la 24 decembrie 1938 în
Târgu-Jiu, unde a fost înmormântat, fiind condus pe ulti-
mul drum de o mulţime de gorjeni, care astfel au adus
omagiul unui meseriaș priceput și unui om cinstit.
*
* *
Rudolf Kolecka a luat parte la războaiele în care a
fost implicată ţara, alături de fiii săi, unul dintre ei rămâ-
nând orb în urma acţiunilor militare.
În timpul Primului Război Mondial la operaţiunile
din Valea Jiului, în lunile septembrie – octombrie 1916,
atelierul Kolecka a efectuat foarte multe reparaţii la arma-
mentul, de diferite categorii, al trupelor române: reparaţii
la arme, mitraliere, tunuri (în special de 53) și chiar a adap-
tat proiectilele obuzelor de I.O.5 Md. 1912 la obuzierul de
105 german, pe care astfel armata le-a putut utiliza.
Generalul Pasalega, într-un raport al Ministerului de
Război, înregistrat sub nr. 6836, semnat pentru conformi-
tate de lt. col. Bădescu, șeful Serviciului Secret General, a
consemnat cu referire la „Rudolf Kolecka, de la atelierul
mecanic din oraș”:
133
Al. Doru Șerban
„În timpul operaţiunilor de pe Valea Jiului, din 1916,
atelierul Kolecka a reparat armamentul defectat...
De toate aceste reparaţiuni se interesa personal directorul
atelierului Rudolf Kolecka, care a depus toată bunăvoinţa și
toată puterea de muncă a sa și a personalului său și aranjamen-
tul de care era capabil atelierul în acele momente grele, astfel că
operaţiunile se efectuau în timp, așa cum cereau interesele...
Când timpul îmi permitea, chemam câte odată pe directorul
atelierului arătându-i și impunându-i necesitatea ca reparaţiu-
nile să se facă imediat, lucrându-se în atelier neîncetat, ziua și
noaptea, astfel încât toate s-au făcut și la timp și bine”.
Concluzia Raportului a fost: „Directorul atelierului
Rudolf Kolecka, de care am rămas foarte mulţumit și care
merită toată lauda, să fie încurajat pe cale morală, fie acor-
dându-i-se o decoraţie, fie dându-i-se certificat sau ordin de
mulţumire pentru serviciile făcute.”
Tot cu referire la decorarea lui Rudolf Kolecka, co-
mandantul Garnizoanei Târgu-Jiu, colonel Stănescu, a
înaintat Domnului General, comandant al Corpului VII
Armată la 16 februarie 1924, adresa nr. 287, pe care o re-
producem parţial în cele ce urmează:
„În orașul Târgu-Jiu se găsește un venerabil septuage-
nar de origine ceho-slovac numit RUDOLF KOLECKA,
PROPRIETARUL și DIRECTORUL unui atelier mecanic și
care este stabilit în ţară, de aproape cincizeci ani.
Diferitele nevoi de gospodărie ale Regimentului pe care
îl comand, precum și Garnizoanei, m-au determinat în câ-
teva rânduri să execut diferite lucrări în atelierul acestui
Domn și să-l consult în chestiuni de ordin tehnic (recent,
instalaţia de apă a cazanelor, care s-a defectat)... Mi s-a
părut straniu pe aceste vremuri de materialism feroce, ca
134
acest om care nu este bogat – să refuze plata, zicând că
statul are destule nevoi.
Uimirea mea a culminat, când în Octombrie anul tre-
cut, trecând pe la clădirea în construcţie a Centrului Militar
Târgu-Jiu, m-a rugat să primesc pentru această clădire în
construcţie și modestul său obol de 2.200 lei, sumă ce i s-ar
fi cuvenit drept plată pentru fasonare de lemnărie, făcută în
Atelierul său...Propunerile de decorare cerute în luna aceasta
pentru Ofiţeri – mi-au reamintit de acest venerabil bătrân și
mi-au sugerat ideea că nici-o răsplată nu poate să echivaleze
cu inima sa nobilă, decât o propunere de decorare făcută
de către Armata Ţării, pe care o iubește atât de mult... pen-
tru Ordinul Coroana României în gradul de Ofiţer.
Rudolf Kolecka este cavaler al aceluiași ordin de la 2
decembrie 1920 (Brevet original nr. 5174/920) și are prin
urmare stagiul cerut de lege”.
Pe lângă aceste rapoarte Garnizoana Târgu-Jiu a întoc-
mit un MEMORIU AL FAPTELOR PATRIOTICE
SĂVÂRȘITE DE CĂTRE DOMNUL RUDOLF KOLECKA,
PATRONUL ATELIERULUI MECANIC CU ACELAȘI
NUME DIN TÂRGU-JIU în care sunt înșiruite faptele pildu-
itoare ale unui străin dăruit total patriei adoptive România:
- Cu ocazia mobilizării din anul 1913 a ascuţit gra-
tuit toate baionetele și săbiile celor două Regimente din
Garnizoană.
Pentru aceasta, a lăsat complet la o parte toate co-
menzile primite și el personal cu fiii și lucrătorii săi, au
muncit zi și noapte, contribuind prin această muncă fără
preget, ca operaţiunile de mobilizare să fie terminate cu
două zile înainte de cât era socotit. Acte doveditoare: Actul
de mulţumire al Regimentului Gorjiu Nr.18 cu Nr. 2669
135
Al. Doru Șerban
din 12.IX.1913, și Certificatul Regimentului 5 Artilerie Nr.
7529 din 27.01.1915.
- La mobilizarea din 1916, repetă operaţiunea, tot
fără plată cu aceiași grabă și în aceeași bunăvoinţă
(Raportul Regimentului Gorj către Corpul I Armată cu Nr.
1745 din 25.IX.1916).
- Osebit de sprijinul dat direct Armatei, în anul 1913,
a mai pus tot gratuit la dispoziţia autorităţilor administra-
tive automobilul său și două prese de fân, care au lucrat timp
de o lună și jumătate pentru aprovizionările armatei, cu
personalul plătit de D-sa. În același timp a reparat fără pla-
tă diferite mașini și vehicule, întrebuinţate pentru rechiziţii,
aprovizionări și combaterea holerei (Certificatul Poliţiei
Orașului Târgu-Jiu Nr. 522 din 21.01.1914 și Certificatul
Prefecturei Judeţului Gorju Nr. 781 din 31.01.1914).
- În Septembrie și Octombrie 1916, a lucrat zi și
noapte cu tot personalul atelierului său, la reparaţii de
arme, mitraliere și tunuri precum și la adaptarea proiecti-
lelor noastre de artilerie pentru obuzierele de 105 grame
capturate în luptele victorioase de la Jiu (Ordinul Ministerul
Război, Secretariatul General Nr. 6836/1923).
- La înfiinţarea Regimentului 58 Infanterie, i-a pus
la dispoziţie gratuit timp de șase luni, atelierul său, pentru
orice lucrare și reparaţiune.
- A dat imediat la cererea autorităţilor militare în
anul 1916 un pod portativ de fier (10.000 Kgr) necesar
operaţiunilor din munţii Gorjului – pod care a rămas de-
finitiv pierdut (Certificatul Poliţiei Orașului Târgu-Jiu Nr.
5173 din 26 Iunie 1919).
- Pe timpul ocupaţiei Germane, a fost de mare ajutor po-
pulaţiei sărmane, treierând și măcinând la moara sa hrana zilni-
136
că a nevoiașilor cărora le lua apărarea cu curaj faţă de ocupant.
Pentru atitudinea lui, a fost amendat și i s-a închis moara.
Cele prezentate sunt argumente pentru aprecierea
râvnei, conștiinciozităţii și patriotismului unui străin, îm-
pământenit în Gorj, care a lucrat, dar a și luptat pentru
propășirea pe aceste meleaguri.
Rudolf Kolecka a fost un exemplu demn de urmat
pentru concitadinii săi, el făcând istorie prin puterea exem-
plului propriilor fapte.
BIBLIOGRAFIE:
Şerban, Al. Doru – „Din Gorj” – articole, studii, cerce-
tări, Editura „Măiastra”, Târgu-Jiu, 2008;
Arhivele Naţionale – fond Casa Regală, dosar 152.
I.20. ARCHITECTUL JULLIUS

DOPPELREITER
S-a născut la 12 noiembrie
1878 în Turnu Severin.
El a fost fiul lui Johan
Doppelreiter, care a venit din
Austria în Mehedinţi în anul
1869, în timpul prinţului Carol I
și s-a căsătorit cu o româncă din
Banat. Jullius a urmat cursurile
școlii primare mixtă catoli-
că-protestară, română și germa-
nă din Turnu Severin.
137
Al. Doru Șerban
În anul 1893, la vârsta de 15 ani a fost dus de tatăl
său la Viena și înscris la Școala de Construcţii și
Arhitectură, unde a fost încredinţat arhitectului Anton
Madele, prieten cu Johan Doppelreiter.
Astfel tânărul Jullius a avut prilejul să lucreze în
preajma unei mari personalităţi.
Prinzând gustul specialităţii alese de tatăl său, a con-
tinuat studiile la Școala Superioară de Construcţii și
Meserii din Viena, unde a învăţat cu Camillo Sitte, direc-
torul instituţiei.
După stadiul de practică, efectuat la societăţile de
construcţii Union și Wienerbangelschaft, a mai învăţat
patru semestre la Școala de Arhitectură și un semestru la
școala din Brün.
După 6 ani de studii și practică petrecuţi în Austria,
Jullius Doppelreiter a revenit în România în anul 1899, la
vârsta de 21 ani.
După satisfacerea stagiului militar, arhitectul a lucrat
în mai multe localităţi ale ţării: Galaţi, Curtea de Argeș
(imobilul Episcopiei), Turnu Severin, Târgu-Jiu, Slatina,
Craiova, Mărăști.
În anul 1904 Jullius Doppelreiter s-a stabilit la
Târgu-Jiu, unde tatăl său practica tâmplăria, iar după doi
ani s-a căsătorit cu frumoasa și distinsa domnișoară
Augusta Keltz.
Jullius Doppelreiter s-a implicat din tinereţe în dez-
voltarea industriei Târgu-Jiului. În anul 1906 el a trimis la
Berlin pentru analize, pământ de cărămidă refractară de
la Vaideei și Viezuroiu, iar în urma rezultatelor primite s-a
produs cărămidă folosită în centrele siderurgice din ţară,
dar și din străinătate.
138
În Primul Război Mondial s-a înrolat încă din anul
1914, participând la luptele de pe fronturile din Oltenia și
din Moldova. A fost rănit și decorat cu Medalia „Bărbăţie
și Credinţă” cu spade, clasa a II-a, pentru acte de bravură
ostășească în luptele de la Muncelu din 19 – 21 august 1917
(Brevetul nr. 25. 206/2 iulie 1918, Decretul nr. 1636).
A mai fost distins cu „Crucea Comemorativă a
Războiului 1916 – 1918” cu baretele: Ardeal, Carpaţi,
Mărăști (Brevetul nr. 58120/20 ianuarie 1926).
La 18 martie 1919 printr-o hotărâre a Tribunalului
Gorj Jullius Doppelreiter a fost naturalizat, devenind ce-
tăţean român. După ce a locuit pe Bd. C.A. Rossetti alături
de părinţi, în casa (fostă sediul publicaţiei „Gorjeanul”)
proiectată de el, familistul Jullius a cumpărat un loc și și-a
construit o casă pe Bd. I.C. Brătianu (azi Bd. Republicii),
actualmente proprietate a familiei dr. Brădișteanu.
La 3 noiembrie 1933 Jullius Doppelreiter a fost pri-
mit în Colegiul Arhitecţilor din România (brevet reactivat
în septembrie 1942) iar în anii 1934 – 1935 și 1937 – 1938
a funcţionat ca ajutor de primar al orașului Târgu-Jiu.
După anul 1948 din cauza vârstei înaintate, a bolii și
a lipsei mijloacelor de subzistenţă (nu avea pensie) arhi-
tectul vestit de odinioară a supravieţuit din mila altora, iar
memoriile adresate, inclusiv lui Gheorghe Gheorghiu-Dej,
au rămas fără un răspuns favorabil.
Cu compasiune și obiectivitate, doamna Elena
Brădișteanu, proprietara actuală a casei în care arhitectul
și-a trăit ultimii ani ai vieţii, a remarcat: „Omul care ne-a
îmbogăţit și înfrumuseţat urbea, a murit sărac și uitat. A
construit atâtea case frumoase și a sfârșit obligat să locuias-
că într-o singură cameră, din casa lui, fără foc și fără sigu-
139
Al. Doru Șerban
ranţa zilei de mâine, umilit de oamenii unei istorii aberan-
te” (perioada comunistă).
A murit la 21 aprilie 1954. Abia după moartea lui
Jullius, soţia Augusta a primit întâi un ajutor de la Uniunea
Arhitecţilor iar din 1956 o pensie de urmaș.
După anul 1966 când casa Doppelreiter (casa cu ie-
deră) a fost cumpărată de dr. Florin Brădișteanu, văduva
Augusta a fost integrată în această familie în care a trăit
fără griji încă 10 ani. Arhitectul Jullius Doppelreiter a pro-
iectat în Târgu-Jiu și în judeţ zeci de obiective de interes
public, religios ori privat (case). Un număr de 11 dintre
construcţiile realizate în Târgu-Jiu după proiectele lui, au
fost declarate clădiri de patrimoniu.
În Târgu-Jiu între cele mai reprezentative clădiri,
proiectate de arhitect, individual sau în colectiv, au fost:
La Cazărmile Militare: Magaziile de tunuri și proiectile
și Depozitul de muniţii;
Școala Normală (Colegiul Naţional „Spiru Haret”
s-a construit în perioada 1923 – 1926, după proiectul ar-
hitectului C. Păunescu, iar conform plăcii de marmură
dezvelită la inaugurarea școlii, Jullius Doppelreiter a fost
antreprenorul construcţiei.
Biserica „Sfinţii Apostoli Petru și Pavel” situată pe
actuala stradă a Eroilor, construită în perioada 1927 –
1938, după proiectul arhitectului Păunescu, s-a bucurat de
întocmirea de către Doppelreiter a unui proiect de resta-
urare (al treilea).
Clădirea „Pompele de apă” situată într-o construc-
ţie de dimensiuni mici, acoperită cu ţiglă, la intrarea în
Piaţa Centrală dinspre Grădina Publică, înainte de a co-
borî scările.
140
La subsol erau amplasate pompele de alimentare cu
apă, aduse din Staţia C.F.R.
Cula de pe malul Jiului (devenită: muzeu, staţie de ra-
dioficare locală iar astăzi Centrul de Cultură și Artă „C.
Brâncuși”) a fost construită în anul 1926 la iniţiativa Ligii
Femeilor Gorjene, după un proiect al lui Jullius Doppelreiter.
Aici au locuit vremelnic C. Brâncuși (când a lucrat
la Ansamblul Sculptural „Calea Eroilor”) și Maria Tănase
(în anii 1962 – 1963 când a activat la „Taraful Gorjului”).
Tot la Târgu-Jiu, arhitectul a mai proiectat: Sediul Băncii
Comerciale (azi Trustul Petrolului), pavilioane noi la Spitalul
Târgu-Jiu (spitalul vechi), Școala de Meserii Vădeni, Topitoria
de in și cânepă Vădeni. A întocmit proiectele pentru asfaltat
Piaţa Prefecturii și de prelungit spre nord digul Jiului, ferind
orașul de inundaţii. Jullius Doppelreiter s-a făcut cunoscut
mai ales prin proiectarea de case, lucrate împreună cu echipa
de constructori italieni condusă de Giorgio di Bernando.
Cele mai reprezentative au fost:
Casa Doppelreiter construită pe strada Bd. C.A.
Rossetti (azi Bd. C. Brâncuși) în anul 1924, unde a locuit
cu părinţii, iar după moartea lor a vândut-o la stat.
Aici în decursul anilor au activat: Sediul Sportului
Gorjean, Policlinica, redacţia „Gazeta Gorjului” și a locu-
it primul secretar al P.C.R. Gorj, tov. N. Gavrilescu.
Casa Doppelreiter construită pe Bd. I.C. Brătianu
(actuala str. Republicii) în anul 1926, pe un loc pe care l-a
cumpărat.
În perioada de început a comunismului, chiar înain-
te de moartea arhitectului în anul 1954, casa deosebit de
frumoasă și spaţioasă a fost închiriată unor reprezentanţi
ai „clasei politice și muncitoare”,ajungând într-o stare de
141
Al. Doru Șerban
degradare. În anul 1966 casa a fost cumpărată de familia
dr. Florin Brădișteanu. Arhitectural, casa este o operă de
artă, răspunzând stilului zonei Olteniei de sub munte, dar
și nevoilor de habitat. În interior încântă fresca și brâul,
pictate de Iosif Keber, un apropiat al lui Jullius.
Învelită în iederă, casa are parcă viaţă și în zidurile
masiv construite.
Casa Barbu Gănescu a fost construită la sfârșitul sec. al
XVIII-lea (1790) pentru familia slugerului Barbu Gănescu.
După anul 1905 casa a avut proprietar pe Ion
Bărbulescu, fost guvernator al Băncii Naţionale.
În anul 1929, sub supravegherea arhitectului Jullius
Doppelreiter, casa a fost restaurată, adăugându-i-se prid-
voarele laterale și modificându-i-se faţada.
Casa Barbu Gănescu a găzduit pe Constantin
Brâncuși în anii 1937 – 1938, când acesta a lucrat la
Ansamblul sculptural dedicat eroilor neamului.
Alte case importante construite la Târgu-Jiu cu con-
tribuţia arhitectului Jullius Doppelreiter (consemnate în
albumul editat de prof. Lucia Crăciun) au fost:
Casa Niculiţă Comșa (actuala Grădiniţă „Lumea
Copiilor”, de pe strada 22 Decembrie 1989, nr. 13), Casa
Rafailă Mihăilescu (str. 22 Decembrie 1928, nr. 17 A);
Casa Vintilă (str. Eroilor, nr. 5); Casa Opriș (str. Eroilor,
nr. 49); Casa Sbenghe (str. Eroilor, nr. 57), Casa dr.
Bădescu (str. Eroilor, nr. 92); Casa Catană (str. Unirii, nr.
37); Casa Z. C. (str. Unirii, nr. 44); Casa Iosif Keber (str.
11 iunie, nr. 67); Casa nr. 40 (Bd. Ecaterina Teodoroiu, nr.
40); Casa col. C.I. Ionescu (Bd. Ecaterina Teodoroiu, nr.
79); Casa I.J.T.L. (Bd. Ecaterina Teodoroiu, nr. 90, situată
între Școala gen. „Ecaterina Teodoroiu” și Fabrica de
142
Ţigarete); Casa dr. Daniel Popescu (str. A.I. Cuza, nr. 12);
Casa Călescu (str. Griviţei, nr. 23 – fostă sediu (P.E.C.O.);
Casa Mihăileanu / Gherghe (str. Genevei, nr. 13); Casa
Gornoviceanu / Tătăroiu (str. Victoriei, nr. 155); Casa
Dijmărescu (str. I.C. Popilian, nr. 63), Casa Corneanu /
Chirea (str. 14 Octombrie, nr. 67); Casa Petca (str. 14
Octombrie, nr. 90).
În judeţ Jullius Doppelreiter a proiectat mai multe bi-
serici, dispensare medicale (Bumbești-Piţic, Hurezani,
Peșteana-Jiu, Brădiceni, Novaci), Școala de la Strâmba –
Vulcan, Casa de Adăpost și Casa Străjerilor de la Rânca,
podul de beton de la Poiana și mai multe poduri din lemn.
După o fotografie găsită la un nepot al lui Tudor
Vladimirescu și cu sprijinul material al Arethiei Tătărescu,
a reconstituit și reconstruit casa memorială Tudor
Vladimirescu din Vladimir.
Caracteristic construcţiilor de interes public proiec-
tate de Jullius Doppelreiter este masivitatea zidurilor, care
dădeau trăinicie și utilitatea de folosinţă, particularizată
în funcţie de obiectiv.
La casele de locuit arhitectul a îmbinat stilul modern
cu cel tradiţional gorjenesc, cu scări exterioare și tindă
însorită, cu balcoane și foișoare susţinute de stâlpi încres-
taţi cu motive specifice zonei (funia, șarpele, spirala ș.a.).
Grinzile de lemn și balustrada scării erau ornamentate
și vopsite în maro – vișiniu (vișină putredă), culoarea prefe-
rată a arhitectului, la fel ca și tavanele din lemn și bârne.
Arhitectul a obișnuit frecvent să graveze data con-
struirii imobilului la intrarea în podul casei.
Nelipsită din proiectele de case era pivniţa, amplasa-
tă de obicei sub bucătărie, la intrarea din spatele casei.
143
Al. Doru Șerban
Construcţiile realizate după proiectele semnate de
arhitectul Jullius Doppelreiter se impun datorită simplită-
ţii, trăiniciei și măreţiei lor și chiar dacă prezintă multe
elemente comune, devin unicate prin încadrarea în spaţiul
natural (grădină, livadă), prin împrejmuirea cu garduri din
lemn, având pe stâlpi încrustate motive etno-folclorice.
Toate aceste elemente, în concepţia arhitectului, de-
săvârșeau un complex de habitat cu valoarea unei viziuni
panoramice tradiţionale.
Arhitectul Jullius Doppelreiter a realizat totul „cu
imaginaţia românului și cu perfecţionismul neamţului”.
BIBLIOGRAFIE:
Brădişteanu, Elena – „Jullius Doppelreiter, omul care a
lăsat urme durabile” în „Lada de zestre”, nr. 7 –
8/2005, pag. 23 – 25;
Crăciun, Lucia – „Casele Doppelreiter” – album, Editura
Hinoveanu, Ilarie – „Un om care a construit case -
Doppelreiter”, în „Ramuri” nr. 4/noiembrie 1964, pag. 4.
Mocioi Ion – „Arhitectul Jullius Doppelreiter” în „Litua”,
nr. 4, 1988, pag. 337 – 338;
I.21. DR. NICOLAE HASNAŞ

S-a născut la 5 noiembrie 1875 în localitatea Salcia
– Nicșeni (Botoșani).
A absolvit Facultatea de Medicină București, acti-
vând în perioada 1902 – 1906 la Spitalul Brâncovenesc și
144
la Sanatoriul Olchowski din
București, iar în perioada 1906 – iu-
lie 1907 a fost medicul orașului
Sulina și al Marinei Comerciale.
La 14 iulie 1907, medicul N.
Hasnaș a fost trimis să lucreze la
Spitalul Târgu-Jiu.
În timpul Primului Război
Mondial, dr. N. Hasnaș a fost mobi-
lizat pe front, îngrijind aproximativ
12 mii bolnavi: pe frontul Gorjului, în București (la Spitalul
Elena Doamna) și pe frontul dobrogean, unde a condus
Spitalul de Campanie nr.2.
Ajuns pe frontul de la Siret, a îngrijit pe bolnavii
exantematici de la Spitalul Dorohoi.
Apreciindu-i-se priceperea și devotamentul în înde-
plinirea profesiunii, dr. N. Hasnaș a fost decorat cu
Ordinul „Sfântul Stanislav”, „Medalia de onoare de aur,
franceză” ș.a.
Când a fost demobilizat, N. Hasnaș s-a înapoiat la
Târgu-Jiu, unde și-a exercitat profesiunea de medic.
Pe lângă activitatea profesională, dr. N. Hasnaș s-a
implicat în activitatea politică și în viaţa culturală a ju-
deţului.
La 22 noiembrie 1937, N. Hasnaș s-a pensionat, după
35 ani de activitate, din care 30 i-a petrecut în fruntea
medicilor de la Spitalul Târgu-Jiu.
A murit în anul 1966, la respectabila vârstă de 91 ani.
Doctorul Nicolae Hasnaș a ajuns, prin activitatea
profesională, politică și culturală, unul din cei mai popu-
lari oameni din judeţ.
145
Al. Doru Șerban
Profesional, el a desfășurat o îndelungată și aprecia-
tă activitate de medic și director de Spital la Târgu-Jiu,
unde a fost la dispoziţia bolnavilor vreme de 30 ani.
Sosit în Târgu-Jiu la 14 iulie 1907, el a găsit organizat
un spital cu 45 paturi și următoarea încadrare: un medic
(dr. N. Hasnaș), doi agenţi sanitari, o moașă, un intendent,
un portar, o spălătoreasă, două bucătărese și patru femei
de serviciu.
El a crescut capacitatea spitalului de la 45 la 100 pa-
turi, separate pe specialităţi medicale și pe pavilioane noi
(pe lângă cel iniţial):
- bolnavi cu afecţiuni chirurgicale, în pavilionul II;
- bolnavi cu afecţiuni medicale, în pavilionul III;
- bolnavi cu afecţiuni infecto-contagioase, în pavili-
onul IV.
A construit un local pentru baia și spălătoria spita-
lului.
După sfârșitul războiului, dr. N. Hasnaș s-a înapoiat
în anul 1919 la Târgu-Jiu, unde a găsit spitalul devastat.
Cu sprijinul Organizaţiei Crucea Roșie, a utilat spi-
talul cu mobilier, inventar moale și instrumentar.
În anul 1931, prin contribuţia dr. N. Hasnaș, s-a extins
localul spitalului cu spaţiul de la etajul Casei Milescu, unde
a fost organizată secţia de boli infecto – contagioase.
În anii 1933 – 1934, dr. N. Hasnaș a construit în
curtea spitalului o clădire izolată pentru boli contagioase,
iar în anul 1935 pavilionul birouri – bucătărie – spălătorie
a fost amenajată ca secţie de boli interne, cu 60 paturi,
fiindcă în anul 1936 a fost dat în folosinţă sectorul admi-
nistrativ, incluzând bucătăria și locuinţele pentru perso-
nalul spitalului.
146
În anul 1937 locuinţa dr. Hasnaș din incinta spitalu-
lui, a fost amenajată ca maternitate cu 40 paturi și sală de
operaţii.
La secţiile înfiinţate de dr. N. Hasnaș au fost aduși să
lucreze medici specializaţi, iar numărul personalului sani-
tar a fost corespunzător nevoilor serviciilor medicale.
Doctorul N. Hasnaș a făcut în perioada aceea inter-
venţii chirurgicale dificile și variate, multe necesitând fi-
neţe chirurgicală (intervenţii craniene, operaţii cezariene,
intervenţii chirurgicale în fracturi ș.a.). Acestea îi dovedesc
priceperea câștigată prin experienţă practică și curajul in-
tervenţiilor.
Dr. C. Lupescu consemna în cartea „Biografii senti-
mentale”: „L-am admirat pentru noţiunile temeinice pe care
le avea în multiplele sectoare ale medicinei, pentru realiză-
rile lui, pentru cultura sa, pentru sufletul lui generos. Intra
în sala de operaţii dis-de-dimineaţă, opera 4 – 5 ore, vizita
toţi bolnavii, se ducea în oraș sau în judeţ la bolnavii ne-
transportabili, care-l așteptau cu nerăbdare, se înapoia în
spital, făcea radioscopii bolnavilor, intra din nou în sala de
operaţii pentru a interveni în cazurile de urgenţă”.
Doctorul N. Hasnaș a alinat suferinţele a mii de oa-
meni, iar pentru competenţa lui și pentru felul omenos de
a se purta cu bolnavii, a devenit un om apreciat și stimat.
El era apropiat sufletește de populaţia judeţului și era
sensibil la solicitările ei. A avut sute de fini, cu deosebire
în rândul preoţilor, al învăţătorilor etc.
A fost personalitatea cu cel mai frumos prestigiu și
mare popularitate din acea vreme în Gorj.
*
* *
147
Al. Doru Șerban
Să poată realiza baza materială a spitalului, dar și alte
obiective în judeţ, dr. N. Hasnaș a profitat (s-a ajutat) de
activitatea politică desfășurată în parlament, la prefectură
și în cadrul primăriei.
Doctorul N. Hasnaș a fost unul dintre fruntașii P.N.L.
Gorj, pe care l-a condus o perioadă de timp.
Apreciat de gorjeni, pentru care devenise omul cel
mai preţios din judeţ, dr. N. Hasnaș a fost de mai multe
ori ales deputat și senator în Parlamentul României.
În două perioade scurte de timp a fost prefect al
judeţului Gorj, de fiecare dată demisionând din motive
personale.
Prima dată dr. N. Hasnaș a fost numit prefect prin de-
cizia de numire nr. 2189 din 2 iulie 1927 și a demisionat prin
cererea înregistrată la nr. 28038 din 20 decembrie 1927.
A doua oară a fost numit prefect prin Decretul Regal
nr. 2944, din 15 noiembrie 1933, și i-a încetat activitatea
la cerere în data de 23 noiembrie 1933.
Dr. N. Hasnaș a făcut parte de mai multe ori din
Consiliul Comunal al orașului Târgu-Jiu, ori din comisii
interimare de conducere (la 6 iunie 1919 și la 28 noiembrie
1919 ca membru iar la 18 februarie 1926 ca membru al
delegaţiei permanente).
Având alături oameni politici și din conducerea admi-
nistrativă a judeţului ori a orașului, dr. N. Hasnaș a putut să
rezolve mai multe din nevoile învăţământului din judeţ.
El s-a implicat în înfiinţarea sau reînfiinţarea unor
școli: Secţia reală a Liceului „Tudor Vladimirescu”, Școala
de meserii Vădeni, Școala Normală, Liceul Comercial, în
îmbunătăţirile și extinderile spaţiilor școlare la Liceul
„Tudor Vladimirescu” (internatul), Liceul de fete, în dez-
148
voltarea școlilor primare și de meserii: Peștișani, Borăscu,
Bâlteni, Cărbunești ș.a.
A acordat din resurse proprii 15 burse pentru elevii
merituoși, dar săraci, și a distribuit premii în cărţi pentru
elevii fruntași ai Liceului „Tudor Vladimirescu”
Târgu-Jiu.
*
* *
Doctorul N. Hasnaș s-a implicat, cu rezultate care au
dăinuit, și în viaţa culturală a urbei, având credinţa că
astfel va contribui la civilizarea oamenilor.
În activitatea culturală desfășurată, N. Hasnaș a dus
mai departe moștenirea perioadei de sfârșit a sec.al XIX-lea
și de început a sec.al XX-lea, când Alex. Ștefulescu, Iuliu
Moisil, Aurel Diaconovici, Witold Rolla Piekarski, Nicu D.
Miloșescu ș.a., au pus bazele culturii organizată instituţi-
onal și multi-disciplinar creator.
La un an după ce a venit în Gorj, dr. N. Hasnaș a
ajuns președinte al „Ligii Culturale a Gorjului”, cu sediul
la Liceul „Tudor Vladimirescu”.
Activitatea „Ligii Culturale” a presupus: conferinţe
publice, serbări, șezători literare, spectacole de teatru, con-
certe ș.a.
Atrași de activităţile culturale ale „Ligii…” intelectu-
alii (învăţători și preoţi, mulţi fini ai dr. N. Hasnaș) locali-
tăţilor: Novaci, Tg-Cărbunești, Vladimir și Peștișani au
înfiinţat filiale locale. „Cuvântul scris” al „Ligii Culturale a
Gorjului” a fost „Revista Jiului”, cu subtitlul „literatură,
știinţă și popularizare”, înfiinţată de N. Hasnaș la 15 iulie
1920, „să pătrundă în cât mai largi straturi ale poporului,
toate cunoștinţele artei și ale știinţei, pe înţelesul tuturor”.
149
Al. Doru Șerban
În accepţiunea lui N. Hasnaș exprimată în cuvântul
„Către cititori” din nr.1/15 iunie 1927, seria a II-a, a
„Revistei Jiului”, se concluziona că se urmărește „să îmbră-
ţișeze întreaga viaţă culturală de popularizare a știinţei și
educaţiei”.
În paginile seriei noi a „Revistei Jiului” au apărut
articole referitoare la bogăţiile de petrol și cărbune ale
Gorjului, la istoricul judeţului și date monografice despre
localităţi.
Prin „Revista Jiului” a fost promovată activitatea
„Lyrei Gorjului”, susţinându-se de N. Hasnaș inclusiv aju-
torarea materială a formaţiei muzicale („daţi pentru soci-
etate („L.G.”) cel puţin cât daţi la cinematograf pentru
„Mascatul”).
Activitatea de popularizare știinţifică și culturală, în
folosul maselor, a fost susţinută de dr. N. Hasnaș prin ar-
ticole publicate în „Gorjanul” și în ziarul „Neamul
Românesc”, condus de N. Iorga. Dr. N. Hasnaș, împreună
cu prof. N Andreescu, au publicat în anul 1921, prin „Liga
Culturală – secţia Târgu-Jiu”, lucrarea „În amintirea cente-
narului mișcării lui Tudor Vladimirescu. Album istoric,
artistic și pitoresc al Gorjului”.
Doctorul N. Hasnaș a fost apropiat sufletește de popu-
laţia judeţului și era sensibil la solicitările ei. A fost bun, în-
ţelegător cu toţi, în special cu suferinzii și cu cei nevoiași.
A fost personalitatea cu cel mai frumos prestigiu și
mare popularitate în acea vreme, în Gorj.
Chiar dr. N. Hasnaș a rostit vorbe alese de duh și
simţire despre Gorj și gorjeni:
„Acest Gorj are un descântec special, ce te atrage, te
subjugă… și te face să-l iubești, să muncești și să te sacrifici
150
pentru el… Cum să nu-i iubești pe acești gorjeni, neaoși
români…”.
BIBLIOGRAFIE:
Aremia, V, ş.a. – „Personalităţi istorice de-a lungul isto-
riei”, Editura Fundaţia „Premiile Flacăra”, Buc.,
2000;
Becherete, Adrian – „Pagini din trecutul medicinei gor-
jene”, Târgu-Jiu, 1980;
Şişiroi, Constantin – „Spitalul Judeţean Târgu-Jiu”,
Editura „Alex. Ştefulescu”, Târgu-Jiu, 2000;
Lupescu, Constantin – „Biografii sentimentale”, Editura
„Gorjeanul”, Târgu-Jiu, 1993.
I.22. GHEORGHE TĂTĂRESCU

S-a născut în Craiova, la 22
decembrie 1886 și a murit la 28
martie 1957.
Părinţii săi, generalul Nicolae
Tătărescu și Speranţa, născută
Părăianu, au fost originari din
Gorj. Licenţiat în drept, Gheorghe
și-a susţinut doctoratul la Paris, cu
teza „Le régime électoral et parla-
mentaire en Roumanie”.
În anul 1912 s-a înscris în
P.N.L., iar la vârsta de 30 ani s-a căsătorit cu Arethia
Piteșteanu.
151
Al. Doru Șerban
A participat ca ofiţer în rezervă la războiul balcanic,
prin care Cadrilaterul a fost realipit la România și la
Războiul mondial de reîntregire naţională (1918).
După anul 1919 a fost votat deputat al P.N.L., iar în
anul 1932 a fost ales președinte al P.N.L. Gorj.
În guvernările liberale, Gheorghe Tătărescu a înde-
plinit mai multe responsabilităţi: secretar de stat la
Ministerul de Interne (1923 – 1928), ministru al Industriei
și Comerţului (1933), președinte al Consiliului de Miniștri
(1934 – 1937).
Guvernul prezidat de Gheorghe Tătărescu a asigurat
condiţii de dezvoltare economică, prosperitate și stabilita-
te internă, iar pe plan extern a promovat o politică alături
de Franţa și Anglia, dar și relaţii economice cu Germania,
Italia, Ungaria și U.R.S.S.
Gheorghe Tătărescu a demisionat din fruntea guver-
nului liberal la 28 decembrie 1937.
În noul guvern format a fost numit ministru de stat
și ad-interim la Ministerul de Externe.
În perioada decembrie 1938 – august 1939 a fost
ambasador în Franţa, iar din noiembrie 1939 până în iulie
1940 a fost numit președinte al Consiliului de Miniștri,
conducând un guvern al reconcilierii naţionale format din
liberali, naţional – ţărăniști, social – democraţi și repre-
zentanţi ai forţelor politice de dreapta.
În conjunctura creată de izbucnirea celui de al doilea
Război Mondial, prim-ministrul Gheorghe Tătărescu a
fost silit să accepte nota ultimativă sovietică din 26 – 27
iunie 1940, de cedare a Basarabiei și Bucovinei de Nord.
În noaptea de 29/30 august 1940 el a votat în
Consiliul de Coroană pentru acceptarea arbitrariului de la
152
Viena, de cedare Ungariei Hortiste a nord – vestului
Transilvaniei, altfel statele fasciste hotărâseră ștergerea
României de pe hartă.
În noaptea de 26/27 noiembrie 1940, poliţia legiona-
ră l-a arestat pe Gheorghe Tătărescu, care urma să fie asa-
sinat, dar a fost eliberat de subsecretarul de stat al Minis-
terului de Interne.
La 27 ianuarie 1941 Gheorghe Tătărescu s-a retras la
moșia personală de la Poiana (de Rovinari).
Marginalizat de partidele istorice, el a propus elabo-
rarea unui program de acţiune politică comună. Așa s-a
constituit, la 26 mai 1944, Coaliţia Naţional Democrată,
formată din: aripa liberală pe care o conducea, P.C.R.,
P.S.D., Frontul Plugarilor și Partidul Naţional Democrat.
După modelul său, la 20 iunie, șefii partidelor isto-
rice au constituit Blocul Naţional Democrat, iar Iuliu
Maniu și Constantin I.C. Brătianu, cu intenţii defăimătoa-
re, l-au demascat pe Gheorghe Tătărescu a fi anticomunist
și dușman al U.R.S.S.
Guvernul dr. Petru Groza, format la 6 martie 1945,
având nevoie de capacitatea și experienţa unui politician
ca Gheorghe Tătărescu, l-a cooptat, încredinţându-i dem-
nităţi de vicepremier și de ministru al Afacerilor Externe.
El a condus, la 10 februarie 1947, delegaţia României,
care a semnat Tratatul de Pace de la Paris cu Puterile Aliate
și Asociate, reușindu-se să fie recunoscut dreptul României
asupra Transilvaniei, care a fost reintegrată în vechile ho-
tare românești.
La 6 noiembrie 1947, Parlamentul și-a exprimat vo-
tul de neîncredere faţă de Tătărescu și de aripa liberală
condusă de el.
153
Al. Doru Șerban
Lui Gheorghe Tătărescu i s-a impus domiciliul forţat,
întâi la locuinţa din București, apoi la moșia de la Poiana
– Gorj.
În martie 1949 i-a fost confiscată întreaga avere, iar
în noaptea de 5/6 mai 1950 a fost arestat și internat în
Lagărul Deţinuţilor Politici Sighet.
A fost eliberat la 6 iunie 1955, în urma presiunilor
interne și internaţionale. Suferinţele din anii de detenţie,
în care a contactat și boala „morbul lui Pott”, au determi-
nat decesul marelui om politic Gheorghe Tătărescu.
*
* *
Gheorghe Tătărescu a mărturisit la Congresul P.N.L.
Gorj, din 20.I.1935: „Florile vieţii mele sunt la București,
dar tulpina și rădăcina sunt pe Valea Jiului, în Gorjul meu
drag… Cunosc nevoile acestui judeţ, sărac în averi, dar
bogat în suflete.
Cred că nu voi abuza de această ţară, dacă voiu adu-
ce de acolo unde e prisos, aici unde e sărăcie”.
Stăpânit de acest crez,, consilierul regal, ministru ori
prim-ministru, Gheorghe Tătărescu a ajutat substanţial
economic, social și cultural Gorjul drag.
Pe plan economic, Gheorghe Tătărescu a fost părin-
tele industriei gorjene, fiindcă el a sprijinit înfiinţarea pri-
melor unităţi industriale din judeţ.
La 7 noiembrie 1937, prim-ministrul Gheorghe
Tătărescu și soţia sa Arethia au pus piatra de temelie a
construcţiei Manufacturii de tutun din Târgu-Jiu, prima
mare fabrică modernă a urbei de pe Jiu.
Manufactura de tutun Târgu-Jiu a luat fiinţă ca uni-
tate economică la 29 septembrie 1939, prin actul cu nr.
154
120869 al Consiliului de administraţie al Casei Autonome
a Monopolului Regal Român, urmând să funcţioneze ca
unitate industrială la 1 octombrie 1939, sub conducerea
directorului delegat, ing. Lupașcu Alex.
Președintele Consiliului de Miniștri, Gheorghe
Tătărescu, s-a implicat în ajutorarea Manufacturii de tutun,
acordând prin hotărârea Consiliului de Miniștri cu nr. 3689
din 12 decembrie 1939, înlesnirile și foloasele legii pentru
încurajarea industriei naţionale, constând în scutire de
vamă pentru mașini și accesoriile acestora, reducere de taxe
de transport C.F.R., reducere de impozite ș.a.
Gheorghe Tătărescu a susţinut și dezvoltat Fabrica
de cărămidă, prin sprijinirea valorificării producţiei în
centre industriale ale ţării.
La 12 mai 1937 s-a pus piatra de fundament la
Fabrica (Topitoria) Vădeni, la stăruinţa dr. N. Hasnaș pe
lângă ministrul Gheorghe Tătărescu.
Fabrica (Topitoria) a intrat în funcţiune în luna iulie
1939, dar a fost lichidată în anul 1960.
În anul 1936 Marele Stat Major al Armatei a dispus
să se facă studii în vederea amplasării unei fabrici de mu-
niţie de infanterie.
Prim-ministrul Gheorghe Tătărescu a avut contribu-
ţie în hotărârea luată în iulie 1937, de construire a acestei
fabrici la Bumbești-Jiu, pe Valea Sadului.
În luna august 1938 s-a dat Decretul de începere a
construirii Pirotehniei Armatei Sadu, care a luat fiinţă prin
înaltul Decret Regal nr. 3010/26.VII.1939 și s-a organizat
ca Administraţie Publică Autonomă la 1 octombrie 1939.
În perioada 1939 – 1940 cât a condus guvernul de re-
conciliere naţională, Gheorghe Tătărescu a adus la Târgu-Jiu
155
Al. Doru Șerban
Atelierul de Confecţii, prin transferarea atelierului
Administraţiei Publice Autonome a Atelierului Central de
Confecţii al Armatei Cluj, cu profil de croitorie și cizmărie.
Atelierul, cu 120 muncitori și 11 posturi de personal
administrativ, a început să funcţioneze din data de 4.
XI.1940, având în dotare 90 mașini cusut simple, 2 mașini
cusut electrice.
La intervenţia lui Gheorghe Tătărescu, în data de 24
mai 1941, Ministerul Agriculturii a aprobat cererea
Centrului Agricol Vădeni, alocând suma de 600.000 lei
pentru începerea lucrărilor la Fabrica de marmeladă, care
din luna mai 1942 a început să producă: marmeladă, ge-
muri, dulceţuri, compoturi și siropuri din fructe.
La fabrică au lucrat 15 salariaţi permanenţi și 40 – 50
muncitori zilieri.
Atras de frumuseţea zonei Crasna, omul politic
Gheorghe Tătărescu a încurajat dezvoltarea industriei lo-
cale prin amenajarea de gatere pe apele repezi ale zonei.
Așa au apărut 9 gatere, iar Gheorghe Tătărescu a înfiinţat
cu sprijinul lui I. Buduran și I. Gârdea o întreprindere de
prelucrare a lemnului, sursă importantă de venit pentru
locuitorii Crasnei, unde se produceau scânduri și mărfuri
din lemn (lăzi, dulapuri etc.).
Gheorghe Tătărescu s-a implicat în revigorarea pe
baze știinţifice a principalei ocupaţii a gorjenilor, care este
agricultura.
El a cerut o agricultură potrivită configuraţiei solului
gorjean, care obligă la cultura pomilor fructiferi și la creș-
terea vitelor… Prin „Camera de agricultură” a impus înfi-
inţarea unei ferme – model la Vădeni, cu secţiile: agricolă,
pomicolă, horticolă și zootehnică. Aici ţăranii Gorjului se
156
puteau perfecţiona în cultura pământului, cultura pomilor
și îngrijirea vitelor.
Pentru săteni Gheorghe Tătărescu a încurajat reţea-
ua cooperatistă și a creditelor prin băncile populare.
Pentru sprijinul acordat agriculturii Gorjului, Gh.
Tătărescu a fost considerat de ing. Ștefan Sadoveanu –
președinte al Camerei de Agricultură, „cel mai darnic pă-
rinte faţă de judeţul său și al nostru”.
Gheorghe Tătărescu a avut iniţiativa construirii dru-
mului Novaci – Sebeș și a săpat primul metru al căii de
acces, începută din Novaci. În acel loc s-a ridicat un obe-
lisc numit Mausoleul lui Tătărescu. La Rânca el a contri-
buit la ridicarea Cabanei Ciuperca.
Omul politic Gheorghe Tătărescu s-a implicat și în
viaţa socială, școlară și de cult religios a Gorjului.
La 2 august 1936, primul ministru Gheorghe
Tătărescu, alături de I. Nistor – ministrul Muncii și de
Constantin (Dinu) Brătianu – președintele P.N.L., au par-
ticipat la inaugurarea noii clădiri a Spitalului Târgu-Jiu,
apoi au pus piatra de fundament a Sanatoriului de tuber-
culoși de la Dobriţa, cel mai mare din ţară în acea vreme.
Guvernul condus de Gheorghe Tătărescu, având mi-
nistru al Învăţământului pe dr. C. Anghelescu, considerat
„părinte al școlii românești”, s-a implicat în campania de
construcţii școlare, inaugurând în Gorj peste 20 localuri,
mai cunoscute fiind școlile de la Costeni, Strâmba –
Vulcan, Sohodol, Izverna ș.a. O importanţă deosebită a dat
Gheorghe Tătărescu construirii de biserici, dar și sprijinu-
lui acordat lăcașurilor mănăstirești.
Așa se explică numărul mare de biserici sfinţite în
timpul cât Gheorghe Tătărescu a fost consilier regal, mi-
157
Al. Doru Șerban
nistru ori prim-ministru. Gheorghe Tătărescu s-a apropi-
at mult de lăcașurile de cult monahal, pe care le-a ajutat
să treacă peste nevoile vremurilor.
Împreună cu soţia sa Arethia, a dăruit 20.000 lei pen-
tru lucrări la Schitul Cioclovina de Sus, urmând să supor-
te și cheltuielile pentru pictura și mobilierul schitului.
Mănăstirea unde familia Tătărescu a poposit adesea
a fost cea de la Crasna.
Soţii Arethia și Gheorghe Tătărescu au fost adevăraţi
ctitori ai Mănăstirii Crasna, fiindcă aici ei au construit în
stil Brâncovenesc corpul de chilii din partea nordică, aco-
lo unde era amenajat și apartamentul lor. Au dăruit stra-
nele din biserică și scaunul arhieresc, sculptate în lemn de
stejar. Porţile de la intrare au fost lucrate de meșteri aduși
și plătiţi de Gheorghe Tătărescu.
Zidul de incintă, gospodăria de la intrare și un eleș-
teu cu pește au fost realizate tot prin contribuţia lui
Gheorghe Tătărescu. Primul-ministru chiar și-a dorit ca
la această mănăstire frumoasă, cum e și numele localităţii
(Crasna), să-și găsească odihna de veci.
Pe plan cultural, Gheorghe Tătărescu a susţinut pro-
iectele „Ligii Femeilor Gorjene”, propuse de președinta
Arethia Tătărescu. Primul-ministru a fost mereu aproape
de „Ligă” și de soţia Arethia, la realizarea: Ansamblului
Sculptural dedicat eroilor, bisericii Sfinţii Apostoli Petru
și Pavel, mausoleului Ecaterina Teodoroiu, caselor memo-
riale Tudor Vladimirescu și Ecaterina Teodoroiu, localului
Muzeului Gorj (din Grădina Publică), atelierelor de ţesă-
torie ș.a. Cei doi soţi s-au implicat în acte de caritate în
timpul războiului, ajutând pe gorjenii victime ale războ-
iului și pe suferinzi, iar pentru însănătoșirea morală a fa-
158
miliei au realizat căsătorii colective în judeţ, prin cununa-
rea a sute de familiști, care trăiau în concubinaj.
BIBLIOGRAFIE:
Aremia, V, ş.a. – „Personalităţi istorice de-a lungul istoriei”,
Editura Fundaţia „Premiile Flacăra”, Buc., 2000;
Scorpan, Costin – „Istoria României – enciclopedie”,
Editura „Nemira”, Bucureşti, 1997
Neguleasa, Dan; Popescu, Florina – „Îndrumar arhivis-
tic”, Târgu-Jiu, 1994
Cârlugea, Zenovie; Deju, Zoe Elena – „Arethia
Tătărescu – Marea Doamnă a Gorjului interbelic”,
Editura „Măiastra”, Târgu-Jiu, 2007;
Dănescu, Ştefan – „Comuna Crasna – studiu monogra-
fic”, Editura „Ager”, Târgu-Jiu, 2006
I.23. DIRECTORUL DE BANCĂ

GRIGORE LUPESCU
S-a născut la 2 noiembrie 1898
la Târgu-Jiu fiind al patrălea copil
din cei șapte ai familiei comercian-
tului Grigore Lupescu (Cuţitaru).
Grigore (fiul) a fost căsătorit
cu Marina, fiica învăţătorului
Constantin Dobrescu din Godinești,
proprietarul a 600 pogoane de pă-
mânt și un cunoscut publicist al vre-
mii, dar și autorul cărţii în două vo-
159
Al. Doru Șerban
lume „Din activitatea dăscălească”. Soţii Grigore și Marina
Lupescu au avut trei fii: Mihai, Nicolae și Grigore – Dorel,
toţi medicii cu îndeletniciri literare.
Diana, fiica lui Mihai a ajuns o cunoscută actriţă
(Diana Lupescu-Diaconu) iar Roxana, fiica lui Grigore –
Dorel a fost în perioada adolescenţei una dintre autoarele
de poezie apreciate de critica literară românească.
Grigore Lupescu a urmat cursurile școlii primare și
gimnaziul la Târgu-Jiu, apoi a învăţat la Școala Superioară
de Comerţ Craiova.
Intrarea României în Primul Război Mondial l-a de-
terminat să se înscrie voluntar în Regimentul 18 Gorj iar
în urma examenului susţinut a fost primit elev al Școlii de
ofiţeri de rezervă, absolvită la 1 iunie 1918 cu gradul de
sublocotenent.
Pentru activitatea militară în cadrul Regimentului 1
Grăniceri locotenentul veteran Grigore Lupescu a fost răs-
plătit în anul 1936 cu Ordinul „Ferdinand I cu spade” iar
în aprilie 1935 a fost ales președinte al Asociaţiei
Voluntarilor de Război din Gorj, atunci constituită.
După încheierea Primului Război Mondial Grigore
Lupescu și-a continuat studiile economice la Școala Superioară
de Comerţ Craiova, pe care a absolvit-o între primii.
Și-a început cariera la Banca Federală din Târgu-Jiu,
apoi a activat la Banca Naţională – sucursala Gorj.
După stagiul de practicant ca lucrător bancar Grigore
Lupescu s-a afirmat în cadrul Băncii Creditul Gorjean, pe
care a condus-o începând cu luna octombrie 1931.
Chiar în condiţiile crizei economice și a unei legis-
laţii nefavorabile sistemului bancar („Legea pentru lichi-
darea datoriilor agricole și urbane”) directorul Grigore
160
Lupescu a reușit să consolideze situaţia Băncii Creditul
Gorjean în sistemul de afaceri local, mai ales după înglo-
barea în mai 1935 a Băncii de Scont Comercial.
În luna aprilie 1945 Banca Creditul Gorjean a fuzi-
onat cu nou înfiinţata (1944) filială a Băncii Românești,
Grigore Lupescu devenind director gradul I al sucursalei
judeţene Gorj a principalei bănci comerciale din România,
Banca Românească, singura care mai acorda credite.
Prin activitatea bancară desfășurată cu profesiona-
lism și atitudine morală de corectitudine și înţelegere, di-
rectorul Grigore Lupescu a salvat gospodării rurale, co-
mercianţi și chiar bănci, de la pieire prin faliment și a
încurajat dezvoltarea economică în judeţ.
El a cumpărat Fabrica de produse refractare „Vădeni”
aflată în pragul falimentului, și exploatările de argilă
Viezuroiu, Vaideei, Chiciura și Pârâul grădinilor.
Printr-un management profesionist și investiţii în
dotarea tehnică Fabrica „Vădeni” a reușit să cucerească
piaţa internă și externă.
Beneficiari ai produselor refractare de la Târgu-Jiu
au devenit firme de prestigiu: C.F.R., Marina Română
Regală, Astra, Malaxa, Laromet, Șantierul Naval Galaţi,
Societatea Anonimă Română Dâmboviţa – Fieni ș.a.
Grigore Lupescu prin investiţii a fost principalul ac-
ţionar și organizator al fabricilor de cherestea Crasna și
Baia de Fier, realizând produse foarte solicitate de con-
structorii din judeţ și din ţară.
Cunoscător al bogăţiilor subsolului unor localităţi
gorjene, Grigore Lupescu a urmărit să cumpere mari su-
prafeţe de teren în zona Rovinari – Bâlteni, în perspectiva
deschiderii unor exploatări de petrol și lignit.
161
Al. Doru Șerban
Schimbările istorice care au urmat anului 1944 l-au
împiedicat să-și materializeze intenţiile de promotor al
acestor ramuri ale industriei gorjene.
Actul naţionalizării din 11 iunie 1948 a făcut ca in-
dustriașul și bacherul Grigore Lupescu să-și piardă agoni-
seala vieţii și să fie înscris între „exploatatori”.
Chiar dacă nu a fost membru al vreunui partid po-
litic, după naţionalizarea averii, pentru motivul că a fost
director de bancă și industriaș, Grigore Lupescu a fost
arestat și trimis fără a fi judecat să-și execute pedeapsa la
Canal, pentru faptul de a fi fost de folos oamenilor.
A cunoscut ulterior asprimea detenţiei în regimul
comunist la închisorile: Chitila Veche, Poarta Albă,
Periprava și Jilava, unde a ajuns grav bolnav și a murit la
4 mai 1953, fiind aruncat într-o groapă comună, dezbrăcat
și fără cruce la cap.
Când s-a auzit în Târgu-Jiu de moartea lui Grigore
Lupescu, cei din familie au fost nevoiţi „să încuie poarta
de la curte, nemaiputând face faţă afluenţei de oameni care
doreau să-și manifeste regretul pentru cel dispărut și recu-
noștinţa faţă de ajutorul financiar primit cu aprobarea aces-
tuia, să-și poată deschide un magazin, un cabinet medical,
să-și construiască o casă, fie pentru alte nevoi”.
Grigore Lupescu bancherul și industriașul a fost o
personalitate de marcă a perioadei interbelice în judeţul
Gorj.
Datorită priceperii implicării, corectitudinii, genti-
leţei și generozităţii sale mulţi gorjeni au prosperat, odată
cu afacerile lor.
Activând într-o perioadă de criză și cu urmări nefas-
te datorate războiului Grigore Lupescu a contribuit prin
162
competenţa activităţii bancare desfășurate, la menţinerea
și dezvoltarea vieţii economice din Gorj.
El este un nume important din lista de binefăcători
ai „gorjenilor pentru gorjeni”.
BIBLIOGRAFIE:
Lupescu, Grigore – „Recurs – dialoguri consemnate”...
Editura „Antonie”, Târgu-Jiu, 1998;
Negrea, Radu – „Destinul unui director de bancă” în
„Recurs – dialoguri consemnate”... pag. 6 – 7;
Ungureanu, Octavian – „Recurs” în „Recurs – dialoguri
consemnate”..., pag. 9 – 13.
I.24. TRAIAN BURTEA

S-a născut la 20 ianuarie
1916 în satul Ungureni, comuna
Tismana.
Părinţii săi Ion și Elena au
fost cunoscuţi negustori din zonă.
Ei vindeau în prăvălia deschisă la
domiciliu marfă adusă din ţară și
de la Istambul. Oameni credincioși,
trăitori în vatra de ortodoxism a
Tismanei, Ion și Elena Burtea au
fost ctitori ai bisericii din satul natal Ungureni.
Ei au visat (sperat) ca la această biserică să slujească
fiul lor Traian. De aceea după ce a absolvit Liceul „Tudor
Vladimirescu” l-au înscris la seminarul din Craiova.
163
Al. Doru Șerban
Crescut în atmosfera negustorească de acasă, tânărul
Traian nu s-a acomodat cu rigorile vieţii de seminar așa
că a părăsit „Școala de popi” și s-a refugiat la un comerci-
ant din Craiova, bun prieten cu tatăl său, unde a lucrat ca
băiat de prăvălie.
Deși intrigat de situaţia pricinuită de fuga din semi-
nar a lui Traian, părintele său Ion i-a ascultat „chemarea
sufletului” și l-a înscris la o școală de comerţ din
Craiova.
Revenit la Tismana tânărul Traian Burtea a lucrat la
prăvălia tatălui său până la izbucnirea Războiului Mondial,
când a fost înrolat și trimis pe frontul din răsărit.
Deși rănit în luptele din Crimeea, după vindecare a
continuat războiul până la încheierea păcii.
Revenit acasă, alături de soţia Maria Popeangă din
Lelești (cu care a avut două fiice: Maria și Emilia, amân-
două apreciate doctoriţe) Traian s-a preocupat de negus-
torie.
Fiindcă amândoi soţii se pricepeau la cusături, Traian
a înfiinţat un mic atelier meșteșugăresc în care s-au con-
fecţionat costume populare pe care le-a valorificat prin
magazinul propriu.
Afacerea „pusă pe roate” a mers până la naţionaliza-
rea din 1948, când cele două imobile - prăvălii moștenite
de Traian de la tatăl său, au fost luate de stat, fiindu-i per-
mis să locuiască doar într-o cameră cu ceilalţi trei membri
ai familiei.
Traian Burtea a înfiinţat la Tismana primul atelier de
cusături și ţesături iar rentabilitatea a determinat luarea
iniţiativei de organizare, începând cu data de 20 aprilie
1950, a Cooperativei Meșteșugărești „Partizana”, subordo-
164
nată Uniunii Cooperativelor de Producţie „Textila” Pitești.
Cooperativa a avut 27 membri fondatori, care au
practicat meseriile de ţesătorie și croitorie.
La constituire „Partizana” a avut în conducere pe
Popescu V. Vasile (Dragă) – președinte și Burtea Traian
– vicepreședinte cu probleme tehnice, ocupându-se de
organizarea procesului de producţie și de desfacerea măr-
fii. Amândoi conducătorii erau buni cunoscători ai mese-
riei. De fapt Traian Burtea a fost acela care a condus
„Partizana”, dar nu a fost numit președinte fiindcă avea
statut social de chiabur.
În anul 1951 Cooperativa și-a extins activitatea înfi-
inţând secţia de cusături naţionale.
Unitatea meșteșugărească a avut în 1951 un număr
de 245 salariaţi, din care 240 erau muncitori, 4 funcţionari
și 1 tehnician, iar activitatea de producţie s-a desfășurat
mai ales la domiciliul angajaţilor.
În anul 1955 Cooperativa „Partizana” și-a schimbat
denumirea în „Arta Casnică” Tismana.
În perioada 1955 – 1960 producţia Cooperativei s-a
diversificat, concomitent cu creșterea numărului de anga-
jaţi, care a ajuns la cifra de 1.000 (inclusiv aceia care au
lucrat la domiciliu).
În anul 1962 Traian Burtea, care a dus greul activi-
tăţilor, a fost ales președinte al Cooperativei „Arta
Casnică”.
În perioada anilor 1966 – 1967 la Tismana s-a con-
struit Complexul de Producţie și Servicii „Arta Casnică”,
compus din parter și două etaje.
În anul 1969 unitatea a fost afiliată la Uniunea
Judeţeană a Cooperativelor Meșteșugărești Gorj.
165
Al. Doru Șerban
Aici s-au realizat în decursul vremii ţesături și cusături
apreciate în peste 40 ţări ale lumii: Japonia, S.U.A., Canada,
Germania, Belgia, Olanda, Franţa, U.R.S.S., Australia,
Suedia, Danemarca, Ungaria, Bulgaria, Israel ș.a.
Începând cu anul 1977 „Arta Casnică” Tismana, con-
dusă de Traian Burtea s-a înscris în rândul cooperativelor
autofinanţate.
Prin implicarea președintelui Cooperativa și-a extins
activitatea având peste 2000 angajaţi în cinci secţii – cen-
tre: Tismana, Târgu-Jiu, Motru, Bâlteni și Novaci, care au
avut fiecare în parte mai multe subcentre în comunele din
zonă.
Ţesăturile și alesăturile pe care gorjencele de la „Arta
Casnică” le-au realizat în războiul de ţesut manual cu brâgle
au impus ștergarele cu alesături, feţele de masă și obiectele
de podoabă în casele iubitorilor de autentic și frumos.
Activitatea Cooperativei s-a extins în timp la ţesutul
scoarţelor și covoarelor oltenești în gherghef, care au în-
cântat pe români, dar mai ales pe străini.
La „Arta Casnică” s-a executat și îmbrăcăminte, va-
lorificându-se elemente tradiţionale prin aplicaţii de șnu-
ruri, postavuri ori broderii la decorare.
Abageria practicată la Tismana face ca pe postavul
alb să fie executate ornamente de șnur negru, completate
cu broderii discrete de mână.
Costumul schileresc s-a impus în portul popular gor-
jenesc, de aceea la Tismana s-au lucrat multe asemenea
costume, mai ales pentru formaţii artistice și ansambluri
folclorice.
Costumul popular schileresc a fost promovat de depu-
tatul gorjean Dincă Schileru „îmbrăcat în costumul său gor-
166
jenesc, cu haină, care de la el încoace poartă denumirea de
«schilărească», alb și negru, numai găitane și ceaprazuri”.
Costumul purtat de Dincă Schileru a ajuns să fie
etalon, când se făceau comenzi (inclusiv la Tismana): „Mie
să mi-l faci ca pe-al lui Dincă Schileru!” sau „Să mi-l faci
schilăresc!”.
Acest costum se pare că a fost confecţionat prima
dată de abagiul Pantelimon Bărbulescu (1856 – 1933), care
avea atelier și magazin pe strada Tudor Vladimirescu.
Pantelimon Bărbulescu a lucrat cu fiul său Pantelică,
cu leleștenii Ion Roșca, N. Popeangă și Ionică Udroiu. Ei au
fost meșteri, care după modelul costumului purtat de Dincă
Schileru au executat în decursul anilor costume și pentru alţi
gorjeni de vază: Ion D. Isac „om înalt, bine clădit, frumos în
portul lui ţărănesc (schilăresc), pe care nu l-a abandonat nici
în Parlamentul ţării”, Ion Haiducescu din Pojogeni, Hortopan
din Rugi, Măruţă din Suseni, Măruţescu din Dobriţa,
Voiculescu din Frătești, Neferescu din Tismana ș.a.
Președintelui Traian Burtea i s-a datorat extinderea
formelor de activităţi la „Arta Casnică”.
La Petrești (Bărbătești) și Vierșani (Jupânești) au
funcţionat secţii de prelucrare a părului de capră, realizân-
du-se obiecte artizanale: trăiști, genţi, șnururi, frânghii.
„Arta Casnică” Tismana sub conducerea lui Traian
Burtea, premiată mereu ca fruntașe pe ramură, a fost cu-
noscută în lume și a adus multă valută în ţară prin produ-
sele exportate.
Mulţi oameni politici și de cultură au fost oaspeţi ai
Tismanei și ai președintelui Traian Burtea de la „Arta
Casnică”: Gh. Gheorghiu Dej, Nicolae Ceaușescu cu copiii
Zoe și Nicu, Vasile Gliga (ambasadorul României la Londra),
167
Al. Doru Șerban
prof. univ. dr. Oliviu Gherman, Maria Tănase, Amza Pelea,
Ion Dacian, Ion Lucian, Tudor Gheorghe ș.a.
Pentru contribuţia la activitatea Cooperativei
Meșteșugărești „Arta Casnică”, cu produse exportate în
peste 40 ţări ale lumii, Traian Burtea a ajuns o personali-
tate cunoscută și apreciată, inclusiv prin acordarea de di-
plome și ordine naţionale, mai important fiind Ordinul
Muncii clasa a III-a
Dar mai presus de aceste acte simbolice de recunoaș-
tere a calităţilor, președintele Traian Burtea a avut bucuria
de a face mulţumiţi mii de gorjeni, cărora le-a asigurat
venituri bărbătești pentru activităţile meșteșugărești pre-
state la domiciliu.
De aceea la decesul din 27 august 1981 a fost plâns
de angajaţii – meșteșugari din tot judeţul.
Moartea sa a constituit semnalul decăderii „Artei
Casnice”.
De aceea mulţi ani la rând Traian Burtea a fost po-
menit de oamenii, care datorită lui au câștigat bani la do-
miciliu de la „Arta Casnică”, cu care și-au întreţinut fami-
lia și și-au aranjat rosturile gospodărești.
BIBLIOGRAFIE:
Şerban, Al. Doru; Mischie, Nicolae – „Meşteşuguri tra-
diţionale şi meşteşuguri gorjeni”, Editura „Rhabon”,
Târgu-Jiu, 2003.
168
II. PERSONALITĂŢI CULTURALE,
ŞCOLARE, RELIGIOASE
II.1. CUVIOSUL NICODIM DE LA TISMANA

S-a născut în anul
1320 în Prilep, localitate din
Macedonia. Despre originea
lui Nicodim au scris:
Ștefan Ieromonah,
primul biograf al lui Nico-
dim, în 1835: „Sfântul acesta,
Prea Cuviosul nostru Nicodim,
era din neamul slavenesc al
Serbiei”;
Nicolae Iorga: „Nicodim era un macedonean fără
naţie lămurită, născut la Perlepe sau Prilep, în stăpânirea
sârbească, de mamă sârboaică, dar din tată grec (vezi
„Istoria bisericii române”);
Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu: „... Mulţi susţin că
Sfântul Nicodim se trage dintr-o familie de macedo-români, din
jurul orașului Prilep din Macedonia” (vezi „Vieţile Sfinţilor”);
Mai nou s-a avansat ideea originii lui Nicodim din loca-
litatea Prilep – Kosovo (vezi „Portal–Măiastra”, nr. 4/2006).
169
Al. Doru Șerban
De mic Nicodim s-a arătat atras de credinţa în
Hristos și a început să citească Biblia. Pătrunderea tainelor
sfintei scripturi l-a determinat să se îndrepte spre viaţa
monahală („Nu pot să rămân la viaţa aceasta înșelătoare...
Vreau să urmez calea cea plăcută Domnului, pentru mân-
tuirea sufletului meu”).
Așa a ajuns tânărul Nicodim la Muntele Athos, unde
vreme de 25 ani a urmat treptele vieţii monahale. A uce-
nicit în obște la Mănăstirea Hilandaru, apoi s-a retras ca
anahoret într-o peșteră, unde a trăit în asceză și rugăciune
isihastră.
După ce a fost hirotonisit ca ieromonah, Nicodim a
ajuns egumen al Mănăstirii Hilandaru, unde a condus o
obște de 100 călugări, practicanţi ai „rugăciunii minţii în
inimă” (meditaţie isihastră).
Vestit în Muntele Athos, egumenul Nicodim a fost ales
Protos, înaintestătător în conducerea Sfântului Munte.
Timp de un deceniu (1337 – 1347) Grigore Palamas
a impus la Athos mișcarea înnoitoare în credinţa denumi-
tă isihasmul.
După moartea lui Grigore Palamas, Nicodim, care i-a
fost un apropiat, a părăsit în anul 1360 Sfântul Munte.
Glasul Dumnezeiesc îl pornește la drum și îl îndeam-
nă să ridice mănăstiri, pentru întărirea ortodoxiei primej-
duite, la sud și la nord de Dunăre.
În vremea lui Vladislav – Vodă (1364 – 1377) și a lui
Radu, mare ban al Severinului, Nicodim aflat în regiunea
Cladova a ridicat în cinstea prieteniei lor biserica
Mănăstiriţa.
În anul 1369 Nicodim a zidit în Ţara Românească
mănăstirea de piatră de la Vodiţa, lângă Porţile de Fier.
170
De fiecare dată a crezut că și-a împlinit misiunea, dar
glasul divin îi spunea: „Nu aici! Mai mergi !” O vedenie i-a
arătat locul unde urma să construiască principala sa cti-
torie, Mănăstirea Tismana.
Locul vedeniei va fi unde va găsi lemnul de tisă, care nu
crește nicăieri, altundeva iar să-l descoperă Nicodim a căutat
vreme de 15 ani. Așa a ajuns în anul 1373 la Tismana.
Să stabilească locul pentru masa sfântului altar a ţi-
nut un post de 40 zile. După încă trei zile de post și rugă-
ciune în stare de extraz mistic a aflat că acela era locul
căutat (situat pe un vârf de stâncă, pe muntele Stârmina,
de unde ţâșnește (la Pișetoare) apa Tismanei și se revarsă
într-o cădere de cascadă, înaltă de peste 40 m).
Nicodim „a făcut mai întâi o biserică mică din lemn,
dintr-un tis mare ce era pe atunci aici, înaintea peșterii celei
mari... cât și din alte lemne. Pe rădăcina acestui tis a făcut
sfântul, pristolul. (vezi „Viaţa Sfântului Nicodim”).
Prin bunăvoinţa și cu sprijinul lui Radu Vodă la 1374,
în locul bisericii din lemn a început zidirea bisericii sfin-
ţită la 15 august 1378, fapt întărit de Dan I, fiul lui Radu,
în anul 1385, printr-un hrisov.
Planul bisericii era bizantin-sârbesc. Prin implicarea
lui Nicodim, biserica și anexele au suferit în decursul ani-
lor mai multe transformări arhitecturale și picturale, rea-
lizate în general cu sprijin domnesc.
Sfântul Nicodim a construit ori a organizat înteme-
ierea mai multor mănăstiri în partea sud-vestică a
României, după cum urmează:
Mănăstirea Vodiţa – construită începând cu anul
1369, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă (1364 – 1377) în
satul Vârciorova (aproape de Porţile de Fier);
171
Al. Doru Șerban
Mănăstirea Tismana – construită de Sfântul Cuvios
Nicodim, din lemn de tisă, în timpul domniei lui Vladislav
– Vodă (1364 – 1377), apoi din zid în perioada 1375 –
1378, cu ajutorul voievozilor Radu I și Dan I.
Mănăstirea Cozia – zidită de Mircea cel Bătrân în
perioada 1386 – 1388 la sfatul călugărului Nicodim de la
Tismana „sfetnicul lui Mircea între cele dumnezeiești”.
Biserica de la Cozia a fost târnosită chiar de Nicodim (zu-
grăvit în partea de sud a pronaosului), care a făcut acolo
organizarea mănăstirească, numind primul stareţ;
Mănăstirea Prislop – situată în Ţara Haţegului la
Silvașul de Sus pe o poiană din apropierea munţilor
Retezat. Tradiţia o atribuie a fi ctitoria lui Nicodim, care
cu siguranţă în timpul șederii acolo a organizat viaţa de
obște după modelul Mănăstirii Tismana;
Mănăstirea Cotmeana – ctitorită de Mircea cel
Bătrân, înainte de Mănăstirea Cozia. Obștea a fost organi-
zată de Nicodim și de ucenicii săi de la Tismana;
Mănăstirea Topolniţa – tradiţia susţine că a fost
ridicată pe locul unei biserici din lemn, întemeiată de
Sfântul Cuvios Nicodim;
Mănăstirea Gura Motrului – înainte de a fi constru-
ită de un logofăt al lui Neagoe Basarab, conform tradiţiei
se spune că a fost un schit ctitorit de Nicodim;
Mănăstirea Vișina – a fost ctitorită conform „Cronicii
rimate de la Prislop” de către Nicodim, vremelnic stătător
într-o peșteră de la Surduc, pe Valea Jiului.
Istoricul I. Donat în lucrarea „Fundaţii religioase din
Oltenia” a susţinut și el ideea ctitoririi Mănăstirii Vișina
de către Nicodim. În cartea „Viaţa preacuviosului părinte-
lui nostru Sfântul Nicodim”, scrisă în anul 1883 de Ștefan
172
Ieromonahul sunt prezentate minunile Sfântului Nicodim:
„Dumnezeu i se arată Sfântului Nicodim”, „Minunea trece-
rii Dunării”, „Ridicarea Mănăstirii Vodiţa”, „Mănăstirea
Tismana. La Pișetoare”, „Minunea găsirii locului sfânt de
deasupra cascadei mari”, „Minunea șarpelui împletit”,
„Minunea trecerii prin foc” (să-i dovedească lui Sigismund
al Ungariei – catolic, că Dumnezeu își arată puterea sa prin
credinţa ortodoxă), „Minunea purceilor gătiţi” (în faţa
Împăratului Sigismund, cuviosul a transformat purceii gă-
tiţi în pește (păstrăv) prăjit).
Locul de rugăciune, priveghere și odihnă al Cuviosului
Nicodim a fost grota (peștera) săpată în stânca de lângă mă-
năstirea Tismana, unde în ultima perioadă a vieţii s-a retras
la asceză. În peșteră stătea în post, priveghere și rugăciune
continuă. De aici cobora doar duminica și în zilele de
sărbătoare să săvârșească Sfânta Liturghie, să dea învăţă-
tură ucenicilor și să vindece pe bolnavi.
Cuviosul Nicodim a murit la 26 decembrie 1406,
fiind îngropat în mormântul săpat în pridvorul bisericii.
A fost canonizat, numele fiindu-i înscris în calenda-
rul ortodox la data de 26 decembrie.
În judeţul Gorj Sfântul Nicodim este acela care a
întărit credinţa ortodoxă, ctitorind mănăstirile Tismana și
Vișina. Aceste lăcașuri au devenit embleme românești de
închinăciune, apărare, surghiun domnesc și de cultură.
La Tismana au poposit în decursul anilor ctitori ai
mănăstirii: Radu I, Dan I, Mircea cel Bătrân, Matei
Basarab, C. Brâncoveanu, Gh. Bibescu; și-au găsit adăpos-
tul ori surghiunul: Matei Aga (viitorul domn Matei
Basarab), mitropolitul Theodosie, revoluţionarul Tudor
Vladimirescu; au poposit și au creat: Paul de Alep, Anton
173
Al. Doru Șerban
Pann, Grigore Alexandrescu, Alex. Pelimon, Alex. Vlahuţă,
George Coșbuc, Nicolae Iorga ș.a.,
Chiar Nicodim a fost între primii oameni de cultură
din România. El a terminat în anul 1405 de caligrafiat în
limba slavă, pe pergament, „Tetraevanghelierul”, ferecat
cu coperte de argint aurit.
„Tetraevanghelierul” era alcătuit din textul evanghe-
liilor și are o valoare istorică, religioasă și de artă grafică.
El a fost tipărit în anul 1561 de către Diaconul Coresi.
Nicodim a întemeiat la Mănăstirea Tismana prima
școală de caligrafie cu copiști de cărţi bisericești în diferi-
te limbi, zugravi și constructori de lăcașuri sfinte.
Putem concluziona că Nicodim este cel care prin
ctitoria sa a introdus Tismana:
- în circuitul ortodox naţional, constituind model
de organizare monahală la începuturi;
- în circuitul istoric – prin prezenţa unor domnitori
ctitori, a unor conducători ce și-au pregătit aici ascensiu-
nea: Matei – Aga (Matei Basarab), Tudor Vladimirescu;
- în circuitul cultural naţional – prin școala de ca-
ligrafi, zugravi și constructori mănăstirești, dar și prin
vizita ori popasul în zonă a personalităţilor culturale și
creatoare românești;
- în circuitul turistic – prin vizitele frecvente și nu-
meroase ale celor interesaţi de pitoresc, credinţă, istorie și
cultură.
BIBLIOGRAFIE:
Andru, Vasile – „Mistici din Carpaţi”, 1998;
Şerban, Al. Doru – „Drumuri spre mănăstirile Gorjului”,
Editura „Ager”, Târgu-Jiu, 1997;
174
Ştefan Ieromonahul – „Viaţa preacuviosului părintelui
nostru Sfântul Nicodim”, Tismana, 1883, în „Portal
Măiastra”, nr. 4 (8) 2006;
Tomoiu, Nicu – „Mănăstiri şi biserici construite de Sfântul
Nicodim de la Tismana în Ţara Românească”, în
„Portal Măiastra”, nr. 4 (8) 2006, pag. 13 – 15.
II.2. CONSTANTIN STANCIOVICI BRĂNIŞTEANU

S-a născut la 16 aprilie 1815 în
București, la Hanul Șelari. Tatăl
său, Stanciu, a fost ajutor de cale-
mgiu (copist) la Visterie iar mama,
Bălașa, era fiica unui prăvăliaș de
la Curtea Veche.
Constantin Stanciovici Bră-
nișteanu a învăţat la Școala „Sf.
Sava” și la Școala Slobodă de la
Golești, având între dascăli pe renu-
miţii Gheorghe Lazăr, Ion Heliade
Rădulescu, Aaron Florian, Eufrosin
Poteca, Gemilie, Vâlceleanu, Petrache Poenaru ș.a.
La 1 aprilie 1832 Petrache Poenaru, gorjean de ori-
gine, care era directorul Eforiei Școalelor, apreciind capa-
citatea și sârguinţa absolventului Constantin Stanciovici,
1-a numit profesor public la Școala Naţională Începătoare
din Târgu-Jiu.
Acesta s-a deplasat la reședinţa Gorjului cu căruţa
poștei, fiind însoţit de deputatul Barbu Viișoreanu.
175
Al. Doru Șerban
La 16 aprilie 1832 noul profesor a vizitat cele două
școli de panachizi, ce funcţionau pe lângă Biserica
Domnească și pe lângă Biserica Sfinţii Apostoli, pe care
le-a desfiinţat, punând bazele Școlii Naţionale Începătoa-
re din Târgu-Jiu, care s-a deschis la 17 aprilie 1832, cu 170
cursanţi, băieţi și fete.
La începerea cursurilor Școlii au fost prezenţi ocâr-
muitorul Picu Cătuneanu, prezidentul Magistratului
Răducan Sărdănescu, alţi membri ai acestuia și un mare
număr de locuitori, părinţi și copii din Târgu-Jiu.
Prinţul Kiselleff l-a vizitat la Școală și a fost foarte
mulţumit de răspunsurile elevilor, dar și de măsurile în-
treprinse de profesorul lor de numai 17 ani, în privinţa
deschiderii și funcţionării Școlii Naţionale Începătoare.
Drept recompensă Constantin Stanciovici Brănișteanu a
fost premiat.
Începând cu anul 1838, Constantin Stanciovici
Brănișteanu a funcţionat dascăl la cursurile de candidaţi
învăţători pentru școlile sătești din Gorj, contribuind ast-
fel la deschiderea a peste 150 de asemenea așezăminte
școlare.
În perioada anilor 1838-1839, în timp ce era dascăl
la Școala Normală (cursurile de candidaţi - învăţători)
Constantin Stanciovici Brănișteanu a avut o impresionan-
tă (prin conţinut și volum) corespondenţă cu Eforia
Școalelor, care a lămurit multe dintre problemele începu-
tului școlilor normale.
În perioada 1841-1848, Constantin Stanciovici
Brănișteanu a activat la Școala Naţională din Slatina, unde
a fost trimis de Eforia Școalelor, în locul său fiind numit
Nicolae Alexandru Popescu - Craiovescu.
176
În februarie 1849, Constantin Stanciovici Brănișteanu s-a
reîntors la Târgu-Jiu, unde, în anul 1850, a fost ales președinte
de Magistrat, funcţie reînnoită în perioada 1855 – 1857.
Cât el s-a aflat în această funcţie, Târgu-Jiul a cunos-
cut mai multe schimbări edilitare.
Din dispoziţia sa au fost tăiaţi arinii din zăvoiul săl-
batic aflat între cele două Jiuri, s-au plantat tei, s-a ridicat
o cuglărie și s-a construit un chioșc pentru bufet.
De altfel, în anul 1856, în timp ce Constantin
Stanciovici Brănișteanu era președinte de Magistrat, s-a
înfiinţat Grădina Publică (Parcul Central), după planurile
serdarului D. Pleșoianu.
Pe o perioadă scurtă, i s-a încredinţat funcţia de ju-
decător, iar între anii 1860 - 1864 a fost inspector al
Externatului de Fete „Săvoiu”.
În anul 1864, conform Legii Administrative, promul-
gată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Constantin
Stanciovici Brănișteanu a fost ales primar (primul primar
al Târgu-Jiului), îndeplinind această funcţie în anul 1868
și din nou în perioada 1890 – 1891, una de referinţă prin
realizarea de dotări edilitare în oraș și pavarea străzii
Victoria cu piatră cubică, darea în folosinţă a Gării CFR,
începerea lucrărilor la Spitalul Judeţean, construirea
Podului de fier de peste Jiu, înfiinţarea Gimnaziului Real
Târgu-Jiu etc.
De menţionat că în anul 1840 Constantin Stanciovici
Brănișteanu a intrat în politică fiind pe rând cilen de ma-
gistrat (membru al magistratului), iar în anii 1846 și 1847
secretar particular al generalului Gheorghe Magheru.
În timpul revoluţiei din 1848, a organizat și condus
întruniri și demonstraţii, citind și explicând în iunie 1848
177
Al. Doru Șerban
Proclamaţia de la Islaz. Din tabăra revoluţionară de la
Râureni a asigurat legătura dintre Gheorghe Magheru și
Guvernul din capitala ţării.
A activat și la Slatina, unde anterior mișcării revolu-
ţionare a îndeplinit funcţiile de director al Școlii Normale
și de revizor al școlilor sătești din judeţul Olt.
În timpul Revoluţiei din 1848, Constantin Stanciovici
Brănișteanu a cunoscut pe mulţi dintre principalii ei condu-
cători: Ion Heliade Rădulescu, generalul Christian Tell, Ștefan
Golescu, căpitanul Emanoil Pleșoianu, Popa Șapcă ș.a.
În îndelungata sa viaţă trăită la Târgu-Jiu, Constantin
Stanciovici Brănișteanu a fost martorul ori participantul
activ al atâtor evenimente memorabile (Unirea Princi-
patelor Române, Cucerirea Independenţei de Stat, decla-
rarea ţării ca regat), a cunoscut personalităţi politice
(Vasile Lascăr, V. Moangă, Barbu Gănescu ș.a.) ori cultu-
rale (Nicu D. Miloșescu, Iuliu Moisil, Alex. Ștefulescu,
Aurel Diaconovici, Emanoil Părăianu, Witold Rolla
Piekarski, Franţ Milescu ș.a.).
Constantin Stanciovici Brănișteanu poate fi socotit
între primii scriitori moderni ai urbei noastre, în anul
1839 publicând în București, la Tipografia lui Zaharia
Carcalek, cartea „Agenda”, cuprinzând informaţii utile din
varii domenii, dar și o hartă purtând titlul „România -
1838”, îndreptăţindu-ne să concluzionăm că prin titlul
hărţii a prefigurat Unirea din 1859.
Tot lui i se atribuie cel dintâi spectacol de teatru din
Târgu-Jiu, la 30 august 1834, punând în scenă piesa
„Regulus” de Josef Heinrich von Collins, prezentată de
ziua onomastică a domnului Alexandru Dimitrie Ghica,
în holul Școlii Naţionale, care-și desfășura activitatea cu
178
chirie în casele Uţei Măldărescu de pe Uliţa Domnească
(azi str. Tudor Vladimirescu). Au jucat 14 actori.
Magistratul orașului a înștiinţat prin mijloace locale, pe
boieri și negustori, să fie prezenţi la spectacol. Până în anul
1837, același dascăl a prezentat târgujienilor „Meropa” de
Voltaire și alte trei comedii.
Viaţa de familie i-a fost zdruncinată din pricina ne-
norocirilor abătute în perioada epidemiei de holeră din
1848 - 1849.
S-a căsătorit în anul 1838 cu Catinca Sâmboteanu,
cea care tradusese piesa de teatru „Meropa” de Voltaire,
pe care Stanciovici a pus-o în scenă cu elevii săi.
A avut cinci copii: trei băieţi și două fete. Catinca și
băieţii i-au murit de holeră în 1848 și 1849, el rămânând
în cele din urmă doar cu fiica Tincuţa, căsătorită cu
Urziceanu.
În conformitate cu cele prezentate, putem conclu-
ziona că înainte de mișcarea culturală de la sfârșitul se-
colului al XIX-lea, în care au fost implicate luminate spi-
rite (Alexandru Ștefulescu, Iuliu Moisil, Witold Rolla
Piekarski, Aurel Diaconovici, Nicu D Miloșescu, Emanoil
Părăianu, I. Popescu Voitești), în Gorj a existat o perioa-
dă de pionierat cultural, înfăptuită în principal de
Constantin Stanciovici Brănișteanu, întemeietor de școli
publice (1832 și 1838), iniţiatorul mișcării teatrale din
Gorj (1834), între primii autori de cărţi de informare din
judeţ (1839), primul primar al orașului Târgu-Jiu (1864),
cu înfăptuiri edilitare deosebite, intelectual apropiat de
idealurile progresiste ale Revoluţiei din 1848 și de con-
ducătorii ei (a fost secretarul generalului Gheorghe
Magheru).
179
Al. Doru Șerban
Activitatea sa ne îndreptăţește să-l considerăm per-
sonalitate timpuriu statornicită în Gorj, de primă im-
portanţă din secolul al XIX-lea, iar numele său merită să
fie rememorat de urmași.
BIBLIOGRAFIE:
Ştefulescu, Alex. – „Istoria Târgu-Jiului”, Tip. N.D.
Cepoi, Ion – „Zmeul de hârtie”, Ed. CJCPCT, Târgu-Jiu,
ed.I 2004, ed.II 2006.
II.3. IULIU MOISIL

Năsăud, în familia episcopului vicar
greco-catolic al Văii Someșului.
În urma absolvirii Universităţii
și Politehnicii din Viena a obţinut
titlurile de profesor și inginer.
În anul 1886 Iuliu Moisil a
trecut graniţa în România, stabilin-
du-se la Slatina, unde a funcţionat
ca profesor de gimnaziu până în
1894, când s-a transferat la cerere la gimnaziul din
Târgu-Jiu, pe care în perioada 1895 – 1905 l-a condus în
funcţia de director.
În anul 1905 fiind marginalizat de guvernul
Conservator, care nu vedea cu ochi buni iniţiativele sale
școlare și culturale, Iuliu Moisil s-a stabilit la București,
180
îndeplinind pe rând funcţiile de secretar la Muzeul de Artă
Naţională, bibliotecar la Institutul de Geologie al României,
director la Muzeul Pedagogic, pe care l-a înfiinţat în 1910
și l-a condus până în 1931, când s-a pensionat.
Retras la Năsăud a organizat și a condus Muzeul
Năsăudean. Studiile și cercetările făcute în perioada 1924
– 1939 le-a publicat în revistele „Arhiva Someșeană” și
„Arhivele Olteniei”.
*
* *
În perioada 1894 – 1905 cât a stat la Târgu-Jiu, Iuliu
Moisil s-a implicat în viaţa școlară și culturală a orașului.
În anul 1895 a fost numit director la Gimnaziul
Târgu-Jiu, conducând în această calitate un colectiv de
cadre didactice pasionate de munca lor (Ștefan Bobancu,
Witold Rolla Piekarski, Aurel Diaconovici ș.a.).
În această perioadă s-a construit impunătoarea clă-
dire a Gimnaziului, operă arhitecturală distinctă și utilă.
«Punerea pietrei de temelie la Gimnaziul Târgu-Jiu»

181
Al. Doru Șerban
Ca director al Gimnaziului a luat o serie de măsuri
menite să ridice nivelul de pregătire al elevilor, starea lor
de disciplină și de sănătate.
În acest sens a elaborat un regulament de ordine,
disciplină și igienă pentru elevii gimnaziului.
A introdus ședinţele trimestriale și de la finele anului
școlar ale corpului profesional, pentru discutarea situaţiei
fiecărui elev la învăţătură și la purtare, în scopul evitării
subiectivismului în aprecierea elevilor.
A introdus registrul de caracterizare a elevilor, care
cuprindea date de identificare și psiho – intelectuale.
A introdus în programa elevilor, la obiectul sport, ore
de învăţarea și pregătirea jocului de OINĂ, a altor jocuri cu
mingea și organizarea de concursuri sportive. A amenajat
un loc special pentru jocuri și exerciţii de gimnastică.
A înfiinţat o bibliotecă pentru a veni în sprijinul pre-
gătirii elevilor, a ridicării nivelului lor de cultură generală
și a utilizării în mod plăcut a timpului liber.
Pentru recrearea elevilor și ridicarea nivelului cultu-
ral – artistic, a înfiinţat un ateneu pentru conferinţe pu-
blice, precum și cercuri culturale în mai multe localităţi
ale judeţului, iniţiativă preluată în toată ţara.
A organizat serbări școlare și expoziţii de desen pen-
tru elevii talentaţi la muzică și desen.
A organizat, în anul 1900, Școala de artă ceramică,
olărie artistică, porţelănărie, pictură pe vase și sculptură
în lut și ghips, având scopul „de a pregăti terenul pentru a
da o direcţie mai puternică ceramicii române și pentru
aceasta a pregăti elevii și a forma lucrători dibaci, culţi,
artistici, tehnici, cari să execute cât mai bine, mai solid, mai
frumos și mai artistic obiecte usuale, de gospodărie, dar și
182
mai fine, de artă și să aplicăm cât mai intens motive de artă
naţională, la ornamentarea lor…
Vroiam să răspândim această industrie peste întreaga
ţară, să formăm din Târgu-Jiu un oraș de industrie artisti-
că” (Iuliu Moisil – „Școala de ceramică” Târgu-Jiu).
A iniţiat și a publicat, în 1895, prima revistă școlară din
ţară, intitulată „Amicul tinerimii”, apărută timp de patru ani
la Tipografia Nicu D. Miloșescu din Târgu-Jiu, apoi la
Tipografia „Minerva” din București. Iuliu Moisil a fost iniţia-
torul unui sistem de organizaţii economice (după statutul unei
societăţi de la Ilva Mare – Năsăud), înfiinţând în ianuarie 1897
Banca „Cerbul” a cadrelor didactice din judeţul Gorj.
Iuliu Moisil, împreună cu alţi intelectuali din Târgu-Jiu
(Alexandru Ștefulescu, Aurel Diaconovici, Witold Rolla
Piekarski, avocat Gh. Pârvulescu, dr. I. Urbeanu ș.a.) a în-
fiinţat, în 1894 revista literar – istorică „Jiul”.
Principala implicare culturală a lui Iuliu Moisil a fost
amenajarea Muzeului Gorjului, în anul 1890, având în
conducere pe Alexandru Ștefulescu – director, Iuliu Moisil
– secretar, Aurel Diaconovici – casier și Witold Rolla
Piekarski – custode.
Personal, Iuliu Moisil a realizat colecţiile de plante,
insecte și obiecte ale știinţelor naturii.
BIBLIOGRAFIE:
Ştefulescu, Alex. – „Istoria Târgu-Jiului”, Tip. N.D.
Mischie, Nicolae – „Gorjul cultural 1890 – 1910”,
Pleş, Gheorghe – „Interferenţe Transcarpatice Năsăud
– Gorj”.
183
Al. Doru Șerban
II.4. ALEXANDRU ŞTEFULESCU

S-a născut la 24 martie 1856
în Târgu-Jiu, fiind fiul preotului
Constantin Ștefulescu și al Mariei,
neștiutoare de carte.
În ce privește școlile absolvi-
te, opiniile sunt diferite: învăţăto-
rul Gh. Dumitrescu – Bumbești a
susţinut că Alexandru Ștefulescu a
făcut primele studii la Târgu-Jiu,
apoi a urmat seminarul din
București, dar neatrăgându-l stu-
diul teologic, s-a înscris la Facultatea de litere, studiind
limbile clasice.
Profesorul Theodor Gâlcescu a consemnat că
Alexandru Ștefulescu a urmat școala primară și școala
normală de învăţători din Târgu-Jiu, iar mai târziu a obţi-
nut titlul de institutor la București.
Crecetătorul Dan Neguleasa a opinat că după absol-
virea claselor primare, Alexandru Ștefulescu a mers la
Râmnicu-Vâlcea, unde a urmat cele patru clase ale semi-
narului, după care a continuat la Seminarul Central din
București.
După terminarea studiilor, în anul 1877, Alexandru
Ștefulescu a activat scurt timp pedagog la Seminarul Nifon
București, în martie 1877 a activat la Liceul Bârlad, iar din
august 1877 era suplinitor la Câmpina.
184
La 21 decembrie 1878, Alexandru Ștefulescu a deve-
nit prin concurs institutor titular, apoi director la Școala
primară de băieţi Târgu-Jiu, unde a activat până la sfârșitul
vieţii, cu o întrerupere de patru ani (1900 – 1904), când a
fost numit revizor școlar.
S-a căsătorit la 1 decembrie 1883 cu Ana, fiica ne-
gustorului Petrache, având împreună pe fiica Maria.
Inspectorul general în Ministerul Culturii și
Instrucţiunii Publice, dr. C. Istrati, l-a informat pe minis-
trul Take Ionescu despre institutorul Alexandru Ștefulescu:
„Am rămas surprins de progresele obţinute cu elevii… și
sunt convins domnule Ministru, că sunt puţine școlile, chiar
din occident, ai căror elevi să poată concura, cu cei ai dom-
nului Ștefulescu. Domnia sa se ocupă cu arheologia, învaţă
limbile slavice, cunoaște sanscrita… Să se acorde medalia
Bene Mérenti acestui modest și distins institutor”.
Ca revizor școlar în perioada 1900 – 1904 a contri-
buit la construirea a 37 localuri de școală, pentru care s-au
asigurat loturi de aplicaţii agricole. Ca un pedagog cu pre-
ocupări multiple, Alexandru Ștefulescu a întocmit un apre-
ciat manual „Geografia judeţului Gorjiu pentru școalele
primare”, apărut în opt ediţii, în perioada 1886 – 1898.
Alexandru Ștefulescu a fost iniţiatorul principal al
mișcării culturale gorjene de la sfârșitul sec.al XIX-lea și
începutul sec.al XX-lea.
El s-a implicat în organizarea Muzeului Gorjului,
„având scopul de a aduna materialul arheologic, preistoric,
istoric, folcloric și relativ la știinţele naturale ș.a., cum și de
a face apoi studii…”.
La data de 16 iulie 1894 a fost constituit comitetul
membrilor fondatori format din Alexandru Ștefulescu –
185
Al. Doru Șerban
director, Iuliu Moisil – secretar, Aurel Diaconovici – casi-
er, Witold Rolla Piekarski – custode.
Prezenţă activă în viaţa judeţului Gorj și a urbei re-
ședinţă, Alexandru Ștefulescu a fost colaborator al presei
culturale și didactice locale: „Șezătoarea săteanului”,
„Amicul tinerimii”, „Jiul” (1894), „Buletinul Gorjului”,
„Amicul poporului” (1901).
El s-a implicat în procesul de înnoire și modernizare
a satelor judeţului, prin înfiinţarea băncilor populare, după
modelul ardelenesc. Așa s-a înfiinţat în 1897 Societatea de
împrumut și păstrare „Cerbul”, avându-l președinte pe
Alexandru Ștefulescu.
Istoricul Alexandru Ștefulescu, în îndeplinirea misiu-
nii de îmbogăţire a colecţiilor Muzeului Gorjului, a cercetat
și urmele arheologice din Gorj, oprindu-se mai ales asupra
ruinelor Castrului Roman de la Bumbești-Jiu, staţiunii de
ceramică preistorică de la Polovragi, urmelor de cioburi și
resturi de oase de la gura peșterii Baia de Fier ș.a.
Cercetările făcute de Alexandru Ștefulescu în terito-
riul judeţului Gorj au avut consecinţă publicarea unor arti-
cole în presa locală și apariţia unor cărţi cu conţinut istoric
– documentar: „Mănăstirea Tismana” (ed.I – 1896; ed.II
– 1903; ed.III – 1909), apărută iniţial într-un tiraj de 1.000
exemplare, cu fonduri de la Ministerul Instrucţiunii Publice
și Cultelor, „Încercare asupra istoriei Târgu-Jiului” (1899);
„Gorjul istoric și pitoresc” (ed.I – 1904; ed.II – postum
1996); „Polovragii” (1906 – monografie schit); „Strâmba”
(1906 – monografie schit); „Istoria Târgu-Jiului” (1906);
„Din trecutul Gorjului. Satele dispărute. Satele care și-au
schimbat numele. Configuraţia Gorjului. Culele” (1907
– lucrare extras din Buletinul Societăţii Geografice Române
186
din 1907); „Documente slavo – române relative la Gorj
(1406 – 1665)”, apărută în anul 1908; „Schitul Crasna”
(1910); „Biserica satului Călești” (1910 – lucrare semnala-
tă de N. Iorga). Alexandru Ștefulescu este, conform unor
cercetători, autorul monografiei mănăstirii „Lainici” și a
„Istoriei sacre” (carte difuzată la premiile școlare).
În anul 1905 Alexandru Ștefulescu a fost premiat de
Academia României pentru lucrările „Mănăstirea Tismana”
și „Gorjul istoric și pitoresc”, cu motivarea „Premiul acor-
dat încunună râvna și strădania perseverentă a neobositului
cercetător al izvoarelor și zapiselor, legendelor și mărturiilor
etnografice aflate pe teritoriul Gorjului”.
Prof.dr. Gh. Nichifor, monograful principal al lui
Alexandru Ștefulescu, a sintetizat astfel activitatea neîn-
trecutului cercetător istoric și om de cultură al Gorjului:
„Alexandru Ștefulescu este, indiscutabil, un autodidact. Bun
cunoscător de limbi străine, clasice și moderne, dascăl de
vocaţie, puternic angajat în mișcarea de regenerare cultura-
lă, el își leagă numele de tot ce înseamnă iniţiativă spiritu-
ală pe aceste meleaguri: presă militantă, modernizarea în-
văţământului, crearea de societăţi culturale, asociaţii,
biblioteci, așezăminte, bănci populare, înfiinţarea Muzeului
Gorjului ș.a.”.
BIBLIOGRAFIE:
Nichifor, Gheorghe – „Alexandru Ştefulescu – un destin
în slujba istoriei”, Editura „Scrisul Românesc”,
Craiova, 2007;
Rădoi, Titu – „Alexandru ştefulescu – Epoca, omul şi
opera”, Editura Camerei de Comerţ gorj, Târgu-Jiu,
1995;
187
Al. Doru Șerban
Neguleasa, Dan – „Alexandru Ştefulescu – viaţa şi opera
sa în amintirile unui prieten şi colaborator”, în
„Oltenia. Studii. Documente. Culegeri”, seria a III-a,
nr.2/1999;
Moisil, Iuliu – „Mişcarea culturală, artistică şi economi-
că de odinioară din Gorj”, în „Arhivele Olteniei, nr.
23/1926.
II.5. AUREL DIACONOVICI

S-a născut la 20 iunie 1861 în
comuna Bocșa Montană (Caraș
Severin), primul său strămoș ajuns
pe acele meleaguri, Vasile Diaconu,
fiind gorjean, cărturar și pictor la
Mănăstirea Tismana, care a emi-
grat în Banat, în anul 1736, când
Oltenia se afla sub stăpânire aus-
triacă.
În Banatul în care sârbii fă-
ceau legea, George, fiul lui Vasile
Diaconu, pictorul gorjean de biserici, a avut numele schim-
bat în Diaconovici.
Aurel Diaconovici a urmat Școala Politehnică din Graz
(1880 – 1883), apoi și-a continuat studiile la Viena (1883 –
1885), perioadă în care l-a cunoscut pe Iuliu Moisil.
Reîntors în ţară s-a stabilit în Banat, desfășurând
activităţi profesionale (în domeniul hidraulic), culturale și
publicistice.
188
În anul 1891, Aurel Diaconovici s-a stabilit la Craiova să
lucreze ca inginer asistent la C.F.R., iar în anul următor s-a
transferat la Târgu-Jiu, unde a lucrat 11 ani, după care a părăsit
orașul, stabilindu-se la Râmnicu-Vâlcea, apoi în alte centre ur-
bane ale ţării (Constanţa, Fălticeni, Pitești, București, Timișoara),
unde și-a onorat profesiunea și preocupările culturale.
În anul 1927 Aurel Diaconovici s-a pensionat, retră-
gându-se în Banat, la Timișoara, unde și-a găsit sfârșitul
în anul 1931.
*
* *
Aurel Diaconovici a venit la Târgu-Jiu în anul 1894. Aici
el a avut importante împliniri profesionale și culturale.
În funcţia de inginer șef la Serviciul tehnic (serviciu
de poduri și șosele), a ajuns să fie apreciat în anul 1900 de
Ionel Grădișteanu, ministrul Lucrărilor Publice, pentru că
a reușit să facă din Gorj „întâiul judeţ din ţară în ce priveș-
te drumurile”.
Pe lângă aspectul tehnic al realizării drumurilor și
podurilor, ing. Aurel Diaconovici s-a preocupat și de as-
pectul lor estetic-utilitar:
- s-au plantat pomi de-a lungul drumurilor, înfiin-
ţând o pepinieră lângă Podul Jiului;
- s-au realizat balustrade și stâlpi de protecţie în lo-
curile periculoase;
- fântânile au fost acoperite, iar în locurile pitorești
s-au ridicat chioșcuri cu mese și bănci pentru opririle că-
lătorilor;
- la Novaci a împodobit șoselele cu pomi, balustrade
și chioșcuri. Să ușureze accesul în munte a deschis (ame-
najat) poteca Novaci – Păpușa, lungă de 25 km.
189
Al. Doru Șerban
Aurel Diaconovici, alături de mentorul său Iuliu
Moisil, a susţinut înfiinţarea Școlii de ceramică din
Târgu-Jiu (1900).
Aurel Diaconovici s-a implicat în activităţile cultu-
rale ale judeţului. A fost între realizatorii Muzeului
Gorjului (1894), strângând obiecte și descoperind la
Polovragi obiecte ceramice preistorice, dar mai ales are
meritul de a fi intervenit la Consiliul Judeţean pentru lo-
calul propriu al Muzeului, cu două camere la parter, pe
care le-a reparat și le-a dotat cu mobilier pentru expunerea
colecţiilor.
A construit după planul său școala din Runcu, a că-
rei inaugurare s-a făcut în prezenţa unor oficialităţi ale
judeţului, unui număr impresionant de gorjeni din comu-
nele vecine și a elevilor Gimnaziului din Târgu-Jiu.
La iniţiativa lui Aurel Diaconovici s-a înfiinţat un
cor, devenit Societatea corală – filarmonică „Lyra Gorjului”
(1902), pe care a condus-o până la plecarea din
Târgu-Jiu.
Înscriindu-se în misiunea culturală a grupului de
intelectuali din Târgu-Jiu, de la sfârșitul secolului al
XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, Aurel Diaconovici
a contribuit la:
- organizarea de serbări populare la locuri istorice,
în care s-a pus în valoare portul popular;
- organizarea de societăţi culturale sătești cu reviste
proprii;
- editarea la Târgu-Jiu a revistelor „Jiul” (1894 –
1895) și „Amicii tinerimii” (1896 – 1910);
- strângerea de fonduri pentru deschiderea de bibli-
oteci școlare sătești ș.a.
190
BIBLIOGRAFIE:
Moisil, Iuliu – „Inginerul Aurel Diaconovici. O schiţă bi-
ografică”, în „Arhivele Olteniei”, nr. 61 – 62/1932;
Moisil, Iuliu – „Muzeul Gorjului. Jalnica lui istorie”, în
„Arhivele Olteniei”, nr. 23/1926;
Neguleasa, Dan – „Aurel Diaconovici”, în „Terra Litua”
nr.1/1997, pag.27-29.
II.6. WITOLD ROLLA PIEKARSKI

Smolensk, pe Nipru, din părinţi de
neam german.
A absolvit Academia de Arte
Frumoase Varșovia. Fugind din
Polonia în Elveţia, a urmat cursu-
rile Universităţii din Geneva, iar
din anul 1881 cursurile Universităţii
din Zürich.
A lucrat în Paris la instituţii
particulare, în Bulgaria, unde în
timpul războiului sârbo – bulgar din 1885 a activat la ser-
viciul sanitar al armatei, apoi a scris la mai multe ziare.
În anul 1887 a ajuns la București, de unde, în 1891,
a fost angajat profesor de desen la Gimnaziul Slatina, cu-
noscându-l pe Iuliu Moisil. Mutarea la Târgu-Jiu a fost
determinată de cererea de transfer din 1892 a lui Piekarski.
191
Al. Doru Șerban
Aici el a lucrat la Gimnaziul Târgu-Jiu (1892 – 1895), apoi
la Serviciul tehnic al judeţului Gorj.
Starea precară a sănătăţii a făcut ca în anul 1904
Piekarski să-și ceară transferul la Școala de meserii Novaci.
În anul 1906 el s-a stabilit la București, unde a lucrat
la Institutul de Arte Grafice „Minerva”.
La 21 octombrie 1909, Witold Rolla Piekarski a mu-
rit, fiind înmormântat la mănăstirea Cernica.
*
* *
În judeţul Gorj Piekarski a desfășurat o bogată acti-
vitate artistică și culturală. A desenat diplome, portrete,
caricaturi, ex-librisuri și a făcut fotografii cerute de nevo-
ile tiparului.
Nicolae Iorga, apreciind valoarea ilustraţiilor lui
Piekarski, a recunoscut: „Desenurile lui Piekarski au che-
mat publicul la cetirea cărţilor noastre”.
El l-a cunoscut pe Alexandru Ștefulescu, cu care a că-
lătorit prin sate și pe la biserici, ajutându-l să descifreze in-
scripţii și hrisoave în limba slavonă (știa opt limbi străine),
pe care istoricul gorjean le-a inclus în cărţile publicate.
În anul 1894 Witold Rolla Piekarski a fost între ace-
ia care au contribuit la inaugurarea Muzeului Gorjului.
Activitatea de colectare a exponatelor pentru muzeu
i-a înlesnit cunoașterea unor obiecte de artă și de vesti-
mentaţie (costume, velinţe, scoarţe), care au constituit
motive de inspiraţie pentru ilustraţiile de carte realizate
întâi la Tipografia Nicu D. Miloșescu, apoi la Institutul de
Arte Grafice „Minerva” din București.
Contactul și cunoașterea etnografiei locului au fost
materializate în activităţile desfășurate la Școala de mese-
192
rii Novaci, unde păpușile realizate erau îmbrăcate în cos-
tume populare tradiţionale.
Desenele din revista umoristică „Ardeiul”, apărută în
1895, au determinat aprecierea făcută în „Enciclopedia
Astra”, care l-a considerat pe Piekarski „cel mai mare cari-
caturist din România, de la începutul sec.al XX-lea”.
El a fost (în accepţiunea lui Iuliu Moisil), întemeie-
torul litografiei artistice românești, începutul făcându-l în
Gorj, la Tipografia Nicu D. Miloșescu, unde a realizat co-
perta mai multor lucrări tipografice.
Tot Iuliu Moisil a precizat: „Activitatea corpurilor
culturale, care între altele a organizat și bibliotecile comu-
nale Bumbești-Jiu și Novaci, este în special opera lui
Piekarski”.
Artistul polonez a susţinut și alte iniţiative ale lui Iuliu
Moisil, fiind ilustratorul revistei „Jiul”, apărută în anii 1894
– 1895 și s-a implicat în apariţia la sate de societăţi similare
societăţii de împrumut și păstrare „Cerbul” din Târgu-Jiu,
înfiinţată pentru cadrele didactice în anul 1897.
Marele cărturar Iuliu Moisil i-a făcut lui Witold Rolla
Piekarski portretul fizic, moral și intelectual în schiţa bio-
grafică publicată în „Arhivele Olteniei” (an V, nr. 27/1926):
„O figură simpatică și impunătoare, faţa blândă, părul
blond lung, o barbă mare, blondă – corlănie, ochii mici,
trăsăturile feţei regulate și mobile. Frumos la chip, ca și la
suflet. Idealist și altruist în cel mai mare grad, gata de sa-
crificii pentru alţii; democrat și naţionalist polon și român
înfocat, un visător, un utopist.
Poseda o cultură cu mult mai mare și multilaterală,
căci nu era un simplu desenator, ci un om de știinţă, pro-
fund cunoscător al istoriei și al economiei naţionale.
193
Al. Doru Șerban
A fost unul din cei mai energici și pricepuţi promotori
ai mișcării culturale din Gorj. Lui i se datorește în cea mai
mare măsură frumuseţea tehnică și artistică a cărţilor ce
s-au tipărit în Târgu-Jiu, în tipografia lui N.D. Miloșescu,
care a primit și înfăptuit sfaturile sale”.
BIBLIOGRAFIE:
istoriei”, Ed. Fundaţiei „Premiile Flacăra”, Bucureşti,
2000;
Moisil, Iuliu – „Witold Rolla Piekarski – o schiţă biografică”,
în „Arhivele Olteniei”, anul V, nr. 27/sept. oct.1926.
II.7. NICU D. MILOŞESCU

Nicu D. Miloșescu s-a năs-
cut, în anul 1860, într-o familie
modestă, dar onorabilă, din comu-
na Cerneţi, judeţul Mehedinţi.
Anul nașterii sale este menţionat
atât de G. Filip, în „Almanah tipo-
grafic”, 1904, pag 77, cât și de Jean
Bărbu lescu în „Calendarul
Gorjului”, 1925, pag 61.
În articolul „Din istoricul pre-
sei gorjene” din „Coloana”, decem-
brie 1970, Cornel Cârstoiu menţio-
194
nează ca an al nașterii, anul 1856, care nu se confirmă însă
din alte surse și cum G. Filip i-a fost contemporan lui Nicu
D. Miloșescu, vom reţine anul 1860 ca an de naștere.
După școala primară, N.D. Miloșescu a intrat ca uce-
nic la tipografia din Drobeta Turnu Severin, unde până la
vârsta de 14 ani a devenit, graţie predispoziţiei sale deo-
sebite, un iscusit meșter în arta tiparului. Presa la care
învăţase secretele meseriei, fusese adusă înainte de 1850
de la Viena, mai întâi la Craiova, apoi la Turnu Severin. În
1880, când mașina se uzase simţitor, a cumpărat-o N.D.
Miloșescu și a adus-o la Târgu-Jiu, unde s-a stabilit în acel
an și a înfiinţat prima tipografie din Gorj.
Tipografia Naţională Nicu D. Miloșescu a fost gata
de lucru la sfârșitul anului 1881, fiind situată pe strada
Tudor Vladimirescu nr. 27, cam pe locul unde a funcţionat
până după 1989 Restaurantul „ Popasul Pandurilor”, iar în
prezent se află sediul Sucursalei CEC Gorj.
Prima tipăritură realizată în tipografie a fost nuvela
„Nicu Steluţă” a scriitorului locotenent Emanoil Părăianu,
cel care, alături de institutorul Alexandru Ștefulescu, pro-
pune tipărirea unui ziar, „Vulcanul”, primul din Gorj, apă-
rut din ianuarie 1882, până în octombrie același an. De
remarcat faptul că Nicu D. Miloșescu reușise ca într-un
singur an să-și completeze necesarul de piese pentru o
activitate diversificată și să-și pregătească un grup de ti-
pografi cu care să rezolve orice comandă ar primi. Veritabil
profesionist și om de caracter, la început învârtea el însuși
mașina de tipărit în timp ce soţia sa așeza coalele.
De menţionat, de asemenea, că până la inaugurarea
la 1 iulie 1888 a liniei ferate Filiași - Târgu-Jiu, hârtia era
adusă cu căruţa din gara Filiași, cale de aproape 80 km.
195
Al. Doru Șerban
În 1884, a avut loc la Târgu-Jiu o expoziţie de interes
naţional, exponatele tipografiei lui Nicu.D. Miloșescu pri-
mind medalia de argint a expoziţiei. La numai patru ani
de existenţă și trei ani de activitate propriu-zisă, tipografia
din Târgu-Jiu ieșea în lume - cum se spune - cu costum
sărbătoresc, trezind admiraţia cunoscuţilor din ţară.
În 1894 tipografia a devenit „Lito-Tipografia Nicu
D. Miloșescu” prin extinderea activităţii cu o litografie
modernă, Miloșescu aducând specialiști din străinătate
(germanul W. Werner) și din ţară, iar în 1895-1896 a des-
chis și un magazin de librărie, papetărie și galanterie, într-o
clădire cu etaj situată peste stradă de tipografia iniţială.
„Magazinul de Librărie, Papetărie, Galanterie și
Tipografie Nicu.D. Miloșescu” a tipărit în perioada no-
iembrie 1899 - 15 iunie 1906 și iulie 1907, foaia „Bazarul”,
cu apariţie lunară, avându-i între colaboratori pe Em.
Părăianu, N. Gane, Al. Vlahuţă, D.R. Rosetti, G. Coșbuc.
Între timp, prietenii lui Miloșescu se vor înmulţi, lui
Emanoil Părăianu și Alexandru Ștefulescu alăturându-li-se
Witold Rolla Piekarski (profesor de desen al gimnaziului
real din Târgu-Jiu), avocaţii George P. Pârvulescu și Ștefan
N. Dobruneanu, doctorul I. Urbeanu, profesorii de la gim-
naziul real - Iuliu Moisil, C. Vișinescu, Clement I. Bontea,
G. Pietroșanu, Al. Ionescu, ofiţerul Vasile Petrescu. C.
Diaconovici - inginerul șef al judeţului, învăţătorii
Gheorghe Dumitrescu - Bumbești, Lazăr Arjoceanu, Ion
Haiducescu și alţii, toţi fiind cunoscuţi pentru preocupă-
rile lor culturale și știinţifice și devotaţi crezului de ilumi-
nare a maselor populare.
Ca urmare, nu numai presa, ci și cărţile tipărite de Nicu
D. Miloșescu s-au înmulţit și au sporit în calitate, iar expona-
196
tele tipografiei au fost din nou distinse cu medalia de argint,
de data aceasta la expoziţia din 1898 de la Craiova. În 1900
participă la expoziţia de la Paris și primește „Menţiune
Onorabilă”, dovedind astfel înaltul nivel al activităţii atelierelor
sale din Târgu-Jiu, comparabil cu activităţi similare de pe con-
tinent. Au urmat, în mod firesc am zice, Diploma de Onoare
cu medalia de aur în 1904 și Hors Concours, medalia de aur
în 1906, ambele la expoziţii organizate la București.
Despre calitatea tipăriturilor executate de Miloșescu,
Iuliu Moisil avea să noteze în 1925 în „Arhivele Olteniei”,
pag. 194: „În toate era exact, tiparul curat, litera perfectă,
execuţia ireproșabilă. Miloșescu a fost un adevărat artist în
artele grafice, un om de bun gust, cum rar se găsesc la noi”.
De menţionat că, un aport deosebit la creșterea calităţii
artistice a lucrărilor executate în „Lito-tipografia Nicu D.
Miloșescu”, l-a avut încă din 1894 Witold Rolla Piekarski, care
a realizat adevărate opere ale desenului în culori și a introdus
în publicistica ţării, înainte de Editura Minerva, stilul orna-
mentic popular, care avea să se generalizeze după 1898.
Prima carte poștală ilustrată a fost realizată în judeţul
Gorj, de „Editura Librăriei Miloșescu, Târgu-Jiu”. Cel mai
vechi exemplar cunoscut până în prezent, a circulat efectiv
prin poștă la 10 mai 1899, fiind vorba de o litografie, adică
imaginile de pe ilustrată au fost desenate de Piekarski pe
baza fotografiilor și apoi au fost imprimate pe hârtie dese-
nele sale. În comparaţie cu alte litografii realizate în epocă,
calitatea desenelor lui Piekarski era net superioară.
În anul 1997, Nelu Vasile a scris în revista
„Colecţionarul” nr, 10/iunie 1997, articolul „Tismana - tă-
râm de legendă la cumpăna veacurilor”, despre calitatea lui
Nicu D. Miloșescu de editor de cărţi poștale ilustrate și
197
Al. Doru Șerban
despre meritul lui Piekarski de a fi desenat prima ilustrată
litografiată tipărită în Gorj.
Revenind la Nicu D. Miloșescu, să amintim că în 1900
și-a construit la Tismana o vilă și și-a amenajat o păstrăvărie,
iar un an mai târziu a licitat cu banii lui George Sfetea, locul
de amplasament al vilei acestuia, construită în 1902, unde
Sfetea s-a mutat efectiv, fiind și contabilul lui Miloșescu.
Nicu D. Miloșescu era apreciat de scriitorii George
Coșbuc, Șt. O. Iosif, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Ilarie
Chendi, Alex. Vlahuţă, Nicolae Iorga, I.L. Caragiale, N. Gane,
D. R. Rosetti, Liviu Rebreanu, al căror cerc, din București îl
frecventa ori de câte ori nevoile întreprinderii sale, legate de
activitatea condeierilor, îl chemau în capitala ţării.
Multe fapte bune, știute și neștiute, a făcut Miloșescu pen-
tru judeţul Gorj, pentru neamul întreg. Și faptele lui și munca
sa, până la un punct, au fost recompensate. Alături de titlul de
„Furnizor al Curţii Regale”, conferit de regele Carol I și de pre-
miile ce i s-au acordat la expoziţiile la care a participat, aminti-
te deja, o mulţime de distincţii i-au acoperit pe bună dreptate
pieptul, iar toată lumea care l-a cunoscut, numai cuvinte bune
a putut spune despre el. Camera de Comerţ din Târgu-Jiu l-a
ţinut aproape în permanenţă în fruntea sa; Corporaţia meseri-
așilor „Tudor Vladimirescu”, Societatea „Meseriașul” (de el în-
fiinţate) și atâtea alte societăţi locale („Jiul”. „Ajutorul” ș.a.), l-au
ales președinte pe Nicu D. Miloșescu.
A fost membru activ al băncilor populare și donator
al bibliotecilor locale. În 1899, împreună cu G.C. Bălăcescu
și N. Georgescu, a înfiinţat la Târgu-Jiu o Școală profesi-
onală de fete, școală ce-a trecut la stat în 1908.
Nicu D. Miloșescu a fost adânc legat în munca sa și de
locurile gorjene. Oferindu-i-se, la un moment dat, un post
198
bun la București, de către guvernatorul Băncii Naţionale,
tipograful îndrăgind meseria sa și oamenii cu care și pentru
care lucra, i-a mulţumit binevoitor, cu un refuz politicos:
„- Aici este nevoie de mine!
- Ești nebun...
- Aș fi mai nebun dacă i-aș părăsi pe oamenii de care
m-am legat prin muncă și ideal, oameni care cred în mine
și eu cred în ei...”.
Nicu D. Miloșescu a murit la 17 ianuarie 1924 la
Târgu-Jiu, fiind înmormântat în pământul orașului căruia
i-a dăruit cei mai frumoși ani, cele mai mari realizări ale
personalităţii sale, ca un gorjean de baștină. A rămas în
istoria Gorjului nu prin ceea ce a câștigat, ci prin ceea ce
a risipit, tipărind o mulţime de gazete, reviste, cărţi, bro-
șuri și ajutând foarte mulţi tineri să urmeze diverse școli.
BIBLIOGRAFIE:
Şerban, Al. Doru; Vasile, Nelu – „Istoricul tipografiilor şi ti-
păriturilor din Gorj”, Editura „Ager”, Târgu-Jiu, 2001.
II.8 POETUL MILITAR EMANUEL

PĂRĂEANU
S-a născut la 11 martie 1860 în comuna Izvoarele –
Gorj, din părinţii Constantin (născut în 1823 la Târgu-Jiu)
și Maria (născută Pleșoianu – Dobrescu).
O cercetare a genealogiei familiei Părăeanu, ne arată
că în anul 1434, posesor al moșiei Părăieni a fost Danciu
Zamone, considerat de unii istorici „trunchiul familiei”
199
Al. Doru Șerban
Părăeanu. Abia în anul 1601 a apă-
rut menţionat în documente
Hamza din neamul Părăenilor. Trei
dintre copiii săi (Stancu, Danciu și
Calotă) au stăpânit jumătate din
moșia Polovragilor.
La sfârșitul sec. al XVII-lea și
începutul sec. al XVIII-lea era cu-
noscut Staico Părăeanu, care a avut
cu Ilinca patru băieţi: Hamza,
Radu, Matei și Badea, nominalizaţi
între boierii Gorjului, cu contribuţii către administraţia
austriacă.
Hamza a avut fiu pe Ion Părăianu, iar în urma căsă-
toriei acestuia cu Maria s-au născut: Gheorghe, Ștefan, Ion
și două fiice.
Fiul Ștefan, ajuns colonel, a avut cinci copii, Costică,
mezinul între ei, născut în anul 1823 la Târgu-Jiu, fiind
tata lui Emanuel.
După absolvirea liceului la Craiova, Emanuel s-a în-
scris la „Școala de fii de militari” (Școala militară de ad-
ministraţie) din Iași, pe care a urmat-o în perioada 20
septembrie 1884 – 16 august 1886, devenind ofiţer cu gra-
dul de sublocotenent, întâi la Regimentul 1 Dolj, apoi
(până la pensionare) la Regimentul 18 Gorj.
Emanuel Părăeanu a îmbrăţișat cariera armelor (dar
și pe cea poetică), cu siguranţă datorită educaţiei primită
în familie.
El a moștenit firea bunicului, polcovnic (colonel)
Ștefan Părăeanu, care a fost prieten apropiat cu generalul
Gheorghe Magheru.
200
Despre această prietenie „nepotul scriitor” a consem-
nat într-un articol „Cuvântare” din 1913:
„Am crescut sub ochii acestor doi bătrâni și îmi re-
amintesc și acum, deși, a trecut foarte mult de atunci, cum
de multe ori în copilărie, pe când mă întorceam de la școa-
lă, îi găseam pe amândoi acasă stând de vorbă... Mă opream
înaintea generalului Magheru și îi recitam cu glas tare
următoarele versuri, pe care moșu-meu Părăeanu mă în-
văţase să le zic:
„Astfel e românul și român sunt eu/
Și sub jug barbar, nu plec capul meu”.
Zâmbeau de bucurie amândoi prietenii ascultându-mă
și, după ce isprăveam, îmi întindeau mâinile să le sărut, înso-
ţite de câte un „bravo !” și o sărutare pe frunte, care mă făceau
să tresar de mândrie... Când ieșeam pe ușă, auzeam pe general
zicând: „Să-ţi trăiască nepotul, Părâene!” Apoi exclama:
„Viitor de aur ţara noastră are/
Și prevăd prin secoli a ei înălţare!”
Ajuns ofiţer în Gorj, Emanuel Părăeanu a fost înain-
tat la gradul de locotenent la 1 august 1891 și la gradul de
căpitan la 1 februarie 1897.
Activitatea sa a fost apreciată prin acordarea de or-
dine și decoraţii militare: Ordinul „Coroana României”,,
„Steaua României”, „Sfânta Ana”, „Ordinul Serviciului
Militar la 25 ani”, iar în anul 1903 a fost trimis în Rusia,
alături de generalul Averescu și colonelul Găiseanu, la ju-
bileul Regimentului Vologna.
Ofiţerul Emanuel Părăeanu s-a pensionat medical în
anul 1910.
El a fost la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea, implicat în Mișcarea culturală gor-
201
Al. Doru Șerban
jeană, contribuind la: înfiinţarea de cercuri culturale să-
tești, amenajarea Muzeului Gorjului, organizarea de ser-
bări la sate și în oraș, publicarea de reviste și ziare locale.
Colectivul de iniţiativă al acestei Mișcări culturale a fost
format iniţial (anul 1894) din: Iuliu Moisil, Alex. Ștefulescu,
Witold Rolla Piekarski, Aurel Diaconovici, Emanuel
Părăeanu, avocat Gh. Pârvulescu, col. I. Urbeanu ș.a.
În cadrul acestei mișcări căpitanul Emanuel Părăeanu
a fost cel care prin poeziile și prozele sale a înălţat, a mân-
gâiat și a sensibilizat sufletele oamenilor locului. El a con-
stituit primul cenaclu literar din Gorj.
A debutat literar și s-a făcut cunoscut în literatura
română, prin publicarea de versuri în revistele bucurește-
ne „Curierul” (1884 – 1886), „Lumea ilustrată” (1891 –
1896), „Revista teatrelor” ș.a.
Local s-a afirmat prin colaborarea cu publicaţiile
gorjene: „Jiul” (30 poezii în anul 1894 – 1895), „Amicul
tinerimii”, „Ardeiul”, „Lupta Jiului”, „Șezătoarea săteanului”,
„Amicul poporului”, „Lumina satelor” ș.a.
Prietenia cu tipograful Nicu D. Miloșescu a încurajat
adunarea în cărţi a creaţiilor răspândite prin reviste și ziare:
„Nicu Steluţă” (volum de nuvele apărut în anul 1889 a fost
prima carte tipărită la Tipografia N.D. Miloșescu; „Umbre
și lumini” (volum de poezii apărut în anul 1896) însumea-
ză versuri sociale și erotice, realizate în stilul clasic al vremii,
prin relevarea aspectelor întunecate ale vieţii ori cele înăl-
ţătoare, cu fapte de laudă și de trăire sentimentală;
„Cartea săteanului” (volum apărut în anul 1897)
adună nuvele inspirate din viaţa oamenilor de la ţară, în
opoziţie cu dezrădăcinarea și influenţa nefastă a orașului,
care degradează rosturile și obiceiurile rurale. Așa cum
202
remarca prof. dr. Ion Mocioi „aceste nuvele se constituie
într-un document al literaturii de nuanţă presemănătoristă,
de la sfârșitul sec. al XIX-lea”.
„Suflet din popor” (volum apărut în anul 1914) cuprin-
de ultimele scrieri ale lui Emanuel Părăeanu, între care și piesa
de teatru într-un act „Dinu Sergentul – Viteazul de sub Parâng”,
erou în Războiul pentru Independenţă (1877 – 1878).
Apreciindu-i creaţiile literare, profesorul Iuliu Moisil,
unul dintre iniţiatorii primei mișcări culturale gorjene,
scria într-un articol apărut în anul 1929 în „Analele
Olteniei”: „Ar fi de dorit să se găsească un admirator al
poetului gorjean, care să adune toate lucrările sale în poezie
și proză, să le așeze într-un buchet și să le dea laolaltă pu-
blicităţii”.
Pe lângă preocupările creatoare și culturale Emanuel
Părăeanu „s-a dedicat și activităţilor politice ori obștești
fiind mai mulţi ani membru în Consiliul comunal Târgu-Jiu
iar apoi deputat”. (vezi Ion Duguleanu – „Târgu-Jiu. Case.
Oameni. Destine. Vol. II).
A fost căsătorit cu Constanţa (fiica președintelui de
magistrat și revizorului școlar, Tache Frumușeanu), care
l-a susţinut și l-a admirat pentru talentul literar și i-a or-
ganizat în salonul cu bibliotecă adevăratele serate cultura-
le ori de discutare a problemelor ce frământau societatea
gorjeană.
Rămas aproape de camarazi și de nevoia lor de cul-
tură, Emanuel Părăeanu, care nu a avut copii, știindu-se
grav bolnav, înainte de a muri, a testamentat nuda propri-
etate a casei din strada Parâng, în favoarea Ministerului de
Război, pentru a fi organizat acolo Cercul Militar al
Garnizoanei Târgu-Jiu.
203
Al. Doru Șerban
Au fost testatate totodată: mobilierul bibliotecii, căr-
ţile, manuscrisele și alte lucrări ce i-au aparţinut, spre a fi
folositoare ofiţerilor interesaţi.
Folosinţa imobilului a fost testamentată în favoarea
soţiei Constanţa, pe tot timpul vieţii ei.
În anul 1921 Constanţa Părăeanu a tranzacţionat cu
reprezentanţii Ministerului de Război, cedând dreptul de
folosinţă a imobilului în schimbul sumei totale de 50.000
lei, primită la întocmirea actului.
După încheierea tranzacţiei între părţi, Garnizoana
Târgu-Jiu a folosit casa în interesul cadrelor militare.
În anul 1913 poetul a dat semnele unei boli de nervi
și a fost internat la un sanatoriu din București. După o
scurtă perioadă de ameliorare a bolii, starea de sănătate a
lui Emanuel s-a înrăutăţit. La 4 decembrie 1916 el a murit
în sanatoriu, fiind înmormântat în Cimitirul „Sfânta
Vineri” din București.
În decembrie 1927, soţia Constanţa a adus rămășiţe-
le pământești ale poetului – ofiţer Emanuel Părăeanu în
cavoul familiei din Cimitirul Târgu-Jiu
Memoria lui Emanuel Părăeanu, cel dintâi poet impor-
tant al Gorjului, întemeietorul primului cenaclu literar din
Târgu-Jiu și unul dintre iniţiatorii Mișcării Culturale de la
sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea, este păs-
trată de cărţile scrise de el sau despre el, dar și de placa dez-
velită la fosta sa locuinţă, azi local al Cercului Militar Gorj.
BIBLIOGRAFIE:
Duguleanu, Ion – „Târgu-Jiu. Case. Oameni. Destine”
vol. II, Editura „Măiastra”, Târgu-Jiu, 2007, pag.
360 – 362.
204
Mischie, Nicolae – „Gorjul cultural 1890 – 1910”, Editura
Mocioi, Ion – „Emanuel Părăeanu” în „Litua”, vol.
4/1983;
Mocioi, Ion – „Poeţi şi poezie”, Editura „Drim Edit &
Spicon”, Târgu-Jiu, 2004.
II.9. ION SCHMIDT–FAUR

Cehul Ion Schmidt–Faur a
fost un apreciat sculptor. El s-a năs-
cut în anul 1883 la Znaim. După
absolvirea Școlii de arte și modelaj
din Viena a fost adus în anul 1900 la
Fabrica de sobe și teracote din
Craiova, să răspundă de activitatea
tehnică și artistică.
La recomandarea lui Iuliu
Moisil a ajuns, în anul 1901, profe-
sor la Școala de Ceramică din Târgu-Jiu, unde s-a căsăto-
rit cu domnișoara Niculescu, și ea fire de artist.
La școala din Târgu-Jiu „a infiltrat elevilor dragostea
pentru artă și a făcut progrese foarte mari cu elevii săi”.
O operă a lui de la Școala de ceramică a fost un vas mare,
înalt de 1,2 m, modelat în argilă de Vaideiei (Gorj), ars într-un
simplu cuptor ţărănesc și expus la «Expoziţia Asociaţiunii ro-
mâne pentru înaintarea și răspândirea știinţelor» din
București, 1903. Tot aici a realizat busturile oamenilor de cul-
tură locali Alexandru Ștefulescu și Witold Rolla Piekarski.
205
Al. Doru Șerban
În anul 1912 a revenit la Craiova, iar în anul 1915 s-a
stabilit în București. După primul Război Mondial și-a
desăvârșit studiile la Academia de arte frumoase din Viena,
urmând cursul superior de sculptură monumentală.
A revenit în România, unde a realizat mai multe
sculpturi monumentale (dedicate eroilor căzuţi în războiul
mondi al) la: Târgu-Mureș, Tarcău (Neamţ), Pașcani,
Buhuși, Ocnele Mari, Pogoanele (Buzău), Devesel
(Mehedinţi), Hârșoava (Constanţa) și Caracal, unde mo-
numentul războiului, compus din trei piese are o înălţime
de 12,5 m.
Ion Schmidt - Faur a realizat apreciate sculpturi de
sa lon (busturi, statuete) și machetele monumentelor:
Avram Iancu, Monumentul Aviatorilor de la București și
Monumentul Mihai Eminescu de la Iași. În ultima parte a
vieţii a fost directorul Școlii de Arte și Meserii București,
A murit în primăvara anului 1934, dar prin căsătorie,
activitatea didactică și artistică a rămas în conștiinţa gor-
jenilor, care l-au apreciat și în timpul vieţii.
BIBLIOGRAFIE:
Moisil, Iuliu – „Arta decorativă în ceramica româneas-
că”, Ed. „Marvan”, Bucureşti, 1931;
Moisil, Iuliu – „Sculptorul Schmidt – Faur Ion”, în
„Arhivele Olteniei”, anul XIV, nr.77 – 78, ian. –
aprilie 1935;
Păsărin, Alex. ş.a. – „Personalităţi gorjene de-a lungul
istoriei”, Ed. Fundaţiei „Premiile Flacăra”, Bucureşti,
2000;
Şerban, Al. Doru – „Din Gorj”, Ed. „Măiastra”,
Târgu-Jiu, 2008.
206
II.10. JEAN BĂRBULESCU

lo calitatea B ogaţi, judeţul
Dâmboviţa. A absolvit Școala
Superioară de Comerţ București și
s-a angajat la Oficiul Hurezani al
Băncii Generale a Gorjului.
În anul 1909, la Târgu-Jiu, el a
editat împreună cu scriitorii Victor
și Sebastian Hortopan publicaţia lu-
nară „Zorile. Biblioteca tinerimii”,
pe care a condus-o până în februarie 1910, când s-a tipărit
numărul 7. Începând cu numărul 8 publicaţia și-a schimbat
subtitlul, devenind „revistă literară și artistică”. În cuvântul
„Către cititori”, semnat Redacţia, a fost explicat scopul publi-
caţiei: „O revistă sau biblioteca, care să cuprindă lucrările ie-
șite din pana tineretului nostru este absolut necesară… «Zorile»
are ca scop de a încuraja tinerele talente care promit câte ceva
pe tărâmul literaturii și care nu s-au putut dezvolta în această
ramură din cauza lipsei de reviste. Idealul revistei era totodată
de a dezvolta gustul literar în toate clasele sociale”.
Chiar Jean Bărbulescu a publicat în „Zorile” poezii
(„Scrisoare”, „Ciobănașul”, „Poetul”, „Femeia-i tot femeie”,
„Revedere” ș.a.) și proză („În patru ani”, „Poveste tristă”,
„Iubire pe veci”, „Moș Călin”, „Răzbunare” ș.a.).
În anul 1910 ziaristul s-a retras la Hurezani. Câteva
luni (iunie – august) din anul 1913 el a fost mobilizat în
207
Al. Doru Șerban
armată, iar în perioadele 15 august 1916 – 20 iunie 1918
și 24 octombrie – 10 decembrie 1919 a luptat în război.
Lăsat la vatră a revenit în Gorj, unde a continuat să lucre-
ze la bancă, iar în anul 1931 s-a căsătorit cu Viorica din
Craiova.
La 15 martie 1924 Jean Bărbulescu a abandonat activi-
tatea bancară și s-a dedicat publicisticii, scoţând primul nu-
măr al „Gorjanului”, cu o periodicitate de apariţie iniţial bi-
lunară, apoi decadală, iar din ianuarie 1926, săptămânală.
Sediul publicaţiei a fost în strada Grigore Săftoiu,
nr.4, devenită strada Victoriei.
Ziarul a fost tipărit timp de 10 ani la Craiova, iar în
anul 1933 Jean Bărbulescu a cumpărat o tipografie, creând
la Târgu-Jiu Institutul tipografic „Gorjanul”. În articolul
– program „Rostul nostru” s-au precizat intenţiile de con-
ţinut ale publicului: „… să servească numai de aducător de
vești de la un colţ la celălalt al judeţului, să facă cunoscute
tuturor faptele frumoase ce se săvârșesc în judeţul nostru și
aiurea și să se aducă de asemenea la cunoștinţă tuturor,
relele și nedreptăţile care împovărează viaţa…”.
Ziarul (la care Sotir Poliopol era secretar de redacţie)
nu a avut iniţial redactori angajaţi, în paginile sale sem-
nând toţi aceia care doreau și care aveau ceva interesant
de spus.
Conţinutul complex al „Gorjanului” a făcut ca aces-
ta să fie citit în judeţ, dar și în ţară, având din primii ani
peste 4000 abonamente.
„Gorjanul” a fost un ziar de informare, dar și de cul-
tură, prin includerea în ultima pagină a unor creaţii poe-
tice, prezentarea de cărţi, articole de critică, biografiile
unor personalităţi.
208
La aniversarea a 10 ani de la tipărirea primului nu-
măr, „Gorjanul” a apărut într-o ediţie festivă de 44 file.
Confraţii din ţară au avut reacţii deosebit de favora-
bile la adresa publicaţiei: „Dimineaţa” din București a
apreciat „Gorjanul” ca „model al publicaţiilor regionale”,
„Viitorul” îl considera „serios document asupra ţinutului
oltean”, iar „Românul” credea că „poate sluji oricărei alte
provincii românești, drept grăitoare pildă și îndrăzneţ în-
demn pentru toţi oamenii de bine…”.
Asemenea aprecieri au apărut și în paginile altor pu-
blicaţii din ţară: „Provincia” (Roșiorii de Vede – 1936),
„Luceafărul literar și artistic” (București, 1939), „Tribuna
tineretului” (București, 1942), „Ţara” (Sibiu – 1943).
Într-un articol – bilanţ publicat în „Gorjanul” la
împlinirea a două decenii de existenţă, autorul învăţător
Ion Danciu, din Curtișoara, a remarcat: „publicaţia con-
dusă de Jean Bărbulescu n-a fost numai o cronică a fap-
telor zilnice, ci a animat în coloanele-i floarea intelectu-
alităţii gorjene”. „Gorjanul” este unul ce aparţine
Gorjenilor și unul ce aparţine Conducătorului său, dom-
nului Jean Bărbulescu, care „a știut să fie mai mult decât
gorjean”.
Tribună a gorjenismului, publicaţia a fost concepută
să prezinte informaţii din domeniile: politic, social, eco-
nomic și cultural.
Generaţiile („bătrânii tineri” și „tinerii bătrâni”)
„Gorjanului” au cuprins pe autorii de articole știinţifice și
de doctrină (V. Uscătescu, preot P. Tașcău, preot Gh. Gâţă,
prof. Theodor Gâlcescu, C. Furtunescu, V. Lăscăteu, D.
Pupăză, I. Rădoi), pe scriitorii din generaţia vârstnică
(Sebastian Hortopan, N. Burlănescu Alin, P. Nicolescu –
209
Al. Doru Șerban
Monu ș.a.) și din generaţia tânără (Stelian Bică Sterescu,
Sabin Velican, Sotir Poliopol, C.I. Goga, Ilarie Popescu, I.
Romanescu, D. Tătăroiu, C. Uscătescu ș.a.).
Situaţia de criză care a urmat după războiul mondi-
al a influenţat și apariţia „Gorjanului”, care s-a confruntat
cu lipsa de hârtie, întreruperile de curent electric și lipsa
de bani datorată restanţierilor din ţară, care nu și-au achi-
tat contravaloarea publicaţiei expediată.
Datorită situaţiei materiale creată, dar și schimbări-
lor politice din ţară, în care conţinutul ideologic al publi-
caţiilor putea fi interpretat, la 30 decembrie 1947 a apărut
ultimul număr al „Gorjanului”, iar în anul 1948 a fost con-
fiscată și tipografia proprie.
În anul 1925 Jean Bărbulescu a tipărit „Calendarul
Gorjului”, structurat pe capitole: Istoria Gorjului, Gorjul
economic, Gorjul politic, Gorjul juridic, Gorjul adminis-
trativ, Gorjul financiar, Gorjul cultural ș.a. În fiecare capi-
tol sunt prezentate personalităţile gorjene din aceste do-
menii ale trăirii.
În anul 1951 Jean Bărbulescu a fost arestat din mo-
tive politice și întemniţat la Craiova, Ghencea (București)
și Canalul Dunăre – Marea Neagră.
După punerea în libertate a fost angajat muncitor la
SOVROM PETROL Târgu-Jiu.
A murit la 8 mai 1957 în spitalul din Sadu și a fost
înmormântat la Târgu-Jiu.
Jean Bărbulescu a fost un neobosit ziarist, luptător
pentru informarea și luminarea maselor, animator cultural,
iar publicaţia „Gorjanul” pe care a condus-o în perioada
15 martie 1924 – 30 decembrie 1947 a fost glasul scris al
oamenilor locului.
210
BIBLIOGRAFIE:
Mocioi, Ion – „Jean Bărbulescu (1890 – 1957)”, în
„Litua”, nr.4, Târgu-Jiu, 1988;
Cârlugea, Zenovie – „Tudor Arghezi şi spiritul Olteniei”,
Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 2008.
II.11. ION POPESCU-VOITEŞTI

S-a născut la 18 noiembrie
1876 în Voitești, localitate care
aparţine astăzi de comuna Bălănești
– Gorj.
A urmat 5 clase primare la
școala din satul natal, apoi gimna-
ziul la Târgu-Jiu.
În anul 1888 a reușit ca bur-
sier la Liceul Carol I din Craiova,
iar în anul 1895, după examenul de
bacalaureat, s-a înscris la Institutul
medico – legal din București.
Fiindcă a avut repulsie faţă de cadavre și de atmosfe-
ra de la medicina – legală, studentul Ion Popescu-Voitești
s-a transferat la Facultatea de știinţe, secţia știinţe natura-
le a Universităţii București.
În anii studenţiei a fost iniţiat ca specialist în mine-
ralogie și petrografie de cursurile eminentului prof.
Ludovic Mrazec și de lucrările practice ţinute de Gh.
Munteanu-Murgoci. Activităţile desfășurate alături de pro-
fesorii săi au făcut ca studiile geologice să devină pentru
211
Al. Doru Șerban
tânărul Ion Popescu-Voitești o pasiune, care cultivată prin
cercetări, i-a adus celebritatea în domeniu.
În anul 1895 Ion Popescu-Voitești a absolvit cu exa-
men de licenţă Facultatea de Știinţe a Universităţii
București, secţia știinţe naturale și Școala Normală
Superioară, la care s-a pregătit pentru desfășurarea activi-
tăţii didactice.
Așa se explică activitatea profesională de început
desfășurată de Ion Popescu-Voitești la școlile din Slatina,
Gimnaziul „Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu (1899 –
1903), Liceul Tulcea (1903 – 1904), Școala Normală
Câmpulung Muscel (1904 – 1908), Liceul Buzău (1908 –
1910), licee din București (1910 – 1919).
În perioada cât a lucrat în învăţământ, Ion
Popescu-Voitești a continuat să efectueze cercetări geolo-
gice, însoţind pe prof. Ludovic Mrazec în excursiile din
Carpaţii Meridionali, dar a efectuat și numeroase studii
personale.
În anul 1907 „Studiul geologic al Văii Argeșului în-
cepând mai jos de Boteni și până mai jos de Nămești” a
fost răsplătit cu premiul Hillel al Universităţii București.
Tot în această perioadă Ion Popescu-Voitești s-a de-
plasat la Viena, unde a lucrat sub conducerea paleontolo-
gului Diener și tectonicianului Uhling.
În anul 1909, în timp ce era profesor la liceele
Gheorghe Lazăr și Matei Basarab din București, a fost nu-
mit geolog la Institutul Geologic al României.
În luna iunie 1910 Ion Popescu-Voitești a susţinut la
Paris, sub președinţia lui Emil Haug, teza de doctorat cu
lucrarea „Contribution a l’étude stratigrafique du
Nummulitique de la Depression Getique”.
212
Conţinutul savant al lucrării a contribuit la echiva-
larea la Sorbona, a diplomei de licenţiat, obţinută la
București.
Îndeplinindu-și îndatorirea cetăţenească – patriotică,
Ion Popescu-Voitești a luat parte la Campania militară din
1913, fiind rănit la Turtucaia, iar în perioada 1916 – 1919
a participat la războiul de reîntregire a neamului.
În timpul războiului, când o parte din bogăţiile na-
turale ale ţării erau ocupate de inamic, guvernul l-a însăr-
cinat pe geologul gorjean să identifice bogăţii minerale în
Moldova, necesare în perioada de criză, determinată de
război.
Așa a fost descoperit masivul de sare de la Sărata –
Bacău, iar la sfatul lui Ion Popescu-Voitești, prin adâncirea
sondelor existente, producţia de ţiţei din exploatările
Solonţ și Moinești a sporit cu 10 vagoane pe zi.
Ion Popescu-Voitești și-a început cariera universita-
ră în anul 1919, când, prin concurs, a fost numit profesor
titular la Universitatea din Cluj și director al Muzeului de
Geologie și Paleontologie al Universităţii.
În anii 1930 – 1931, prof.dr. Ion Popescu-Voitești a
ocupat postul de director al Institutului Geologic al
României, iar în anul 1936 s-a transferat la Facultatea de
știinţe, catedra de geologie, din cadrul Universităţii
București, unde a funcţionat până la pensionare, în anul
1941.
Activitatea de cercetare știinţifică a prof.dr. Ion
Popescu-Voitești cuprinde 136 lucrări, care au constituit
un aport esenţial la dezvoltarea știinţei geologice româ-
nești. Cele mai importante sinteze geologice publicate de
cercetătorul gorjean au fost: „Evoluţia geologică paleogeo-
213
Al. Doru Șerban
grafică a pământului românesc” (1936), considerată „un
grandios film al desfășurării genetice a României”; „Privire
sintetică asupra structurii geologice a subsolului
Transilvaniei” (1929); „Alcătuirea geologică a pământului
românesc”, apărută postum în 1976, prin contribuţia
Institutului Geologic din București.
A contribuit la întocmirea studiului despre stratigra-
fia României, parte componentă a volumului „Europa”,
redactat de geologul L. Waagen.
Ion Popescu-Voitești a susţinut comunicări, multe
premiate, la congrese din ţară și din străinătate (Bruxelles
– 1922; Londra – 1923; Cairo – 1924; Lvov – 1925; Madrid
– 1926; Strasbourg – 1927; Liege – 1930; Praga – 1931;
Paris – 1935 ș.a.).
Recunoscându-i-se meritele știinţifice, Ion
Popescu-Voitești a fost membru ori președinte la mai
multe foruri știinţifice românești: Societatea Română de
Geografie, Societatea de Știinţe București, Societatea de
Știinţe Cluj, Societatea Română de Geologie, Academia
de Știinţe din România, Societatea Știinţifică ASTRA.
A fost membru al Geologische Gesellschaft din
Viena, Société Géologique de Belgique ș.a.
Ion Popescu-Voitești s-a retras după pensionare la
Voitești, unde a murit la 4 octombrie 1944, așa cum și-a
dorit: „Din Voitești am plecat, în Voitești am să mă întorc
și acolo vreau să mor”.
*
* *
Ion Popescu-Voitești a iubit mult Gorjul și locurile
natale. Prietenilor care l-au sfătuit să se stabilească la
București, profesorul le-a răspuns lămuritor:
214
„Nicăieri soarele nu răsare și nu apune mai frumos ca
în Gorj; nicăieri murmurul apelor nu este mai armonios ca
aici; nicăieri florile nu strălucesc mai viu și păsările nu
cântă mai cu viers ca în Voitești… Din Voitești am plecat,
în Voitești am să mă întorc și acolo vreau să mor”.
În perioada 1899 – 1903 Ion Popescu-Voitești a fost
profesor la Gimnaziul „Tudor Vladimirescu”, unde a des-
fășurat o apreciată activitate didactică, extrașcolară și ști-
inţifică. Elevul Arjoca Vasile, ajuns profesor de știinţele
naturii, l-a caracterizat astfel în „Jiul literar – știinţific”:
„Când își preda lecţiile îi luceau privirile și i se încălzea
glasul”. El a contribuit, alături de directorul Iuliu Moisil,
la elaborarea regulamentului de ordine interioară în liceu,
a pregătit macheta pentru uniforma elevilor, a întocmit
primul Carnet al elevului. Tot împreună cu Iuliu Moisil,
directorul Gimnaziului „Tudor Vladimirescu”, prof. Ion
Popescu-Voitești s-a deplasat la Ministerul Instrucţiunii
Publice obţinând aprobarea pentru înfiinţarea Școlii de
ceramică, precum și o subvenţie anuală de 3.000 lei.
Profesorul Ion Popescu-Voitești s-a implicat în viaţa
culturală a urbei, susţinând conferinţe în cadrul șezători-
lor muzical – literare ţinute în amfiteatrul Gomnaziului
„Tudor Vladimirescu”.
În anul 1902, cu ocazia constituirii Societăţii filar-
monice „Lyra Gorjului”, profesorul Voitești a fost consem-
nat între membrii fondatori.
În timpul războiului reîntregirii neamului, coman-
dantul ofiţer Ion Popescu a avut grijă de toţi militarii din
Gorj și în special din Bălănești, pe care-i avea în subordi-
ne. De fapt, într-o destăinuire a strănepotului de unchi,
ing. Dan Toropu, am aflat despre Ion Popescu-Voitești că
215
Al. Doru Șerban
„a avut mare grijă de soldaţii pe care-i comanda, dar în
principal a pus accentul pe igienă, ferindu-i de tifos și alte
boli ale mizeriei”.
Profesorul Ion Popescu-Voitești a avut în atenţia cer-
cetărilor sale și zona Gorjului, descriind geologic munţii
și dealurile judeţului.
În anul 1935 a publicat „Privire generală asupra
structurii și evoluţiei morfologice și geografice a jude-
ţului Gorj” (prima lucrare știinţifică privitoare la evoluţia
geologică și morfologică a judeţului). Alte lucrări tipărite:
„Oltenia privită din punct de vedere geologic, economic
și minier” (1943), „Alcătuirea geologică a pământului
românesc” (operă fundamentală scrisă la Voitești, apăru-
tă postum).
Preocupat de cercetare și de viaţa culturală, Ion
Popescu-Voitești a lăsat prin testament toată agoniseala
vieţii sale: „casele cu dependinţe, împreună cu fâșia de teren
de la șoseaua Voitești – Glodeni spre nord, până la drumul
Vest – Est al cătunului de la școala veche, revin Căminului
cultural al comunei Voitești, casele servind Căminului și
unei expoziţii agricole regionale în terenul de cultură pentru
experienţe agricole, pomicole etc., din venitul cărora se vor
întreţine casele și mormintele părinţilor mei.
Se vor da premii celor mai buni copii din școalele din
Voitești și se va ajuta și biserica satului (cea nouă)”.
În memoria savantului, casa personală a fost trans-
formată în casă memorială.
Aici sunt expuse obiecte personale, lucrări publicate,
o colecţie paleontologică ș.a.
Elevii și colaboratorii de la Societatea Româno –
Americană au ridicat, în amintirea memoriei prof. Ion
216
Popescu-Voitești, o cruce comemorativă, cioplită în calcar
sarmatic de la Măgura Buzăului, la margine de drum,
aproape de locul în care acesta și-a găsit sfârșitul.
BIBLIOGRAFIE:
Huică, Ilie; Teoteoi, Ion – „Geologul Ion Popescu-Voiteşti
– 100 ani de la naştere”, Casa corpului Didactic,
Târgu-Jiu, 1976;
Aremia, V.; Bobocescu. V. – „Personalităţi gorjene de-a
lungul istoriei”, Editura Fundaţiei „Premiile
Flacăra”, Bucureşti, 2000;
Huică, Ilie – „In memoriam: Ion Popescu-Voiteşti”, în
„Litua”, nr.7, Târgu-Jiu, 1997;
Maxim, Ion – „Profesorul Voiteşti”, în „Transilvania”,
nr.76, Sibiu, 1945
II.12. ÎNVĂŢĂTORUL ION HAIDUCESCU

Tradiţia locală amintește de exis-
tenţa la sfârșitul sec. al XVIII - lea și
începutul sec. al XIX-lea, în Pojogeni
a unui singur locuitor cu numele
Haiducescu.
Este vorba de Preda Haiducescu,
bun prieten cu căpitanul de panduri
Constantin Melincu, și el născut în
comuna Pojogeni, satul Pisc, care a
fost spânzurat de turci, în anul 1821,
la Bârzeiul de Pădure, unde se ascunsese.
217
Al. Doru Șerban
Preda fiind singurul Haiducescu din comună, cu sigu-
ranţă că a avut între urmași și pe învăţătorul Ion Haiducescu,
născut în anul 1852 într-o familie de ţărani. A absolvit Școala
Primară Târgu – Cărbunești, apoi Școala Normală București,
după care a fost numit învăţător la Școala Urdarii de Sus, de
unde s-a transferat la Școala de gradul I Petrești, activând
acolo în perioada octombrie 1875 – februarie 1879.
Câteva luni a fost subrevizor școlar iar la 1 noiembrie
1879 lui Ion Haiducescu i s-a împlinit visul vieţii ajungând
învăţător în satul natal Pojogeni. În decursul anilor a fost în
fruntea iniţiatorilor pentru construirea localurilor de: școală,
biserică, primărie, bancă populară cu sală pentru cooperativă,
monument pentru eroii satului din Primul Război Mondial.
Activitatea la catedră, dar și cea extrașcolară, au contri-
buit la avansarea sa în postul de revizor școlar, începând cu anul
1882 iar în perioada premergătoare pensionării a revenit la
catedră, predând la școlile din Ocnele Mari și Turnu Severin.
Pe lângă activitatea de îndrumare și control făcută
totdeauna colegial și în sprijinul învăţământului, cadrul
didactic și revizorul Ion Haiducescu a contribuit la pro-
gresul școlii prin editarea de manuale: „ABECEDARUL”,
apărut în anul 1890 în colaborare cu Lazăr Arjoceanu, Gh.
Dumitrescu ș.a. -, tipărit la Tipografia N.D. Miloșescu;
„Prima carte de cetire ABECEDAR pentru clasa I pri-
mară (partea I)”, coautor Al. Popescu, tipărită în anul 1898
la Institutul de Editură Craiova;
„Prima carte de CITIRE pentru clasa I primară (par-
tea a II-a)”, editată împreună cu Al. Popescu și tipărită în
anul 1898 la Institutul de Editură Craiova;
„Elemente de GEOGRAFIA JUDEŢULUI GOR-JIU”
– aranjată în mod didactic de I. Haiducescu – învăţătorul
218
Școalei com. Pojogeni și tipărită în anul 1896 la Tipografia
Naţională C.M. Georgescu.
Învăţătorul I. Haiducescu a făcut aprecieri favorabi-
le la adresa învăţătorilor gorjeni, autori de manuale:
„Odinioară dascălii din Gorj luaseră și tipăriseră toate căr-
ţile didactice cerute de programa școalelor primare de care
se foloseau și alte școli din ţară”.
Pe lângă manuale, Ion Haiducescu este și autorul
piesei de teatru „O căsătorie la ţară”, inspirată din viaţa
satului și a poemului istoric „Pe aici nu se trece”.
Învăţătorul Ion Haiducescu s-a implicat alături de alţi
intelectuali gorjeni în activitatea culturală și publicistică de
la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea.
El a fost unul dintre întemeietorii presei locale gor-
jene. La 24 februarie 1883 împreună cu Lazăr Arjoceanu,
Aafail Zugravu, Mănciulescu și Niţulescu au scos la
Târgu-Cărbunești primul număr al revistei „SĂTEANUL”,
care a apărut bilunar până la 13/14 septembrie 1884, fiind
tipărită la Tipografia N.D. Miloșescu.
La 20 ianuarie 1891 s-a înfiinţat Societatea
„PARÂNGUL” a corpului învăţătorilor din Gorj, având în
comitetul de conducere și pe învăţătorul Ion Haiducescu.
Scopul Societăţii „Parângul” era „ca membrii ei să se
instruiască în mod reciproc, ca la rândul lor să poată instrui
mai cu succes pe locuitorii rurali”.
Ca posibilităţi pentru îndeplinirea acestui scop
Societatea își propunea:
- Înfiinţarea unei biblioteci proprii și de biblioteci
populare în fiecare comună, ca să se procure în mod les-
nicios de „alimentaţiunea spiritului”;
- Construirea de localuri de școală;
219
Al. Doru Șerban
- Procurarea cărţilor didactice pentru copiii săraci;
- Susţinerea de conferinţe publice pentru luminarea
ţăranului.
În articolul 16 al Societăţii se prevedea apariţia unui
ziar (revistă) în care să fie publicate conferinţe, chestiuni
didactice și tot ce privește interesele populaţiei sătești.
Organul de presă al Societăţii „PARÂNGUL” a fost publi-
caţia lunară „Parângul”, apărută în perioada 1 februarie 1891
– septembrie 1891 la Pojogeni, sub coordonarea unui colec-
tiv de iniţiativă condus de Ion Haiducescu. Din aprilie 1891
publicaţia și-a înscris subtitlul „Revistă enciclopedică”.
Datorită nevoilor materiale insuficiente impuse de
cheltuieli organizatorice, Societatea și publicaţia
„PARÂNGUL” au avut o perioadă scurtă de activitate.
Importanţa lor de „deschidere de drum” s-a dovedit
în puterea exemplului care a determinat apariţia altor so-
cietăţi cultural-didactice rurale și a altor publicaţii de in-
formare și popularizare a cunoștinţelor folositoare.
În anul 1898 s-a înfiinţat Societatea „Luminarea să-
teanului” la Bumbești-Jiu, având președinte pe iniţiatorul
ei, învăţătorul Gheorghe Dumitrescu.
Glasul scris al acestei Societăţi culturale a fost revis-
ta „Șezătoarea săteanului”, apărută din aprilie 1898 până
în anul 1916.
Între membrii de onoare ai Societăţii și principalii
colaboratori ai revistei a fost și Ion Haiducescu, fiindcă el
le-a considerat continuatoare ale Societăţii și publicaţiei
„Parângul”, prin obiectivele oarecum comune:
- înfiinţarea de biblioteci populare, cu cărţi potrivite
pentru săteni;
- ţinerea de conferinţe populare gratuite;
220
- înfiinţarea de școli de adulţi, care vor funcţiona
seara și în zilele de sărbătoare;
- deprinderea sătenilor în citirea cărţilor din bibliotecă;
- chestiunea băncilor populare, spre binele neamului.
Tot în anul 1898 au apărut la Bălănești, iniţiate de
învăţătorul Lazăr Arjoceanu, Societatea și publicaţia
„Amicul poporului”, cu program asemănător „Luminării
săteanului”, având membri și colaboratori pe învăţători și
preoţi ai satelor.
Între aceștia s-a aflat și Ion Haiducescu, prieten bun
cu Lazăr Arjoceanu.
Ion Haiducescu a colaborat și cu ziarul naţionalist
„Românismul” apărut în perioada 12 octombrie 1913 – 14
august 1916 sub conducerea redactorului răspunzător Șt.
M. Bobancu.
„Românismul” și-a schimbat numele în „Unirea nea-
mului” între 5 ianuarie și 14 august 1916.
La 15 noiembrie 1918 ziarul a reapărut sub denumi-
rea „Românismul”.
Ion Haiducescu a publicat articole de popularizare a
știinţei și educaţiei în „Revista Jiului”, apărută la 15 iulie
1920 sub direcţia dr. N. Hasnaș.
Trăind mai mult în mijlocul ţăranilor din comuna
natală Pojogeni, Ion Haiducescu le-a cunoscut și preocu-
pările și nevoile.
De aceea în anul 1907, după înăbușirea răscoalei ţă-
ranilor, el a publicat broșura „În chestia ţărănească” prin
care a luat atitudine în favoarea răsculaţilor:
„Intervenţia statului a fost de veacuri în favoarea celor
avuţi, cum a fost și reprimarea... e drept a interveni, când
puterea averii nesocotește drepturile celor mulţi și săraci!?”.
221
Al. Doru Șerban
În introducerea lucrării autorul a considerat că „Chestiunea
ţărănească e cea mai însemnată chestie din ţara noastră. De
dezlegarea ei atârnă viitorul ţării, viitorul neamului chiar,
căci fără o ţărănime luminată și înstărită nu vom avea o
ţară înflorită”.
Conţinutul broșurii „În chestia ţărănească” a fost
structurat pe mai multe capitole (probleme): învoielile
agricole; organizarea Casei rurale ( „... fiecare român să
aibă o părticică cât de mică din pământul ţării. Numai așa
este interesat la apărarea și înflorirea ei”); reformarea și
ușurarea birurilor; sănătatea publică; industria casnică
și a fabricilor; gospodăria model; alimentaţia; școala,
biserica, armata („... școala și biserica pot ridica pe ţăran
și moral și material, dar într-un timp mai îndelungat. Fie
ca toţi să ajutăm cu ceva la înflorirea ţării, la mărirea nea-
mului, ideal ce trebuie să însufleţească pe orice român”.
În anul 1894, ca o apreciere a strădaniei profesiona-
le și culturale, învăţătorul Ion Haiducescu a fost răsplătit
cu medalia „serviciul credincios”.
Pensionat în anul 1906 învăţătorul Ion Haiducescu a
continuat să desfășoare o bogată activitate culturală și so-
cial-economică în favoarea ţăranului, până la decesul din
6 martie 1928, anunţat de publicaţia „Gorjanul”.
Un bust al său din bronz a fost dezvelit de comună
și prieteni la biserica din Grui iar școala din comună i-a
purtat numele.
Fiul său Emil Haiducescu, născut în anul 1883, a fost
director al Prefecturii jud. Gorj și președinte al Asociaţiei
funcţionarilor administrativi din Gorj.
Emil Haiducescu a ajutat cu fonduri de la judeţ în-
treţinerea școlilor și construcţiilor publice din Pojogeni.
222
A moștenit în comuna natală două case, dar neavând copii,
le-a cedat gratuit Sfatului Popular.
BIBLIOGRAFIE:
Aremia, Vasile ş.a. –„Personalităţi gorjene de-a lungul
Bucureşti, 2000.
Marinoiu, Vasile – „Învăţătorul Ion Haiducescu (1852 –
1928)” în „Crinul satelor”, nr. 2/1992, pag. 27 – 28;
„Rhabon”, Târgu-Jiu, 2003.
II.13. LAZĂR ARJOCEANU

Arjoci – Godinești.
mare din satul natal apoi s-a în-
scris la Școala Normală de
Învăţători din Craiova.
Începând cu data de 1 oc-
tombrie 1875 a fost repartizat în-
văţător la Școala primară din co-
muna Bălănești.
Acceptat de organele adminis-
traţiei locale, apreciat de părinţi și iubit de elevi, Lazăr
Arjoceanu a activat la școala din Bălănești vreme de 30 ani.
În activitatea sa didactică de început Lazăr Arjoceanu
a urmărit împlinirea a două obiective:
223
Al. Doru Șerban
- construirea unui local de școală corespunzător pen-
tru elevii comunei;
- învingerea unor prejudecăţi referitoare la școlari-
zarea copiilor: „fata nu e nevoie să știe carte”!... și nici
băiatul „că doar n-o să-l fac popă !”
Lazăr Arjoceanu a convins pe locuitorii satului de
necesitatea unui nou local de școală.
Banii au fost strânși prin contribuţie publică și prin
împrumuturi de la Casa Școalelor.
Localul, cu trei săli de clasă și cancelarie, cunoscut
sub denumirea „Școala de la Vultur”, a fost inaugurat în
anul 1910, în prezenţa lui Spiru Haret, ministrul Cultelor
și Instrucţiunii Publice, a autorităţilor judeţului, a unor
cetăţeni din Târgu-Jiu, a locuitorilor din Bălănești și sate-
le învecinate (vezi „Monografia comunei Bălănești, autori
Ion Popa Matei (Sfenea) și Gr. Haidău.
Învăţătorul Lazăr Arjoceanu a reușit să schimbe și
mentalitatea localnicilor referitoare la școlarizarea elevilor,
astfel că în anul școlar 1893 – 1894 au frecventat cursuri-
le nouă fete, iar în anii următori numărul lor a crescut.
Lazăr Arjoceanu a iniţiat mai multe proiecte cultu-
rale și economice – comunitare, care au ajuns exemple ce
s-au impus și pe plan naţional.
În anul 1898 el a înfiinţat Societatea Culturală
„Amicul poporului”, care avea obiectiv principal „luminarea
săteanului”, propunându-și „să îndrepte pe ţărani pe calea
progresului, care e și calea virtuţii și moralităţii”.
Glasul scris al Societăţii culturale a fost după data de
30 mai 1898 revista enciclopedică „Amicul poporului”, apă-
rută sub conducerea lui Lazăr Arjoceanu, până în anul
1905 inclusiv.
224
În articolul – program „Scopul nostru” erau prezen-
tate modalităţile de îndeplinire a ţelurilor societăţilor în-
văţătorilor și preoţilor:
- înfiinţarea de conferinţe populare în fiecare comună;
- înfiinţarea de biblioteci populare, dotate cu cărţi
potrivite cu trebuinţele ţăranului;
- înfiinţarea caselor de economie în fiecare comună,
pentru a deprinde pe ţărani cu economiile, dar și pentru
a-și putea procura seminţe și unelte de muncă.
Apariţia mișcărilor culturale („Luminarea săteanului”,
„Amicul poporului” ș.a.) și a numeroaselor publicaţii ale în-
văţătorimii și preoţimii, la sfârșitul sec. al XIX-lea l-au făcut
pe dr. C. Istrati, ministrul Cultelor și Instrucţiunii Publice,
să oficializeze printr-o circulară această preocupare gorjeană,
pentru toată ţara sub denumirea de „cercuri culturale”. Spiru
Haret, următorul ministru, a reglementat această experienţă
gorjeană de culturalizare și ajutorare a satelor prin votarea
în Parlament a Legii băncilor populare.
Învăţătorul Lazăr Arjoceanu a fost cap de listă al
iniţiatorilor, apoi președinte al Societăţii de împrumut și
păstrare „Cerbul” din Târgu-Jiu, înfiinţată în ianuarie
1897 pentru membrii învăţători din judeţ, preoţi și alte
persoane...
În anul 1902 Societatea „Cerbul” s-a desfiinţat fiind-
că în judeţ erau peste 30 de bănci , iar învăţătorii nu mai
aveau nevoie de Banca – mamă.
După modelul gorjean mișcarea societăţilor de îm-
prumut și păstrare s-a extins în toată ţara.
Comuna Bălănești a intrat în istoria economică a
Gorjului prin organizarea în anul 1898 a Cooperativei
„Viţa”, ai cărei membri au hotărât înfiinţarea Fermei
225
Al. Doru Șerban
„Deșteptarea”, cu statut propriu de așezare și funcţionare,
având rol de unitate productivă, de prelucrare și produce-
re a bunurilor necesare consumului.
Învăţătorul Lazăr Arjoceanu, prin banca populară
înfiinţată, a ajutat obștea satului să achiziţioneze pămân-
turile lăsate în paragină, să cumpere pădurea dr. Urbeanu
și o parte a moșiei lui Lascăr.
În anul 1899 Lazăr Arjoceanu și prietenii săi au con-
stituit o „tovărășie” cu profil zootehnic în cadrul Fermei
„Deșteptarea”. Au fost aduse 60 vaci de rasă din Elveţia și
Olanda și au fost achiziţionate vaci din Moldova.
A fost construită o fabrică de produse lactate, dotată
cu utilaje moderne, la care a lucrat elveţianul Jean Staighe,
care i-a instruit pe localnicii angajaţi să realizeze produse
de calitate, solicitate pe piaţă. Laptele necesar fabricii era
provenit din producţia proprie a fermei, dar și din colec-
tarea de la ţărani.
Ferma „Deșteptarea” a avut în sistemul de producţie:
o brutărie, cu pâine foarte căutată în Târgu-Jiu; o uscăto-
rie de prune după sistem bosniac și o magiunărie; o uni-
tate de vinificaţie, care fiind rentabile s-au menţinut până
după Primul Război Mondial.
În anul 1912, datorită unor interese, care au întreţi-
nut conflicte între reprezentanţii înstăriţi, Ferma a ajuns
la faliment.
Lazăr Arjoceanu nu a deznădăjduit, luând o nouă
iniţiativă economică.
Cu bani împrumutaţi personal de la Banca
Comercială și o parte din beneficiile Cooperativei „Viţa”
a cumpărat din Algeria butași de vie nobilă, cu care au fost
plantate dealurile Bălăneștilor.
226
În câţiva ani „Braghina de Bălănești” a fost medali-
ată la mai multe concursuri de vinuri.
Cu știinţa, priceperea și dăruirea pentru comuna în
care a îndeplinit nobila misiune de educator al copiilor, Lazăr
Arjoceanu a contribuit la încurajarea și învăţarea adulţilor,
cum să-și facă rosturile gospodărești îndestulătoare.
Pentru oamenii comunei, învăţătorul a fost alături
de autorităţi implicat în acţiunile de:
- aliniere a caselor la drumul comunal;
- construirea bisericii de zid, distrusă la cutremurul
din 9 noiembrie 1940;
- amenajarea unei mori, la care au măcinat zeci de
ani, locuitorii comunei, dar și cei din zonele limitrofe.
Apreciindu-i-se activitatea didactică și obștească, Lazăr
Arjoceanu a fost prezentat ca un model, în presa locală a
vremii: „Este pe deplin dovedit astăzi că, oricâtă învăţătură
vom da copiilor noștri, nu se vor putea folosi de dânsa, dacă
nu le vom asigura mijloacele materiale pentru a se putea ocu-
pa cu o agricultură sistematică, cu mica industrie și comerţul”
(vezi I. Popescu în „Amicul poporului”, sept. 1901).
Pe plan naţional iniţiativele lui Lazăr Arjoceanu au fost
recunoscute prin preluarea lor în teritoriile românești, iar perso-
nalitatea organizatorică, dovedită prin fapte, a impus alegerea sa
ca președinte al primului Congres al Învăţătorilor din România,
ţinut la Ploiești în perioada 28 – 30 decembrie 1898. În anul 1905,
la cel de al doilea Congres al Învăţătorimii, Lazăr Arjoceanu a fost
reales președinte din 500 de delegaţi participanţi.
În zilele de 8 – 12 septembrie 1906 a avut loc la
București primul Congres al Cadrelor Didactice din
România, la care gorjeanul Lazăr Arjoceanu a prezidat
secţia învăţători a lucrărilor.
227
Al. Doru Șerban
Activitatea didactică, obștească și culturală a dască-
lului de ţară Lazăr Arjoceanu trebuie să fie o pildă pentru
cadrele didactice de astăzi.
Elevii și comunităţile au nevoie de conștiinţe devo-
tate în luminarea lor.
BIBLIOGRAFIE:
Aremia, Vasile – „Lazăr Arjoceanu” în „Şcoala gorjeană” vol.
II, Editura „Măiastra”, Tg.Jiu, 2007, pag. 336 – 337;
Ungureanu, Octavian – „Ferma «Deşteptarea» de la
Bălăneşti - Gorj” în „Litua”, nr. 1/1978, pag. 231 – 235.
II.14. GHEORGHE DUMITRESCU–BUMBEŞTI

(după alte informaţii în 1856) în
Scoarţa – Gorj.
A urmat cursurile primare la
școala din Copăcioasa și a absolvit
Școala Normală Târgu-Jiu.
După o scurtă perioadă de
timp în care a activat funcţionar la
Creditul Agricol Târgu-Jiu,
Gheorghe Dumitrescu–Bumbești
a îmbrăţișat cariera didactică, devenind pe rând, începând
cu anul 1883, învăţător la școlile primare din Zorlești,
Mușetești și Grui.
228
În anul 1893 s-a transferat definitiv la școala din
Bumbești-Jiu, unde a desfășurat activităţi didactice, cultu-
rale, sociale și economice.
Gh. Dumitrescu–Bumbești a organizat la Bumbești-Jiu
cercul de învăţătură pentru adulţi, atelier de lucru manual
pentru fete și băieţi, bibliotecă ș.a.
De referinţă a fost marea serbare populară organizată
la 10 mai 1896 în Pădurea Bumbești, care a durat trei zile și
a avut peste 5.000 participanţi din Gorj și din judeţele limi-
trofe, inclusiv mulţi oameni veniţi de peste munţi.
«Inaugurarea Bibliotecii Bumbești-Jiu»

Gheorghe Dumitrescu–Bumbești a urmărit, prin ac-
tivitatea sa de o viaţă, să realizeze culturalizarea și ridica-
rea economică a satului, „ca să izbutim să avem o ţară
puternică, prin ţărani luminaţi și înstăriţi”.
El a înfiinţat Cercul Cultural „Luminarea Săteanului”,
la 5 aprilie 1898, „împreună cu alţi opt învăţători, nouă
preoţi, lângă care s-au alăturat doi comercianţi, treispre-
229
Al. Doru Șerban
zece mici proprietari și douăzeci de agricultori”, din zece
sate: Bumbești, Cartiu, Câineni, Curtișoara, Grui, Horezu,
Mușetești, Rugi, Schela și Tetila.
În cadrul Cercului Cultural „Luminarea Săteanului”
a fost scoasă revista „Șezătoarea Săteanului”, care în arti-
colul – program „Ce să fim”, a lămurit scopul constituirii
Cercului cultural și rostul revistei:
- înfiinţarea de biblioteci cu cărţi și reviste potrivite
pentru săteni și deprinderea celor știutori de carte, cu ci-
tirea lor;
- înfiinţarea școlilor de adulţi;
- înfiinţarea de bănci populare în fiecare comună
pentru a asigura bunăstarea materială a sătenilor;
- ţinerea de conferinţe populare, pentru a deprinde
pe săteni cu moralitatea, munca, chibzuinţa, economia și
iubirea de școală;
- darea de serbări pentru îmbogăţirea bibliotecilor și
construirea de localuri de școli.
În darea de seamă a Ministerului Școalelor la
Congresul învăţătorilor din iulie 1900 s-a făcut remarca:
„Acolo, în Gorj, o mână de oameni cu inimă și pricepere,
s-au pus în fruntea nu numai a mișcării culturale poporane,
dar și în fruntea mișcării economice. Ei muncesc cu sârg.
Facă toţi astfel!”
Revista a prezentat interes și prin cunoștinţele folo-
sitoare răspândite în lumea satelor.
În anul 1902 redacţia revistei a fost mutată la
București, unde locuia iniţiatorul ei. Ea a avut în colegiul
de redacţie personalităţi cunoscute (membri de onoare):
I. Kalinderu – vicepreședinte al Academiei Române și ad-
ministratorul Domeniilor Coroanei, prof.univ. Ludovic
230
Mrazec, dr. C. Istrati – fost ministru, Gion G. Ionescu –
inspector general pentru învăţământul secundar, Alex.
Ștefulescu ș.a.
Între colaboratorii cu literatură cultă și populară, cu ar-
ticole de culturalizare, cu sfaturi, s-au remarcat: George Coșbuc,
V. Eftimiu, L. Rebreanu, O. Goga – scriitori; P. Pănoiu (Crasna),
C. Ciobanu (Jupânești), C. Dobrescu (Godinești), T.T. Calotescu
(Tg-Cărbunești), I. Izvoranu (Izvoarele – Mehedinţi), G.
Popescu (Perieni – Putna), I. Haiducescu (Pojogeni) – toţi
învăţători, Emil Staicu, I. Niculescu – studenţi ș.a.
Gheorghe Dumitrescu – Bumbești a scos împreună
cu Lazăr Arjoceanu din Bălănești, „Amicul poporului”
(1898 – 1900), revista învăţătorimii și preoţimii gorjene,
care a urmărit „ridicarea nivelului cultural în lumea satelor
și îmbunătăţirea situaţiei economice”.
Înainte de anul 1900, conform programului Cercului
Cultural „Luminarea săteanului”, Gheorghe Dumitrescu
– Bumbești a înfiinţat bănci populare în sate ale judeţului,
„aruncând pentru prima dată în pământul sărac al Gorjului,
sămânţa întovărășirii”.
În anul 1898 Spiru Haret, ministrul Instrucţiunii
Publice, l-a delegat pe Gheorghe Dumitrescu – Bumbești
să propage prin cercurile culturale „ideea de întovărășire
economică”, iar după 3 ani i-a înmânat delegaţia pentru
„înfiinţarea de bănci populare în întreaga ţară”.
Așa a ajuns Gheorghe Dumitrescu – Bumbești de la
168 bănci înfiinţate până în anul 1901, la peste 700 înfiin-
ţate în 1902.
Îndeplinind funcţia de subrevizor școlar la Mehedinţi
și Dolj, Gheorghe Dumitrescu – Bumbești „a semănat să-
mânţa cooperaţiei” și în acele locuri.
231
Al. Doru Șerban
În anul 1903 această idee a prins în toată ţara, fiind
legiferată. Pentru desăvârșirea ideii și realizarea ei practi-
că, Gheorghe Dumitrescu – Bumbești a fost adus să lucre-
ze în activitatea cooperatistă, îndeplinind pe rând funcţi-
ile de controlor, inspector, inspector general, consilier,
membru al conducerii cooperaţiei pe ţară.
După 40 de ani de activitate cooperatistă, Gheorghe
Dumitrescu – Bumbești a fost pensionat, dar menţinut în
structurile de conducere ale cooperaţiei.
Urmărind pregătirea de cadre pentru băncile popu-
lare, Gheorghe Dumitrescu – Bumbești a înfiinţat, în anul
1911, o școală de comerţ și cooperaţie pe lângă Federala
Gorjul, care pregătea în vreme de 1 an pe contabilii băn-
cilor populare de la sate. Iniţiativa a fost preluată în toată
ţara.
El a îndeplinit în decursul anilor și înalte funcţii ad-
ministrative: prefect cu delegaţie în perioada 1918 – 1919,
inspector administrativ în Gorj și senator de Arad.
Gheorghe Dumitrescu – Bumbești a murit la 2 au-
gust 1939, rămânând în conștiinţa gorjenilor, prin faptele
sale puse în slujba celor mulţi și săraci, cărora le-a organi-
zat băncile populare în localităţile de baștină, să le asigure
bunăstarea materială.
BIBLIOGRAFIE:
Aremia, Vasile ş.a. – „Personalităţi gorjene de-a lungul isto-
riei”, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”, Bucureşti,
2000;
Cârlugea, Zenovie – „Gheorghe Dumitrescu – Bumbeşti”,
în „Almanahul Gorjului”, Editura „Ager”, Târgu-Jiu,
1999;
232
Stolojanu – Munteanu, Victoria – „Monografia oraşului
Bumbeşti-Jiu”, Editura „Rhabon”, Târgu-Jiu, 2003;
„Gorjanul”, anul XVI, nr.29 – 30, din 8 – 15 august 1939
şi nr.31 din 22 august 1939.
II.15. ÎNVĂŢĂTORUL DEPUTAT ION D. ISAC

S-a născut la 18 martie 1893 în
satul Cerătu, comuna Pojogeni –
Gorj.
A învăţat în satul natal cu învă-
ţătorul I. Haiducescu, apoi a urmat
Școala de învăţători sătești din
Craiova.
După susţinerea examenului de
diplomă și de pregătire militară în
perioada 15 septembrie – 15 octom-
brie 1913, Ion D. Isac s-a întors în
satul natal Cerătu să-și ia în primire postul de dascăl.
După mobilizarea decretată la 15 august 1916, între
miile de gorjeni înrolaţi în Regimentele 18 Gorj, 43/58
Lupeni și 5 Artilerie s-a aflat și sublocotenentul în rezervă
Ion D. Isac, căruia i s-a încredinţat comanda plutonului 2
din compania a IX-a a Regimentului 18 Gorj.
Desfășurarea luptelor de pe frontul Jiului a fost re-
dată de Ion D. Isac în primul volum de însemnări de cam-
panie întitulat „Pe Valea Jiului”, al cărţii „Zile de zbucium
și glorie”, apărută în anul 1933. Următoarele două volume
(care n-au mai apărut), urmau să se intituleze: „De la Jiu
233
Al. Doru Șerban
la Trotuș, Mărăști și Mărășești 1917” și „De la Jiu la
Budapesta – Pacea 1919”.
Pentru a scrie aceste volume sublocotenentul Ion D.
Isac „și-a însemnat în caietul său de companie momente ale
acţiunilor militare, surprinzând în detaliu nu numai lupte
la care a participat subunitatea sa, ci și atmosfera de front,
cu satisfacţia biruinţelor și întunecările insucceselor, chipuri
și profiluri de luptători și comandanţi, greutăţile nesfârșite
ale combatanţilor, peisajul teatrului de operaţiuni, cu încleș-
tările dramatice și căderile la datorie, cu zile însorite ori de
vremuială în miez de toamnă”.
La cea dintâi cuvântare rostită în ianuarie 1929 de
deputatul Ion D. Isac în Parlamentul României, acesta s-a
referit și la participarea sa în Războiul Mondial „... mul-
ţumesc lui Dumnezeu că m-a scăpat din 98 de atacuri la
care am participat în timpul războiului și m-a învredni-
cit să urc treptele acestei tribune”.
Pentru faptele de vitejie dovedite alături de camarazi
în timpul celor 98 atacuri ale confruntărilor cu inamicul
slt. Ion D. Isac a fost răsplătit cu ordine, medalii și deco-
raţii: „Steaua României”, „Coroana României” și alte dis-
tincţii din luptele pentru întregirea neamului.
După război Ion D. Isac a revenit la catedra de învă-
ţător din satul natal, arătându-se preocupat de asigurarea
spaţiului corespunzător pentru școală, prin construirea
unui nou local și de organizarea cercurilor de citit pentru
adulţi.
În anul 1925 Ion D. Isac a luat iniţiativa înfiinţării
unei școli elementare de meserii în satul Cerătu, „ctitorie
trainică și operă de căpătâi a vieţii lui” (vezi O. Ungureanu,
articolul „Reperele unei vieţi”...).
234
Acţiunea a fost începută de un comitet de iniţiativă
format din 7 persoane.
La început școala a avut 20 elevi, care învăţau mese-
riile de tâmplar, rotar, fierar, dogar, croitor în atelierele
amenajate iniţial în șoproanele caselor celor din comitetul
de iniţiativă.
Fiindcă tot mai mulţi copii, din satele apropiate de
Cerătu, vroiau să înveţe o meserie, s-a simţit nevoia con-
struirii unui local de școală cu săli de clasă, ateliere și un
internat pentru elevii care nu puteau face naveta. Pentru
a pune în practică proiectul gândit Ion D. Isac a fost ne-
voit să împrumute suma de 600.000 lei de la bancă. Cu
acești bani și cu încă 90.000 lei strânși prin subscripţie de
fratele său Vasile, învăţătorul a putut construi noul local
de școală.
Să poată îmbunătăţi situaţia financiară a școlii și să
acoperă dobânzile împrumutului Ion D. Isac a dat în folo-
sinţă unele anexe de utilitate pentru comunitatea satului:
moară, darac de lână, circular de tăiat lemne ș.a.
Cursurile școlare cu o durată de 3 ani au fost urma-
te în timp și de peste 100 elevi. Ei au devenit meseriașii
satelor și viitorii specialiști ai industriei gorjene, aflată la
începuturi, prin apariţia primelor fabrici: Uzina Mecanică
Sadu, Fabrica de cărămidă, Fabrica de ţigarete, Fabrica de
confecţii ș.a.
În anul școlar 1937 – 1938 Școala de meserii a fost
transformată în Gimnaziu industrial iar după anul 1944 în
Gimnaziul Unic de 3 ani. După Reforma învăţământului din
1948 Gimnaziul Unic a devenit Școală elementară de 7 ani.
În comuna natală Ion D. Isac a vrut să întemeieze o
școală de fete cu profil practic.
235
Al. Doru Șerban
Pentru luminarea satului a organizat programe de
conferinţe, cercuri de citit, a instruit formaţii de teatru și
corale, care au participat la sărbătorile câmpenești și a
înfiinţat un cinematograf.
Autoritatea și prestigiul de care s-a bucurat, au făcut
ca la Congresul (Adunarea generală) a Asociaţiei învăţă-
torimii gorjene din 1935, Ion D. Isac să fie ales președinte,
funcţie deţinută până în anul 1938.
Această perioadă a fost între cele mai fructuoase și
benefice pentru dăscălimea Gorjului prin implicarea
președintelui în: apărarea drepturilor învăţătorimii gor-
jene; înfiinţarea de noi școli primare; sporirea număru-
lui de locuri în Școala normală Târgu-Jiu; extinderea
învăţământului profesional, pentru dezvoltarea econo-
mică a satelor; reconsiderarea Casei corpului didactic și
înfiinţarea internatului pentru copiii cadrelor didactice,
care învăţau în Târgu-Jiu; s-a dat în folosinţă o cantină
și s-au amenajat camere de oaspeţi pentru cadrele didac-
tice; s-a dotat biblioteca învăţătorilor; s-a înfiinţat
Cooperativa de consum „Solidaritatea” cu librărie și
Banca învăţătorimii, cu un mic atelier de croitorie pen-
tru uzul cadrelor didactice de la școlile primare.
Președintele Asociaţiei învăţătorimii gorjene a lansat
apelul către întreg corpul didactic din judeţ, pentru con-
tribuţie benevolă la ridicarea Monumentului eroilor învă-
ţători gorjeni căzuţi în Primul Război Mondial, dar din
motive financiare nu s-a mai realizat.
Congresul Asociaţiei Învăţătorimii din anul 1937 a
adunat suma de 59.400 lei pentru turnarea bustului lui
Alexandru Ștefulescu, operă realizată de sculptorul gor-
jean V. Blendea și dezvelită în anul 1940 în faţa școlii
236
care azi îi poartă numele, de pe strada Eroilor din
Târgu-Jiu.
Ion D. Isac a fost în perioada 1929 – 1938 ales de mai
multe ori consecutiv, deputat de Gorj.
„Era un om înalt, bine clădit, voinic și liniștit, frumos în
portul lui ţărănesc – schilăresc, pe care nu l-a abandonat nici-
odată, cu un bun – simţ în judecăţi și o grijă în exprimarea lor,
care-l făceau întotdeauna asaltat, ironic, sfătos și colorat când
trebuia, dar vehement și dârz în expuneri ca și în intervenţii...
Era statornic în convingeri, linear în cuget și în atitu-
dine, prezent în luptele care se purtau pe vremuri împotriva
retrogradului cuzism și a dezmăţului legionar”...
Crezul său politic a fost să lupte pentru apărarea
drepturilor ţărănimii, susţinute de Partidul Ţărănesc.
El s-a apropiat mai mult de aripa de stânga a P.N.Ţ.
condusă de dr. M. Lupu, care s-a bucurat de multă simpa-
tie și susţinere în mediul rural.
În discursurile sale, omul politic Ion D. Isac a pre-
zentat situaţia economică, socială și culturală la sate, unde
sunt „straturile adânci ale poporului.
Ţăranul care a răbdat până ieri o ordine stabilită în
defavoarea lui, rabdă și azi cu nădejdea că a venit vremea
să se facă legiuirile de la care va veni mântuirea lui”.
Din aceleași motive el s-a opus votării în martie 1933
a proiectului de buget, motivându-și astfel votul: „Sus:
bani din belșug și desfrâu; jos: flămânzii desculţi și zdren-
ţuroși. Primenirea trebuie să vină!”
Deputatul Ion D. Isac a contribuit la crearea Ligii
contra cametei (1931 – 1933), îndeplinind funcţia de se-
cretar general pe ţară al organizaţiei și de președinte în
judeţul Gorj.
237
Al. Doru Șerban
Liga împotriva cametei încerca să determine guver-
nele să înceteze urmărirea debitorilor și să lichideze dato-
riile agricole.
În timpul campaniei electorale, în care a candidat pe
listele Ligii contra cametei pentru postul de deputat, Ion
D. Isac a fost arestat sub învinuirea că a răspândit mani-
feste cu conţinut ce leza interesele statului, ordinea publi-
că și liniștea cetăţenilor.
Fiindcă a fost ales deputat, a beneficiat de imunitatea
parlamentară și a fost eliberat, să-și ocupe locul în Cameră.
În anii dictaturii regale (1938 – 1940), ai regimului
dictatorial fascist-antonescian, ai războiului și dominaţiei
hitleriste Ion D. Isac s-a retras din politică, activând în învă-
ţământ.
La 19 noiembrie 1946 Ion D. Isac a fost ales deputat
în Adunarea Deputaţilor din primul Parlament, considerat
democratic, al ţării. Având o îndelungată practică parla-
mentară i s-a încredinţat funcţia de vicepreședinte al
Adunării Deputaţilor, fiind apreciat pentru consecvenţa
ideilor politice puse în slujba oamenilor, de către persona-
lităţi ale vremii: Mihail Sadoveanu, dr. Petru Groza, Lucreţiu
Pătrășcanu ș.a.
Activitatea politică a învăţătorului Ion D. Isac s-a
încheiat la 30 decembrie 1947, când a fost proclamată
Republica Populară Română, dar pentru că a fost politici-
an ţărănist (fie și cu idei de stânga) în alt regim, comuniș-
tii l-au persecutat și au supravegheat neîncetat, prin orga-
nele de securitate, activitatea sa și a familiei.
Învăţătorul și omul politic Ion D. Isac s-a implicat și
în publicistică. El a colaborat la diferite publicaţii gorjene
(mai ales școlare și culturale) ale vremii.
238
Personal a condus ori a înfiinţat: „Revista învăţători-
mii gorjene” la care a scris în tot deceniul de apariţie (1930
– 1940) și pe care a condus-o în perioada 1935 – 1937;
„Gazeta Plugarilor” – ziar al Partidului Ţărănesc – dr.
N. Lupu, apărut în perioada 1 septembrie – 15 noiembrie
1933 la Pojogeni, sub redacţia lui Ion D. Isac;
„Pandurul” – ziar de informaţiuni și de luptă pentru
adevăr și dreptate, apărut lunar în perioada aprilie 1935
– ian. 1936, sub direcţiunea lui Ion D. Isac. La 16 aprilie
1935 directorul ziarului a publicat Statutul Sindicatului
plugarilor, înfiinţat tot de el.
A treia publicaţie pe care Ion D. Isac a vrut să o scoa-
tă la Cerătu – Pojogeni, urma să se intituleze „Căminul”,
dar ea nu a mai apărut din lipsă de fonduri.
La 7 martie 1962 a murit Ion D. Isac „exemplu de
muncă neostenită, de omenie, de conduită cetăţenească,
de sinceritate și devotament faţă de aceia din mijlocul
cărora s-a ridicat, slujindu-i întreaga sa viaţă” (vezi O.
Ungureanu, op.cit.).
A murit un gorjean de frunte, care în școală, pe front, în
arena politică s-a purtat cu demnitate, consecvenţă și curaj.
BIBLIOGRAFIE:
Aremia, Vasile – „Personalităţi gorjene de-a lungul isto-
riei”, Editura Fundaţia „Premiile Flacăra”,
Bucureşti, 2000;
Kalustian, L. – „Alt dascăl de ţară: Ion D. Isac – simple
note” vol. II, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1982.
Ungureanu, Octavian – „Reperele unei vieţi în slujba ce-
lor mulţi” – mărturisiri, Editura „Eminescu”,
Bucureşti, 1986.
239
Al. Doru Șerban
II.16. CONSTANTIN BĂLĂCESCU

Sculptor născut la 18 aprilie 1865 în comuna Bolboși,
decedat la 3 iulie 1913.
Rămas orfan de părinţi a fost întreţinut de o rudă din
Craiova, unde a învăţat inclusiv Școala de Arte și Meserii.
La expoziţia vernisată în 1888, odată cu absolvirea școlii,
de faţă a fost și regele Carol I, care a cumpărat bustul ce-l
reprezenta, sculptat de tânărul absolvent Bălăcescu.
În perioada 1889-1892, tânărul Constantin Bălăcescu
a urmat cursurile „Școlii de Arte Aplicate în Industrie” din
Veneţia, iar în anul 1894 a absolvit Academia de Belle –
Arte din Veneţia și s-a înscris la Academia de Belle – Arte
din Milano, absolvită în anul 1897.
În anul 1894, sculptorul a turnat bustul de bronz al
revoluţionarului Tudor Vladimirescu, care a fost amplasat
la Baia de Aramă (1895), unde se află și astăzi. Interesat
de tema Tudor Vladimirescu, sculptorul gorjean Constantin
Bălăcescu, revenit în ţară s-a dedicat realizării monumen-
tului din Târgu-Jiu.
În noiembrie 1898 monumentul a fost instalat în
incinta Gimnaziului Real, care poartă numele marelui re-
voluţionar gorjean.
Constantin Bălăcescu a fost autor de busturi ale unor
personalităţi istorice, politice și culturale (Împăratul Traian,
Lascăr Catargiu, Gh. Chiţu, Gr. Cobălcescu, Alexandru Ioan
Cuza, August Treboniu Laurian, Elena Teodorini), al unor
monumente (Monumentul Independenţei, Monumentul lui
240
Mircea cel Bătrân, Lupta de la Călugăreni-basorelief, Port
din Munţii Gorjului, s.a.) și chipuri cotidiene (Cap de copil,
Cap de bătrân, Cap de ţărancă).
Constantin Bălăcescu a realizat în stil neo-clasic lu-
crări funerare în cimitire din București, Turnu-Severin,
Craiova și Caracal.
Apreciat prin instruirea câștigată la școlile absolvite și
cunoscut prin devotamentul pentru profesiunea artistică
aleasă, Constantin Bălăcescu a fost numit în anul 1906 pro-
fesor de sculptură și modelaj la Școala de Arte Frumoase
din Iași, iar în anul 1911 a fost transferat la Școala de Belle
- Arte din București, activând până în 1913, când a murit.
*
* *
Principala opera sculpturală a lui Constantin Bălăcescu
a fost „Monumentul Tudor Vladimirescu” de la Târgu-Jiu.
Dorinţa de a ridica o statuie a eroului naţional Tudor
Vladimirescu la Târgu-Jiu a fost exprimată la 6 martie
1877 de Francisc Milescu, fost primar al orașului, prin-
tr-un raport adresat Consiliului orășănesc. Acesta s-a ocu-
pat de găsirea artistului. La București, sculptorul Storch
chiar a schiţat statuia. Frumoasa iniţiativă nu s-a materi-
alizat din cauza Războiului pentru Independenţă.
În anul 1895 la Târgu-Jiu s-a creat un comitet al
„Tinerimii universitare române, reprezentat printr-un
complet compus din fiii Gorjului” M. Poenaru, I. C.
Bălăcescu- doctoranzi în medicină; C. Ștefulescu – Ruca-
student la litere și drept și D.C. Bălăcescu – farmacist, care
a luat iniţiativa ridicării statuii lui Tudor Vladimirescu la
Târgu-Jiu. Membrii comitetului de iniţiativă au anunţat
Primăria orașului că „făcând apel la talentul sculptorului
241
Al. Doru Șerban
din Milano (Italia) Constantin Bălăcescu, român ce face
multă onoare patriei sale, am convenit prin contract ca, în
schimbul sumei de 5.000 de lei, acesta să lucreze și să așeze
pe locul ce se va stabili, monumentul în bronz și marmoră
al ilustrului nostru conjudeţean Tudor Vladimirescu”.
Pentru ridicarea monumentului care să-i eternizeze me-
moria în judeţul său natal, comitetul a cerut să se prevadă
în bugetul comunei urbane Târgu-Jiu o sumă oarecare și
să se aleagă locul unde va fi ridicată statuia.
Conform cercetătoarei Florina Popescu, din dos.
5/1896 al fondului Primăriei oraș Târgu-Jiu, a rezultat că
în bugetul comunei urbane pe anii 1896-1897, la art.59-
diverse cheltuieli, s-a prevazut suma de 2.000 de lei drept
subvenţie ”pentru statuia lui Tudor Vladimirescu, care se
lucrează pentru una din pieţele orașului de sculptorul
Constantin Bălăcescu,
la Milano”.
Statuia, inspirată
sculptorului de tabloul
realizat de Theodor
Aman, a fost ridicată la
Târgu-Jiu, probabil în
noiembrie 1898, pe lo-
cul unde eroul de la
1821 a poposit cu pan-
durii săi înainte de a
pleca la 21 ianuarie,
spre Tismana și Padeș.
Inaugurarea statu-
«Statuia Tudor Vladimirescu ei s-a făcut în anul 1900.
în anul inaugurării (1921)»
„Monumentul Tudor
242
Vladimirescu” se compune dintr-un soclu din bucăţi mari
de piatră de stâncă pe care au fost fixate statuia din bronz
reprezentând pe Tudor, un leu, un scut, o ramură de palmi-
er, un fragment de coloană, steme și plăci cu diverse inscrip-
ţii și basorelieful „Trecerea Oltului”. Tot un omagiu adus de
Constantin Bălăcescu locurilor natale este și sculptura „Cap
de ţărancă”realizată în anul 1912, care a avut model o tânără
fată din Tismana, îmbrăcată în costum ţărănesc.
Moartea prematură a sculptorului, aflat la vârsta ma-
turităţii creatoare, ne-a vitregit de alte valoroase opere de
artă ale celui care a reprezentat un moment important în
evoluţia plasticii românești în perioada de hotar dintre
secolele al XIX-lea și al XX-lea.
BIBLIOGRAFIE:
Aremia, V.; Bobocescu, V. – „Personalităţi gorjene de-a
lungul istoriei”, Ed. Fundaţiei „Premiile Flacăra”,
Bucureşti – 2000;
Popescu, Florina – „Un sculptor gorjean: C. Bălăcescu
(1865-1913)”, în revista „Litua”, nr.1, Târgu-Jiu, 1978.
II.17. ARTISTUL LEMNAR ANTONIE MOGOŞ

S-a născut la 8 septembrie 1835 în Bălăcești –
Ceauru.
Când era încă mic i-a murit tatăl Nicolae, așa că
Antonie nu a făcut armata, fiind scutit ca susţinător de fa-
milie. Prima dată s-a însurat la 28 ani și jumătate. A avut opt
copii cu două neveste, jumătate dintre ei murind de mici.
243
Al. Doru Șerban
Educat de familie în spiri-
tul credinţei, Antonie mergea
duminica și în zilele de sărbă-
toare la slujbele de la biserica
satului.
Când a crescut, a intrat
paracliser la biserică.
Ambiţios și dornic să-și
găsească un loc în cadrul lăca-
șului de cult ortodox, Antonie
Mogoș a învăţat să citească pe
cărţile în slavonă, luate de la
preot, fiind apoi promovat can-
tor (cântăreţ) bisericesc.
De mic i-a plăcut să cioplească lemnul, iar această
plăcere a schimbat-o în îndeletnicire.
Așa a ajuns Antonie Mogoș meșter de case din lemn.
Cu banii agonisiţi, în anul 1875 (cioplit pe grinda frun-
tal) a început să lucreze, după placul său la propria locuinţă,
terminată în anul 1878 (cioplit pe ștenapul porţii).
Pentru ridicarea casei, meșterul a avut nevoie de 70
copaci, pe care i-a cioplit cu barda.
Antonie a făcut casa „cu două odăi și o pivniţă”: oda-
ia principală (3,75/3,60 m) are două ferestre mici, cu ză-
brele (cebuce) de fier;
- odaia din mijloc nu are decât o ferestruie;
- pivniţa nu are fereastră, primind lumina prin des-
chiderea ușii.
Înălţimea încăperilor este de 2 m iar a ușilor de 1,72 m.
Tinda, largă de un metru, se întinde de-a lungul ca-
sei și este limitată de un pridvor. În tindă se urcă pe o
244
scară cu patru trepte și se pătrunde printr-o portiţă, și
acestea încrestate cu motive florale.
Un număr de șapte stâlpi supli, conţinând elemen-
tele coloanei clasice, rudimentar ciopliţi, cu baza și capi-
telul în formă pătrată, înfloraţi pe fiecare faţă, sunt prinși
între fruntaliile de sus și de pe prăgar (și ele cioplite în
șarpe și în colţuri) asigurând susţinerea acoperișului de
șindrilă, cu muchie de ciocârlani, având la colţuri câte un
ţap.
Fusul stâlpului cu o umflătură la mijloc, marcată
printr-o crestătură inelară, are cioplit motivul spiralei.
Conform documentarului realizat de Iuliana Lorelai
Popescu în monografia „Ceauru”... meșterul Antonie Mogoș
„a făcut casa nu după vreun izvod ci numai după închipui-
rea lui. Adesea se trezea din somn gândindu-se la casa ce
ridica, la florile cu care urma s-o înfrumuseţeze. El nu era
un simplu copist, ci un artist creator în adevăratul înţeles al
cuvântului.
Truda creaţiei l-a muncit și pe el, ca și pe cel mai ilus-
tru artist. Sculpturile lui... nu sunt lipsite de originalitate”.
Etnologul prof.univ.dr. Alex. Tzigara – Samurcaș a
consemnat în „Memorii” (1872 – 1910) împrejurările în
care a achiziţionat în anul 1906, casa lui Antonie Mogoș
din Ceauru – Gorj:
„Într-una din peregrinările mele prin Gorj m-am oprit
în faţa porţii ce de-abia se mai susţinea și văzând cărămidă
depozitată în curte, ghicind că e vorba de o clădire nouă,
propusei de îndată proprietarului cumpărarea întregii sale
case de lemn.
Mirat și făcând semnul crucii, Mogoș evită să mai
lungească vorba în această privinţă. A trebuit să revin și a
245
Al. Doru Șerban
doua zi cu primarul și cu preotul bisericii, la care Mogoș era
cântăreţ, ca să pot încheia târgul”.
A doua zi unchiașul de peste 70 ani a primit cei 500
lei (oferiţi de boierul de la București, cu barba lungă și
elegant costumat), vânzându-și casa pentru Muzeul
Naţional București.
A desfăcut-o cu grijă, pentru a fi transportată în ca-
pitală, unde a ajuns și el, ca să o refacă într-o sală de
Muzeu.
A fost adusă și poarta monumentală sculptată, pre-
cum și unele acareturi.
Cadrul rural de habitat, creat de meșterul artist
Antonie Mogoș la Muzeul Naţional a fost admirat de fa-
milia regală (regele Carol I, regina Elisabeta, principesa
Maria ș.a.), de specialiști și de publicul vizitator.
În anul 1953 Ansamblul Antonie Mogoș de la Ceauru,
completat cu pivniţă și jicniţă a fost mutat în aer liber la
Muzeul Satului.
După mai multe decenii, să fie ferite de intemperiile
naturii, construcţiile realizate de Antonie Mogoș au fost
mutate în sala mare a Muzeului Ţăranului Român, asigu-
rându-li-se o mai bună conservare.
Antonie Mogoș, prin bijuteriile arhitecturale create a
făcut să se vorbească despre judeţul Gorj, în ţară și în lume.
Casa lui Antonie Mogoș reprezintă culmea atinsă în
evoluţia sa, de arta lemnului.
Ea este nu numai un document artistic, dar și unul
social.
De aceea admiraţia și consideraţia de care s-a bucu-
rat se răsfrâng și asupra meșterului ANTONIE MOGOȘ
care a construit-o.
246
BIBLIOGRAFIE:
Panait, Ioana Cristache – „Arhitectura de lemn din jude-
ţul Gorj”, Editura „Arc”, Bucureşti, 2001;
Popescu, Lorelai Iuliana – „Ceauru, vatră de istori şi de
trăire tradiţională”, Editura „Măiastra”, 2007;
Ungureanu, Octavian – „Antonie Mogoş din Ceauru” în
„Crinul satelor”, nr. 15/2003, pag. 46 – 49.
II.18. FRANTZ MILESCU

A fost după anul 1870 una
dintre personalităţile Târgu-Jiului,
cu contribuţie marcantă în activi-
tatea culturală a urbei.
El a fost acela care a realizat
prima construcţie (clădire) a unui
teatru în Târgu-Jiu, unde atracţia
pentru spectacolele scenei au fost
trezite localnicilor de Constantin
Stanciovici Brănișteanu, profesor
public, care la 30 august 1834 a
prezentat cel dintâi spectacol de teatru cu piesa „Regulus”
de Jose Heinrich von Collins, jucată de elevi în holul Școlii
Naţionale.
Despre Frantz Milescu ne-a lăsat date sumare emi-
nentul profesor și om de cultură Stelian (Bică) Sterescu,
care în studiul „Teatrul Milescu din Târgu-Jiu și câteva
umbre din povestea vieţii lui...”, publicat în „Gorjul literar”,
I, Târgu-Jiu, 1969 a consemnat: „Acest boier Frantz Milescu
247
Al. Doru Șerban
era originar din Turnu-Severin, făcuse studiile la Viena și
călătorise mult, prin Franţa și Italia de unde adusese nume-
roase amintiri și lucruri de preţ, adunate cu oarecare pasi-
une de colecţionar.
Stabilit în Târgu-Jiu în 1869 Milescu s-a căsătorit mai
târziu cu sora prietenului său Vasile Lascăr, primar în 1879
și apoi, ministru.
Familia Frantz Milescu a clădit alături de casa proprie
cu etaj și o sală de teatru despărţită de casă, printr-un gang
spaţios...
Avocatul Frantz Milescu era un om uscăţiv, cu o mus-
taţă bogată, lăsată în jos la colţurile gurii iar fruntea lăţită
de un început de chelie îi fixa un chip interesant, potrivit
firii sale taciturne.
Din numeroasele călătorii în străinătate, adunase în
suflet impresii bogate despre peisaje noi, spectaculoase, din
marile orașe, care îl vor fi impresionat de asemenea mult,
iar toate aceste amintiri îl vor fi făcut poate, ca pe un Dinicu
Golescu, să se gândească și la patria și poporul nostru, care
își aștepta pe atunci preţuirea nesosită încă.
Admirând spectacolele strălucitoare ale marilor scene
din apus, înţelesese desigur, foloasele educative ale teatrului
pentru oameni și societate în general.
Citea mult. Viciul nepedepsit al lecturilor ca și o sufe-
rinţă ascunsă, care îl măcina pe nesimţite (poate o boală de
plămâni) îl făcuseră să se gândească mai mult la oameni și
la setea lor de fericire...
Soarta fusese darnică și îi îndestulase viaţa și experi-
enţa... Dorea în mod tacit să fie generos și modestul
Târgu-Jiu de la începuturile vieţii lui urbane, îi aștepta în
mod nemărturisit generozitatea.
248
Nu avea energia lucidă a unui revoluţionar, dar sufle-
tește, simţea nevoia dărniciei, devenind astfel un patriot fără
știrea lui... Ceilalţi boieri localnici îl socoteau un original,
ba chiar poate un maniac.
Milescu însă pierduse din vedere să le ceară părerea.
Nu a trăit mult. A dispărut ca o umbră...
Clădise un teatru la Târgu-Jiu, pentru că el însuși
iubea teatrul și dorise să se împărtășească din această bu-
curie, cât mai mulţi oameni. Pe scena cea dătătoare de ilu-
zii s-au perindat trupe de artiști mari și mai mici...
Numele de „Teatrul Milescu” a devenit o tradiţie, în
care numele iniţiatorului și al ctitorului s-au prelungit dis-
cret în amintirile generaţiilor de artiști și spectatori, chiar
după moartea lui timpurie...
Milescu era numele unui teatru, în zidurile căruia își
odihnea un suflet pribeag bucuria artei și poate, o dragoste
generoasă de oameni”...
Istoricul gorjean Alexandru Ștefulescu a menţionat
în „Istoria Târgu-Jiului” (1906), printre notabilităţile ora-
șului și pe Frantz Milescu, care a îndeplinit funcţii impor-
tante în urbe: președinte al Tribunalului (1869) și primar
al orașului (1877 – 1879).
Frantz Milescu a fost primul care a propus ridicarea
unei statui a eroului naţional Tudor Vladimirescu la
Târgu-Jiu. În calitatea de primar al orașului, printr-un ra-
port adresat la 6 martie 1877 Consiliului orășenesc, a ară-
tat nevoia acestui „simbol istoric” pentru Târgu-Jiu.
Milescu s-a ocupat de găsirea artistului. La București,
sculptorul Storch chiar a schiţat statuia. Frumoasa iniţia-
tivă nu s-a materializat din cauza izbucnirii Războiului
pentru Independenţă.
249
Al. Doru Șerban
Frantz Milescu s-a căsătorit la Târgu-Jiu cu Eliza
Lascăr (sora omului politic Vasile Lascăr), care avea o casă
destul de mare pe strada Unirii ( fostă Uliţa Sărarilor, fostă
Bariera Severinului) pe suprafaţa pe care era trecută siliștea
medelnicerului Zamfirache Bâlteanu, traversată de strada
Unirii, când era a lui Hristache Ioanid. Lângă această locu-
inţă cu etaj, soţii Milescu au construit clădirea teatrului.
Conform destăinuirilor prof. Stelian Bică Sterescu („din ce
am văzut eu însumi, din aduceri aminte pe care le-am auzit
de la părinţii și rudele mele în copilărie, verificate prin amin-
tirile altor bătrâni din oraș, ca de pildă octogenarul ceasor-
nicar Heinrich Mohnblat, lucid, cult și voiajat”) construcţia
„nu avea nimic spectaculos pe dinafară, părea o anexă a
casei cu etaj și multe ferestre, tăiate la parter de un gang.
Avea la colţul străzii o ușă pentru ieșirea de la spec-
tacol. Intrai pe gang într-o curte, lăsând în dreapta clădirea
proprietarului, cu numeroase camere, iar în stânga era ușa
care da în scene și cabine și, mai la dreapta ei, o altă ușă se
deschidea spre vestiar, din care se intra în sala de teatru.
În afara celor două ieșiri din sală, care dădeau în cur-
tea imobilului, în anul 1896 s-a realizat cea de a treia ieși-
re, care va deveni intrarea principală a sălii de spectacol
(vezi Dan Neguleasa „Teatrul Milescu – contribuţii docu-
mentare la o istorie a sa” în „Litua” nr. VII (1997).
Erau două rânduri de loji, o galerie sus... iar jos, în mij-
loc, fotolii plușate în faţă, urmate de scaune simple și bănci...
Din mijlocul tavanului atârna un candelabru de
bronz, destul de mare care se cobora cu o frânghie din pod,
pentru a se aprinde lumânările – pe vremea începuturilor
– dar mai târziu, se instalase lumina electrică, după ce s-a
construit uzina orașului.
250
Interiorul sălii impresiona prin atmosferă și decor.
Scena era destul de mare, cu două decoruri de bază:
pădure și cameră”.
Târgujianul Nicu Vasilescu, născut în anul 1915, cu
luciditate și-a amintit la vârsta de 90 ani aspecte legate de
Teatrul Milescu și unele manifestări desfășurate acolo:
„Clădirea Teatrului era de o cochetărie și un farmec greu de
descris... Interiorul era compus dintr-un parter pardosit cu
parchet de stejar, având formă ovală și era mărginit de două
rânduri de lojii suprapuse, ca un interior luxos, îmbrăcate
în pluș roșu și dotate cu scaune comode. Tavanul era pictat
cu motive legate de artă și era ornat cu candelabre foarte
cochete.
Scena mare, bine dotată, avea o cortină foarte bogată
din pluș. În această sală se dădeau baluri de neuitat.
Îmi amintesc „balul meșteșugarilor” sau „balul cule-
sului viilor”, când între lojii se montau sârme pe care se
atârnau struguri de toate soiurile, din care se puteau lua
„pe furate” de perechile care dansau. Pe scenă cânta o parte
din muzica militară. Era și bufet în camerele alăturate. Ce
timpuri !”
Cercetătorii locali au menţionat în studiile făcute,
date diferite referitoare la finalizarea construcţiei Teatrului
Milescu: Ion Cepoi consideră că „începând cu anul 1875,
la Târgu-Jiu se poate vorbi de existenţa Sălii Milescu, pre-
cum și de aceea a unei trupe profesioniste de teatru”. Dan
Neguleasa menţiona în studiul despre „Teatrul Milescu”...
„credeam că ne permitem a afirma că în anul 1877 localul
teatrului era deja construit în forma în care s-a păstrat până
la dispariţia sa” iar Octavian Ungureanu și Ion Sansa în
broșura „Luminile scenei” avansează perioada anilor 1888
251
Al. Doru Șerban
– 1889 la edificare a teatrului de către avocatul, consilierul
și fostul primar al orașului F. Milescu.
Teatrul Milescu a fost o sală de spectacole, a cincea
din ţară, după: București, Iași, Craiova și Focșani unde au
jucat: trupa locală „Teatrul Român din Târgu-Jiu”, condu-
să de Theodor Popescu și trupe ale unor teatre cunoscute
din ţară.
În studiul „Teatrul Milescu – contribuţii documenta-
re la o istorie a sa” cercetătorul Dan Neguleasa a făcut o
fișă istorică a așezământului cultural, pe care o redăm:
„Construit înainte de 1877... a rămas în administrarea fa-
miliei până la data de 21 iunie 1918 când, prin testament
Eliza Milescu, transmite dreptul de proprietate nepoatei sale,
Margareta Rădulescu, domiciliată în București...
În anul 1906 sala de teatru s-a modernizat prin intro-
ducerea curentului electric... În anul următor, putem afirma
că sala slujea nu numai pentru spectacole de teatru sau
baluri ci și ca sală pentru proiecţii cinematografice.
Greutăţile materiale ridicate de întreţinerea și admi-
nistrarea unui asemenea imobil au determinat pe noua pro-
prietară Margareta Rădulescu, să vândă la data de 20 iunie
1928 cu suma de 2.000.000 lei, întregul imobil, Primăriei
Orașului Târgu-Jiu”...
După unele reamenajări și consolidări, teatrul a fost
deschis 12 ani trupelor teatrale profesioniste sau de ama-
tori ori unor oameni mari de cultură și artă...
Cutremurul din noaptea de 9 – 10 noiembrie 1940 a
scos din circuitul artistic și acest vestit locaș cultural gor-
jean... După câţiva ani... noul proprietar Mihail Marinescu
a redat publicului sala Teatrului Milescu, sub denumirea
de „Cinema Capitol” cu 250 – 260 locuri...
252
În anul 1950... Teatrul Milescu a fost trecut în pro-
prietatea Ministerului Sănătăţii. Noul proprietar, lipsit de
fonduri a închis sala de spectacole și a transformat-o în
depozit, ca mai apoi, în anul 1960 să-i decidă demolarea.
Frantz Milescu , prin deschiderea sălii de teatru, a
contribuit la educarea intelectuală, artistică dar și compor-
tamentală a populaţiei locale.
Descrierea făcută de prof. Stelian Bică Sterescu și
prezentările trupelor ori oamenilor de cultură care au ur-
cat pe scena de spectacole, sunt sugestive în acest sens:
„În trecut, veneau trupe de artiști, care poposeau câte
o lună, două primind și camere de găzduire de la proprietar
în spaţiosul său imobil.
Din judeţ veneau cu trăsurile și alte familii de moși-
eri... și viaţa de petreceri, de jocuri de noroc și etalări de
toalete dura cât ţinea stagiunea de spectacole... Veneau la
teatru și „mărimile” și autorităţile locale, dar nu lipseau nici
intelectualii, mulţi negustori și meseriași, patroni și chiar
funcţionari mai modești...
... Tradiţia impunea intrarea în teatru în ţinută sobră,
de sărbătoare, iar prin loji se puteau admira toalete elegan-
te și scumpe. Fără haină de culoare închisă nu se putea
intra decât la galerie. Se remarca, în acele vremi, un contrast
izbitor provocat de luxul toaletelor protipendadei din loji ”
(vezi Stelian Bică Sterescu).
Pe scena Teatrul Milescu au jucat mari trupe de tea-
tru de la: Teatrul Naţional Iași, Teatrul Naţional București,
Conservatorul București, Teatrul Modern București,
Teatrul de Comedie București, Teatrul Vesel București,
Teatrul Majestic, Teatrul Mic, Teatrul Regina Maria,
Teatrul Cărăbuș, Teatrul Naţional Craiova.
253
Al. Doru Șerban
În spectacolele de la Târgu-Jiu au fost prezenţi mul-
ţi actori renumiţi ai scenei românești: Matei Millo, C.
Nottara, Aristitza Romanescu, N. Stroe, Vasile Vasilache,
George Vraca, George Calboreanu, Iancu Brezeanu, C.
Tănase, Marioara Voiculescu, Ion Finteșteanu, Grigore
Vasiliu Birlic, Marcel Anghelescu, Radu Beligan ș.a.
Tot aici au concertat: Elena Teodorinii (a cărei mamă
era originară din Târgu-Jiu), N. Leonard și George Enescu
(la 4 noiembrie 1916, acompaniat de T. Fucs și la 1 noiem-
brie 1931).
Într-o sală plină au conferenţiat N. Iorga (15 martie
1931) și Liviu Rebreanu (16 martie 1931).
La 4 decembrie 1902 pe scena Teatrului Milescu s-a
ţinut prima șezătoare muzical-literară a „Societăţii Corală
– filarmonică Lyra Gorjului”.
Prin iniţiativa de a construi o sală de spectacole la
Târgu-Jiu Frantz Milescu a contribuit la iniţierea, educarea
și destinderea localnicilor, dar și la includerea orașului în
circuitul cultural-naţional, prin prezenţa pe scenă, în faţa
unei săli arhipline, a unor mari personalităţi naţionale:
actori, muzicieni, politicieni, istorici, scriitori ș.a.
Teatrul Milescu a fost în perioada 1877 - 1950 locul
unde s-au „întâmplat” fapte culturale, care au racordat
Târgu-Jiul la centrele importante ale spiritualităţii româ-
nești, după modele creându-se premizele apariţiei de ta-
lente locale.
BIBLIOGRAFIE:
Cepoi, Ion – „Vechi lăcaşuri de cultură ale Târgu-Jiului”,
în „Târgu-Jiu 600 – Repere de ieri şi de azi”, Editura
254
Sterescu, Stelian – „Teatrul Milescu din Târgu-Jiu şi câ-
teva umbre din povestea vieţii lui” în „Gorjul lite-
rar”, I, Târgu-Jiu, 1969;
Ungureanu, Octavian; Sanda, Ion – „Luminile scenei”,
Târgu-Jiu, 1980.
Vasilescu, Nicu – „Rătăcind prin mileniul III...” în vol.
„Amintirile oraşului”, Editura „Măiastra”, Târgu-Jiu,
2006.
II.19. ATMOSFERA PATRIARHALĂ

CULTURALĂ ŞI PERSONAJE DIN VIAŢA
MUZICALĂ A TÂRGU-JIULUI DE ODINIOARĂ
Imaginea de oraș patriarhal a Târgu-Jiului din anul
1832, prezentată de Alex. Ștefulescu („În cele 342 case se
trăia o viaţă liniștită, retrasă, scutită de agitaţiuni... o viaţă
cu adevărat patriarhală”) s-a păstrat și după un secol (în
anul 1935):
„În tot marșul de pas – alergător al civilizaţiei și mo-
dernizării Târgu-Jiul este încă un oraș de ţară, un oraș pa-
triarhal curat, liniștit și plin de verdeaţă. Alături de case și
vile cochete, bine aliniate, aici vezi încă bătrâne case cu
pridvoare, umbrite de zorele sau viţă sălbatică și străjuite
de câte o bătrână, împletind la ciorapi și cu ochelari legaţi
cu sfoară peste tulpanul negru.
O schimbare esenţială e înlocuirea felinarelor... cu lu-
mina electrică, precum și străzile proaspăt pavate.
Tocmai această împletire simpatică de arhaic și mo-
dern, ţară și oraș, face ca Târgu-Jiul să fie demn de văzut”.2)
255
Al. Doru Șerban
În acest Târgu-Jiu despre care Alex. Vlahuţă a scris
admirativ: „Nicăieri n-am găsit atâta iubire de ţară, atât
respect pentru trecutul nostru, ca-n orașul acesta liniștit,
unde toate par că te îndeamnă la gânduri frumoase și la
fapte bune”, în acest Târgu-Jiu în care „nici negustorii nu
sunt la fel ca aceia din restul ţării fiindcă ei știu să te pri-
mească și să surâdă politicoși, fără servilism, dar niciodată
indiferenţi” a existat și „...o intelectualitate cochetă și inte-
gră, departe de spoiala unui semi-doctism foarte des întâlnit
în Bucureștiul tuturor depersonalizărilor.
Profesorii, medicii, ofiţerii, avocaţii, magistraţii sunt
alţii... Oamenii aceștia par maceraţi dintr-o cultură veche
și densă, fără intervale, fără lipsa verigilor de înlănţuire”.4)
La Târgu-Jiu a existat începând cu sfârșitul sec. al
XIX-lea o puternică mișcare culturală, iniţiată de Alex.
Ștefulescu, Iuliu Moisil ș.a., despre care ministrul C. Istrati
a făcut remarca: „Doresc ca mișcarea culturală din Gorj să
servească ţării întregi ca exemplu bun de imitat”.
Atmosfera patriarhală a orașului s-a făcut simţită și
în activităţile culturale ale vremii.
La 30 august 1834, cu ocazia primului spectacol de
teatru susţinut la Târgu-Jiu de elevii Școlii Naţionale în-
drumaţi de Constantin Stanciovici Brănișteanu, magistra-
tul (primarul) orașului a înștiinţat prin mijloace locale pe
boieri și negustori să fie prezenţi la reprezentaţie.
Spectacolele culturale ale vremii s-au ţinut după anul
1877 pe scena „Teatrului Milescu” (al cincilea din ţară) iar
după anul 1926 și pe scena „Teatrului – Cinema Căldărușe”.
Informat din surse scrise (puţine la număr), dar mai
ales orale, omul de cultură Stelian (Bică) Sterescu a reușit
cu talent să redea atmosfera patriarhală – provincială a
256
spectacolelor de la
„Teatrul Milescu”: „În
trecut veneau trupe de
artiști, care poposeau
câte o lună, două pri-
mind și camere de găz-
duire de la proprietar în
spaţiosul său imobil. Teatrul Milescu
Din judeţ veneau cu trăsurile și alte familii de moși-
eri... și viaţa de petreceri, de jocuri de noroc și etalări de
toalete dura cât ţinea stagiunea de spectacole... Veneau la
teatru și „mărimile” și autorităţile locale, dar nu lipseau nici
intelectualii, mulţi negustori și meseriași, patroni și chiar
funcţionari mai modești...
...Tradiţia impunea intrarea în teatru în ţinută sobră,
de sărbătoare, iar prin loji se puteau admira toalete elegan-
te și scumpe...”.
Col. r. Nicu Vasilescu, trecut de vârsta de 90 ani, a
scris despre balurile organizate la Teatrul Milescu: „... Îmi
amintesc „balul meșteșugarilor” sau „balul culesului viilor”
când între lojii se montau sârme pe
care se atârnau struguri de toate
soiurile, din care se puteau lua „pe
furate” de perechile care dansau.
Pe scenă cânta o parte din
muzica militară.
Era și bufet în camerele ală-
turate. Ce timpuri!”.
O atmosferă asemănătoare a
fost și la „Teatrul Căldărușe”.
Teatrul Căldărușe Șezătoarea literară la care erau
257
Al. Doru Șerban
prezenţi scriitorii: Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Al. C.
Calotescu – Neicu ș.a. a fost prefaţată de o epigramă de-
dicată momentului:
„Sala este arhiplină
De la scenă pân’ la ușe,
Văd c-am început cu toţii
În aceeși... Căldărușe”
Poetul Tudor Arghezi a redat atmosfera de spectacol
de la „Căldărușe” în articolul „O șezătoare la Târgul-Jiilor”
publicat în revista „Ramuri” (1929): „Sala Teatrului –
Cinematograf se bucură de multă atenţie din partea jienilor
care au umplut-o, fără nici un bilet de favoare”...
„Citania literară” a fost răsplătită de public cu ropo-
te de aplauze încât „s-a putut judeca hotărât că se pricep și
înţeleg traiectoria ductilă a unei idei”.
Despre întâlnirea cu gorjenii a scris și romancierul
Liviu Rebreanu, prezent la Târgu-Jiu la 16 martie 1931:
„Târgu-Jiul e simpatic, deși vremea e oribilă: lapoviţă și frig.
Birjarii cu umbrele, toţi. Oamenii se cunosc toţi: deja în tren
te simţi într-o familie. Străinul e obiect de minunare. Cine
o fi? Ce caută?...
...„Teatrul Comunal” primitiv. Plouă grozav și totuși
lumea vine. Cea mai selectă. Însuși primarul... Public inte-
ligent, cultivat. Ascultă inteligent, Târgu-Jiu e un oraș foarte
iubitor de spectacol. Are mândria de a trece ca atare. Lumea
e doritoare. Cinematograful e sonor și bine vizitat...”
Un loc aparte în viaţa culturală a urbei l-a avut acti-
vitatea muzicală.
Până în anul 1900 în domeniul muzical s-au remar-
cat persoane stabilite în Târgu-Jiu după ce s-au instruit și
perfecţionat în alte mari orașe ale ţării.
258
Ele au creat și dezvoltat apetitul pentru muzică în
reședinţa judeţului.
Înainte de a cânta pe scenă aceste persoane – artiști
au evoluat în saloanele caselor proprii, unde periodic s-au
organizat adevărate serate cultural-politice între rude și
prieteni.
După anul 1882 viaţa muzi-
cală cultă a Târgu-Jiului a simţit
un suflu nou prin stabilirea în oraș
în urma căsătoriei cu Dumitru
Tache Culcer a pianistei, compozi-
toarei și traducătoarei Ana
Bălcescu – Culcer (1860 – 1944).
Aceasta a fost fiica lui Barbu
Bălcescu, fratele mai mic al lui
Nicolae Bălcescu. După exilul
48-ist Barbu a devenit primar al Craiovei și stăpân al mo-
șiei Florești, deţinută de socrul său Costache Aman, fra-
tele pictorului Theodor Aman.
Ana Bălcescu Culcer a fost instruită după moda cra-
ioveană, cu reuniuni muzical-literare de salon, devenite
adevărate cenacluri artistice în care se discuta despre lite-
ratură și teatru, se cânta muzică și se admirau picturi.
Ea a organizat în saloanele casei sale din Târgu-Jiu ,
strada Griviţei (colţ cu strada Eroilor) reuniuni muzical
– literare asemănătoare cu acelea de la Craiova, realizân-
du-se scenete și interpretându-se muzică de cameră.
La aceste serate au participat invitaţi de seamă ai
urbei și membri ai familiei, uneori fiind de faţă chiar Zoe
Mandrea (sora mai mare decât Ana), căsătorită cu juni-
mistul Nicolae Mandrea, stăpână a moșiei și conacului de
259
Al. Doru Șerban
la Florești, unde în anul 1878 a fost găzduit poetul Mihai
Eminescu.
Ana Bălcescu Culcer a fost pianistă de excepţie.
În anul 1874 când Barbu Bălcescu a fost primar al
Craiovei, l-a avut musafir de onoare pe Frantz Liszt care
i-a admirat fiicele: Olga, Zoe și Ana, cântând la pian.
În saloanele din Târgu-Jiu Ana a interpretat creaţii
ale celebrilor: Beethoven, Liszt, Schopin, Grieg, Saint-
Saëns ș.a.
Ea a fost autoarea aranjamentelor, a temei și variaţi-
unii celebrei romanţe „Steluţa” (după o poezie a lui V.
Alecsandri). Varianta sa a fost cântată și dincolo de grani-
ţele ţării, în Europa și chiar în S.U.A.
Mai târziu alături de Ana Bălcescu Culcer, în serile
de joi ale săptămânii, a cântat și Rachel Nica Petrescu
(1883 – 1954). Ea a fost pianistă, absolventă a conservato-
rului, născută la Mudbeck în Belgia. Rachel s-a căsătorit
cu avocatul Nica Petrescu, când acesta a fost funcţionar la
Legaţia Română din Bruxelles.
Cele două pianiste s-au întrecut în interpretarea unor
bucăţi din repertoriul internaţional, dar și de bucăţi ușoa-
re la 4 mâini sau în improvizaţii de melodii.
Ana Bălcescu Culcer și Rachel Nica Petrescu au or-
ganizat la „Teatrul Milescu” concerte în scop filantropic,
pentru ajutorarea copiilor săraci.
Amândouă au făcut parte din comitetele de condu-
cere ale Societăţii „Caritatea” și Societăţii „Crucea Roșie”.
În anul 1944 s-a refugiat de la Huși la Târgu-Jiu fa-
milia dr. Cornel Adameșteanu împreună cu doamna
Varlaam, absolventă a Conservatorului din Berlin, pianis-
tă consacrată. Ea a relatat un episod preluat de dr. C.
260
Lupescu în cartea „Biografii sentimentale” (vol. II):
„Trecând pe o stradă lăturalnică, liniștită, a auzit cântând
la pian fragmente din „Simfonia destinului” de Ludwig van
Beethoven. Surprinsă și uimită de perfecţiunea execuţiei a
stat aproape o oră în apropierea ferestrei, până a amuţit
pianul, în care timp a vibrat sufletește ascultând arii celebre
de Mozart, Beethoven, Ceaikovski.
Doamna Varlaam a mărturisit că această virtuoasă
a pianului o depășește.
Virtuoasa pianistă era Rachel Petrescu”.
Tot o pianistă cu studiile făcute în Germania a fost
Ecaterina Urziceanu.
În anul 1872 ea a fost directoarea Școlii Secundare
de Fete și a predat conform „Programei statului” unui grup
de 30 eleve, obiectul de studiu pianul.
Înainte de anul 1900 o altă familie care a organizat
serate cultural-muzicale în saloanele casei personale a fost
familia Emanuel Părăeanu.
Doamna Constanţa, soţia poetului, a provenit din
neamul Frumușanu, fiind fiica președintelui de magistrat
(primar) Tache Frumușanu și sora lui Titu și Max, ajunși
importanţi oameni politici ai Gorjului.
Admirând și susţinând pe talentatul său soţ Emanuel,
ea s-a ocupat de organizarea în salonul cu bibliotecă a
unor interesante serate culturale ori de discutare a proble-
melor ce frământau societatea gorjeană.
Aceste serate presupuneau, pentru prima dată în
Târgu-Jiu, susţinerea unor ședinţe literare și culturale, la
care au participat membri ai mișcării culturale gorjene de
la sfârșitul sec. al XIX-lea ofiţeri și oameni politici locali.
În timp această activitate a fost asimilată cu primul cena-
261
Al. Doru Șerban
clu al artelor din Gorj, fiindcă în afara poeziilor citite de
Emanuel Părăeanu, s-au expus desene ale lui W. R.
Piekarski, s-a interpretat muzică la pian, s-a discutat des-
pre activităţi politice și economice.
Iniţiat în această atmosferă creatoare Titu Frumușanu
a organizat la 15 februarie 1900 la Gară o manifestaţie de
simpatie în onoarea celebrei cântăreţe Elena Teodorini
(1867 – 1926), care a cântat la „Teatrul Milescu”. Soprană
de succes ea a primit elogiile spectatorilor din multe ţări
ale lumii (Italia, Spania, Portugalia, Brazilia, Argentina ș.a.),
dar nu a uitat nici Târgu-Jiul, orașul natal al mamei sale
Stavrescu.
La manifestarea din Gara Târgu-Jiu, Titu D.
Frumușanu a recitat un sonet scris de cumnatul său
Emanuel Părăeanu, făcând-o pe celebra soprană să i se
adreseze cu alese vorbe de mulţumire: „... Am cutreierat
lumea, iar în străinătate ca și în ţară am dobândit multă
simpatie. Nici unde însă nu am fost mai mișcată, mai mân-
dră de succesul meu, ca aici la Târgu-Jiu, unde este și cuibul
strămoșilor mei, unde am cules o adevărată glorie româ-
nească”.
*
* *
Înfiinţarea Gimnaziului „Tudor Vladimirescu” în
anul 1890 a însemnat derularea organizată a unei ade-
vărate mișcări muzicale culte în Târgu-Jiu, prin impli-
carea profesorilor în activităţi extrașcolare și culturale.
Primul director al gimnaziului, profesorul Ștefan
Bobancu, a întemeiat un cor al școlii, ajutat de maes-
trul de muzică Gheorghe Cernăianu. Într-o perioadă
de ridicare culturală a populaţiei, în anul 1892, s-a înfi-
262
inţat la Târgu-Jiu Societatea „Filarmonica” cu cor bise-
ricesc.
Concertele erau susţinute în amfiteatrul Gimnaziului,
la Teatrul „Milescu” și mai ales în biserici.
Ele aveau dublu scop: înnobilarea spirituală a local-
nicilor și realizarea de venituri bănești pentru cumpărarea
de îmbrăcăminte la elevii săraci din oraș.
La 17 septembrie 1896 în sala Teatrului „Milescu” a
avut loc concertul violonistului Kneisel și al pianistelor din
Târgu-Jiu surorile Angela și Sabina Carabatescu.
La 16 noiembrie 1896 tot la Teatrul „Milescu” s-a ţi-
nut „întâia serată corală” dată de „Reuniunea germană de
cântări din Târgu-Jiu” și corul condus de Ștefan
Bobancu.
În anul 1902 s-au pus baze-
le Societăţii corale – filarmonica
„Lyra Gorjului” la iniţiativa pro-
fesorului de muzică N.D.
Avramescu și a elitei intelectuali-
lor gorjeni (ing. Aurel Diaconovici,
Iuliu Moisil, W.R. Piekarski, I.
Popescu Voitești ș.a.).
„Lyra Gorjului” a organizat
la 4 noiembrie 1902 prima șeză-
toare literar muzicală.
Momentele artistice ale „Lyrei Gorjului” au fost găz-
duite de sala amfiteatrului Gimnaziului „Tudor Vladimirescu”,
sala Teatrului „Milescu” și sala Teatrului – Cinema
„Căldărușe”.
La 26 noiembrie 1906 s-a votat statutul „Lyrei
Gorjului”, modificat în anul 1909.
263
Al. Doru Șerban
În cadrul „Lyrei Gorjului”, pe lângă cor a mai activat
și o orchestră de cameră, avându-l dirijor pe maestrul N.
D. Avramescu, de la catedra de muzică a Gimnaziului
„Tudor Vladimirescu”.
Primii președinţi ai „Lyrei Gorjului” au fost ing.
Aurel Diaconovici și prof. Iuliu Moisil. A urmat la con-
ducere dr. N. Hasnaș iar dirijor a fost Dante de Cristofaru,
croitor cu studii muzicale la Craiova.
După anul 1926 la conduce-
rea muzicală a „Lyrei Gorjului” a
ajuns prof. Gh. Gâţă, care a activat
până în anul 1940.
Spectacolele au fost susţinute
în colaborare cu Societatea
„Filarmonica”, reînfiinţată și con-
dusă de profesorul de vioară
Ladislau Racoţi și cu corul Școlii
Normale „Spiru Haret”, condus de
Mircea Buciu.
Activităţile enumerate dovedesc că în prima parte a
sec. al XX-lea «„Lyra Gorjului” a fost factorul artistic mu-
zical cel mai însemnat din Târgu-Jiu, din judeţ și din jude-
ţele vecine» (vezi Gh. Gâţă – „Gorjul muzical”).
*
* *
Înainte ca muzicologul Constantin Brăiloiu să reu-
șească să impună naţional muzica lăutărească din Gorj, pe
aceste meleaguri au existat persoane instruite care și-au
pus în valoare talentul delectând personalităţile locului
prin serate culturale organizate în saloane personale (Ana
Bălcescu – Culcer, Constanţa Frumușanu – Părăeanu).
264
De la aceste atractive acţiuni muzicale personale s-a
ajuns începând cu sec. al XX-lea la constituirea de soci-
etăţi muzicale (Societatea corală filarmonică „Lyra
Gorjului” – 1902, Societatea „Filarmonica”, Corul Școlii
Normale „Spiru Haret”) în cadrul cărora s-au impus și au
condus persoane specializate (în principal profesori de
muzică).
A fost perioada în care s-a pus o temelie trainică a
activităţii muzicale din Gorj, făcând posibilă ascensiunea
din perioadele următoare.
BIBLIOGRAFIE:
1) Ştefulescu, Alex – „Istoria Târgu-Jiului”, Tipografia
N. D. Miloşescu, Târgu-Jiu, 1906;
2) Gâţă, Gh. – „Gorjul – ghid turistic”, Editura „Scrisul
Românesc”, Craiova, 1939;
3) Vlahuţă, Alex. – „România Pitorească”, Bucureşti,
1901;
4) Arghezi, Tudor – „O şezătoare la Târgul-Jiilor” în
„Ramuri” – 1929;
5) Sterescu, Bică Stelian – „Teatrul Milescu din
Târgu-Jiu”... în „Gorjul literar”, I, Târgu-Jiu, 1969;
6) Vasilescu, Nicu – „Rătăcind prin mileniul III” în vol.
„Amintirile oraşului”, Ed. „Măiastra”, Târgu-Jiu,
2006;
Cepoi, Ion – „În căutarea veacului pierdut”... în „Timpul”
nr. 3/3.VIII.2001, pag. 3.
Lupescu, Constantin – „Biografii sentimentale” vol. II,
Editura „Gorjeanul”, Târgu-Jiu, 1998.
Şerban, Al. Doru – „Gorjul cultural 1900 – 2005”,
Editura „Ager”, Târgu-Jiu, 2005.
265
Al. Doru Șerban
II.20. TUDOR ARGHEZI

Este numele literar al lui Ion
N. Theodorescu, născut la București,
în anul 1880.
A debutat cu articolul „Din
ziua de azi” în nr.5/1896 al ziarului
„Liga ortodoxă”, condus de Alex.
Macedonski, iar în nr.9/1896 al pu-
blicaţiei i-a apărut prima poezie,
intitulată „Tatăl meu”.
Călugărirea poetului în anul
1899 și-a pus amprenta și asupra creaţiei sale, imediat ur-
mătoare. În acest spirit au fost scrise poeziile din ciclul
„Agate negre”. În anul 1905 ierodiaconul Iosif (Tudor
Arghezi) a părăsit ţara, plecând la Fribourg să-și aprofun-
deze studiile teologice într-o mănăstire de cordelieri.
A părăsit mănăstirea, practicând ceasornicăria și a
colindat Elveţia, Franţa, Italia.
Revenind în ţară în 1910, T. Arghezi a devenit redac-
tor la „Făclia socialistă”, „Seara”, iar în 1915, împreună cu
Gala Galaction, au scos revista „Cronica”.
În anul 1927 Arghezi a publicat primul său volum de
versuri, intitulat „Cuvinte potrivite”.
În anul 1928 a scos publicaţia pamfletară „Bilete de
papagal”, în care au scris mulţi autori tineri.
În anul 1941, datorită publicării pamfletului
„Baroane”, a fost închis în Lagărul de la Târgu-Jiu.
266
După anul 1944, până în 1967, când a murit, Tudor
Arghezi a ajuns cel mai prolific autor de literatură, prin nu-
mărul volumelor publicate și a colaborărilor în presa vremii.
*
* *
Poetului Tudor Arghezi i-a plăcut să-și amintească
cu mândrie de stirpea lui ţărănească OLTEANĂ, DAR ȘI
EROICĂ: „Am neamuri de Tudori la Cărbunești, pe care
nici nu le cunosc, dar mi-e dor de ele”.
Chiar poetul pare nelămurit de identitatea sa:
„Și când propria ta viaţă, nici tu n-o știi pe de rost
Or să-și bată alţii capul, s-o priceapă cum a fost”.
Și, într-adevăr așa s-a întâmplat, conform unei con-
semnări din publicaţia „Coloana” decembrie 1975:
„Iată, știam până de curând că Arghezi este oltean din
Gorj, dar un cercetător. Constantin Popescu-Cadem are in-
spiraţia de «a-l controla la perfectul simplu» și, «urmărind
ascendenţa scriitorului pe ambele laturi ale familiei» ajun-
ge la concluzia că «poetul era originar din București, nici-
decum de pe meleagurile gorjene» (Manuscriptum, 2, 1975).
Apoi revista „Tribuna” prin semnătura lui Mircea Zaciu
adaugă cu eleganţă câteva semne de întrebare acestei bio-
grafii, și așa destul de plină de corecturi. În sfârșit, profeso-
rul Vasile Gh. Sega, de la Liceul «Tudor Arghezi» din
Tg.-Cărbunești, ne aduce la cunoștinţă prin intermediul
gazetei locale că s-a deplasat în comuna Mărăcineni (Argeș)
unde trăiește fratele, numai după tată al poetului, colonelul
pensionar Nicolae Teodorescu, care scria în «România libe-
ră», din 20 octombrie 1972: «Tatăl lui Tudor Arghezi
(Nicolae Tudor, devenit ulterior Nicolae Teodorescu) s-a
născut la Craiova. Bunicul lui Arghezi a trăit tot la Craiova.
267
Al. Doru Șerban
Dintre ascendenţii noștri, el este cel care s-a născut în
Cărbuneștii de Gorj, sat pe care l-a părăsit încă de tînăr.
Se numea Tudor Cojocaru, ad-
optând mai târziu un patronimic in-
spirat de locul natal și devenind
Theodor Cărbunescu”. Din actele avu-
te la îndemână de Vasile Șega reiese
că tatăl poetului, Nicolae Teodorescu,
s-a născut într-adevăr la Craiova la 7
ianuarie 1859, iar în 1907 era domi-
ciliat în comuna Martalogi, plasa
Pădureţi, judeţul Argeș și se însura
pentru a doua oară.
Așadar istoria Teodoreștilor, care l-au dăruit poeziei
pe Tudor Arghezi, nu este încă încheiată. „În definitiv,
Arghezi trebuia să se nască, și, chiar dacă nu este oltean
get-beget, e sigur că ar fi dorit să fie. pentru că în spirit el
este ceea ce altminteri i se poate contesta”.
Poetul Tudor Arghezi a ajuns prima dată în Târgu-Jiu
la 1 iunie 1929, unde „jienii” au umplut sala Teatrului
Cinema Căldărușe, „fără nici-un bilet de favoare”.
Ei au participat la o „citanie literară” în folos carita-
bil, răsplătită cu vii aplauze. „Șezătoarea” a fost iniţiată de
revista craioveană „Ramuri” și de „domnul Totul”, în per-
soana lui Constantin Șerban Făgeţel.
O cronică în detaliu a acestei manifestări a apărut în
„Bilete de papagal” din 6 iunie 1929 (anul II, nr. 305), sub
titlul „O șezătoare la Târgul Jiilor”, purtând semnătura lui
Tudor Arghezi.
Autorul amintește de popasul la Conacul lui Al.
Calotescu – Neicu (acolo unde Arghezi a fost musafir și în
268
alte împrejurări: „Castelul Calotescului, cu tinda vastă, cu odă-
ile ca niște săli de dansuri mari nupţiale, ne primește după
vechea pravilă boierească și găsim acolo gospodăria și dom-
nească și burgheză a unei familii fixată pe loc de-a lungul
veacului)”. Și îi prezintă pe actorii „citaniei literare” de la
Târgu-Jiu, „scriitori veniţi să citească vorbe zugrăvite și peti-
ce de hârtie”: ION MINULESCU, autorul unei cântec de jale,
„în orașu-n care plouă de cinci ori pe săptămână”; CAZABAN,
rău ca o viespe și ca un dihor, pute a venin stătut; MIRCEA
DAMIAN, întunecat de o petrecanie crepusculară; boierul
CALOTESCU, un literat, autor de bune și precise epigrame;
tânărul poet MILCU, zburător cu aripa elegantă.
Autorul cronicii „O șezătoare la Târgul Jiilor” a pre-
zentat atmosfera premergătoare desfășurării evenimentu-
lui cultural:
„La Târgul Jiilor, pe o stradă pestriţă, curată, ne lasă
trei automobile...
Domnul Prefect al Gorjului se înfăţișă ca un student
delicat, meditând între flori...
Doamna soţie a Domnului Prefect întâmpină în casa
căsniciei pe scriitorii nesăţioși, sculaţi de-un ceas de la te-
zaurele mesei din Broșteni, cu o masă pusă.
Autorii de versuri și proză nu pot să refuze această
supremă îndopare de gâscani...
Ce s-a citit?...: literatură.
Elogiul integral trebuie însă adus Jienilor, care au
umplut sala fără nici un bilet de favoare... Și după notarea
aplauzelor din Târgu-Jiu s-a putut judeca hotărât, că pricep
și înţeleg și traiectoria ductilă a unei idei”.
În cronica „O șezătoare la Târgul Jiilor”, autorul Tudor
Arghezi a făcut doar o referire telegrafică la ce s-a citit:
269
Al. Doru Șerban
„Ce s-a citit, nu mai interesează, după ce a trecut:
literatură”.
Amănunte despre această șezătoare ne-a dezvăluit
profesorul Stelian Sterescu, participant la manifestare, care
le-a consemnat în publicaţia gorjeană „Coloana”:
„Tudor Arghezi, Ion Minulescu, epigramistul gorjan
Al. C. Calotescu-Neicu și alţi cîţiva scriitori au ţinut la Tg.
Jiu o șezătoare literară citind din operele lor.
Șezătoarea s-a ţinut în sala teatrului lui Gheorghe
Căldărușe, fost cofetar cu o asistenţă numeroasă, încât șeză-
toarea a fost prefaţată de o izbutită epigramă ocazională:
„Sala este arhiplină
De la scenă pân-la ușe;
Văd c-am încăput cu toţii,
În aceeași... Căldărușe”.
A fost un succes mare, iar - versurile lui T. Arghezi
entuziasmaseră pe ascultători. Îmi aduc aminte cum, în
câteva cuvinte sugestive, de genul tabletelor lui, poetul ne-a
vorbit simplu, cu voce rară și obosită”:
„Pentru a compune o poezie trebuie mai întâi să ai ce
spune”, așa a început. Apoi a continuat: „De vreţi ca poezia să
se petreacă toamna, căutaţi un copac ale cărui frunze au îngăl-
benit și apoi, așteptaţi puţin să înceapă a cădea ușor, una după
alta, uscate. Dar parcă nu e tot. Sub pom e bine să fie și o ban-
că. Dacă vreţi să înceapă poezia, chemaţi pe doi îndrăgostiţi să
stea pe bancă. Rugaţi-i doar să-și strângă mâinile înfrigurate,
să se privească-n ochi și să tacă. Și poezia-i gata...”
Cum afară se auzea căzând o ploaie harnică de înce-
put de toamnă, intervenţia lui Ion Minulescu, recitându-și
faimoasa lui „Romanţă provincială”, s-a bucurat, de ase-
menea, de un entuziasm sincer.
270
În volumul „OLTENIA”, lui Tudor Arghezi i-a apărut
evocarea „Amintiri oltenești”, în care a făcut referire la
„Conacul Caloteștilor”, „împresurat de un basm parte real
și parte închipuit”, unde a poposit adesea alături de alţi
scriitori craioveni.
*
* *
Tudor Arghezi a poposit a doua oară la Târgu-Jiu în
perioada 2 octombrie – 20 decembrie 1943, când a fost
închis în „Lagărul deţinuţilor politici de la „Târgu-Jiu” pen-
tru vina de a fi publicat în „Bilete de papagal”, pamfletul
„Baroane”, având ţintă critică pe baronul Manfred von
Killinger, reprezentantul Germaniei hitleriste la București.
Lagărul de la Târgu-Jiu, după plecarea polonezilor, a
devenit lagăr de deţinuţi politici, sub regimul Antonescu.
Aici a fost depus, la 2 octombrie 1943, scriitorul
Tudor Arghezi, care se destăinuia: „Îmi pare rău de întoar-
cerea printre oltenii mei în calitate de arestat, dar fiind cu
ei într-un moment de acerbă încordare românească, mă
simt, aș zice, în siguranţă”.
Și avea dreptate, fiindcă în acea perioadă tulbure
„Lagărul deţinuţilor politici de la Târgu-Jiu” a fost „închi-
soare” de siguranţă pentru fruntașii comuniști și pentru
unii intelectuali.
În biroul comandantului lagărului, col. Șerban
Leoveanu, deţinutul Tudor Arghezi l-a cunoscut pe Jean
Bărbulescu, directorul ziarului „Gorjeanul”, „un personaj
scundac, bondoc și un om de mare ispravă”.
Poetul a povestit cunoscutului său Valeriu Anania, aflat
vremelnic la Mănăstirea Polovragi, momentul sosirii la
Lagărul din Târgu-Jiu, care i-a prilejuit posibilitatea de a se
271
Al. Doru Șerban
închina la înaintașul Tudor Vladimirescu: „Când birja a tre-
cut prin faţa statuii lui Tudor, poetul și-a ridicat pălăria.
- Cu cine te-ai salutat? a întrebat ofiţerul, uitându-se
împrejur și nevăzând pe nimeni.
- Cu un strămoș al meu…”.
La plecarea din Lagăr, în ziua de 20 decembrie 1943,
în mașina lui Neicu Calotescu, Tudor Arghezi și-a scos ia-
răși căciula la trecerea prin faţa statuii lui Tudor
Vladimirescu: „Am mai trecut o dată prin faţa celuilalt
Tudor din statuie, Vladimirescul revoluţiei oltenești, mi-am
scos căciula salutându-l ca pe unul dintr-ai mei, zicându-i:
Iartă-mă că nu m-am învrednicit toată viaţa să vin să te
văd și să te salut!” (vezi Florea Firan – „Pe urmele lui Tudor
Arghezi”, Ed. Sport – Turism, 1981)
În timpul șederii în Lagărul de la Târgu-Jiu, Tudor
Arghezi a scris: piesa de teatru „Seringa”, pe manuscrisul
căreia comandantul Ș. Leoveanu a făcut menţiunea „Nu
conţine nimic suspect”, semnând și parafând; articolul
„Impresii de la sfinţirea unei biserici”, semnat „Alfa” și
dedicat sfinţirii bisericii de lemn a Lagărului; poezii (ciclul
„Doinelor”), scrisori adresate familiei și prietenilor, textul
„Moral și imoral”, datat Târgu-Jiu, 1943.
Tudor Arghezi, cunoscându-i la ei acasă pe gorjeni,
le face un adevărat elogiu:
„Gorjul e o regiune de surprize… Întâi, căci se cuvine
să fie pus întâi, e gorjeanul. E el român, e el oltean, dar e
mai mult decât atât, cu toate că va fi prea deajuns să rămâ-
ie și fără alte originalităţi. E altfel de român și altfel de ol-
tean. Gorjeanul, comparat cu ceilalţi români, consideraţi pe
judeţe, are nu știu ce are, ceva ca un lipici al lui, o noimă
de aristocraţie…
272
Gorjeanul are stilul lui în vorbă, în port, în inteligen-
ţă. Aș pune rămășag că nu-i în tot judeţul un singur prost.
În felul lui, fiecare gorjean este o individualitate”.
Cu vorbe meșteșugite el caracterizează pe gorjence:
„Dacă n-aţi văzut gorjencele acelea, cocoanele ace-
lea în opinci și-n cojoc, cu chipul rotunjit într-o bogată
năframă boerească, n-aţi văzut nimic și duceţi-vă să le
vedeţi…”.
Scrie admirativ despre negustori și clientelă:
Negustorii par „politicoși, fără servilism, dar nicio-
dată indiferenţi… Domnii comercianţi din Capitală ar putea
să ia din magazinele locale o frumoasă lecţie de omenie și
bună-cuviinţă…”.
Clientela „știe ce vrea, pretenţioasă la calitate, dar cu
adevărat distinsă… Cucoane în alesul înţeles al cuvântului,
nu numai frumoase și deștepte, dar și îmbrăcate cu gust.
Altă rasă de Români! Altă lume!
…Aristocraţia e în aerul binecuvântatului ţinut al
Gorjului…”.
În cuvintele sale de duh, Arghezi se referă și la inte-
lectualitate „concretă și integrală”, deosebită de „spoiala
unui semi-doctism foarte des întâlnit în București”…
„Oamenii aceștia par maceraţi de o cultură veche și
densă, fără intervale, fără lipsa verigilor de înlănţuire”.
În afară de caracterizarea generală a gorjenilor, Tudor
Arghezi a scris tablete – document despre unele persona-
lităţi ale judeţului: Tudor Vladimirescu, Constantin
Brâncuși, N. Titulescu, Grigore Iunian, Dincă Schileru, Al.
C. Calotescu – Neicu, Jean Bărbulescu ș.a.
În amintirea obârșiei gorjene a poetului, anual în
luna mai, la Târgu-Jiu și Târgu-Cărbunești se desfășoară
273
Al. Doru Șerban
Festivalul Naţional de Literatură „Tudor Arghezi”, iar lice-
ul din Tg-Cărbunești îi poartă numele.
BIBLIOGRAFIE:
Crohmălniceanu, Ov. S. – „Literatura română între cele
două războaie mondiale” (vol.II), Editura „Minerva”,
Bucureşti, 1974;
Micu, D. – „Tudor Arghezi”, Editura „Albatros”, Buc.
1972;
Arghezi, Tudor – „Scrieri”, vol.I – XIX, „Editura pentru
Literatură”, Bucureşti, 1962 – 1968;
Cârlugea, Zenovie – „Tudor Arghezi şi spiritul Olteniei”,
Editura „Scrisul românesc”, Craiova, 2008.
II.21. ARETHIA TĂTĂRESCU

1889 în București, fiind fiica unui
proprietar de suprafeţe agricole.
A învăţat de la vârsta de 8
ani în Belgia, unde a absolvit și
conservatorul de muzică, dar pasi-
unea ei a fost pictura în special și
arta în general.
În vara anului 1916 s-a căsă-
torit cu locotenentul Gheorghe
Tătărescu, pe care l-a cunoscut pe
Valea Tismanei, unde acesta se afla în misiune cu unitatea
militară.
274
La 15 august 1916 Gheorghe Tătărescu a plecat pe
front. După terminarea războiului, soţii Tătărescu au făcut
o vizită unei rude din Gorj și plăcut impresionaţi de pito-
rescul locurilor, unde tradiţia era ţinută cu sfinţenie, au
răscumpărat moșia de la Poiana (Rovinari). Aici au ame-
najat reședinţa de vară a familiei, având în componenţă:
Cula Poenaru – Tătărescu, casa de vacanţă (casa Antonie
Mogoș din Ceauru), biserica strămoșilor și mormintele
acestora. Intrarea se făcea prin porţile sculptate în lemn
masiv, având inscripţionată data 1846. Actualmente
Ansamblul Arhitectural Tătărescu a fost mutat de la Poiana
la Muzeul Satului de la Curtișoara.
Gheorghe Tătărescu, candidat al P.N.L., începând cu
anul 1919, a fost însoţit în campania electorală din Gorj,
dar și după ce a devenit președinte al filialei judeţene a
P.N.L., de către soţia Arethia. Așa a luat contact soţia omu-
lui politic cu satul tradiţional, cunoscându-i obiceiurile,
cântecele, costumele, ţesăturile, cusăturile, casele și ane-
xele gospodărești.
Interesată de viaţa materială și spirituală a Gorjului,
Arethia Tătărescu a încercat să conserve și să valorifice tot
ce-i reprezentativ și valoros.
Cunoscută prin implicarea în activitatea culturală a
Gorjului, Arethia a fost aleasă în anul 1921 președinte al
Ligii Naţionale a Femeilor Române din Gorj. Soţii
Tătărescu s-au retras în anii celui de al doilea Război
Mondial la Poiana.
Când Gheorghe Tătărescu a suferit persecuţiile ori
arestările legionare și comuniste, familia a suferit mult.
Datorită șocului pricinuit de confiscarea averii, fiul
Tudor a murit în anul 1969, într-o clinică din Franţa.
275
Al. Doru Șerban
Această situaţie creată a grăbit și sfârșitul Arethiei.
Arethia Tătărescu s-a implicat în viaţa culturală și
social – economică a Gorjului, în baza atribuţiunilor unor
funcţii ocupate:
- a fost președinte al Ligii Femeilor Române din Gorj
începând cu anul 1921;
- a fost președinte al Societăţii Naţionale „Crucea
Roșie – Filiala Gorj, înfiinţată la 3 noiembrie 1939, în
scopul desfășurării unor acţiuni de binefacere;
- a fost președinte al Societăţii Femeilor Ortodoxe
din Gorj.
Arethia Tătărescu a realizat în Gorj, prin Liga
Femeilor Române – filiala locală: conservarea artei naţio-
nale, dezvoltarea industriei casnice, atragerea femeilor la
alte activităţi, îngrijirea monumentelor istorice ș.a.
Concret, „Liga…” a promovat „mișcarea de redeștep-
tare a gustului pentru arta și portul românesc”, prin atelierul
de ţesătorie, unde „a ieșit minunăţia primelor scoarţe româ-
nești, copii fidele după pecetele din vechile chilimuri la înce-
put… În etapa a doua, începând cu anul 1936, a fost refor-
mată scoarţa oltenească, adaptând-o cerinţelor timpului”.
Atelierul de ţesătorie a realizat covoare apreciate în
expoziţii din ţară și din Paris, Bruxelles, New-York ș.a.
Dar marele câștig pentru „Atelierul Ligii…” a fost că
s-a ajuns ca „aproape fiecare cămin să aibă războiul său
ţărănesc, iar femeile și fetele noastre să poarte cât mai mult
și mai des pitorescul costum naţional, lucrat de ele”.
Liga Femeilor Române din Gorj a avut obiectiv în-
grijirea monumentelor istorice.
O prioritate a fost iniţiativa din anul 1925, de a strân-
ge fonduri pentru construirea clădirii noi, care să adăpos-
276
tească colecţiile istorice și etnologice. Arethia Tătărescu a
sugerat arhitectului Iulius Doppelreiter ca noua construc-
ţie situată în parcul orașului să aibă un specific tradiţional
și funcţional și să fie integrată în peisajul orașului.
Muzeul (clădirea) construit la iniţiativa „Ligii…” și
a președintelui ei Arethia Tătărescu, a fost inaugurat la 5
septembrie 1926 și a funcţionat în clădirea din Parc (azi
Centrul Brâncuși) până în anul 1954.
Liga Femeilor Române din Gorj și Arethia Tătărescu
s-au implicat în cinstirea memoriei eroilor judeţului, ridicând:
Mausoleul Ecaterinei Teodoroiu din piaţa Primăriei, inaugu-
rat în prezenţa Regelui Carol II, la 8 septembrie 1935;
- ridicarea din paragină a casei în care s-a născut
Ecaterina Teodoroiu, situată în Vădeni;
- restaurarea casei Tudor Vladimirescu, anunţată de
publicaţia „Gorjanul” din 21 septembrie 1934, „Din iniţi-
ativa d-nei Arethia Gh. Tătărescu, președinta «Ligii naţi-
onale a femeilor române» - secţia Gorj, această instituţie
a cumpărat de la moștenitorul lui C. Vladimirescu din
Vladimir, resturile istoricei case a lui Tudor, precum și
terenul pe care ea a fost, în scop de a o restaura”. Casa și
muzeul au fost inaugurate în toamna anului 1936, în ca-
drul unor grandioase serbări populare;
- ridicarea unui monument, „care să vorbească ur-
mașilor despre eroismul înaintașilor lor… care să imorta-
lizeze amintirea miilor de eroi gorjeni din Regimentele 18
și 58 Infanterie, căzuţi în războiul reîntregirii” („Gorjanul”
din 17 ianuarie 1932).
Așa s-a ajuns la crearea de către sculptorul Constantin
Brâncuși a Ansamblului Sculptural Monumental de la
Târgu-Jiu, inaugurat la 27 octombrie 1938.
277
Al. Doru Șerban
Arethia Tătărescu s-a adresat Primarului Târgu-Jiului:
„… Liga Naţională a Femeilor Gorjene… a hotărât să dă-
ruiască orașului o Coloană și un Portal de piatră, opere ale
marelui sculptor Brâncuși…
Dorinţa Ligei este ca donaţiunea să aibă următoarea
destinaţie: crearea unei străzi care va purta numele „Calea
Eroilor”, cale care va porni din preajma Jiului, trecând prin
grădina publică, pentru a merge până la actualele cazărmi…
La începutul acestei căi se va așeza portalul, iar pe promo-
torul ei lângă cazărmi, se va ridica «Coloana recunoștinţei»,
legându-se astfel amintirea locurilor pentru care au luptat
Eroii gorjeni, cu ideea recunoștinţei fără de sfârșit, simboli-
zată prin Coloană”.
Împlinirea creștinească a „Căii Eroilor” s-a realizat
prin construirea bisericii Sfinţii Apostoli, desăvârșită cu
contribuţia și implicarea doamnei Arethia Tătărescu, așa
cum stă scris pe placa de marmură a pisaniei:
„… S-a desăvârșit prin ajutorul guvernului domnului
Gheorghe Tătărescu, prim-ministru și prin strădania doam-
nei Arethia Gheorghe Tătărescu, președinta Ligii Naţionale
a Femeilor Românce din Gorj”.
De fapt, „Liga…” și doamna Tătărescu au ajutat cu
fonduri mănăstirile Tismana, Lainici, Crasna și bisericile
de la Roșia, Poiana și altele…”.
În manifestarea interesului pentru istoria Gorjului,
conform „Informaţiunii” din „Gorjanul”, apărut la 18 no-
iembrie 1934, „Doamna Arethia Gh. Tătărescu, preziden-
ta filialei locale a «Ligii Naţionale a Femeilor Române», a
hotărât să cumpere pe seama acestei asociaţii, de la locu-
itorii ce-l stăpânesc azi, terenul pe care se găsesc rămăși-
ţele Castrului Roman de la Bumbești-Jiu, situat la 2,5 km
278
sud de localitate și la 1 km de malul stâng al Jiului, … în
punctul «Gară».
După aceea se vor începe săpăturile, pentru recon-
stituirea vechei cetăţi romane”.
„Liga Femeilor Române din Gorj” s-a implicat în
protecţia și conservarea Peșterii Baia de Fier.
„… Doamna Tătărescu, îndrăgostită de frumos, a
socotit că e o crimă să se strice această frumuseţe natura-
lă (Peștera) de către mâzgălitorii zidurilor și i-a dat (păzi-
torului peșterii, Ion Panduru) bani să facă încuietoare”
(„Gorjanul” din 8 – 15 august 1939). Cercetătorul C.S.
Nicolăescu – Plopșor consemna în „Gorjanul” din 23 apri-
lie 1936: „… pentru frumuseţile ei naturale ca și pentru
interesul său știinţific din punct de vedere geologic și arhe-
ologic, peștera de la Baia de Fier a fost luată sub aripa ocro-
titoare a Ligii Femeilor Române din Gorj, care prin înţele-
gerea și hotărârea prezidentei, d-na Arethia Tătărescu, a
pus-o la adăpost împotriva excursioniștilor grăbiţi, adău-
gând la lanţul înfăptuirilor culturale din Gorj, încă o puter-
nică verigă…”.
Prin însănătoșirea vieţii morale și creștinești a gor-
jenilor, d-na Arethia Tătărescu și Liga Femeilor Române
din Gorj au hotărât împlinirea căsătoriilor religioase, le-
galizate prin acte, pentru sute de cupluri.
Presa a consemnat că numai în ziua de 27 septembrie
1936, un număr de 162 perechi din Plasa Peșteana au fost
cununate la biserica familiei Tătărescu din Poiana, nuni fiind
doamna și domnul prim-ministru Gheorghe Tătărescu.
O altă căsătorie colectivă din 1936 a adus la Poiana
300 cupluri. Slujba a fost oficiată de un sobor de preoţi, în
frunte cu protoiereii Grigore Prejbeanu și Popescu-Paţica.
279
Al. Doru Șerban
Au fost prezenţi: familia Tătărescu – nuni, prefectul
judeţului, deputaţi, primarul Târgu-Jiului, alte oficialităţi
judeţene, primarii, preoţii, cantorii bisericești, învăţătorii
din satele plasei, numeroși ţărani.
Doamna Arethia Tătărescu a oferit o masă finilor și
invitaţilor. Au cântat: muzica militară și tarafurile sătești.
S-au încins hore populare.
Acţiunea a continuat și în alte zone ale judeţului. La
18 oct.1936 în Hurezani s-au cununat 283 perechi, din 16
comune ale plasei Amaradia.
Creștinarea împreunării familiale a luat amploare,
astfel că în anul 1939, numai la Poiana, s-au cununat 1500
cupluri de tineri ori vârstnici.
Prin această acţiune „doamna Tătărescu spera ca în
scurt timp să determine pe toţi concubinii din judeţul nostru
la săvârșirea actului cununiei, punându-i astfel nu numai
pe ei în rândurile creștinești, dar făcând ca mii de copii
bastarzi să-și afle recunoașterea legală a părinţilor lor”
(„Gorjanul”, 9 oct.1936).
Arethia Tătărescu a fost numită, la 3 noiembrie 1939,
președinte interimar pe ţară al Societăţii Ortodoxe a
Femeilor Române. Aceasta a fost înfiinţată în anul 1910,
„ca o contraofensivă împotriva atacurilor proselite ale cato-
licilor din România” și își propunea ajutorarea copiilor să-
raci, aducerea femeilor de la periferie pe calea cea bună și
strângerea copiilor de pe maidanuri, ca o dovadă că Biserica
este mântuitoare, este înălţătoare, acolo unde se întind bi-
nefacerile ei. Doamna Arethia Tătărescu, ca președintă a
Societăţii Ortodoxe, a știut să aline dureri, mărind de la o
zi la alta cercul celor ce înalţă rugăciuni fierbinţi către Cer,
pentru sănătate și mulţumire.
280
Implicarea Arethiei Tătărescu în acţiunile Societăţii
Ortodoxe a Femeilor se manifestă în 1934, când se adre-
sează printr-un apel chiar primului ministru Gheorghe
Tătărescu, ca să sprijine lucrările la Biserica Sfinţii Apostoli
Petru și Pavel. În timp s-a dovedit că multe dintre atribu-
ţiile Societăţii Ortodoxe a Femeilor s-au regăsit în statutul
Ligii Femeilor Române din Gorj și al Filialei locale a
Societăţii de Crucea Roșie, pe care tot Arethia Tătărescu
le-a condus.
Societatea de Cruce Roșie, înfiinţată în 1916, își pro-
punea să ajute pe răniţi, prizonieri, refugiaţi, bolnavi, vădu-
vele și orfanii de război, precum și familiile neajutorate.
Pentru ostașii gorjeni din zonă au fost tricotate ves-
te și flanele din lână.
La 3 noiembrie 1939, Arethia Tătărescu a fost aleasă
președinte al Filialei locale a Societăţii de Crucea Roșie. În
această calitate ea a împărţit daruri la familiile nevoiașe.
Arethia a propus comitetului Societăţii Crucii Roșii
din Gorj organizarea spitalului pentru vremuri de război,
în localul Școlii Normale de băieţi, implicându-se și în
strângerea fondurilor pentru dotarea spitalului.
În timp s-au organizat spitale militare de zonă inte-
rioară, în alte locaţii școlare, pentru 1000 răniţi și bol-
navi.
Arethia Tătărescu a luat iniţiativa ajutorării prin
Societatea de Cruce Roșie – Filiala Gorj, a tuturor refugi-
aţilor basarabeni și bucovineni din judeţ, iar la începutul
anului școlar, copiii acestora au fost echipaţi corespunzător
de Crucea Roșie, Prefectură și Straja Ţării.
La 27 ianuarie 1944 s-a constituit „Comitetul local
special” pentru ajutorarea refugiaţilor.
281
Al. Doru Șerban
Crucea Roșie – filiala Gorj, a organizat cursuri de
infirmiere voluntare, încheiate la 22 iunie 1940, să vină în
sprijinul corpului medical.
În martie 1940, Societatea Crucea Roșie – filiala Gorj
a luat iniţiativa de a servi ceai, pâine și ţigări într-o depen-
dinţă a Gării, la ostașii care plecau ori soseau în
Târgu-Jiu.
La 20 mai 1942 s-a deschis Cantina Militară din Gara
Târgu-Jiu, unde serveau masa și copiii orfani ori săraci.
La 20 septembrie 1942 s-a înfiinţat Cantina pentru
intelectuali la Centrul Militar Târgu-Jiu.
Săracii judeţului au beneficiat de acte de caritate, mai
ales cu ocazia marilor sărbători creștine. Fondurile nece-
sare acestor acţiuni s-au strâns prin organizarea de serbări,
programe cultural-artistice, tombole, seri distractive, do-
naţii ș.a.
Acţiunile Societăţii de Crucea Roșie din Gorj au de-
venit exemplu pentru întreaga ţară, iar la 18 octombrie
1947 generalul N. Pârvulescu, președintele Comisiei
Interimare Centrale a Crucii Roșii s-a referit la Filiala
Gorj, „care stă în fruntea tuturor filialelor și va fi citată ca
exemplu pe ţară”.
Meritul acestei activităţi, remarcată naţional, revine
în mare măsură președintei Arethia Tătărescu, care a ști-
ut „să îmbine utilul cu frumosul, discretul cu dărnicia,
energia cu executarea”, meritând respect și recunoștinţă.
Arethia Tătărescu este, prin toate binefacerile aduse
gorjenilor, personalitatea feminină cea mai apropiată de
nevoile lor și de înălţarea culturală a acestora.
Pentru păstrarea memoriei ei, răsplata amintirii de-
vine o obligaţie morală a urmașilor.
282
O statuie a Arethiei Tătărescu ne-ar aduce mai repe-
de aminte de măreţele ei fapte împlinite pentru Gorj.
BIBLIOGRAFIE:
istoriei”, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra –
România”, Bucureşti, 2000;
Cârlugea, Zenovie; Deju, Zoe Elena – „Arethia Tătărescu
– Marea Doamnă a gorjului interbelic”, Editura
„Măiastra”, Târgu-Jiu, 2007 (excelentă carte docu-
mentară, principala sursă de informare a temei);
Colecţia „Gorjanul” – perioada 1935 – 1940.
II.22. CONSTANTIN BRÂNCUŞI

S-a născut la 19 februarie/3
martie 1876 în Hobiţa.
Școala primară a învăţat-o la
Peștișani și Brădiceni (Gorj).
Rămas orfan de tată, într-o
familie cu 7 copii, la vârsta de 7
ani a intrat ucenic la un boiangiu
din Târgu-Jiu. De aici a plecat la
Craiova la bodega fraţilor Spirtaru,
apoi la magazinul de mărfuri și co-
loniale al lui I. Zamfirescu, unde a uimit prin confecţio-
narea unei viori din blăniţele de lăzi de portocale.
Așa a ajuns în anul 1894 elev bursier și intern la
Școala de Arte și Meserii Craiova.
283
Al. Doru Șerban
La 28 septembrie 1898 i s-a înmânat diploma de ab-
solvire și certificatul nr.145, care atesta „absolvirea de elevul
Constantin Brâncuși a cursurilor teoretice și practice ale
Școlii de Arte și Meserii Craiova, secţiunea sculptură.”
La 30 septembrie 1898, Constantin Brâncuși s-a în-
scris la Școala de Arte Frumoase din București, secţia sculp-
tură, unde a avut între profesori și pe dr. Dimitrie Gerota,
care l-a ajutat să dea o interpretare nouă sculpturii de por-
trete, „ocolind veșmântul de carne al schemei umane”.
În anul 1901 artistul a realizat „Ecorșeul” (Jupuitul)
expus la Ateneul Român în perioada decembrie 1902 - iu-
nie 1903. Tot din această perioada datează „Bustul genera-
lului dr. Carol Davilla” și „Laocoon”. După absolvirea Școlii
de Arte Frumoase din București în anul 1901, Brâncuși
efectuează timp de un an serviciul militar. În anul 1903
Constantin Brâncuși a plecat la Paris să-și desăvârșească
pregătirea. Lipsit de resurse financiare s-a deplasat spre
capitala Franţei pe jos, trecând prin Transilvania, apoi
Ungaria, Austria (Viena), Elveţia (Zürich), Germania
(München), Alsacia. În drumul său s-a întâlnit cu români
(mai ales studenţi) care l-au călăuzit, a vizitat muzee și
expoziţii ori a lucrat cu ziua pentru a-și asigura existenţa.
Ajuns la Paris în iunie 1904, timp de 10 luni spre a strân-
ge bani pentru taxa școlară și pentru a se întreţine, a spălat vase
în restaurante, unde a lucrat și noaptea ori a practicat munca
de paracliser și ţârcovnic la Capela Română din Paris.
În această perioadă de căutări și așteptare, pentru a-și
continua instruirea școlară și artistică în orașul luminilor,
tânărul Brâncuși avea nevoie de bani. Ei au venit de la dr.
Gerota (câte 25 lei lunar) și de la Ministerul Instrucţiunii
Publice și Cultelor, care prin decizia nr.9767/05 mai 1905
284
i-a acordat un ajutor de 600 lei pentru anul de studii
1905-1906. Astfel, la 23 iunie 1905, în urma concursului de
admitere, Constantin Brâncuși a ajuns elev subvenţionat la
Școala Naţională de Arte Frumoase din Paris în atelierul
de sculptură al lui Antoinin Mercié. A rămas în atelierul
acestuia doar în anul școlar 1905-1906, apoi l-a părăsit,
recunoscând : „ făceam câte o sculptură pe zi în genul lui
Rodin…Pastișeam inconștient pe Rodin, dar vedeam pasti-
șea… Au fost anii cei mai grei, anii de regăsire a drumului
propriu… Trebuia să-mi caut calea mea…”
În anul 1906, Brâncuși a părăsit Școala Naţională de
Arte Frumoase și atelierul lui Mercié iar sculpturile sale
”Orgoliu” și „Supliciul”, expuse la Salonul Societăţii
Naţionale a Artelor Frumoase și la Salonul de Toamnă din
Paris au fost apreciate inculsiv de Rodin. Un an mai târziu,
în 1907 Brâncuși a realizat „Rugăciune”, pasul premergător
„Sărutului”, însemnând începutul reînnoirii sculpturii.
Tânărul Constantin Brâncuși a fost recomandat să-i fie
practician marelui sculptor francez Auguste Rodin, de că-
tre regina Elisabeta (la insistenţele soţilor Maria și George
Bengescu) și de către Otilia Cosmuţă, români stabiliţi la
Paris, apropiaţi de acela care a deschis calea expresionis-
mului sculputral. La vernisarea expoziţiilor franceze din
1906, Rodin a luat cunoștinţă pentru prima dată cu ope-
rele românului, pe care le-a apreciat pentru ideea lor și a
întrezărit în creatorul acestora un viitor discipol.
Constantin Brâncuși a refuzat să lucreze în atelierul
lui Rodin, convins că „Nimic nu poate crește la umbra
marilor copaci!”.
Primele opere de maturitate (până în anul 1910) ale
lui Brâncuși au fost: „Rugăciune”, „Sărutul”, „Cuminţenia
285
Al. Doru Șerban
Pământului”, iar de la mijlocul anului 1910 a promovat tema
„Măiastra”. Ele aveau un tâlc deosebit, purtând pecetea gân-
dului. „La Brâncuși sculptura rămâne minte și înţelegere.
Mâna cioplitorului cugetă și urmărește gândul din materie,
care trebuie să-și urmeze viaţa și după ce a fost cioplită.”
Sculptorul Constantin Brâncuși a expus operele sale
în ţara și în străinătate. La București el a fost prezentat în
saloanele organizate la Tinerimea Artistică Română în anii
1908-1910, 1913-1914, 1928; la gruparea Arta Română în
anii 1920,1922 și la Expoziţia Internaţională de Plastică
Modernă în 1924. Operele expuse la București, au stârnit
admiraţie, dar și „aprecieri” nefavorabile care l-au făcut pe
prof. G.Oprescu să concluzioneze greșit: „Brâncuși nu
aparţine sculpturii Române”. Savantul Nicolae Iorga, pre-
ședintele Consiliului de Miniștrii și Secretar de Stat la
Departamentul Cultelor a propus în anul 1931 ca Brâncuși
să fie decorat cu „Ordinul Meritul Cultural pentru Arta
Plastică”, distincţie conferită prin Decretul nr.3214/22 sep-
tembrie 1931.
În lume, Constantin Brâncuși a expus în saloane per-
sonale ori colective la: Paris (mai ales), Londra, Praga,
Zürich, Bruxelles, Amsterdam, Moscova și în alte orașe din
Europa. În SUA a vernisat expoziţii personale în 1913 (la The
Armory Show), 1914 (la Gallery of the Photto Secession),
1920 (la Galeriile Societăţii Anonime), 1926 (la Wildenstein
Galleries), 1927(la The Arts Club of Chicago),1933-1934(la
Brumme Gallery), 1953 (la Museum of Modern Art), 1954
(la Philadelphia Museum of Art), 1955-1956 (expoziţie re-
trospectivă la Solomon Guggenheim Museum).
În anul 1937 Constantin Brâncuși a fost invitat în
India de Maharadjahul de Indore,care i-a propus să con-
286
struiască un „Templu al Eliberării” cu 3 Păsări și Spiritul
lui Buddha, proiect nerealizat datorită schimbării politice
si îmbolnăvirii Maharadjahului. În același an el a vizitat și
Egiptul.
În anii 1937-1938 Brâncuși a realizat la Târgu-Jiu
Ansamblul dedicat Eroilor căzuţi în Primul Război
Mondial, o culme a creaţiei sale monumentale.
Constantin Brâncuși a iubit meleagurile natale iar
îndepărtarea de casă i-a trezit nostalgia. În locuinţa sa de
la Paris, unde a stat peste 50 ani, artistul și-a creat atmo-
sfera ţărănească de acasă și nu a uitat niciodată bunătăţile
culinare tradiţionale gorjenești, pe care le pregătea perso-
nal și le servea și altora.
Constantin Brâncuși se bucura nespus când întâlnea
departe în lume pe unul de acasă. În anul 1937, la
Expoziţia Universală de la Paris, Maria Tănase l-a cunos-
cut pe Constantin Brâncuși. Reîntâlnindu-se la New York,
marele sculptor a rugat-o pe Maria să-i cânte „ una de-ale
noastre”. Maria Tănase a interpretat „ Lung e drumul
Gorjului… ”. În timp ce ea cânta, Brâncuși și-a ascuns
faţa către perete pentru a nu i se vedea lacrimile ce-i și-
roiau din ochi. Apoi s-a adresat solistei „ Când te ascult
cum le zici, Marie, aș fi în stare să dăruiesc pentru fiecare
cântec de-al nostru câte o Pasăre Măiastră! Auzi tu fată,
mă înţelegi! Vezi tu, Marie? Am colindat toată lumea, mă
cunoaște tot Pământul prin ce m-am priceput să fac, dar
când aud cântecele noastre, m-apucă un dor de ţară, de
oltenii tăi și ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul
meu... Îmi vine, fată, să las tot, să mă întorc acasă și să mă
fac cioplitor în lemn și piatră pentru toţi stâlpii tindelor și
meselor de cină…”
287
Al. Doru Șerban
La despărţire, Maria Tănase și-a exprimat dorinţa
reîntâlnirii în ţară: „Nene Costache, în curând să ne reve-
dem în ţară, în minunata noastra ţară, pe Jii, neică, pe Jii,
la Gorj!” Și Brâncuși a venit acasă ori de câte ori a avut
posibilitatea.
Aici a vrut să-și lase urma trecerii și priceperii, cum
rezulta dintr-un interviu publicat în „Flacara” din 13 oc-
tombrie 1930: „ Încă de acum 8 ani era vorba să lucrez un
Monument al Eroilor pentru satul meu natal din Gorj.
Există două comitete care nici până acum nu au căzut de
acord. ”
Constantin Brâncuși și-a continuat activitatea crea-
toare sculpturală realizând opere expuse în diverse galerii
de artă din lumea întreagă.
Bolnav și slăbit la cei 80 de ani ai săi, Brâncuși și-a
dictat testamentul la 12 aprilie 1956, lăsând legatari uni-
versali, în comun, pe soţii Istrati.
Prin testament a donat statului francez pentru
Muzeul de Artă Modernă tot ce va conţine în ziua dece-
sului său atelierul din Paris, Impasse Rousin nr.11, ca o
răsplată a acordării cetăţeniei franceze în anul 1952.
Conform aceluiași testament, legatarii universali nu vor
avea drept de proprietate asupra niciunei opere pe care
autorul a donat-o unor instituţii, a dat-o unor prieteni sau
a vândut-o unor colecţionari.
S-a stins din viaţă în noaptea de 16-17 martie 1957,
după mai multe luni în care a zăcut la pat și a suferit că
moare printre străini. A fost înmormântat în cimitirul
Montparnasse din Paris.
*
* *
288
Gorjenii l-au iubit și l-au apreciat pe Constantin
Brâncuși. Într-un număr al publicaţiei locale „Gorjanul”,
sub semnătura unui „învăţător de ţară” a apărut articolul
„O mândrie a neamului: sculptorul Brâncuși”, în care
s-a consemnat: „Brâncuși este cel mai mare sculptor al
timpului nostru… El a realizat gândirea în sculptură, nu
figura ei, ci ideea înnăscută în ea… Brâncuși nu a sculp-
tat niciodată figuri ci gânduri, știind să dea la iveală
atâtea taine ale lemnului, pietrei și metalului. În aceasta
stă toată autoritatea artei sale ”. Autorul articolului în-
tărește ideea apartenenţei sculptorului la acest spaţiu pe
care și l-a însușit cu mândria promovării sale în univer-
salitate.
În anii 1937-1938, Constantin Brâncuși a realizat la
Târgu-Jiu, prin Ansamblul ” Calea Eroilor ”cea mai im-
portantă operă monumentală a sculpturii moderne con-
temporane. Aceasta este considerată“ un prinos de recu-
noștinţă adus judeţului său natal ” de aceea nu a cerut
dreptul de autor pentru operele realizate și personal s-a
susţinut financiar în perioada cât a lucrat la ridicarea lor.
La 27 octombrie 1938, într-o atmosferă sărbătoreas-
că, Ansamblul brâncușian a fost inaugurat.
Ajuns un nume în scultura mondială Constantin
Brâncuși, avea destui bani să-și construiască o casă la
Paris, dar a refuzat mereu, cu gândul că-și va ridica
căsuţa lui, în Gorj, la Hobiţa. De fapt, în anul 1938
aflându-se la Târgu-Jiu pentru inaugurarea Ansamblului,
a participat la o masă ţărănească pregătită de nepoata
sa Maria pe dealul Cioaca, lângă castanii părintești,
unde copilărise. La plecare, Brâncuși i-a spus nepoatei
sale: „ Marie, am să mă întorc. Am să fac și eu o casă,
289
Al. Doru Șerban
acolo, pe Cioacă, de unde se vede lunca Bistriţei și de
unde se văd munţii”.
Dorul de acasă a fost exprimat de Brâncuși și pe
patul de moarte: „Oltenia… frumoase locuri, minunate
locuri! ” Întrebat dacă îi este dor de ţară, a oftat și a spus:
„dor, dor…” apoi a cântat ușurel și înduioșat: „ Cânta cucul
lângă noi/ Și ne iubeam pe zăvoi,/ Să fi murit amândoi…”
Despre două albume cu fotografii din ţară, Brâncuși abia
a îngânat vorbele: „ Le privesc, le privesc cu drag… Mai ales
noaptea înainte de culcare. Le și visez, și când mă trezesc,
mi-i dor, tare dor.” Era o suferinţă dublată de dorinţa „
celui care la anii lui mulţi, trebuia să fie în ţară, să-și aș-
tepte sfârșitul pe pământul unde i se odihneau părinţii,
cum făgăduise celor rămași în satul lor”(vezi I. Mocioi-
„Brâncuși-viaţa”).
Peste ani, amintirea sculptorului Constantin Brâncuși,
a fost păstrată prin denumirea dată unor străzi, obiective
culturale și de învăţământ, dezvelirea unei statui, amenaja-
rea casei memoriale, organizarea de tabere de sculptură.
În Târgu-Jiu există un bulevard ce poartă numele de
Constantin Brâncuși.
În faţa Casei de Cultură a Sindicatelor a fost dezve-
lită în anul 1976 statuia-monument Constantin Brâncuși,
operă a sculptorului Ion Irimescu.
În anul 1984 s-a inaugurat, prin contribuţia prof. Ion
Mocioi, Muzeul de Artă „Constantin Brâncuși” situat în
clădirea din apropierea Coloanei Infinitului (actualul
Colegiu Economic). Muzeul de Artă este găzduit astăzi de
fosta casă prezidenţială din Gradina Publică.
În august 1989 în clădirea din Parc (Gradina Publică),
unde cândva a funcţionat Muzeul Gorjului, iar actualmente
290
Centrul de Cultură și Artă, s-a organizat prin implicarea lui
I.Mocioi expoziţia foto-documentară „Constantin Brâncuși”,
care a inclus fotografii și cărţi referitoare la marele sculptor.
La 6 iunie 1998 s-a înfiinţat la Târgu-Jiu Centrul de
Cultură și Artă „Constantin Brâncuși”, care desfășoară:
-activităţi de informare, cercetare și documentare în do-
meniul brâncușiologiei; - activităţi de monitorizare, con-
servare și întreţinere curentă a Ansamblului Monumental
Calea Eroilor; - activităţi cultural-artistice diverse, orga-
nizarea Simpozionului de sculptură „Brâncușiana” și a
simpozioanelor anuale comemorative consacrate lui
Constantin Brâncuși.
In anul 1992 prin Hotărârea de Guvern din 1 iunie
s-a înfiinţat la Târgu-Jiu „Universitatea Constantin
Brâncuși”, ajunsă una dintre instituţiile de învăţământ su-
perior importante din ţară.
La Hobiţa, locul de naștere al lui Constantin Brâncuși,
s-a amenajat în anul 1971 casa memorială, iar în apropie-
re în zăvoiul Bistriţei, s-a organizat o tabară de sculptură.
Din păcate, operele realizate atunci sunt astăzi într-o stare
avansată de degradare. Liceul din Peștișani poartă nume-
le marelui sculptor, care a învăţat aici cursurile primare.
BIBLIOGRAFIE:
Mocioi, Ion – „Brâncuşi – Viaţa”, Ed. „Spicon-Drim
Edit”, Târgu-Jiu, 2003;
Paleolog, V.G. – „Tinereţea lui Brâncuşi”, Ed. Tineretului,
Bucureşti,1967;
Aremia, V.; Bobocescu, V. – „Pesonalităţi gorjene de-a
lungul istoriei”, Ed. Fundaţiei „Premiile Flacăra”,
Bucureşti, 2000.
291
Al. Doru Șerban
II.23. GHEORGHE CĂLDĂRUŞE

București, fiind fiul lui Petre și al
Mariei Căldărușe.
A murit la 22 aprilie 1945.
De tânăr s-a stabilit la
Târgu-Jiu, intrând ucenic la Cofe-
tăria lui Poliopol, înainte de anul
1900, pe strada Victoriei, în vecină-
tatea „Gorjanului”, condus de Jean
Bărbulescu.
Cofetarul Gheorghe Căldărușe
a deschis propria sa afacere, într-o
locaţie situată pe strada Victoriei, în
incinta Tribunalului.
Aici a dorit să construiască un
local de Teatru – Cinema, dar locul
fiind prea strâmt, nu a primit auto-
rizaţie de construire.
Gheorghe Căldărușe a vândut
spaţiul respectiv cizmarului
Constantin Catalinescu, iar în anul
1920 a cumpărat de la Domnica
Soţii Gh. şi Teodor un teren situat pe partea
Elena Căldăruşe
dreaptă a străzii Unirii (în direcţia
de deplasare spre calea ferată), aproape de intersecţia cu
strada Victoria, acolo unde astăzi se află primele tonete ale
292
pieţei de flori. În noiembrie 1920 a cumpărat un teren
învecinat, de la Eleonora Mitrescu.
Pe aceste terenuri învecinate, proprietarul Gheorghe
Căldărușe a terminat de construit în anul 1926 localul
unui TEATRU – CINEMATOGRAF, la care a adăugat o
anexă (cofetărie) în anul 1927 și o alta (librărie – papetă-
rie) în anul 1930.
Teatrul – Cinematograf Căldărușe era din zid și aco-
perit cu tablă.
În interior erau amenajate: scena, balconul, sala cu
400 scaune, două loje și o sală de așteptare, toate însumând
o suprafaţă de 349 m2.
Din anul 1940 și până în anul 1949, când s-a dat în
folosinţă Teatrul de vară, localul lui Gh. Căldărușe a fost
singurul spaţiu de spectacole al Târgu-Jiului.
Teatrul Căldărușe a avut căutare fiind situat în zona
centrală a Târgu-Jiului.
Cofetarul Gheorghe Căldărușe, observând că Teatrul
– Cinematograf era o afacere profitabilă, s-a înscris în anul
1931 la licitaţia Primăriei de concesionare a Teatrului
Milescu. Pentru o închiriere pe 5 ani a depus suma de
20.000 lei, dar fiind singurul ofertant, licitaţia a fost anu-
lată (vezi Arhivele Statului Gorj, Fondul Primăriei, dos.
36/1931, fila 104).
La Teatrul Căldărușe au jucat trupe ale teatrelor din
București și Craiova.
Sâmbătă 1 iunie 1929 Teatrul Gheorghe Căldărușe și
Gruparea „Ramuri” au organizat la Târgu-Jiu o șezătoare
literară la care au citit, conform afișului: Tudor Arghezi,
Al. Cazaban, Al. C. Calotescu – Neicu, I. Dongorozi, C.
Saban Făgeţel, Ion Minulescu, I.C. Polyclet. În tableta „O
293
Al. Doru Șerban
șezătoare la Târgul Jiilor” poetul Tudor Arghezi descrie
astfel prezenţa scriitorilor de la „Ramuri” în Târgu-Jiu, la
început de iunie 1929:
„La Târgu-Jiu, pe o stradă pestriţă, curată, ne lasă trei
automobile... Dl. Prefect al Gorjului se înfăţișează ca un
student delicat, meditând între flori...
Doamna soţie a Dl. Prefect întâmpină în casa căsni-
ciei pe scriitori... cu o masă pusă... Pâlcul literar a pornit
către șezătoare... Sala destinată șezătorii poartă numele
proprietarului ei, Căldărușe...
Sala Teatrului – Cinematograf se bucură de multă
atenţie din partea jienilor „care au umplut sala fără nici un
bilet de favoare”... „Citania literară” a fost răsplătită de
public cu ropote de aplauze încât „s-a putut judeca hotărât
că se pricep și înţeleg și traiectoria ductilă a unei idei.”
Invitat de „Liga revizionistă din Gorj”, poetul și gân-
ditorul Nichifor Crainic a susţinut, la 1 iulie 1936 la Teatrul
Căldărușe, cuvântarea „Spiritul autohton”, în care a militat
pentru „idealul naţional” și „o Românie a românilor”.
La 27 august 1936 Nichifor Crainic a susţinut la
Teatrul Căldărușe, conferinţa „Naţionalismul programatic”,
exprimând ideea „statului etnocratic” și a „ortodoxiei na-
ţionale”.
În seara zilei de 28 iunie 1939 Căminul Cultural
Judeţean Gorj, Căminul Cultural Orășenesc Târgu-Jiu,
Liga Culturală – secţia Gorj și Lyra Gorjului au organizat
la Teatrul Căldărușe un mare festival cultural, la care au
fost prezenţi: Nichifor Crainic și Pan Vizirescu, care au
conferenţiat despre Mihai Eminescu. Însoţiorii lor: N.
Crevedia și I. Minulescu au primit aplauze pentru creaţi-
ile poetice citite.
294
Gheorghe Căldărușe a decedat la 22 aprilie 1945, dar
activitatea Teatrului – Cinematograf a fost dusă mai de-
parte de a doua sa soţie Elena Căldărușe, cu care a avut
patru copii: Tudor, Zina, Vera și Maria.
La Teatrul – Cinematograf Căldărușe au continuat
să se prezinte spectacole de teatru, să aibă loc manifestări
culturale locale și mai ales să fie vizionate filme.
În anul 1946 pe scena Teatrului s-a ţinut prima edi-
ţie a Festivalului Scriitorilor și publiciștilor Gorjeni, având
președinte ales pe maiorul în rezervă I. Cernăianu.
Tot la Teatrul Căldărușe, în luna martie 1949,
Sindicatul Lăutarilor Raionului Târgu-Jiu însumând aproa-
pe 800 membri, sub conducerea dirijorului Nicu Novac, a
organizat două concursuri de selecţie pentru constituirea
unei formaţii de muzică populară.
Au fost selectaţi 80 instrumentiști și soliști vocali de
muzică populară, care reprezentau toate zonele raionului,
urmând ca ei să evolueze în nou înfiinţata Orchestră de
muzică populară „Taraful Gorjului”.
Tot la Teatrul Căldărușe a susţinut frecvent specta-
cole Societatea Muzicală „Lyra Gorjului”.
Gheorghe Căldărușe a înfiinţat la Târgu-Jiu, în sala
în care se ţineau spectacole de teatru și conferinţe, un ci-
nematograf, unde au rulat primele filme mute și sonor din
oraș.
Pentru cinematograful înfiinţat, patronul Gheorghe
Căldărușe a cumpărat un aparat de proiecţie cu amplifi-
cator de film sonor și două convertizoare.
În anul 1948, când s-a înfăptuit naţionalizarea în
România, Teatrul – Cinematograf Căldărușe a fost preluat
de Ministerul Artelor și Informaţiilor, iar după anul 1970,
295
Al. Doru Șerban
fiind situat în zona de sistematizare a orașului, a fost de-
molat.
*
* *
Cofetarul Gheorghe Căldărușe „se bucura de unani-
me simpatii” în Târgu-Jiu, „De o delicatese feminină, blând,
îndatoritor din cale afară, el n-a cunoscut ura, invidia, ră-
utatea. Era bun cu toţi, respectuos chiar faţă de un copil. De
aceea la rându-i era iubit și respectat.
Gheorghe Căldărușe a contribuit la cultura gorjeană
prin investirea unui frumos capital – care putea da multă
rentabilitate în alt domeniu – în construirea localului de
teatru, care a stat tot timpul în slujba ridicării culturale a
Gorjului” (vezi „omagiul” „A murit un om de ispravă” din
„Gorjanul”/27.IV.1945).
Gheorghe Căldărușe, la fel ca și Frantz Milescu, a
intrat în rândul gorjenilor care au susţinut activitate cul-
turală prin crearea cadrului de manifestare (construirea
localului de teatru) pentru trupele de artiști profesioniști,
scriitori, politicieni, care au prezentat la Târgu-Jiu specta-
cole ori șezători și conferinţe.
Sprijinind desfășurarea de activităţi culturale, cofe-
tarul Gheorghe Căldărușe a fost mereu în preajma unor
politicieni, creatori și artiști iar în Gorj cunoscutul Jean
Bărbulescu, director al cotidianului „Gorjanul”, a fost nașul
de cununie al uneia dintre fiicele sale.
BIBLIOGRAFIE:
Cepoi, Ion – „Vechi lăcaşuri de cultură ale Târgu-Jiului”,
în vol. „Târgu-Jiu – 600. Repere de ieri şi de azi”,
Editura „Măiastra”, Târgu-Jiu, 2006;
296
Cârlugea, Zenovie – „Cişmeaua Nichifor Crainic” în
„Tudor Arghezi şi spiritul Olteniei”, Editura „Scrisul
Românesc”, Craiova, 2008;
Duguleanu, Ion – „Târgu-Jiu. Case. Oameni. Destine”,
vol. V (manuscris).
Şerban, Al. Doru – „Lăutari gorjeni din sec. XX”, Editura
„Ager”, Târgu-Jiu, 2001.
II.24. MARIA TĂNASE

S-a născut în septembrie 1913
la București.
A învăţat să cânte de mică, de
la părinţii săi și a fost atrasă de me-
lodiile cântate la sărbătoare în ma-
halaua în care a trăit.
Elevă a Liceului „I.H. Rădulescu”,
Maria a încântat prin vocea sa origi-
nală, plină de dăruire și căldură.
În anul 1934 ea a fost angajată
la Teatrul de revistă „Cărăbuș” condus de Constantin
Tănase. În anul 1936 Maria Tănase a devenit vedetă inter-
naţională, cântând la Viena, Londra și Paris. La 20 februa-
rie 1937 a debutat radiofonic. Succesul său a atras apreci-
erea unor oameni de cultură: Octavian Goga, Geo Bogza,
George Enescu, Tudor Arghezi, Nicolae Iorga, Victor
Eftimiu, Cezar Petrescu ș.a.
Atrasă de spectacolele de revistă, Maria Tănase a ac-
tivat o perioadă la Teatrul „Alhambra” iar din iarna anului
297
Al. Doru Șerban
1938 a cântat la restaurantul Neptun din zona Gării de
Nord, unde a fost ascultată de Liviu Rebreanu, Ion Pillat,
Ion Minulescu, Camil Petrescu, Ion Marin Sadoveanu ș.a.
În ziua de 5 mai 1939 Maria a cântat la New – York,
unde l-a întâlnit pe marele sculptor Constantin Brâncuși.
Instaurarea dictaturii legionare în anul 1940, a fă-
cut-o să stea ascunsă. După rebeliunea legionară Maria
Tănase a continuat să fugă, fiind urmărită de serviciile
secrete germane.
Pentru a fi în siguranţă, în anul 1941 a plecat într-un
turneu în Turcia, unde i s-a oferit cetăţenia de onoare, un
angajament la Radio Ancara, un post de cercetător etno-
graf, o catedră la Conservator și o locuinţă luxoasă. Dorul
și dragostea de ţară au determinat-o să nu accepte aceste
binefaceri și să revină să se adape din autenticitatea folclo-
rului românesc.
Bombardamentele Războiului Mondial, au determi-
nat-o să părăsească Bucureștiul, stabilindu-se întâi la
Bolintinul din Vale, apoi la Nehoiu, lângă Buzău.
După anul 1944 a participat la numeroase spectaco-
le în ţară și în străinătate, cu formaţii de teatru de revistă,
teatru satiric ori orchestre de muzică populară.
La sfârșitul anului 1960 Maria Tănase a cântat cu
Orchestra Populară „Taraful Gorjului”, dar legăturile sale
cu Gorjul sunt după obârșia tatălui Ion Coandă Tănase,
născut în Mierea Birnici (azi localitate în comuna Crușeţ).
Maria Tănase a luat cunoștinţă de copilă cu cântecul gor-
jenesc, prin prezenţa la casa lui Ion Coandă Tănase, situ-
ată în „Livada cu duzi” din București a rapsozilor de pe
Valea Amaradiei, Moș Tudor - viorist și Moș Dâlţă, doini-
tor din caval.
298
Înainte de anul 1930, când lăutarii gorjeni erau la
modă în cârciumile din zona Gării de Nord, Maria Tănase
venea ades să-i asculte.
Lăutarul Petre Geagu Cătăroiu își amintea: „Prin 1929
cântam la București la cârciuma lui Marcu Căciularu, pe firma
căreia scria: „Cântă taraful Rugină din Tismana”. Maria
Tănase, care cânta cu orchestra ei la un restaurant din Parcul
Luther, la un pas de noi, venea des și ne-asculta. Îi plăceau mult
gorjeneștile noastre și, mai ales, ale mele. După un timp, m-a
luat la ea în orchestră. Multe cântece a cules doamna Maria
de la mine.., balade, mai ales: Ce faci, moșule-n grădină?, Am
un cal de-i zic Cocor, sârba Mărie, Mărie, ia să-mi spui tu mie
îi plăcea cel mai mult și mă ruga de multe ori să i-o cânt”.
În anul 1937 la Expoziţia Universală de la Paris Maria
Tănase l-a cunoscut pe Constantin Brâncuși. Reîntâlnindu-se
la New York, marele sculptor a rugat-o pe Maria să-i cânte
„una de-ale noastre”. Maria Tănase a interpretat „Lung e dru-
mul Gorjului”. În timp ce ea cânta, Brâncuși și-a ascuns faţa
către perete pentru a nu i se vedea lacrimile ce-i șiroiau din
ochi. Apoi s-a adresat solistei; „Când te-ascult cum le zici,
Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al
nostru câte o Pasăre Măiastră! Auzi tu, fată, mă înţelegi? Vezi
tu, Mărie? Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pămân-
tul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noas-
tre, mă apucă dor de ţară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tân-
guitoare a Jiului, de satul meu... Îmi vine, fată, să las tot, să mă
întorc acasă și să mă fac cioplitor în lemn și piatră pentru toţi
stâlpii tindelor și meselor de cină... Auzi? Mă-nţelegi?”
La despărţire, Maria și-a exprimat dorinţa reîntâlni-
rii în ţară: „Nene Costache, în curând să ne revedem în ţară,
în minunata noastră ţară, pe Jii, neică, pe Jii, la Gorj!”
299
Al. Doru Șerban
În anul 1957, Maria Tănase l-a rugat pe arhitectul
Octav Doicescu să-i facă proiectul Școlii de muzică folclo-
rică Târgu-Jiu, așa cum se învoise cu Constantin Brâncuși.
Maria s-a ţinut de cuvânt, în anul 1962, ea s-a stabilit în casa
din Parcul Municipal Târgu-Jiu, acolo unde Constantin
Brâncuși trăiește prin operele sale pentru eternitate.
În plin succes interpretativ la Teatrul Satiric Muzical
cu „Revista 62” Maria a hotărât să plece în Gorj, solicitând
Ministerului Învăţământului și Culturii funcţia de folclo-
rist la „Taraful Gorjului” pentru „a iniţia și a supraveghea
soliștii tineri în ceea ce privește ţinuta scenică și interpreta-
rea vocală, ca astfel să poată îmbina talentul lor cu auten-
ticitatea și pitorescul regiunii, fără să le clintească curajul
de a prezenta această autenticitate cu tot izul și stilul adec-
vat, în așa chip, ca toată producţia lor să fie ridicată la
treapta adevăratei arte ţărănești”.
Prin adresa nr. 62618 din 12 aprilie 1962, Sfatul
Popular al Regiunii Oltenia - Secţia Învăţământ și Cultură
îi făcea cunoscut Mariei Tănase că „...potrivit ordinului
Ministerului Învăţământului și Culturii nr. 8489/1961 și
deciziei nr. 40 din 26 martie 1962 a Comitetului Executiv
al Sfatului Popular Regional Oltenia, vi se aprobă încadra-
rea prin transfer la cerere în funcţia de folclorist categoria
I la Orchestra Populară Taraful Gorjului, secţie a
Ansamblului Artistic Nicolae Bălcescu din Craiova”.
La sosirea sa în Târgu-Jiu, în martie 1962, Măria și-a
fixat sediul într-o clădire din parcul orașului. Apoi ea s-a
adresat Sfatului Popular al Regiunii Oltenia printr-o cere-
re scrisă:
„Doresc să duc o muncă de îndrumare, către pătrun-
derea instrumentiștilor în ceea ce privește ţinuta scenică și
300
vocală, ca astfel artiștii să poată îmbina talentul lor cu au-
tenticitatea și pitorescul regiunii, fără să li se clintească ap-
titudinile de a prezenta această autenticitate, cu izul necesar
și stilul adecvat, în așa fel, ca toată producţia lor să fie ri-
dicată la o treaptă de artă ţărănească și aceasta să se bucu-
re de înnobilarea înclinaţiilor spre a fi scoși din amprenta
șablon, așa cum din motive neînţelese se mai practică de
către soliștii populari din unele formaţii locale. Pentru păs-
trarea autenticităţii și a stilului, în ceea ce privește forma
orchestrală, Taraful Gorjului va avea nevoie de o remaniere,
fără să atragă după sine prea multe sarcini materiale.
Orchestra să numere până la 22 de instrumentiști, recrutaţi
prin concurs. Va fi necesară o colecţie de discuri cu înregis-
trări folclorice, un pick-up, precum și două magnetofoane,
unul la curent electric, iar al doilea să fie prevăzut cu ma-
nivelă, pentru culegeri speciale din locuri neamenajate”.
Artista-folcloristă mai prevedea înfiinţarea unei staţii
de amplificare, cu microfoane pentru orchestră și soliști, în
lista de necesităţi mai figurau câteva instrumente muzicale.
Maria n-a uitat să prevadă nici aspectul scenic al
instrumentiștilor, cerând în continuare costume lăutărești
specifice Gorjului. A mai solicitat și o locuinţă pentru ea
însăși, de preferinţă tot în incinta sediului artistic.
La cererea sa Maria adăuga:
„Este absolut necesar un tehnician care să mânuiască
staţia de amplificare, magnetofoanele precum și pick-up-ul
și să răspundă de întreaga colecţie de discuri și benzi. În
schemă mai trebuie prevăzut un post de om de serviciu,
unul de garderobieră, precum și un post de impresar.
Faţă de cele arătate, vă rog a dispune aprobarea celor
de mai sus, pentru realizarea unei mari performanţe în
301
Al. Doru Șerban
materie de folclor, pe linia îndrumării soliștilor-cântăreţi ai
acestui gen și a orchestrei Taraful Gorjului căci altfel cele
expuse mai înainte nu vor putea fi duse la îndeplinire.
Luptăm pentru pace,
5 aprilie 1962, Maria Tănase”
Ceea ce Maria Tănase a propus, s-a și înfăptuit. Luna
iunie 1962 artista și-a petrecut-o la Târgu-Jiu, preocupată
tot de problemele organizatorice ale tarafului, apoi a plecat
într-un turneu cu Orchestra „Flacăra Prahovei”, revenind
la Târgu-Jiu la jumătatea lunii noiembrie.
A cules, în timp, peste 50 de melodii și texte din fol-
clorul gorjenesc. Între cântecele culese de solistă, profesorul
Adrian Popescu, cel care a însoţit-o și i le-a dactilografiat, își
amintește de „Voinic năcăjit”, cules de la Geagu Petre Cătăroiu
și „Viorea, viorea, rea”, cules de la Chiva Tantan din Tismana.
Maria a mai cules cântece de la Ion Falcoe și Petre Zlătaru
din Târgu-Jiu, Ionel Mihu din Peșteana-Jiu, Gică Argint din
Baia de Aramă, Cati Cârţoiu din Sâmbotin, ș.a.
Folclorista muzicii meleagurilor gorjenești pregătea re-
pertoriul și interpreţii Tarafului, organizându-le turnee.
Maria Tănase a prezentat la Târgu-Jiu un mare spec-
tacol cu soliști ai locului, urmărind ca interpreţii să-și
treacă repertoriul prin filtrul sufletului. Programul a alter-
nat cântecele de la Cărbunești, Ceauru, Arcani, Runcu,
Pârâu, Peșteana, Tismana, cu melodii executate la vioară
de Grigore Murgu, Haralambie Luca, Alexandru Trohonel,
Ion Bârsan, ș.a.
Maria a apărut iniţial ca prezentatoare a soliștilor
Tarafului Gorjului. Dar, după cum anunţa un afiș, la
Târgu-Jiu se susţinea „Numai un singur spectacol excepţi-
onal, „DE-ALE NOASTRE OLTENEȘTI”, cu melodii în pri-
302
ma audiţie susţinute de Maria Tănase, acompaniată de
Ansamblul Taraful Gorjului”.
Directorul Nicu Novac i-a mai acompaniat pe soliș-
tii Lia Bobirci, Iustina Băluţeanu și Emil Gavriș.
Maria Tănase a fost cea care a alcătuit programul și
itinerarul turneului „Tarafului Gorjului” din perioada 14
aprilie - 25 iunie 1963. Itinerarul cuprindea toate marile
orașe ale ţării, în program erau cuprinse: „Purpuriu de
sârbe gorjenești”, „De-ar ști dorul ce știu eu” „Sârba ca pe
lunca Târnavei”, „Ușor, puiule, ușor” „Învârtita”, „Joc din
Banat”, „Hai, mândră, pitiș-pitiș”, „Foaie verde iasomie”,
„Deasupra capului meu”, „Se ceartă bradul cu plopul” „Horă
și sâr bă ca din cimpoi”, „Foaie verde bob de linte”,
„Mândruţo, mi-e dor de tine”, „Voinic năcăjit”, „Foaie verde
micșunea”, „Dragostea din ce se-ncepe”, „Sârba lui Tudor
din Vladimir”, „Coborâi din deal la vale”, „Lăstărel de peli-
niţă”, „Sârba repezită” „Spune-mi, mamă, ce să fac?”,
„Învârtită și brâu din Banat”, „Te văzui, neică, la poartă”,
„Afară plouă și tună”, „De-ai fi, lună, vorbitoare” „De când
sunt pe lumea asta”, „Mărie, Mărie” și „Viorea, viorea”.
Pentru realizarea spectacolelor turneului și-au dat
concursul soliștii vocali și instrumentiștii: Dan Moisescu,
Lia Bobirci, Ion Bălan, Ion Falcoe, Petre Geagu Cătăroiu,
Lenuţa Traian, Chiva Tantan, Nicu Pârvu, Dumitru
Zamfira, Mihu Ionel, s.a.
La trei zile de la începerea tur neului, la Turnu
Severin, Maria Tănase a avut cele dintâi semnale ale bolii,
dar ea și-a continuat deplasarea cu orchestra până la l mai
1963, la Hunedoara, când a fost doborâtă de boală, ur-
mând să fie înlocuită în turneu, la conducerea tarafului,
de către Mia Braia.
303
Al. Doru Șerban
Bolnavă de cancer, a fost internată la mai multe spi-
tale bucureștene. A murit la 22 iunie 1963.
Odată cu trecerea în nefiinţă a Mariei Tănase, laure-
ată a Premiului de Stat (1955) și artistă emerită (1957),
„s-a stins un glas din simfonia unei epoci”.
BIBLIOGRAFIE:
Bucureşti, 2000;
Gheaţă, Petre; Sachelarie Clery – „Maria Tănase şi cânte-
cul românesc”, Editura „Muzicală”, Bucureşti, 1965;
Şerban, Al. Doru – „Lăutari şi solişti din Gorj”, Editura
II.25. MARIA LĂTĂREŢUL – PRIVIGHETOAREA

GORJULUI
Aceea care a adus prima dată
faimă și recunoaștere naţională
muzicii gorjenești a fost marea so-
listă Maria Lătăreţu, născută
Borcan, la 7 noiembrie 1911 în lo-
calitatea Bălcești, Gorj.
A fost fiica mai mică din 17
fraţi a lui Ion Borcan, care agoni-
sea hrana pentru familie, practi-
când fierăria, agricultura ori cân-
tând la vioară, și a Mariei, născută la Novaci.
304
Maria își amintea cu nostalgie de casa părintească:
„când am deschis ochii pe lume, m-am pomenit într-o căsuţă
mică și săracă, cu două încăperi. Dar grădina casei mele nu
am s-o pot uita niciodată. Avea gard de jur-împrejur, cu
stobori împletiţi cu nuiele.
În interior erau tot felul de pomi fructiferi, iar în faţa
casei aveam o mulţime de trandafiri, nalbe, gherghine... Pot
sa spun că era cea mai frumoasă grădină din Bălcești”.
Maria a cântat de mică melodii învăţate de la fratele
său Ioniţă, lăutar vestit în zonă.
Ea și-a destăinuit începuturile sale muzicale: „Aveam
șase ani când mama și tatăl meu, erau duși la cules de po-
rumb. Începuse să fie seara și, de urât, am început să cânt.
S-a strâns toată lumea care venea de la muncă, pe lângă
gardul meu și eu stam pe pragul casei și eram foarte ferici-
tă că ei m-ascultă. Uitasem că trebuie să mai mănânc. Când
am terminat de cântat, am auzit pe Ioniţă al lui Guţă când
a zis: Măriţa lui neica Ion o s-ajungă cântăreaţă mare!”.
Lăutarul Culici din Novaci, rudă cu Maria, a învă-
ţat-o să cânte cu acompaniament muzical.
Înainte de a împlini 12 ani ea a fost luată să cânte pe
la nunţi și petreceri în taraful lui Costică Gâlcă din Novaci.
Tatăl său a readus-o acasă, motivând că este prea mică.
În anul 1925, când avea doar 14 ani, Maria a mers pe
jos, cale de 40 kilometri, până la Vădeni, unde fratele său,
lăutarul Ioniţă Borcan a învăţat-o să se acompanieze la
chitară. La vârsta de 16 ani, Maria s-a căsătorit cu Tică
Lătăreţu din Lelești.
Într-un interviu, ea mărturisea: „La 18 ani am luat
drumul Gorjului. Ce mândră eram când am cântat prima
mea compoziţie: Lung e drumul Gorjului.
305
Al. Doru Șerban
În următoarele cântece: Sub streașina casei mele, Se
ceartă bradul cu plopul, Cireșule, frunză rară, am strâns tot
dorul Gilortului și al Jiului”.
Între anii 1925-1935, Maria Lătăreţu a colindat sa-
tele Gorjului cântând doine, hăulite în ritm de horă ori
de sârbă, la nunţi ori la petrecerile din zilele de sărbă-
toare, confesiunea sa, înregistrată de un reporter fiind
lămuritoare în acest sens: „Soţul meu avea un taraf cu-
noscut. Am învăţat să cântăm împreună și colindam co-
munele. Astfel mă făcusem cunoscută prin toate satele
Gorjului”.
Taraful lui Tică Lătăreţu, având solistă pe Maria, a
cântat și la diferite cârciumi din Târgu-Jiu.
Profesorul Stelian (Bică) Sterescu și-a depănat amin-
tirile în revista „Coloana” (anul 1973), supliment al
„Gazetei Gorjului”: „Îmi aduc aminte, cum în toamna anu-
lui 1929, eram cu câţiva cunoscuţi la vestita cârciumă a lui
Plăvăţ, peste podul Jiului, la un pahar de vin, puţin înainte
de a pleca la studenţie...
În odaie a intrat, tot tânără ca noi, cu chitara ei și cu
alţi doi lăutari, Maria Lătăreţu. Era de curând căsătorită
cu Tică Lătăreţu din Lelești. I-am poftit la noi la masă si
i-am rugat să ne cânte, spunându-le că plecăm pentru un
timp la studenţie. Le-am oferit și ceva bani, o sumă relativ
modestă, dar Măria Lătăreţu ne-a răspuns cu un zâmbet
cald și plin de înţelegere:
– Vă cânt din plăcere. De la dumneavoastră nu pot să
primesc bani. Gestul și cântecele Mariei Lătăreţu ne impu-
neau respect și ne dominau printr-o vrajă copleșitoare.
La cei 17 ani ai ei, Maria Lătăreţu nu mai era o pro-
misiune, ci o floare a talentului înnăscut”.
306
În anul 1935 Măria Lătăreţu a fost recomandată mu-
zicologului Constantin Brăiloiu de Dumitru Petcu din
Câmpofeni, la insistenţele Ioanei Piper.
Solista și-a amintit cum „într-o zi a venit la Târgu-Jiu
Constantin Brăiloiu, împreună cu Mihai Pop și Harry Brauner.
M-au întrebat dacă vreau să mă duc la București, să fac niște
imprimări. Am acceptat invitaţia și primele mele înregistrări
le-am făcut la fonograf. Este vorba de cântecul Mărioară, pui
boboc. Apoi m-am stabilit la București. Am fost angajată la
restaurantul „Dorul Ancuţei” unde am cântat multă vreme”.
La acest local vestit veneau mulţi compozitori, scri-
itori și artiști.
Constantin Brăiloiu a înregistrat-o pe discuri ale
Arhivei de Folclor a Societăţii Compozitorilor Români,
Succesul discurilor sale a făcut pe patronul restau-
rantului „La Căciularu” din spatele Gării de Nord, să o
angajeze pe Privighetoarea Gorjului. Maria a început să fie
invitată la toate marile manifestări folclorice organizate de
Radio București.
În anul 1949 ea era solistă a Orchestrei Institutului
de Folclor, devenită Orchestra „Barbu Lăutaru”.
Pentru repertoriul și stilul autentic de interpretare,
Maria a fost distinsă cu Ordinul Muncii clasa a III-a în
anul 1954, titlul de Artist emerit în 1964 și premiul discu-
rilor „Electrecord” în 1970.
Toţi marii muzicologi ai timpului i-au făcut caracte-
rizări superlative. Cercetătorul folclorului muzical Tiberiu
Alexandru a caracterizat-o astfel: „Un glas limpede, frumos
timbrat, expresiv și nespus de melodios.
Un nepreţuit tezaur folcloric, de cea mai autentică spe-
ţă, primenit fără contenire într-un neistovit proces de creaţie.
307
Al. Doru Șerban
Un fermecător stil de interpretare, prin care formele ances-
trale ale tradiţiei, filtrate printr-o profundă trăire interioară
și printr-o fericită sensibilitate, sunt mereu înnoite.
O puternică personalitate artistică, care dăruiește cu
migală și gingășie fiecare crâmpei melodic, fiecare vorbă.
Iată alese aprecieri care au consacrat-o pe Maria
Lătăreţu drept cea mai de seamă exponentă a folclorului
oltean”.
Cu cele mai mari ansambluri muzicale românești,
Privighetoarea Gorjului a colindat ţara și lumea, primind
aplauzele a milioane de spectatori, veniţi anume să o as-
culte pe cea care a rămas până la moarte „stâlpul de cre-
dinţă al cântecului popular oltenesc”.
La 27 septembrie 1972, în timp ce cânta ultima sa
compoziţie „Vă las cântecele mele” pe scena căminului
cultural din Românești, judeţul Botoșani, Maria noastră
și-a găsit sfârșitul în urma unei congestii cerebrale.
Ea va trăi însă mereu prin cântecele „care poartă cu
ele dorul și dragostea, codrul și florile. Ascultându-le ne
regăsim în ele cu bucuriile, cu dorurile noastre” (Marioara
Murărescu, în „Gazeta Gorjului” - 20 octombrie 1979),
prin organizarea la Târgu-Jiu a Festivalului Naţional de
Muzică Populară „Maria Lătăreţu” și prin constituirea
Ansamblului Folcloric „Maria Lătăreţu”.
Solista a interpretat în cariera sa 185 cântece, cele mai
cunoscute fiind: doinele; „Mă uitai spre răsărit”, „Când aud
cucul cântând” „Mă duc la munte la vară”, „Lie, ciocârlie”,
„Ușurel trecui prin lume”; cântecele lungi; „Ce mi-e mie drag
pe lume”, „Fire-ai, neicuţă să fii”, „Măicuţă să nu mă dai”;
doinele și cântecele: „Sus la părul dintre vii” „Pe malul
Gilortului”, „Fluieră neică la coasă”; cântecele propriu-zise:
308
„Mândro, când ne iubeam noi”, „Mai ţii minte, măi dragă
Mărie” „Iarbă verde, iarbă crudă”, „Pasăre galbenă-n cioc”,
„De ce nu vii neicuţă-al meu?”; cântece în ritm de horă:
„Sanie cu zurgălăi”, „Sub streașină casei mele”, „Mă uitai pe
vale-n luncă”, „Trei în lume nu se poate”, „Și-au pornit olteni
la coasă”, „Cine trece Câmpu Mare”, „Când cu neica mă iu-
beam”, „Hai, dii, dii, murgule, dii!” „Radu mamii”; cântece în
ritm de sârbă: „Lung e drumul Gorjului”, „Puișor de la
Novaci”, „La Jii, murgule, la Jii”, „Gilortule, apă bună”, „Pădure
verde de brad”, „Se ceartă bradu’ cu plopu’ ”, „Cireșule, frunză
rară”, „Luncă, luncă-mbobocită”, „Te-am văzut neică, la poar-
tă”, „Neicuţă de-atâta dor”, „Pe unde iubeam odată” „Auzi,
mândro, ori n-auzi”, „Lună, lună, ia fii bună”, „Joacă hora-n
poieniţă”, „Vă las cântecele mele” ș.a.
„Maria Lătăreţu a fost mai mult decât o cântăreaţă
de talent. Ea a fost creatoarea unui nou stil de cântare care
- prin ea - a făcut școală” (Tiberiu Alexandru).
Cântecele Mariei Lătâreţu însumează frumuseţea
melodiilor gorjenești, culese din tot judeţul și ridicate la
rangul de model prin interpretarea acompaniată profesi-
onist, a unei soliste de excepţie.
Cântecele ei, de fapt, în mare parte cântece ale lău-
tarilor gorjeni, au devenit prin mediatizarea radio-TV,
nevoia de muzică populară adevărată a unui popor.
Ascultătorii, cuceriţi de cântecele Mariţei, le solicitau
solistelor care le umpleau cu muzică plăcerea petrecerilor,
să le cânte numai de-ale ei. Cerinţa imitaţiei a împiedicat
vremelnic personalizarea altor soliste în Gorj.
Maria Lătăreţu va dăinui ca un pisc sub aspectele
frumuseţii repertoriului și originalităţii interpretării mu-
zicii gorjenești.
309
Al. Doru Șerban
Maria Lătăreţu nu ar fi ajuns un simbol al muzicii
populare românești dacă nu ar fi trăit în vatra de cântec a
Gorjului.
BIBLIOGRAFIE:
istoriei”, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”
Bucureşti, 2000.
Brânaru, Marin – „Maria Lătăreţu şi cântecele sale”,
Editura „Muzicală”, Bucureşti, 1989;
Brozbă, Dorin – „Maria Lătăreţu, privighetoarea nepere-
che”, Editura „B.D. Media”, Târgu-Jiu, 2006;
Mocioi, Ion – „Maria Lătăreţu”, revista „Litua”, nr.
3/1986; Popescu, Adrian – „Contribuţii la o încerca-
re de istorie pentru începuturile Tarafului Gorjului”
în „Litua”, nr. 4/1988;
Şerban, Al. Doru – „Lăutari şi solişti din Gorj”, Editura
II.26. IOSIF KEBER

Pictor născut în 30 iulie 1897 la Târgu-Jiu, provenit
dintr-o familie originară din Trier (Flandra), care a emi-
grat în Transilvania în prima jumătate a sec. al XVIII- lea.
A fost sensibilizat din copilărie de frumuseţea locurilor
Gorjului în care s-a născut și a trăit. A învăţat la Școala
Primară Particulară Româno-Germană „Unirea” din
Târgu-Jiu (1904-1908) și la Gimnaziul Real «Tudor
Vladimirescu” (1908-1912).
310
A început să picteze din anii
de școala primară, iar în anul 1912
când era elev în anul IV la
Gimnaziul „Tudor Vladimirescu”
a fost premiat cu medalia de aur la
expozitia generală de la Iași pentru
tabloul în cărbune „Cap de bătrân”.
Timp de șapte ani, Iosif Keber a
fost student la Școala de Arte
Frumoase din București unde s-a
specializat în pictură, artă decora-
tivă (cu maestrul Camil Ressu) și gravură (cu maestrul
Iuca) iar pe diploma de absolvire din 1923 a obţinut numai
calificativul „foarte bine”.
Iniţial, Iosif Keber a fost atras de tehnica peisajului,
dar lecţiile de anatomie și profesorul Fritz Storck l-au
apropiat și de realizarea de portrete.
Urmărind originalitatea în arta, el a realizat picturi
în care lumina desenului obișnuia „să muște din umbră”.
Iosif Keber a fost interesat și de gravură. Talentul și
strădania l-au făcut unul dintre fruntașii ”Școlii…” și bur-
sier în ultimii trei ani de studii. În anii studenţiei, Iosif
Keber a obţinut 22 premii, între care și „Distincţia
Academică Lecomte Du Nouy” pentru pictură (1922), cu
un studiu de nud.
Iosif Keber a realizat în stil personal, în perioada de
început, peisaje, desene în cărbune și creion, pregătindu-se
astfel pentru portretele în ulei din perioada de maturitate.
Artistul a realizat în timpul vieţii peste 500 lucrări,
multe prezentate în cele 56 expoziţii, din care 4 personale
(1921, 1934, 1938 și 1979).
311
Al. Doru Șerban
Conform aprecierilor prof. dr. în estetică Ion Mocioi
„Iosif Keber a fost un pictor al instantaneului selectiv, urmărit de
o puternică trăire sufletească. Această calitate a artistului dă
picturii realizate o notă dinamică. În opinia specialiștilor, lucră-
rile expuse în personala din 1938 ne prezintă un Keber impresi-
onist cu precise tendinţe realiste. Sentimental în faţa naturii, el
introduce elemente ale impresionismului german prin sugerarea
artistică a suferinţei. Pictura lui Iosif Keber este modernă.
La el, culorile preferate sunt albul, roșul și verdele, cu
nuanţele lor, pentru a transmite stări de suflet”.
C.Brâncuși l-a cunoscut pe Keber în perioada 1937
– 1938, când sculptorul își definitiva lucrările la Ansamblul
„Calea Eroilor” și l-a caracterizat a fi „un înnoitor al picturii
monumentale românești, un Puvis de Chavannes al nostru”.
Pictorul Iosif Keber a făcut din arta frescei, al cărui se-
cret de pregătire îl deţinea, o preocupare materializată în mii
de metri pătraţi de pictură bisericească realizată începând cu
anul 1923, la 25 catedrale și biserici din ţară și din străinatate
(catapeteasma Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim și
panourile Bisericii Ortodoxe Române din München).
Pentru promovarea picturii „al fresco” și pentru ca-
litatea de membru al Comisiei de pictură a Patriarhiei
Române, la 20 iunie 1988, lui Iosif Keber i-a fost conferită
distincţia de merit „Crucea Patriarhală pentru mireni”.
*
* *
Majoritatea peisajelor lui Iosif Keber au fost inspira-
te de locurile în care pictorul a trăit îndelungata sa viaţă.
De aceea unele tablouri au devenit documente artistice cu
imagini din Târgu-Jiul, primei jumătăţi a secolului al
XX-lea. Cele mai reușite dintre ele sunt: „Târgu-Jiu văzut
312
din dealul târgului”(1914), „În parcul Târgu-Jiu”(1918),
„ Margine din Târgu-Jiu”(1930), ”Cartier din
Târgu-Jiu”(1933), „Strada 11 Iunie, iarna”(1940), „Case de
pe strada mea”(1940), „Cărând gheaţă de la Jiu”(1940), „Cu
sacaua pentru apa la Târgu-Jiu”(1942), „Chioșcul din gră-
dina publică”(1946), „Stradă din Târgu-Jiu”(1947) ș.a
Iosif Keber a realizat și picturi inspirate de locuri din
judeţ: „Casa memorială din Vladimir” (1921), „Casa din
Săcel”(1928), „Uliţă din Novaci”(1934), „Vedere din
Cernadia”(1945), „Vedere din Brănești”(1955). În judeţul
Gorj el a pictat: Catedrala, Biserica Sfinţii Apostoli, Biserica
Sfântul Nicolae – toate din Târgu-Jiu, Biserica din Novaci,
Biserica din Urdarii de Jos, Biserica din Săcelu.
Casa pictorului Iosif Keber din strada 11 iunie este
actualmente organizată ca filială de artă a Bibliotecii
„Christian Tell”, îndeplinindu-se astfel un vis al artistului.
Ea adăpostește: tablouri, desene, schiţe, cărţi de artă
și illustrate, care au aparţinut pictorului. Biblioteca
Judeţeană Christian Tell organizează anual la Târgu-Jiu
manifestări dedicate pictorului Iosif Keber, la care partici-
pă oameni de cultură.
Prof. dr. Ion Mocioi (legatar testamentar al pictoru-
lui) a publicat în anul 1980 cartea monografică „Pictorul
Iosif Keber” iar ziaristul Octavian Ungureanu a editat în
anul 1996 lucrarea „Keber”.
Sunt dovezi ale preţuirii cu care gorjenii au răspuns
atașamentului creator al unui străin faţă de aceste locuri.
BIBLIOGRAFIE:
Mocioi, Ion – „Pictorul Iosif Keber”, Trâgu-Jiu, 1980;
Ungureanu, Octavian – „Keber”, Târgu-Jiu, 1996.
313
Al. Doru Șerban
II.27. PROTOEREUL PREOT ICONOM

STAVROFOR GRIGORE PREJBEANU
Bălești – Gorj.
A absolvit Gimnaziul „Tudor
Vladimirescu” Târgu-Jiu (1908),
Liceul „Carol I” Craiova, apoi
având credinţă în Dumnezeu s-a
înscris la Facultatea de Teologie
București, pe care a absolvit-o în
anul 1916.
Studentul la teologie Grigore
Prejbeanu a fost un publicist activ și
talentat, colaborând la revistele naţionale ori gorjene: „Unirea
neamului”, „Jiul”, „Pâinea vieţii”, „Gorjul bisericesc” ș.a.
Din anii studenţiei s-a implicat și în viaţa spirituală
a satului natal.
La 7 aprilie 1914, împreună cu alţi colegi și cu sprijinul
preotului și învăţătorului satului s-au pus bazele Cercului Cultural
„Dragoste de neam”, despre a cărui activitate Grigore Prejbeanu
a publicat două articole în ziarul „Unirea Neamului”.
Din aceste articole a rezultat că „tinerimea din Bălești
organizează serbări, șezători populare și o bibliotecă, ru-
gând stăruitor pe fraţii gorjeni să lucreze în același fel în
satele lor, pentru luminarea sătenilor”.
Gândurile – îndemn sunt extinse cu speranţa la pro-
pășirea neamului:
314
„Deci la muncă, fraţi gorjeni, pentru neamul românesc!”
Începând cu anul 1916 Grigore Prejbeanu a fost timp
de 54 ani preot la Târgu-Jiu (în perioada 1 aprilie 1922 –
15 iunie 1960 numai la Biserica Catedrală din centrul ora-
șului). Concomitent cu activitatea preoţească a predat re-
ligia la licee din reședinţa Gorjului (convins că o
îmbunătăţire a situaţiei poporului nu poate veni decât de
la școală și biserică), a fost preot de garnizoană locală,
preot militar (cu gradul de locotenent la un regiment din
Basarabia).
În perioadele anilor 1922 – 1926 și 1930 – 1934 a fost
protoereu al judeţului Gorj.
Ca protoereu Grigore Prejbeanu s-a remarcat prin
buna organizare a clerului gorjean, prin construirea de
biserici în judeţ, dar și prin asigurarea întrepătrunderii
activităţilor religioasă și culturală, preocupările sale sub
acest aspect fiind demne de exemplu pentru ceilalţi preoţi
ai judeţului.
Protoereul Grigore Prejbeanu a susţinut conferinţe
publice iar în „Biblioteca religioasă pentru popor” a publi-
cat lucrări cuprinzând 30 istorioare morale, pentru apăra-
rea sfintei credinţe ortodoxe și sfaturi de a nu jura
strâmb.
Preocupat de popularizarea lăcașurilor ortodoxe din
Gorj a publicat împreună cu alţi ieromonahi lucrările de
interes istoric și turistic: „Sfânta Mănăstire Tismana” și
„Sfântul Schit Lainici”.
Preotul iconom stavrofor Grigore Prejbeanu a fost și
un apreciat traducător din limba franceză, publicând pen-
tru interesul clerului și credincioșilor : „Pe urmele Sfântului
Apostol Pavel” după Dusoucheoy Paul și articolele „Biserica
315
Al. Doru Șerban
și revoluţia din 1821” și „Barbarii moderni” după revista
pariziană „Les Annales”.
Principala sa lucrare publicată a fost „Gorjul biseri-
cesc. Însemnări dintre anii 1870 – 1900” apărută în anul
1936 la Tipografia „Episcopul Vartolomeiu” a Sfintei
Episcopii Rm. Vâlcea.
Crezul autorului – documentarist Grigore Prejbeanu
a fost exprimat în prefaţă: „Mi-a stat în putinţă să cercetez
arhiva Protoeriei Gorj de la 1870 încoace.
Am găsit aici lucrări foarte preţioase, pe care, socotin-
du-le a interesa și pe alţii, le-am publicat mai întâi în revis-
ta de îndrumare creștină „Pâinea Vieţii”. Am fost rugat
adesea de numeroși prieteni și de mulţi cititori să extrag
într-o broșură aceste interesante însemnări...
Prin ele sper a fi contribuit, într-o cât de mică măsură
la cunoașterea oamenilor și faptelor mai de seamă din acest
timp.”
Prin această publicaţie („Gorjul bisericesc. Însemnări
1870 – 1900”), cu date și însemnări extrase de la Episcopia
Râmnicului, autorul Grigore Prejbeanu ne dezvăluie as-
pecte ale vieţii religioase, dar și istorice din Gorj, în ulti-
mele trei decenii ale sec. al XIX-lea.
Pe cele referitoare la evenimente din judeţ le vom
prezenta cronologic în cele ce urmează, să constituie do-
cumente demne de luat în seamă de către cei interesaţi:
Anul 1870: „Ca aplicare a legei din 1864, privitoa-
re la înmormântări, se opresc înhumările în curtea bise-
ricilor din Târgu-Jiu (Sf. Voevozi, Sf. Apostoli și Sf.
Împăraţi), dispunându-se provizoriu, ca înmormântările
să se facă numai la biserica Sf. Nicolae, ea fiind mai la
marginea orașului”.
316
Anul 1872: „La 27 aprilie, Domnitorul Carol trece
spre Severi. Ordin ca reprezentanţii Gorjului să-l întâmpine
la punctul Ionești”...
Anul 1873: „Un ciudat fapt: în 1873 moare Cuza Vodă;
totuși nu vedem cuvenitele măsuri de pomenire. Să fie o omi-
siune? Să fie o tăcere calculată în vederea consolidării dinas-
tiei. Indiferent de motiv, lipsa pomenirii este o greșeală”...
„Luni 21 maiu Măria Sa Domnitorul Carol va sosi la
Târgu-Jiu pe Calea Severinului... Măria Sa va prânzi luni
seara aici, unde va petrece noaptea; Marţi 22 crt. Măria Sa
va porni spre a face o excursie la Vulcanu și seara se va
întoarce la Târgu-Jiu, unde iarăși va petrece noaptea, iar
Miercuri va porni la Râmnicu Vâlcea”.
„La 1 Septembrie încep cursele Diligenţei Târgu-Jiu –
Turnu Severin, cu plecarea la 7 dimineaţa și sosirea la 6 seara”.
Anul 1874: „La 18 August se sfinţește cimitirul ora-
șului Târgu-Jiu și se opresc acum și înmormântările de la
Sf. Nicolae și Sf. Treime”.
Anul 1876: „Poșta de la Râmnicu Vâlcea ducea ofici-
alele la Pitești și de acolo venea la Târgu-Jiu”.
Anul 1877: „Protoereul... vestește preoţimii oficial la
18 mai începerea războiului și ordonă citirea rugăciunilor
obișnuite din liturghier, pentru vreme de război”.
„Ministerul vestește Prefectura ca în toate bisericile să
se facă Te – Deum pentru biruinţa armatei române în lua-
rea Rahovei. Orașul să fie iluminat, orășenii să-și manifes-
te bucuria, pentru a ridica naţiunea în faţa Europei...”
„La 28 August se încep lucrările șoselei naţionale spre
Petroșani, oficiindu-se un serviciu religios”.
Anul 1880: „Se ordonă telegrafic de către Episcopie
întâmpinarea, cu slujba bisericească, a osemintelor
317
Al. Doru Șerban
Generalului Magheru și facerea de servicii religioase în tot
judeţul. Aceste oseminte sosesc din București la 30 Martie.
S-a anunţat un program al funeraliilor”...
Anul 1890: „La 9 Septembrie se inaugurează
„Gimnaziul Real” din Târgu-Jiu, cu o slujbă religioasă.
Director Ștefan Bobancu”...
Anul 1899: „La 22 August sosește în Târgu-Jiu, prin
Vădeni, A.S. Regală Principele Ferdinand, căruia i se face o
frumoasă primire”.
„La 4 Octomvre se inaugurează localul propriu al
Gimnaziului Real „Tudor Vladimirescu”, participând și
Ministrul Școalelor, Spiru Haret”.
Cele câteva date prezentate sunt o dovadă că preotul
Grigore Prejbeanu a fost un cercetător avizat al arhivelor
Protoeriei, contribuind prin lucrarea „Gorjul bisericesc.
Însemnări dintre anii 1870 – 1900”, la îmbogăţirea cu in-
formaţii istorice, dar mai ales de organizare bisericească,
din ultimele trei decenii ale sec. al XIX-lea. Datele culese
sunt în consens sau în completare la multe din cercetările
lui Alex. Ștefulescu.
Preotul Grigore Prejbeanu, un împătimit al cercetă-
rilor arhivelor bisericești, a adunat date deosebit de inte-
resante despre viaţa religioasă a Gorjului și despre Biserica
Domnească (Biserica Catedrală), la care a slujit 38 ani (1
aprilie 1922 – 15 iunie 1960).
Intrând în posesia acestor date prin intermediul re-
gretatului preot H. Argintaru, le redăm în cele ce urmea-
ză, să dovedim aplecarea lui Grigore Prejbeanu spre cer-
cetarea arhivistică, dar să acoperim și nevoia de
documentare pentru aceia care vor dori să valorifice aces-
te date în lucrări tematice.
318
ISTORICUL ÎN DATE AL VECHII „BISERICI

DOMNEȘTI” DIN TÂRGU-JIULUI
1523, august, 7 – Într-un act de danie făcut
Mănăstirii Tismana de către Barbul Postelnicul din
Târgu-Jiului, între martori se găsește „... și din Târgul Jiului
popa Vladul.” (E prima atestare documentară pentru
primul preot cunoscut în acest oraș).
1567, iulie, 11 – Patriarhul Macarie al Antiohiei,
în trecere prin Târgu Jiului spre Tismana și mai departe,
oficiază sfânta liturghie la biserica aflată aici.
1667, octombrie, 16 – Pe un act de vânzare, între
martorii târgujieni figurează: „Popa Nicolae, Popa Radu,
Stan Diaconul și Popa Vladul, slujitori în acest oraș”.
1693, septembrie, 21 – Diaconul Stan vinde un loc
de deal lui Corne Brăiloiu iar între martori este și „Popa
Armega, târgujian, cu serviciul aici.”
1717, mai, 25 – Într-o hotărâre dată de Banul
Craiovei Știrbei în chestiunea stăpânirii moșiei Frăsinetul
„24 de orășeni, între care Stan Diaconul, carele fiind om de
80 ani, Popa Ghioca, preot bătrân... cu toţii au mers la ju-
decată în Sfânta Biserică Domnească din Târgu Jiului de au
jurat”...
(Este prima atestare documentară cu privire la nu-
mirea de Biserica Domnească).
1723, noiembrie, 1... „Eu popa Danciul din Râmești
(Vâlcea)... ne rândui Sfinţia Sa Episcopul chir Damaschin,
ca să mergem la Târgu Jiului... să fiu preot acolo la
Biserica Domnească î(n)tru toată viaţa” (E a doua măr-
turie documentară pentru numirea de Biserica
Domnească).
319
Al. Doru Șerban
Nume de preoţi, care au slujit la Biserica Domnească,
prima din oraș, au apărut în diferite acte datate: 1724,
iunie, 15; 1732, ianuarie, 24; 1735, noiembrie, 13; 1743,
iunie, 24;
1747... Înmulţindu-se populaţia orașului s-a simţit
nevoia construirii a încă unei biserici târgujiene. De aceea
în 1747 s-a început zidirea bisericii din partea de răsărit,
zisă „De la Câmp”. Este Biserica „Sfinţii Apostoli Petru și
Pavel”...
1749 – 1764... „S-a trecut la construirea unui nou
locaș de biserică mai măreţ, el moștenind de la preceden-
ta „Biserica Domnească” numirea acesteia, precum și pa-
tronii săi „Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe și Dimitrie”,
trecuţi în pisania bisericii celei noi, după proprii săi pa-
troni „Sfinţii Mari Voievozi Mihail și Gavril”. Cititorii sunt
negustorii vremii (de unde și denumirea de Biserica
Negustorilor).
1793, septembrie 22 – Hrisovul domnitorului
Moruzi, vorbește despre distrugeri la această biserică. Se
iau măsuri pentru refacere, dându-se și sprijin domnesc.
1813, iunie 25 – Hrisovul domnitorului Caragea ves-
tește prăpăd la Biserica Domnească și la Școala Domnească
de pe lângă ea, hotărându-se reparaţii și privilegii domnești.
1832, aprilie, 18 – Vechea Școală Domnească ce a
funcţionat pe lângă Biserica Domnească își încetează lu-
crarea, în acea zi începând cursurile noua școală normală
(primară). Primul profesor al ei este C. Stanciovici.
1840, mai, 30 – Biserica dăruiește o săliște pentru
construirea unui local de școală.
1843 – Se înfrumuseţează tâmpla bisericii, zugrav
fiind Sava Petrovici – Timișoara.
320
1855 – Se restaurează biserica. Peste cupole se supra-
pun turle, se măresc ferestrele, se schimbă tinda, se acopăr
firidele exterioare. Pictura se face din nou, în stil rafaelic,
lucrând pictorul Mișu Popp, cu bun renume în pictură.
1863, ianuarie, 13 – Apare pentru prima oară nu-
mirea de Catedrală, dată bisericii.
1902 – Se fac lucrări de restaurare la Catedrală, îm-
bunătăţindu-se cele din 1855. Înfăţișarea bisericii era mă-
reaţă: „coroană a bisericilor gorjene” ... „mireasă prea în-
frumuseţată”.
1933 – Se restaurează Catedrala, după planurile
Comisiunii Monumentelor Istorice, înlăturându-se supra-
turlele, îngustându-se ferestrele, refăcându-se firidele ex-
terioare și faţada.
Biserica are ţinută de monument istoric.
1939 – Se restaurează pictura Catedralei de Iosif
Keber, păstrându-se în interior pictura lui Mișu Popp, iar
afară refăcându-se tablourile cu filozofi și sibile, pictân-
du-se în faţă patronii spirituali ai bisericii și alţi sfinţi.
Aceste date documentare și foarte multe altele inclu-
se în „Gorjul bisericesc”, lămuresc faptul că preotul – pro-
toereu Grigore Prejbeanu a fost aidoma lui Alexandru
Ștefulescu, dar în domeniul bisericesc.
Pentru merite deosebite el a fost decorat cu „Coroana
României” în gradul de cavaler și cu medalia „Răsplata
Muncii pentru Biserică”.
În perioada de început a regimului comunist
„aprecierile pentru activitatea desfășurată” i-au adus su-
ferinţe lui Grigore Prejbeanu, care a fost închis la
Văcărești iar cărţile publicate i-au fost scoase din bibli-
otecile parohiale.
321
Al. Doru Șerban
Preotul iconom stavrofor și protoereu Grigore
Prejbeanu a murit la 27 septembrie 1976.
BIBLIOGRAFIE:
Cornoiu, Alex. Eugen – „Monografia Bisericii Sfinţii
Apostoli” Editura „Rhabon”, Târgu-Jiu, 2004;
Gârdu, Gh. – „Protoereul Grigore Prejbeanu” în „Crinul
Statelor”, nr. 13/2001, pag. 16;
Prejbeanu, Gr. – „Gorjul bisericesc. Însemnări 1870 –
1900” Editura Tipografia „Episcopia Vartolomeiu”
Rm. Vâlcea, 1936.
II.28. VICTOR DAIMACA

în Turnu Severin.
A absolvit Liceul „Traian”
din Turnu Severin, apoi Facultatea
de matematică a Universităţii
București (unde a avut profesori
pe Gh. Ţiţeica, Dimitrie Pompeiu,
N. Coculescu ș.a.).
După absolvirea facultăţii s-a
încadrat profesor de matematică la
Școala de meserii Vădeni, de unde
în scurt timp, s-a transferat la
Școala Normală de băieţi, predând, în perioadele 1930 –
1934 și 1947 – 1948, aritmetica (în special), algebra și
geometria. Între anii 1934 – 1947 a fost profesor la Liceul
322
„Tudor Vladimirescu” iar din 1948 până în 1950 a predat
la Liceul Economic Târgu-Jiu, după care s-a transferat la
un liceu din București.
Pasiunea pentru astronomie a avut-o din copilărie,
iar interesul pentru bolta cerească i-a fost sporit de studi-
erea unei cărţi de astronomie, cumpărată de fratele său mai
mare și mai ales după ce în anul 1907 a observat cometa
„Daniel”.
„Pasiunea s-a dezlănţuit stimulată și de primul instru-
ment cu care am privit luna, un binoclu cu prisme, primit
în dar de la un cunoscut.
Când l-am îndreptat spre cer, am simţit cum urc prin
lentile acolo”.
Elev în ultimii ani de liceu, Victor Daimaca a înfiin-
ţat pentru colegii săi, un cerc de astronomie.
Așa cum se destăinuia în amintirile sale, astronomia
l-a hotărât pe Victor Daimaca, proaspăt absolvent al facul-
tăţii de matematică, să-și aleagă o catedră la Târgu-Jiu: „De
câtva timp mă stabilisem în București: Dar aici, practic, nu
e cer, ca să spargi plafonul tulbure al orașului ţi-ar fi trebu-
it instrumente puternice și costisitoare, pe care nu le puteam
nici măcar visa.
Fapt pentru care am luat o catedră de matematică la
Târgu-Jiu, preferând să mă întâlnesc cu cerul pe cont propriu”.
Dincolo de gară, o coloană de metal ţintind zenitul,
ca un ciudat obelisc sideral”...
Dr. C. Lupescu, profesor de igienă la Liceul „Tudor
Vladimirescu” ne-a lăsat moștenire în cartea „Biografii
sentimentale” precizări legate de Victor Daimaca și activi-
tatea sa: „Era de statură mijlocie, supraponderal, cu părul
bogat pe ceafă. Îmi vorbea cu pasiune de splendoarea bolţii
323
Al. Doru Șerban
înstelate și-mi spunea că în cursul nopţii se delectează pri-
vind prin binoclu miliarde de stele.
Majoritatea colegilor lui nu apreciau suficient această
pasiune... Mă situam printre profesorii, puţini la număr,
care i-au acordat toată încrederea”...
Ion Becheru în articolul „Descoperitorii de astre la
Târgu-Jiu”, apărut în „Gazeta Gorjului” din septembrie
1971 a făcut următoarea remarcă referitoare la profesorul
– astronom: „Totdeauna grăbit, cu ochii înroșiţi de nesomn,
Victor Daimaca, tăcut, cu gândurile aiurea, parcurgea dis-
tanţele dintre școli, trecând pe lângă colegi sau cunoscuţi,
fără să-i vadă.
El răspundea însă unei chemări știinţifice, care avea
să-i consacre numele de descoperitor de astre de aici, de pe
pământul Gorjului”.
În prima parte a anului 1943 Victor Daimaca a pro-
curat, de la un refugiat polonez în Lagărul Târgu-Jiu, un
binoclu Göertz, care mărea de 15 ori zonele de observaţie.
Cu acest binoclu în noapte dintre zilele de 2 și 3 sep-
tembrie 1943 (spre dimineaţă) a observat o cometă la limi-
ta dintre constelaţiile Lynx și Ursa Major, descriind astfel
momentul: „Era la revărsatul de ziuă 2 spre 3 septembrie,
când mi-am îndreptat ochii spre Lynx. Nu puteam crede!
Într-un grup de steluţe, care îl strângeau ca un clește,
se afla un obiect cosmic nou, absolut nou, steaua mea. Mi-a
venit să strig. Tot orașul dormea.
Eram, poate, singurul treaz la acea oră. Am coborât
de pe cer, am dat năvală în bibliotecă, am deschis catalogul
astral al lui Gh. Dien.
Iat-o, aici e, în constelaţia Lynx. Se îndreaptă spre
Omicron din Carul Mare. Fuge cu o viteză fantastică, la
324
milioane de kilometri de noi și a parcurs, iată, în numai trei
ore, de circa 22 de ori diametrul pământului”.
A repetat observaţia încă două nopţi.
La 5 septembrie 1943 Victor Daimaca a telegrafiat
Observatorului Astronomic București următoarea telegramă:
„Cometă nouă, mărimea 8, în Lynx, pe linia Alfa Gemenii,
Epsilon Ursa Mare. Deplasarea diurnă 2 grade spre Ursa Mare”.
Telegrama a ajuns la București cu o întârziere de 24
ore, fiind interceptată de GESTAPO, care în vreme de răz-
boi a verificat-o să nu fie o comunicare subversivă, de
spionaj, mai ales că era expediată de la Târgu-Jiu, unde se
afla Lagărul de deţinuţi politici.
Astronomul Călin Popovici de la Observatorul
Astronomic București a făcut atunci notaţia – observare:
„De îndată ce vremea ne-a permis am căutat astrul,
găsindu-l cu ușurinţă la 9 septembrie 1943. Cometa era ușor
vizibilă cu căutătorul ecuatorului și la limita de vizibilitate
cu un binoclu Zeiss, care mărea de 6 ori. Era un astru difuz,
fără nucleu stelar, cu un rudiment de coadă”.
La 10 septembrie descoperirea, cu observaţiile astrono-
milor de la București au fost transmise Biroului Central de
Telegrame Astronomice ale Uniunii Astronomice Internaţionale
de la Copenhaga, care a omologat descoperirea sub denumirea
„DAIMACA – 143”, a comunicat-o observatoarelor astronomi-
ce din întreaga lume și a înscris-o în Atlasul astronomic.
La 19 septembrie 1943 Cometa – Daimaca, situată la
49,5 milioane km de Pământ, a fost observată de Peltier și
Shapley în S.U.A.
Societatea Astronomică a Pacificului din S.U.A. a
bătut o medalie de onoare pentru Victor Daimaca despre
care dr. C. Lupescu a scris în „Bibliografii sentimentale”:
325
Al. Doru Șerban
„Colegul meu astronom, plin de satisfacţie, mi-a ară-
tat o medalie de bronz, cât o palmă, groasă de un deget, ce
avea înscris pe ea cu litere în relief numele profesorului
Daimaca, descoperitor al cometei ce-i poartă numele”.
Textul brevetului medaliei avea următorul conţinut:
„Această medalie instituită în anul 1890 de Josep D.
Drandol, este decernată lui VICTOR DAIMACA, pentru
descoperirea cometei din 9 septembrie 1943”.
Continuând să cerceteze cerul, Victor Daimaca a
descoperit la 16 decembrie 1943 o nouă cometă în conste-
laţia Vărsătorului, care a fost observată simultan în alte
zone ale globului și de astronomii Van Gent și Peltier,
astfel că acesta a primit denumirea la toţi trei.
Astronomul Ioan Corvin Sângiorzan, cunoscător al fe-
nomenului a menţionat în comunicările sale că Victor
Daimaca a observat (descoperit) la Târgu-Jiu cu binoclul
Göertz un total de 7 alte comete: Halley (1910), Quinisset
(1912), Delaran (1912), Koph (1945), Grabovini-Zinner
(1946), Encke (1947) și Honda (1948). Cunoscut în lume prin
descoperirile făcute, profesorul Victor Daimaca a fost chemat
după al doilea Război Mondial în S.U.A. ca să-și continue
cercetările, dar din mai multe cauze nu a ajuns acolo.
În anul 1950 s-a stabilit totuși la București unde și-a
continuat activitatea didactică la un liceu, dar și activitatea
de cercetare la Observatorul Astronomic București, unde a
lucrat până la sfârșitul vieţii în 20 mai 1969, fiind „deosebit
de preţuit de toţi colegii pentru pasiunea sa știinţifică și cu-
noștinţele de astronomie. Avea o memorie fantastică, un ochi
perfect de astronom și cunoștea cerul extraordinar de bine”.
În Muzeul Observatorului Astronomic București sunt
expuse: o sculptură dedicată astronomului și câteva obiec-
326
te personale de cercetare. Profesorul și astronomul Victor
Daimaca, prin materializarea pasiunii sale, a introdus
Târgu-Jiul în circuitul mondial al centrelor de cercetare.
El a iubit orașul în care a dobândit gloria.
De aceea când trecea cu trenul prin Târgu-Jiu, cobora
iar din faţa gării privea îndelung spre Liceul Pedagogic și
spre locul unde se afla casa în care a trăit anii tinereţii și din
podul căreia a făcut marile sale descoperiri astronomice,
determinând includerea sa în „Calendarul – agendă” din
anii ’60, al savanţilor români în viaţă, mari descoperitori.
Victor Daimaca a avut parte în activitatea de cerceta-
re de aprecieri și de păreri diverse ale concitadinilor. În
„Gorjeanul” din 1944 a apărut o epigramă adresată lui Victor
Daimaca, care în anul 1943 a descoperit două comete:
„Cu domnul Daimaca,
E curat mister:
„Prietenii” afirmă
Că... se mută-n cer”.
Unele întâmplări au fost de-a dreptul hazlii.
Iată una dintre ele, redată de dr. C. Lupescu în
„Biografii sentimentale”: „Victor Daimaca mi-a povestit că
într-o zi, prin 1947, l-a vizitat un miliţian și l-a întrebat
dacă este adevărat că aproape în fiecare seară se uită pe
cer. „Da”! a răspuns profesorul. „Dar de ce privești cerul?”
l-a întrebat miliţianul. „Îmi încântă ochiul și sufletul, ob-
servând bolta înstelată!” „Să nu mă iei în bășcălie. Știu că
aștepţi venirea avioanelor americane. Le aștepţi în zadar.
Dacă mai continui, am să te iau la miliţie !” i-a replicat
miliţianul.
Memoria profesorului – astronom Victor Daimaca
trebuie păstrată în municipiul Târgu-Jiu inclusiv prin dez-
327
Al. Doru Șerban
velirea unui bust. O merită cu prisosinţă fiindcă a introdus
Gorjul în circuitul mondial al cercetării astronomice.
BIBLIOGRAFIE:
Lupescu, Constantin – „Bibliografii sentimentale”,
Editura „Gorjeanul”, Târgu-Jiu, 1993;
Păsărin, Alex. ş.a. – „Personalităţi gorjene de-a lungul
Bucureşti, 2000;
Rădulea, Pătru; Gorun, Gh. – „Istoria Colegiului
Naţional „Spiru Haret” ”, Editura „Rhabon”,
Târgu-Jiu, 2005;
Şişiroi, Maria – „Victor Daimaca, matematician şi astro-
nom român” în „Portal Măiastra” nr. 3/2006;
Ungureanu, Octavian – Liceul „Tudor Vladimirescu”
Târgu-Jiu, f.e., 1982.
II.29. ION (NELU) BOBINĂ

1911 în comuna Aninoasa, jude-
ţul Gorj. A fost absolvent al
Liceului „Tudor Vladimirescu”
din Târgu-Jiu.
Din tinereţe a fost preocu-
pat de animarea vieţii spirituale
în perimetrul localităţilor sudice
de pe Valea Gilortului, ocupând
funcţia de secretar al Societăţii
328
Culturale „Bibescu Vodă” din Aninoasa. În anul 1934 a fost
între iniţiatorii în comuna natală a primei edituri româ-
nești din mediul rural, Editura „RAM”, promovând scrie-
rile filozofice, religioase, estetice și de parapsihologie.
În anul 1940, Siguranţa Generală a Ministerului de
Interne, în urma unor percheziţii repetate, i-a confiscat toa-
te cărţile iar în perioada 16 martie 1951-21 iulie 1954 a exe-
cutat o detenţie de 3 ani și 4 luni, vinovat conform hotărârii
judecătorești, de uneltire contra orânduirii comuniste.
După anul 1990, Nelu Bobină a intenţionat să-și adu-
ne amintirile, prozele și aforismele în caiete însumând
probabil mii de pagini scrise caligrafic.
Multe articole i-au apărut în „Gorjeanul” și în „Ager”,
publicaţii pe care le-a apreciat totdeauna.
Nea Nelu dorea să tipărească într-o carte la Editura
„Ager” o parte din scrierile sale, dar timpul neiertător nu
i-a mai îngăduit selecţia.
În martie 1998, la vârsta de aproape 87 de ani, Ion
(Nelu) Bobină a decedat lăsând celor care 1-au cunoscut
amintirea unui autodidact cu proiecte măreţe, neîmplinite
și din cauza bolii de ochi care l-a chinuit și l-a împiedicat
să-și aștearnă pe hârtie după 1990, când avea libertatea
scrisului promovat, experienţa unei vieţi spirituale trăite
intens alături de mulţi oameni de cultură din ţară.
EDITURA „RAM”
A fost singura editură sătească din România. Ea și-a
avut sediul în comuna Aninoasa, judeţul Gorj și a fost
înscrisă în Registrul Camerei de Comerţ la numărul
972/1934, având deschis la C.E.C. contul 62342. Numele
editurii a fost luat din cultura indiană, unde RAM avea
329
Al. Doru Șerban
sensul de „începutul, primul om, sufletul” iar în dialectul
sanscrit avea semnificaţia de „soare”.
Iniţiatorul înfiinţării Editurii „Ram” a fost Ion (Nelu)
Bobină, un tânăr din Aninoasa, cu preocupări culturale.
În urma discuţiilor acestuia cu magistratul Mihail
Dragomirescu, directorul revistei și editurii „Biblioteca
Metapsihică” din Craiova și cu scriitorul Panait Mușoiu,
directorul revistei și editurii „Ideia” din București, s-a ho-
tărât ca să se deschidă la Aninoasa un centru cultural pen-
tru iubitorii de cunoaștere și frumos.
Acestea sunt susţinerile lui Nelu Bobină din
„Almanahul Ramuri” (l988)și din „Gorjeanul” din 20-21
aprilie 1991.
Reacţie la hotărârea luată de el în aprilie 1991, de a
reînfiinţa Editura, doamna Maria Dulcu, legatara testa-
mentară a profesorului Gheorghe Dulcu, s-a adresat într-o
scrisoare publicaţiei „Mesager” arătând „ordinea ierarhică
a iniţiatorilor Editurii RAM și elemente de statut ale ei:
1. Prof. Dulcu Gheorghe;
2. Colaboratorii Iui;
3. Suportul material;
4. Firma comercială ca formă juridică a editurii.
Aici se încadrează Ion Bobină, fiindcă în statutul bă-
căniei lui s-a înscris și editarea de cărţi, dându-li-se posibi-
litatea să poată circula”.
Cercetătorul literar gorjean Zenovie Cârlugea a re-
produs în publicaţia gorjeană „Mesager” nr. 109 (11 – 17
mai 1993) numele și contribuţia bănească a fondatorilor
Editurii: „Prof. Gh. Dulcu 25.000 lei, înv. Ilie Dulcu 30 lire,
prof. I. Marinca 50.000 lei, prof. G. Băleanu, Romulus
Oprean, Nistor Ianta cu 25.000 lei fiecare, Ilie Dădârlat,
330
prof. 50.000 lei, Louis Combi, prof. 25.000 lei, prof. Șt.
Bezdechi 25.000 lei; Ion Bobină n-a avut bani”.
Programul Editurii „Ram” viza scrieri din istoria re-
ligiilor, opere ale marilor gânditori din toate timpurile,
sinteze filozofice și literatură.
Primele titluri de cărţi ale Editurii au fost tipărite de
Tipografia Nicu D. Miloșescu din Târgu-Jiu, pe hârtie de ziar,
în tiraj de 1.000 exemplare. Au fost două broșuri de Max
Heindel, „Enigma vieţii și a morţii”, „Vederea spirituală și
luminile spirituale” (somn, vise, hipnotism, nebunie),traduse
din engleză de Ilie Dulcu și reeditate de Tipografia Liceului
Carol I din Craiova pe o hârtie mai bună.
După anul 1937, grupului de iniţiativă al constituirii
Editurii i s-au adăugat profesorii Nistor Ianta, Romulus
Oprean, Ștefan Bezdechi, Emil Bologa, Gh. Băleanu și lo-
calnicii Gheorghe Dulcu, Ilie Dulcu și Ilie Iscrulescu.
Autorii și traducătorii primeau pentru drepturile de
autor un număr de exemplare stabilit prin contract în ra-
port de tiraj, cheltuielile de tipărire și difuzare.
În perioada 1935 – 1940 „RAM” a publicat în Tipografiile
„Ramuri” din Craiova, „Dacia Traiană” din Sibiu și la Cluj, 26
de autori și 40 de lucrări psihologice, psihanalitice, filozofice,
socio-logice, religioase, psihiatrice, magice și ale știinţelor
oculte din antichităţile: greacă, indiană, chineză și japoneză,
din operele Renașterii franceze, engleze, germane, ruse și ro-
mânești. Lista următoare este edificatoare în acest sens:
- Vasile Pârvan – Datoria vieţii noastre;
- Alice J. Bailey – Conștiinţa atomului;
- Alice J. Bailey – De la intelect la intuiţie;
- J.C. Chatterji – Filosofia esoterică a Indiei;
- Yram – Doctorul sufletului;
331
Al. Doru Șerban
- Dr. Roberto Assagioli – Psihanaliză și psihosinteză;
- Dr. Roberto Assagioli – Educaţia voinţii;
- Henry Thomas Hamblin – Arta trăirii;
- Lao Tse – Tao-Te-King;
- Mabel Collins – Lumina pe cărare și Karma;
- Arthur E. Powell – Dublul eteric;
- George Dulcu – Criterium de sinteză spirituală;
- Platon – Fedru;
- Jatindra Chakraborty – Educaţie fizică hindusă;
- Mahatma Gandhi – Istoria vieţii mele;
- Lev Tolstoi – Despre artă;
- G. Soulié de Morant – Viaţa lui Confucius;
- G. Soulié de Morant – Preceptele lui Confucius;
- Șt. Bezdechi – Nicolaus Olahus;
- M. Heindel – Broșuri;
- Yritomo Taschi – Puterea calmului;
- Yritomo Taschi – Spiritul de organizare;
- Thomas Morus – Utopia;
- Walter Scott – Eliot și istoria Atlantidei.
Editura „RAM” și-a avut sediul în casa lui Nelu
Bobină, din Aninoasa, unde se afla și un magazin (librărie)
de desfacere a cărţilor tipărite.
Cărţile au fost vândute abonaţilor, cititorilor interesaţi
prin librăria „Cartea Românească” din București, ori direct
de la Editură. Cărţile au fost trimise la Academia Română,
unor mari biblioteci și la reviste literare din ţară.
În anul 1939, Editura „RAM” a înscris în registrul pu-
blicaţiilor de editat, la secţia presă a Tribunalului Gorj un
„Almanah RAM” pentru reclama de răspândire a cărţilor.
„RAM” a avut legături cu edituri din Londra, Paris
și Roma, pentru acceptarea traducerii de cărţi.
332
Izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial a oprit
realizarea multora dintre proiectele propuse, iar editorul
Nelu Bobină a rămas cu o datorie de 240.000 lei la Tipografia
„Dacia Traiană”, reprezentând neachitarea contravalorii căr-
ţilor apărute, difuzate la librării, dar neplătite de librari.
În istoria culturii scrise din Gorj numele său este
înscris alături de cele ale iniţiatorilor primei edituri rura-
le din ţară iar prin implicarea în tipărirea și difuzarea căr-
ţilor, a fost omul care a reprezentat imaginea acestei edi-
turi, denumită RAM”.
BIBLIOGRAFIE:
Anastasia, Ion – „Un om – editura: Ion Bobină” în
„Ramuri – Almanah ’88”, pag. 285 – 286.
Cârlugea, Zenovie – „Editura Ram” în „Mesager”, nr.
109 (11 – 17 mai 1994);
Şerban, Al. Doru; Vasile, Nelu – „Istoricul tipografiilor
şi tipăriturilor din Gorj”, Editura „Ager”, Târgu-Jiu,
2001.
II.30. PROFESORUL HARALAMBIE (BICĂ)

STELIAN STERESCU
S-a născut la 26 decembrie 1910 într-o clădire anexă
a Liceului „Tudor Vladimirescu”, unde tatăl său Stelian
Sterescu a fost profesor de limba română și limba latină.
Faptul că s-a născut la zi mare (a doua zi de Crăciun)
și în localul celei mai prestigioase școli din Gorj, a fost
considerat o premoniţie a destinului său ulterior.
333
Al. Doru Șerban
După absolvirea cursului
primar Sterescu St. Stelian
Haralambie a devenit începând cu
anul școlar 1922 – 1923 elev în cla-
sa I al cursului gimnazial la Liceul
„Tudor Vladimirescu”, unde până
la absolvirea clasei a VII-a (anul
școlar 1928 – 1929) a fost de 4 ori
clasat primul și de 3 ori al doilea
între colegi.
După studiile liceale, în anul
1929, a fost admis la Facultatea de
Litere și Filozofie din București, unde a avut profesori de re-
nume: N. Iorga, Ovidiu Densușianu, Tudor Vianu, M.
Dragomirescu, N. Cartojan, D. Caracostea, Ramiro Ortiz ș.a.
Fiind un student eminent a fost promovat după absolvi-
re, în anul universitar 1933 – 1934, asistent la catedra de este-
tică și literatură, condusă de profesorul M. Dragomirescu.
În perioada studenţiei și imediat următoare Haralambie
(Bică) Stelian Sterescu a frecventat ședinţele Cenaclului
„Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu și ale Cenaclului
Institutului de literatură, înfiinţat de M. Dragomirescu.
La aceste ședinţe tânărul Bică Sterescu a citit versuri,
epigrame, texte satirice și umoristice.
După un an de asistent la catedra de estetică a prof.
M. Dragomirescu, Bică Sterescu a revenit la Târgu-Jiu su-
plinind începând cu anul școlar 1934 – 1935 una dintre
catedrele de limba și literatura română de la Liceul „Tudor
Vladimirescu”, unde a predat până în 1938.
În urma susţinerii examenului de capacitate a fost
numit, începând cu data de 1 septembrie 1938, profesor
334
titular la Liceul teoretic din Hotin (Basarabia). Acolo a cu-
noscut-o pe Maria, și ea profesoară, cu care s-a căsătorit.
Ultimatumul dat de U.R.S.S. în timpul războiului l-a
făcut să se întoarcă acasă la Târgu-Jiu cu soţia Maria și cu
fiica acesteia dintr-o căsătorie anterioară, Ligia Tilici, care
a ajuns cunoscută profesor coregraf.
La 1 septembrie 1940 prin transfer a ajuns profesor
titular la Liceul Comercial Târgu-Jiu iar din data de 16
octombrie 1945 până la 31 martie 1946 a îndeplinit func-
ţia de director al instituţiei.
În perioada anilor școlari 1946 – 1947 și 1947 – 1948 Bică
Sterescu a fost din nou profesor la Liceul „Tudor Vladimirescu”,
după ce îndeplinise funcţia de inspector secundar.
În anul școlar 1946 – 1947 el a condus în cadrul li-
ceului Societatea culturală școlară „Amicul tinerimii”, care
a reeditat revista cu aceeași denumire („Amicul tinerimii”,
prima revistă școlară din ţară înfiinţată de Iuliu Moisil la
10 octombrie 1895).
După perioada scurtă de inspector școlar secundar
și profesor delegat (1946 – 1948) la Liceul „Tudor
Vladimirescu”, Bică Sterescu a revenit la catedra de româ-
nă a Liceului Comercial, unde a lucrat cu abnegaţie, dăru-
ire și dragoste până în anul 1952.
Între anii școlari 1952 – 1958 el a fost transferat la
Liceul „Tudor Vladimirescu”, iar după această perioadă
până în anul 1971, când s-a pensionat, a activat la Școala
Medie nr. 2 (Liceul „Ecaterina Teodoroiu”).
Lecţiile ţinute de Bică Sterescu erau adevărate spec-
tacole în care artistul – profesor se făcea înţeles de elevi
prin interesul stârnit faţă de informaţia enciclopedică și
prin modalitatea afectivă de transmitere a ei.
335
Al. Doru Șerban
Ziaristul George Manoniu, care i-a fost elev, a scris des-
pre „marele profesor Sterescu, acel magister care-și fascina elevii,
lăcrimând când vorbea despre Eminescu ori fulminând sufletele
elevilor când descria după Bâlcescu, bătăliile lui Mihai Viteazul
cu turcii sau faptele eroice ale plăieșilor din Cetatea Neamţului,
după legenda lui Neculce sau povestirea lui Negruzzi”.
Ca un bun pedagog și psiholog el își mustra elevii
dintr-o privire, dar știa la plecarea și la venirea din vacan-
ţă să-i și sărute părintește pe fiecare în parte, precum la o
despărţire și la o revedere.
La Bică Sterescu elevii învăţau de plăcere iar uneori
de rușine, determinată de respect.
În acest sens chiar profesorul și-a exprimat crezul
– testament profesional. „Așa cum o lecţie reușită nu se
poate ţine cu tratatul de pedagogie în mână, activitatea
profesorului este determinată de prezenţa lui de spirit, de
prestigiul pregătirii lui și de înţelegerea firească a capacită-
ţii și psihologiei elevilor săi. Elevul care învaţă de rușine se
va feri de rușinea de a deveni un ipocrit, iar pedagogul tre-
buie să stăpânească arta de a fi tânăr și convingător”.
Profesorul Haralambie (Bică) Stelian Sterescu a fost
un intelectual cunoscut al urbei.
El s-a regăsit în perioada 1930 – 1970 (aproximativă)
în activităţile culturale organizate la Târgu-Jiu.
El „era un rubicond, purta basc bleumarin și lavalieră,
era un clasic, un romantic și-n același timp un enciclopedist.
Conferinţele lui publice, pe cele mai diverse teme, erau frec-
vente și ascultate cu smerenie fiindcă volumul de cunoștin-
ţe al cărturarului, asociaţiile cele mai neașteptate, din sfere
diverse ale artei se împărţeau măiestru cu arta oratorului,
în maniera clasicilor greci și latini...
336
Prezenţa profesorului Bică Sterescu pe orice scenă asi-
gura succesul oricărui spectacol și nu puţine au fost cele
organizate, regizate și montate de el însuși, pentru gorjeni,
cu elevii” (vezi bibliografie G. Manoniu).
Autor de talent Bică Sterescu a scris versuri (cuple-
te, texte satirice, dramatice, umoristice, epigrame, fabu-
le), proză memorialistică sentimentală despre oameni și
întâmplări din Târgu-Jiul anilor 1925 – 1944 (Come-
morarea lui Mihai Eminescu în anul 1926; Șezătoarea
literară de la Teatrul Căldărușe din 6 iunie 1929 cu par-
ticiparea lui Tudor Arghezi, I. Minulescu, Cazaban,
Mircea Damian, Al. C, Calotescu Neicu; Povestea
Teatrului Milescu; Amintiri din anii vacanţelor studen-
ţești la Târgu-Jiu).
Fiindcă Bică Sterescu era un bun pianist, pe versuri-
le scrise de el a compus melodii patetice și emoţionante
dedicate Târgu-Jiului. Scriitorul Bică Sterescu și-a citit cre-
aţiile în ședinţele cenaclurilor literare organizate în reșe-
dinţa judeţului: „Asociaţia Scriitorilor și Publiciștilor” și
„Columna”, pe care l-a condus începând cu anul 1962.
Creaţiile sale sunt adevărate documente.
În anul 1970 a publicat în „Gorjul literar” un număr
de 10 epigrame, adresate principalilor reprezentanţi ai
Cenaclului „Columna”, pe care ni-i face astfel cunoscuţi:
Titu Rădoi, Ilarie Popescu, Ștefan Cucu, Petre Pănescu,
George Iorgulescu, Gh. Nicolăescu, Lia Senin, Gh.
Vlădoianu, Marcela Biru, Bică Sterescu.
Prozele sale sunt de asemenea surse documentare
pentru alte sinteze informative. Haralambie (Bică) Stelian
Sterescu și-a publicat creaţiile în: „Gorjanul” – serie veche,
„Barda”, „Amicul Tinerimii”, „Gazeta Gorjului”, „Columna”
337
Al. Doru Șerban
iar în culegerea „Gorjul literar” i-au apărut creaţiile în
versuri sub titlul generic „Ţintar epigramistic”.
După anul 1971 la rugămintea ziaristului George
Manoiu, omul de cultură Bică Sterescu a publicat în „Gazeta
Gorjului” o serie îndelungată de articole sub genericul
„Semnalări din mers”, asemănătoare cu „Cronica optimistu-
lui” semnată de George Călinescu în „Contemporanul”.
Articolele lui Bică Sterescu s-au remarcat prin „strălucitoa-
re vervă, acuritate și acuitate în abordarea și tratarea temei sau
subiectului, un larg orizont spiritual și profunzime în abordare”.
Pe lângă creaţiile și articolele răspândite în presa vremii
prof. Haralambie (Bică) Stelian Sterescu a reușit să publice
în anul 1945 la Institutul de Arte Grafice „N.D. Miloșescu”
lucrarea sa „Artă și literatură”, concepută din perioada când
a fost asistent al profesorului M. Dragomirescu.
Omul – profesor Haralambie (Bică) Stelian Sterescu
a rămas pentru elevi o figură strălucitoare „prin blândeţea,
tactul și seninătatea cu care îi apropia” iar ca profesor – om
„prin dăruirea și pasiunea cu care îi înzestra din comoara
limbii și literaturii”.
Ca om de cultură generaţiile îi păstrează amintirea
de animator al vieţii culturale și artistice în școală, pentru
educarea și iniţierea artistică a elevilor, dar și pentru cre-
area prilejurilor de spectacol în urbe.
Haralambie (Bică) Stelian Sterescu a fost un apreciat
autor iar creaţiile sale predilect satirice și umoristice au
fost publicate ori reproduse pe scenă spre deliciul și admi-
raţia asistenţei.
Profesorul Bică Sterescu a fost un sumus de enciclope-
dism cultural redat cu dărnicie celor interesaţi și de delicate-
ţe umană a firii de „bonom”, manifestată comportamental.
338
BIBLIOGRAFIE:
Alexandrescu, Cornel – Monografia Liceului „Tudor
Vladimirescu”, Editura „Punct”, Târgu-Jiu,
1997;
Andriţa, Constantin – „Învăţământul economic gorjean”,
Aremia, Vasile – „Şcoala gorjeană”, vol. 2, Editura
Manoniu, George – „Stelian Sterescu” în „Almanahul
Gorjeanul”, Târgu-Jiu, 1991, pag. 109 – 110;
Mocioi, Ion – „Poeţi şi poezie”, Editura Drim & Spicon,
Târgu-Jiu, 2004;
Şerban, Al. Doru – Vasile, Nelu – „Scriitori gorjeni şi
cărţile lor” (dicţionar), Editura „Măiastra”,
Târgu-Jiu, 2007.
II.31. SABIN VELICAN

Este pseudonimul preluat de
la bunica după tată, cu care în
1936 a semnat pentru prima dată
în revista „Pagini basarabene” în-
văţătorul Sabin Popescu – Lupu,
care prin talent s-a remarcat între
marii publiciști și scriitori gor-
jeni.
El s-a născut la 4 februarie
1909 în comuna Celei. În perioada
anilor 1917 – 1922 a urmat cursu-
339
Al. Doru Șerban
rile școlii primare din sat, având învăţător pe dascălul bi-
sericii. La examenul de absolvire a fost șef de promoţie pe
6 comune.
După școala primară elevul Sabin Popescu – Lupu
s-a înscris la Școala Normală din Târgu-Jiu, reușind primul
din 360 candidaţi.
În anul 1927 el s-a clasat primul pe toate categoriile
de școli din ţară la Concursul „Tinerimii Române” (un fel
de olimpiadă literară), având ca temă „Valoarea simbolică
a luptei de la Călugăreni”.
Coroana de laureat i-a fost pusă pe cap la Ateneul
Român de profesorul filozof Petrovici, ministerul învăţă-
mântului iar lucrarea i-a fost publicată în „Revista Tinerimii”,
această tipărire constituind debutul său literar.
În anul 1928 în urma examenului de capacitate a
terminat Școala Normală Târgu-Jiu pe primul loc, cu me-
dia 9,50 și a devenit învăţător.
Fiindcă nu a reușit să ia un post în judeţul Gorj,
Sabin Popescu – Lupu s-a hotărât să ajute pe fraţii dintre
Prut și Nistru, solicitând un post de învăţător în Basarabia.
Așa a ajuns în anul 1929 să predea la Școala Primară
Chilea, comuna Mereni, judeţul Lăpușna.
În anul 1931 el s-a căsătorit cu basarabeanca
Eugenia, și ea învăţătoare, iar începând cu anul școlar
următor cei doi s-au transferat la Școala Primară Mălăiești
din judeţul Lăpușna, concomitent cu activitatea profesi-
onală având și calitatea de publiciști la ziarul „Cuvântul
Moldovenesc”.
După război, în anul 1945 Sabin Popescu – Lupu a
revenit la Târgu-Jiu, unde în anii 1945 – 1946 a reușit prin
donaţii, subscripţii și serbări școlare să contribuie la con-
340
struirea Școlii nr. 3, situată în strada Sfântul Nicolae, pe
care a condus-o în funcţia de director între anii 1946 –
1948.
În perioada 15 august 1952 – 20 iunie 1954 a fost
deţinut politic în închisorile comuniste.
După punerea în libertate Sabin Popescu – Lupu a
fost o perioadă șomer, apoi muncitor zilier la calea ferată
și funcţionar la Cooperativa Meșteșugărească „Drum
Nou”.
Revenind la catedră a predat pe rând la Școala
Primară Porceni, Casa de copii școlari, școlile din Bălești
și Budieni, Școala Gimnazială nr. 4 Târgu-Jiu, de unde s-a
pensionat în anul 1971.
După pensionare învăţătorul Sabin Popescu – Lupu
a continuat să suplinească la diferite școli gorjene, între
care și cele din Târgu-Jiu: Școala Normală – catedra de
aplicaţii, Casa de copii, Școlile gimnaziale nr. 8 și nr. 4.
Sabin Popescu – Lupu a decedat la 25 februarie 1999
după împlinirea vârstei de 90 ani.
Concomitent cu prestigioasa activitate profesională
în domeniile didactic și pedagogic Sabin Popescu – Lupu
a desfășurat activităţi de publicist și creator, care i-au im-
pus preudonimul de Sabin Velican, cu care a început să
semneze în ziare și pe coperta cărţilor începând cu anul
1936, când revista „Pagini basarabene” a publicat cu men-
ţiunea „inedit” două fragmente din romanul „Luminile
întunericului”.
Sabin Velican și-a început cu adevărat activitatea pu-
blicistică în anul 1929, editând împreună cu studenţii te-
ologi Gh. Nachescu (gorjean din Bengești), Ion Huștiu și
V. Ioniţă gazeta „Opinia Chișinăului”.
341
Al. Doru Șerban
Pentru publicarea articolului „Strigăm !” el a fost dat
în judecată, dar a câștigat acest proces de presă.
În decursul vieţii Sabin Velican a colaborat la peste
40 publicaţii.
Până la izbucnirea celui de al doilea Război Mondial
el a publicat articole cu conţinut divers în ziarele și revistele:
„Curentul nou” (corespondent pentru Basarabia, 1928 –
1929), „Cuvânt Moldovenesc” (Chișinău, 1930 – 1944),
„Izbânda” (1932), „Raza” (1933 – 1944), „Basarabia” (1933
– 1943), „Viaţa Basarabiei” (1933 – 1934), „Gazeta
Basarabiei” (1934 – 1936), „Școala basarabeană” (1934 –
1936), „Curentul” (1933 – 1937). În anul 1941 Sabin Velican
a fost mobilizat corespondent de război iar împreună cu toţi
corespondenţii români și străini a fost primit la Cernăuţi de
mareșalul Ion Antonescu.
În perioada războiului el a colaborat cu publicaţiile:
„Basarabia” (1941 – 1943), „Bucovina literară” (Cernăuţi,
1942 – 1943), „Gândirea” (București, 1942, condusă de
Nichifor Crainic”), „Viaţa” (București, 1942 – 1944, con-
dusă de Liviu Rebreanu, unde S.V. a fost redactor),
„România literară” (București, 1942, condusă de Cezar
Petrescu). Pentru articolele susţinătoare ale războiului an-
tisovietic Sabin Velican a fost răsplătit cu premiul Asociaţiei
Generale a Învăţătorilor din România.
Un loc special în publicistica lui Sabin Velican l-a
avut colaborarea cu „Gorjanul” – serie veche – în perioa-
da 1929 – 1947. Editorialele scrise de el au fost foarte apre-
ciate prin tematica de actualitate referitoare la aspecte
morale, civice, sociale, naţionale ș.a.
Între editorialele apărute în „Gorjanul” sunt de men-
ţionat titlurile: „Adevărata dramă a intelectualului sărac”,
342
„Analfabetismul la sate”, „Literatura pentru popor”, „Alt
om”, „Omenia”, „Popor, patrie, Dumnezeu”, „Profanarea
eroilor”, „Vetre părăsite”, „Sărbătoarea Basarabiei” ș.a.
Pentru articolele sale antisovietice, în care a susţinut
că „Basarabia e pământ românesc”, Sabin Popescu – Lupu
(Sabin Velican) a fost condamnat în anul 1952 la 5 ani
închisoare, din care a executat aproape doi (15 august 1952
– 20 iunie 1954) la penitenciarele din Craiova, Ghencea
(București), Popești – Leordeni și Caransebeș.
După anul 1989 publicistul Sabin Velican a întrerupt
perioada de peste patru decenii de tăcere reluând colabo-
rarea cu presa gorjeană.
Sub semnătura sa au apărut interesante articole în
publicaţiile: „Gorjeanul” – serie nouă, „Opinia”, „Ager”
(redactor), „Revista învăţătorimii gorjene”, „Voinicel” ș.a.
Articolele de presă publicate de Sabin Velican ar pu-
tea să fie adunate într-o antologie, care s-ar constitui în-
tr-un document istoric al vieţii economice, sociale, cultu-
rale și politice din perioada interbelică și imediat
următoare.
Sabin Velican a fost un important prozator al litera-
turii române, iar ca o recunoaștere a talentului său George
Călinescu l-a apreciat elogios în „Istoria literaturii române
de la origini până în prezent” (1941): „proză viguroasă pe
linia unui realism autentic”.
În anul 1933 scriitorul Sabin Velican a scris la Mălăești,
jud. Lăpușna pe malul Nistrului romanul „Pământ viu”, cu
care în 1936 s-a înscris la un concurs, care nu a mai avut loc.
Președintele juriului, cunoscutul scriitor Liviu Rebreanu l-a
chemat pe Sabin Velican și l-a felicitat, eveniment important
pentru activitatea creatoare viitoare a gorjeanului.
343
Al. Doru Șerban
În anul 1937 autorul romanului „Pământ viu” a ob-
ţinut premiul Uniunii Intelectuale din România în valoare
de 10.000 lei, din 26 scriitori candidaţi.
După un an „România literară” condusă de Cezar
Petrescu a publicat un fragment din „Pământ viu”, iar în
anul 1939 romanul a fost tipărit de Editura „Socec” din
București.
Încurajat de succesul primei sale opere literare auto-
rul Sabin Velican s-a dedicat definitiv scrisului.
În anul 1942 revista „Gândirea”, condusă de Nichifor
Crainic, i-a publicat în două numere consecutive nuvela
„Frumoasele”.
În 1943 editura publicaţiei „Cuvânt Moldovenesc” din
Chișinău i-a tipărit volumele de nuvele „Frumoasele” și
„Drumul Sevastopolului”.
Revenit la Târgu-Jiu în anul 1945 scriitorul Sabin
Velican a tipărit cartea de basme „Rusalin, viteazul mun-
ţilor” la Tipografia Nicu D. Miloșescu.
Și după anul 1945, când a publicat „Rusalin, vitea-
zul munţilor”, Sabin Velican a continuat să scrie, dar
timp de 50 ani literatura sa a fost una de sertar.
În anul 1994 el a reușit să publice la Editura „Alex.
Ștefulescu” romanul „Încântare”, prima lucrare beletristică
din ciclul autobiografic „Marea călătorie”, care urma să
cuprindă 8 titluri în 10 volume: „Încântare” (roman,
Editura „Alex. Ștefulescu”, 1994), „Răzvrătitul” (roman,
Editura „Alex. Ștefulescu”, 1995), „Robii destinului” (ro-
man, Editura „Alex. Ștefulescu”, 1999), „Între Scila și
Carybda” (roman în manuscris), „Încătușare” (roman în
manuscris), „Fărădelege” (roman în manuscris în două
volume), „Supravieţuire” (roman în manuscris), „Sinistra
344
tăcere” (roman în manuscris). În afara ciclului „Marea că-
lătorie” Sabin Velican a scris și a publicat: „Împărăţia lumi-
nii” (basme compuse, nu culese – Editura „Alex. Ștefulescu”
1995), „Docan” (roman, vol. I, Editura „Gorjeanul”, 1995,
vol. II, Editura „Punct”, 1997), „Greșeala lui Dumnezeu”
(Editura „Spicon”, 1997), „Poezii” (Editura „Ager”, 1997),
„Micul vrăjitor” (basme compuse pentru copiii mici, Editura
„Alex. Ștefulescu”, 1999).
I-au rămas în manuscris: „Tumultul anilor din urmă”
(romanul oamenilor vârstnici), „Buchetul” (nuvele, poves-
tiri – 2 volume), „Amintiri despre oameni și neoameni”
(amintiri literare), „Gânduri” (cugetări), „Marea Nebunie”
(piesă de teatru) iar în lucru avea în anul decesului:
„Dezlănţuirea” (roman cu conţinut social), „Genune” (ro-
man psihologic și de moravuri).
În proza sa autorul Sabin Velican „a căutat să surprin-
dă ceea ce este esenţial, etern și universal, ce-i profund ome-
nesc... viaţa frământată, zbuciumată până la dramatism...
Nimic artificial la un autor fin observator și bun psiholog”
(vezi Z. Cârlugea în „Gorjeanul” din 18 august 1994).
„Spirit ascuţit și vioi, mereu căutător de gânduri, me-
reu tânăr și totdeauna profund matur Sabin Velican pledea-
ză pentru valorile umaniste, blândeţe, modestie, înţelepciu-
ne, bunătate, într-o exprimare cursivă completată de
sinteze aforistice” (vezi E. Muciciora, în „Gorjeanul” din
11 iunie 1997).
Pe lângă premiile literare amintite, scriitorul Sabin
Velican a fost răsplătit și cu alte distincţii:
La 31 decembrie 1943 Mitropolia Chișinăului i-a
înmânat „Granata de binecuvântare” pentru „publicarea
articolelor privind viaţa bisericească”;
345
Al. Doru Șerban
La 25 martie 1995 revista „Europa” din București i-a
acordat „Premiul Pompiliu Marcea” pentru „tenacitatea
demonstrată în operele sale de ieri și de azi”;
La 16 mai 1995 Partidul Naţional Liberal – organi-
zaţia Gorj i-a acordat „Diploma de Excelenţă” pentru „ser-
viciile deosebite aduse ideii naţionale și spiritului culturii
românești, pentru impecabila ţinută morală”;
În anul 1996 Consiliul local al municipiului Târgu-Jiu
i-a acordat titlul de „Cetăţean de onoare” pentru întreaga
activitate desfășurată și contribuţia adusă la creșterea pre-
stigiului localităţii.
Prin scrisul său, prin activitatea didactică și implica-
rea în construirea unei școli Sabin Velican (Sabin Popescu
– Lupu) s-a remarcat ca o personalitate gorjeană impor-
tantă din rândul intelectualităţii.
BIBLIOGRAFIE:
Aremia, V. ş.a. – „Şcoala gorjeană...”, Editura „Măiastra”,
Târgu-Jiu, 2007;
Cârlugea, Zenovie – „Scriitorul gorjean Sabin Velican...”
în „Gorjeanul” din 18 august 1994, p. 1;
Muciciora, E – „Sabin Velican – schiţă de portret” în
„Gorjeanul” din 11 iunie 1997, p. 3;
Şerban, Al. Doru ş.a. – „Almanahul Gorjului – microen-
ciclopedie”, Editura „Ager”, Târgu-Jiu, 1999;
Şerban, Al. Doru – Vasile, Nelu – „Autori gorjeni şi căr-
ţile lor (dicţionar)”, Editura „Măiastra”, Târgu-Jiu,
2007;
Tarbac, Ion – „Istoria presei gorjene”, Editura „Ager”,
Târgu-Jiu, 1994.
346
II.32. DR. CONSTANTIN (DINU) LUPESCU

S-a născut la 16 mai 1905 în
Târgu-Jiu, fiind al șaptelea copil
(mezinul) al familiei de negustori
Grigore și Maria Lupescu, descen-
denţi din panduri și participanţi la
Revoluţia din 1848.
A absolvit gimnaziul din
Târgu-Jiu iar în anul 1924, cursuri-
le Liceului „Tudor Vladimirescu”, cu
calificativul „magna cum laude”.
Tânărul Constantin Lupescu s-a înscris la Facultatea
de Medicină București, iar comisia de examinare prezida-
tă de academicianul prof. Victor Babeș l-a declarat admis.
Timp de șase ani studentul gorjean s-a pregătit pentru
profesiunea de medic cu iluștrii profesori universitari: I.
Cantacuzino, Victor Babeș, N. Paulescu, Alex. Obregia, D.
Gerota, Gh. Marinescu, Daniel Danielopolu, Francisc Iosif
Rainer ș.a.
În anul 1931 a susţinut examenul de diplomă și a
obţinut titlul de medic în boli interne.
Imediat a urmat Școala de ofiţeri stagiari din cadrul
Centrului de instrucţie sanitară, fiind clasificat primul
între cei 57 ofiţeri elevi medici promovaţi.
După absolvirea cursului militar a fost repartizat me-
dic practicant la Circumscripţia Sanitară Rurală Schitu –
Golești – Muscel.
347
Al. Doru Șerban
Au fost doi ani de apostolat, care au însemnat foarte
mult în formarea omului – medic Constantin Lupescu.
În anul 1933, după expirarea stagiului la Schitu
Golești, medicul Constantin Lupescu a fost transferat la
secţia de boli interne a Spitalului Târgu-Jiu.
În anul 1937 la concursul susţinut a obţinut titlul de
medic primar de boli infecţioase, clasându-se al doilea pe
ţară, fapt ce i-a dat posibilitatea să-și aleagă viitorul spital
și orașul în care să activeze.
Legat sufletește de familie și doritor să-și ajute con-
judeţenii, medicul Constantin Lupescu a rămas să-și con-
tinue activitatea la Târgu-Jiu, conducând nou înfiinţata
secţie de boli infecţioase, până în anul 1977, când s-a
pensionat.
Șeful de secţie Constantin Lupescu a reușit în cele
patru decenii, cât a condus activitatea la boli infecţioase,
să modernizeze secţia, să dezvolte capacitatea de îngrijire
și tratament la 100 paturi, să o doteze cu aparatura nece-
sară și să angajeze personal calificat pentru tratamentul
medical.
În perioada 1939 – 1947 în paralel cu activitatea din
spital, medicul Constantin Lupescu a fost prin concurs
profesor definitiv de igienă la Liceul „Tudor Vladimirescu”.
În această calitate el s-a îngrijit de sănătatea elevilor, să-
dindu-le în suflete sentimentele de optimism și încredere
în viaţă.
Capacitatea profesională și dorinţa de a instrui pe
tineri, cu necesare cunoștinţe medicale și de igienă sani-
tară, l-au adus pe medicul Constantin Lupescu din nou la
catedră, între anii 1962 – 1967, când a predat la Școala
Tehnică Sanitară Târgu-Jiu.
348
În primăvara anului 1940 medicul lt. (r) a fost con-
centrat la Regimentul 51 Artilerie, îndeplinind și funcţia
de medic primar al orașului Târgu-Jiu.
În aceeași perioadă a fost medic al Lagărului inter-
naţilor polonezi. El a avut de rezolvat foarte dificila situa-
ţie a epidemiei de dezenterie, de care au suferit 4.000 din
totalul de 6.000 de polonezi ai lagărului.
Pentru profesionismul și umanismul de care a dat
dovadă în tratarea bolnavilor, medicul Constantin Lupescu
a fost distins cu „Crucea de Cavaler” și „Ordinul de Merit
al Republicii Polone”.
Mobilizat în anul 1941 pe câmpul de luptă din
Basarabia, a impresionat prin priceperea și devotamentul
cu care i-a tratat pe răniţi și pe bolnavi, fapt ce l-a deter-
minat pe preotul confesor lt. col. (r) Ion R. Ionescu să-i
întocmească un emoţionant portret moral: „Era o icoană
zugrăvită în culori sfinte, cu trăsături de neuitat, un om cu
înţelegere și duioșie faţă de cei suferinzi, fără odihnă în
alinarea durerilor”.
A fost înaintat la gradul de căpitan în rezervă iar
foile calificative l-au caracterizat „un ofiţer energic și ordo-
nat. Element foarte bine pregătit în boli contagioase și in-
terne, deosebit de inteligent și cu spirit de iniţiativă. Bun
camarad, respectuos cu superiorii, sever cu inferiorii, dar
foarte drept”.
Pentru combaterea epidemiei de tifos exantematic,
ofiţerul sanitar eminent, care a adus reale servicii Oștirii
române, a fost propus la decorare cu Ordinul „Crucea
Regina Maria”, clasa a II-a.
Revenit la Târgu-Jiu în timpul războiului, medicul
Constantin Lupescu a asigurat asistenţa pentru deţinuţii
349
Al. Doru Șerban
comuniști din Lagăr, conform crezului destăinuit: „n-am
tratat bolnavii după criterii politice, ci am avut în vedere
numai suferinţele lor”.
Această atitudine i-a adus și unele beneficii. În anul
1959 dr. Constantin Lupescu a fost arestat și condamnat
la 15 ani închisoare, iar averea i-a fost confiscată, pentru
că nu a depus voluntar și în termen legal monezile de aur
pe care le poseda.
După 3 săptămâni de detenţie doctorul a revenit aca-
să fiindcă Prezidiul Marii Adunări Naţionale a dat un de-
cret de graţiere personală a pedepsei și de restituire a ave-
rii. A fost o recompensă primită din partea tovarășului
Gheorghe Gheorghiu Dej, conducătorul ţării, pe care me-
dicul gorjean l-a internat în spital la cerere și l-a tratat cu
profesionalism, până s-a făcut bine.
După război medicul Constantin Lupescu a condus
Spitalul Târgu-Jiu în perioada iunie 1945 – iulie 1946.
În anii imediat postbelici, din cauza sărăciei și a mi-
zeriei, în satele gorjene tifosul exantematic i-a afectat pe
locuitori. În secţia spitalului pe care a condus-o, au fost
internaţi și trataţi de tifos un număr de 900 bolnavi, iar
boala a fost ţinută sub control. Medicul Constantin
Lupescu și-a adus contribuţia și la eradicarea epidemiei de
febră tifoidă izbucnită în raionul Novaci.
În iarna anului 1955 șeful secţiei de boli infecţi-
oase a combătut epidemia de dezenterie hidrică din
Târgu-Jiu, care a afectat 700 persoane și a fost provoca-
tă de defecţiunea suferită în alimentarea cu apă a ora-
șului.
Medicul Constantin Lupescu a avut preocupări de
cercetare care i-au adus recunoaștere naţională.
350
În anul 1953 el a avut contribuţie la descoperirea și
tratarea bolii leptospinoză, puţin cunoscută în ţară.
Diagnosticarea făcută de Constantin Lupescu a fost con-
firmată de Institutul de Serologie „I. Cantacuzino” și de
laboratoarele din Praga. Academia Română a editat sub
titlul „Leptospinozele” o lucrare de 137 pagini, conţinând
studii și referate despre această boală, iar numele medicu-
lui gorjean a fost consemnat de 14 ori.
Medicul Constantin Lupescu a diagnosticat corect
existenţa în judeţul Gorj a bolii saturnismul cronic, con-
fundată prin simptome cu hepatita virală.
Prin observaţii, cercetări și analize s-a descoperit că
boala s-a datorat consumului de ţuică, „fabricată” de ţărani
în cazane lipite cu plumb.
O asemenea activitate profesională și pasiunea de
cercetare au contribuit la înscrierea medicului Constantin
Lupescu la examenul pentru obţinerea titlului de doctor
în știinţe medicale.
În anul 1967 cu lucrarea (teza) „Fenomenul de stin-
gere în scarlatină” a susţinut examenul în faţa unei comisii
prezidată de prof. dr. I. Cantacuzino. În referatul de reco-
mandare pentru obţinerea titlului de doctor în știinţe me-
dicale, semnat de acad. prof. M. Ciucă, prof. N. Nestorescu
– membru corespondent al Academiei ș.a. a fost menţio-
nată activitatea profesională și știinţifică a medicului
Constantin Lupescu: „... Titluri profesionale luate prin con-
curs: medic primar de boli infecţioase (1937); medic speci-
alist de boli interne (1946); profesor definitiv pentru igienă
(1938). ... Cercetările sale știinţifice sunt numeroase: posedă
peste 60 de comunicări ţinute la congrese internaţionale,
consfătuiri naţionale și la reuniunile filialelor și subfilialelor
351
Al. Doru Șerban
Uniunii Societăţii de Știinţe Medicale. ... Toate acestea au
constituit posibilităţi largi pentru îndrumarea și controlul
tehnic pentru prevenirea și organizarea luptei antiepidemi-
ce cu aspect regional și local”.
Datorită meritelor în cercetarea știinţifică dr.
Constantin Lupescu a devenit la 14 mai 1970 membru al
Societăţii Franceze de Microbiologie de pe lângă Institutul
Pasteur din Paris.
Profesorul T. Gâlcescu, prieten al dr. în medicină C.
Lupescu, i-a destăinuit crezul profesional într-o prezenta-
re – profil pe care i-a făcut-o: „Medicina este o artă și o
știinţă iar fiecare om este un unicat.
Suferinţa ca și bucuria se manifestă diferit la fiecare
om, dar evoluţia unei boli sau răspunsul la un tratament nu
respectă totdeauna litera legii medicale. De aceea medicului
i se cere să fie și un bun psiholog, să aibă fler medical”.
Școala, educaţia, cultura și apropierea de oameni l-au
adus pe Constantin Lupescu în preajma unor importante
personalităţi medicale (Victor Babeș, Francisc Rainer, D.
Gerota, N. Paulescu, I. Cantacuzino, Gh. Marinescu ș.a.),
politice (N. Iorga, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Corneliu
Coposu, Gh. Gheorghiu Dej), culturale (George Călinescu,
Lucian Blaga, Victor Eftimiu, Mihai Ralea, George Oprescu,
George Uscătescu, Mitropolitul Gurie).
Medicul Constantin Lupescu a cunoscut și a colabo-
rat cu mulţi dintre oamenii importanţi ai Gorjului din
prima jumătate a sec. al XX-lea: N. Hasnaș, Titu
Frumușeanu, V. Arjoceanu, C. Velican, Cornel
Adameșteanu, Ștefan Bobancu, C. Roibănescu, ori din pe-
rioada următoare: Iosif Keber, M. Andreiescu, Theodor
Gâlcescu, Victor Daimaca, Vasile Scarlat, Sâiu Ciotor, Gică
352
Arjoca, Ilarie Popescu, Adrian Becherete ș.a.
Despre toate aceste personalităţi naţionale și locale,
pe care le-a cunoscut „înainte de a fi evocate”, medicul
Constantin Lupescu a scris, prezentându-le „gândurile și
trăirile, silinţele de a fi de folos oamenilor” în cartea
„Biografii sentimentale”.
Cele două volume de memorialistică, publicate de
autor spre apusul vieţii, constituie un document de suflet
despre urbea reședinţă a Gorjului și oamenii săi, „o oste-
neală prin care autorul scoate la lumină din scrisul amin-
tirilor, fire de tort, pe care netezindu-le, dă la iveală în ur-
zeala de culori, profiluri ale unor personalităţi, care au lăsat
ceva în spiritualitate, ori adnotări, deși tardive, la „Istoria
Târgu-Jiului” a lui Alexandru Ștefulescu”.
Meritele deosebite: profesionale, de cercetare și spi-
rituale ale medicului Constantin Lupescu, manifestate în
decursul unei vieţi îndelungate în Gorj, au fost recunos-
cute prin conferirea titlului de CETĂŢEAN DE ONOARE
AL TÂRGU-JIULUI.
*
* *
Omul Constantin Lupescu a iubit locurile natale, pe
care nu le-a părăsit, deși a avut oferte de mărire.
El a rămas la Târgu-Jiu să mângâie bătrâneţea părin-
ţilor. Tot aici fiorii iubirii i-au adus împreunarea cu far-
macista Natalia, iar rodul acestei afective căsătorii a purtat
numele Rodica și Constantin, doi copii ajunși și ei apreci-
aţi medici.
Hărăzit cu sănătate trupească și spirituală medicul
Constantin Lupescu a fost o persoană energică și activă
până la 24 iulie 2003, când a murit.
353
Al. Doru Șerban
Și-a condus autoturismul personal până la vârsta
de 80 ani, iar după 90 de ani a continuat să facă plimbări
în oraș și-n locurile pitorești ale judeţului, să-și îngri-
jească florile și magnoliile (renumite în tot Târgu-Jiul)
din grădina casei, să citească reviste și cărţi de speciali-
tate medicală, pentru a fi la zi cu evoluţia știinţei în
domeniu, să primească bolnavi la consultaţii, să prescrie
reţete, să scrie memorii sentimentale (vol. I al
„Biografiilor sentimentale” l-a publicat când a împlinit
88 ani, iar vol. II la 93 ani).
Cele prezentate sunt argumente convingătoare că
medicul Constantin Lupescu a fost una dintre persona-
lităţile de marcă ale Gorjului iar realizările sale sunt pil-
de demne de urmat și însemne ale neodihnei profesiona-
le și căutării știinţifice, ale unei vieţi pusă în slujba
oamenilor.
Iar faptul că voit a rămas toată viaţa în aceste locuri
pitorești și istorice, reprezintă dovada iubirii faţă de Gorj
și gorjeni.
BIBLIOGRAFIE:
Lupescu, Constantin – „Biografii sentimentale” (vol. I,
II), Editura „Gorjeanul”, Târgu-Jiu”, 1993 (vol. I);
1998 (vol. II);
Davidescu, Constantin – „Medicul om – C. Lupescu” în
„Biografii sentimentale”, vol. I, pag. 161 – 162;
Gâlcescu, Teodor – „Dr. Constantin Lupescu” în
„Biografii sentimentale”, vol. I, pag. 150 – 154;
Ispas, Constantin – „Gorjenii vă prezintă onorul, d-le
doctor!” în „Biografii sentimentale”, vol. II, pag.
192 – 193.
354
II.33. PROFESORUL – CERCETĂTOR VASILE

CĂRĂBIŞ
S-a născut la 13 februarie 1909
la Câmpofeni, pe Valea Jaleșului.
Școala primară a învăţat-o la
Arcani, cursurile secundare la Liceul
„Tudor Vladimirescu” Târgu-Jiu
(1922 – 1926) iar cele liceale la
Silistra, judeţul Durostor – Bulgaria
(1929 – 1933).
Studiile universitare le-a ur-
mat la Facultatea de Litere și
Filozofie a Universităţii București, specialitatea istorie
(1933 – 1937) iar licenţa a susţinut-o în anul 1938.
În perioada anilor 1938 – 1962 a funcţionat profesor
la Liceul „Aurel Vlaicu” București.
În anul 1962 a ajuns lector universitar la Institutul
Pedagogic de trei ani din Craiova, unde a activat până în
anul 1969, când s-a pensionat.
La Institutul Pedagogic din Craiova cadrul universi-
tar Vasile Cărăbiș a fost șeful catedrei de istorie-geografie
(1963 – 1966) și decan.
A murit la data de 24 martie 2001, după ce a împlinit
respectabila vârstă de 92 ani și a fost înmormântat în ci-
mitirul Pieptenari – București.
Chiar dacă a trăit în București și în Craiova profeso-
rul Vasile Cărăbiș și-a dedicat viaţa de cercetător și autor
355
Al. Doru Șerban
de cărţi, în special judeţului Gorj și mai ales satelor de pe
Valea Jaleșului.
Cărţile publicate de profesorul V. Cărăbiș în îndelun-
gata sa viaţă pot fi grupate tematic în:
a) cărţi de folclor și cercetare etnologică:
„Suflet din sufletul neamului” (Editura „Văcărești”,
1945) - este o culegere de folclor din satul Câmpofeni, în
care au fost adunate poezii populare, strigături și două
basme. Din cauza titlului cu rezonanţă naţională, cartea a
fost păstrată la Biblioteca Academiei Române în fondul
special al cărţilor interzise la citit;
„Nedeile” (editor Casa Regională a Creaţiei Populare,
Craiova, 1966) – este o carte dedicată manifestărilor complexe
ale nedeilor gorjenești, în care sincretismul creștin și etno-fol-
cloric (slujbă religioasă, petrecere, horă, costum popular, cân-
tec lăutăresc) este prezent ca o condiţie a existenţei sărbătorii;
„Șiraguri de mărgăritare” (editor Casa Regională a
Creaţiei Populare, Craiova, 1967) este o culegere de folclor
poetic;
„Folclor din Oltenia și Muntenia” – vol. III („Editura
pentru Literatură”, București, 1968) este o culegere reali-
zată în anii 1942 – 1962, care cuprinde 214 texte (poezia
obiceiurilor tradiţionale, balade – în special haiducești,
lirică diversă, strigături).
„Nuntă și furcă pe Valea Jaleșului” (editor Casa
Creaţiei Populare, Craiova, 1969) – prezintă obiceiurile de
nuntă, insistând pe specificul local, prin punerea în evi-
denţă a întrepătrunderii elementelor etnografice și folclo-
rice. Obiceiul complex al șezătorii, denumit local „furcă”,
îmbină elementele etno - folclorice cu cele practice din
sfera meșteșugurilor ţesutului, cusutului ș.a.
356
„Poezii populare românești” (Editura „Minerva”,
București, 1986) – culegere de folclor realizată între anii
1965 – 1969, în special prin intermediul studenţilor.
Cuprinde cântece bătrânești, poezia obiceiurilor tradi-
ţionale și poezia lirică din zone ale Olteniei, Munteniei,
Dobrogei și Transilvaniei. Prefaţa cărţii este semnată de I.
Chiţimia;
„Tradiţii și obiceiuri de pe Valea Jaleșului” (Editura
„Centrului Judeţean al Creaţiei Gorj”, 1995) – este o mo-
nografie tematică, predilect a tradiţiilor și obiceiurilor ca-
lendaristice de pe Valea Jaleșului;
„Morile și pivele de pe Jaleș” (Editura Centrului
Judeţean al Creaţiei Gorj, Târgu-Jiu, 2002) se referă la mori
și pive, instalaţii de tehnică populară.
Pivele sunt legate de activitatea dimierilor, meserie
unică doar în zona Gorjului.
b) Cărţi documentare despre satele de pe Valea
Jaleșului:
„Sate de moșneni de pe Valea Jaleșului” (Editura
„Scrisul Românesc”, Craiova, 1976) – cuprinde istoricul și
evoluţia a 6 sate din zonă, prezentate în organizarea evo-
lutivă teritorială, socială și spirituală.
Ca o întregire a datelor din cartea „Sate de moșneni
de pe Valea Jaleșului”, în anul 1982 V. Cărăbiș a publicat
„Documente de pe Valea Jaleșului”.
c) Cărţile cu conţinut istoric – documentar scrise de
prof. Vasile Cărăbiș cu referire la zona Gorjului:
„Publicaţii periodice din Gorj” (Editura C.J.C.P.
Gorj, 1979) – un inventar sistematic, cu datele esenţiale
de identificare ale tuturor publicaţiilor apărute în judeţul
Gorj;
357
Al. Doru Șerban
„Istoria Gorjului” (Editura „Editis”, București, 1995)
– cuprinde fapte și evenimente întemeiate pe izvoare ar-
heologice, de arhivă și etnografice referitoare la satele
Gorjului și locuitorii lor;
„Tudor Vladimirescu” (Editura „Spicon”, Târgu-Jiu,
1996) – prezinta o perioadă zbuciumată a istoriei noastre,
scrisă să trezească ecou în rândul tinerei generaţii și sen-
timente de mândrie pentru înaintașul revoluţionar gor-
jean, pildă demnă de urmat.
d) Cărţi cu conţinutul inspirat de personalităţi din
istoria naţională:
„Un domn al Moldovei: Alexandru Vodă Cornea”
(Editura „Văcărești”, București, 1946);
„Despre pierderea limbii dacilor” (Editura „Nagard”,
Milano – Italia, 1983);
„Badea Cârţan” (Editura Știinţifică și Enciclopedică,
București, 1985).
e) Cărţile beletristice – sunt inspirate tot de tradiţi-
ile și trăirile rurale din satele de pe Jaleș:
„Împeţitul lui Dănuţ” (editată de Casa de Creaţie
Dolj, 1973) este o piesă de teatru într-un act, având acţi-
unea cu temă folclorică, inspirată de trăirea din satele gor-
jene Stolojani și Câmpofeni;
„Din anii dimineţii” (editura „Ion Creangă”, București,
1988) – un veritabil document spiritual din viaţa pitoreas-
că a copiilor de pe Valea Jaleșului, până în anul 1916.
„Goana după curcubeu” – povestire legată de cre-
dinţe despre curcubeu, temă unică în literatura univer-
sală.
Toate aceste cărţi legate de istoria Gorjului au deve-
nit în timp surse indispensabile oricărui cercetător dornic
358
să-și sporească receptivitatea în domeniul investigat, mai
ales în privinţa satelor de pe Valea Jaleșului.
Activitatea de cercetare a profesorului Vasile Cărăbiș
s-a extins cu articolele publicate în reviste și ziare centra-
le ori locale: Tribuna, Timpul, Albina, Astra, Revista mu-
zeelor și monumentelor, Forum, Revista arhivelor,
Contemporanul, Revista de etnografie și folclor, Ramuri,
Coloana, Academia, România literară, Litua, Crinul sate-
lor, Luceafărul, Revista Mitropoliei Olteniei ș.a.
Profesorul Vasile Cărăbiș a fost o personalitate
gorjeană de marcă din sfera spiritualităţii iar cărţile
sale documentare au constituit surse demne de luat în
seamă și modele pentru întocmirea altor lucrări știin-
ţifice.
Cercetând în arhive și în biblioteci, el a fost, după
istoricul Alexandru Ștefulescu, autorul gorjean care a
scris până în anul 1990 cel mai mult și mai competent
despre judeţ și mai ales despre satele de pe Valea
Jaleșului.
Înscrierea lui Vasile Cărăbiș în rândul personalităţi-
lor care au fost în Gorj este o binemeritată răsplată, pentru
o muncă de cercetare de-o viaţă, făcută cu pasiune și com-
petenţă.
BIBLIOGRAFIE:
Datcu, Iordan – „Dicţionarul etnologilor români”, vol. I,
Editura „Saeculum”, Bucureşti, 1998, p. 153;
Şerban, Al. Doru – Vasile, Nelu – „Autori gorjeni şi căr-
ţile lor”, Editura „Măiastra”, Târgu-Jiu, 2007;
Revista „Crinul satelor”, nr. septembrie 2001, Târgu-Jiu,
pag. 3 – 4.
359
Al. Doru Șerban
II.34. ELENA UDRIŞTE

S-a născut la 11 martie 1924
în localitatea Târgu-Jiu.
După absolvirea facultăţii
Elena Udriște a fost încadrată mu-
zeograf la Muzeul Gorjului, iar în
perioada 1951 – 1983 a ocupat
funcţia de director al instituţiei.
De la Alexandru Ștefulescu,
Muzeul nu a mai avut în frunte așa
director, care să se implice în or-
ganizarea și sporirea zestrei colec-
ţiilor, în crearea de noi secţii și în asigurarea bazei mate-
riale necesare bunei desfășurări a activităţilor.
Muzeul Gorjului a fost înfiinţat la 16 iulie 1894 de
un grup de intelectuali locali, unii dintre ei regăsindu-se
în componenţa primului comitet de conducere: Alex.
Ștefulescu – director, Iuliu Moisil – secretar, Aurel
Diaconovici – casier, Witold Rolla Piekarski – custode,
prefect Toma Cămărășescu – președinte.
Până în anul 1926 Muzeul a funcţionat în diferite
locaţii din Târgu-Jiu.
La 5 septembrie 1926 prin grija Arethiei Tătărescu,
Muzeul a fost mutat în clădirea – Culă din Grădina Publică.
La parter au fost amenajate expoziţiile de ceramică și cos-
tume populare, la etaj au fost expuse obiecte și documen-
te istorice, multe descoperite de reputatul arheolog
360
Constantin S. Nicolăescu – Plopșor iar în incintă s-a creat
un lapidarium.
Muzeul a funcţionat la Cula din Parc până în anul
1954, când directoarea Elena Udriște a propus găsirea
unui nou local, care să asigure spaţiul necesar de expu-
nere și depozitare a patrimoniului, în continuă îmbogă-
ţire.
Sediul Muzeului Gorjului a ajuns în strada Tudor
Vladimirescu, nr. 73, în casa expropriată de la familia
avocatului Mihai Bicescu (astăzi intrată prin donaţie în
proprietatea familiei Nicolae Mischie). Aici s-au amenajat
sălile de prezentare: o expoziţie de etnografie la parter,
una de istorie la etaj, iar în curte s-a organizat lapidariu-
mul.
Muzeul Gorjului a funcţionat în clădirea din strada
Tudor Vladimirescu până în luna mai 1981, când în urma
demersurilor directoarei Elena Udriște, secţia de istorie a
revenit în localul din strada Griviţei (azi Genevei), nr. 8,
acolo unde își începuse activitatea în două încăperi la in-
augurarea din 16 iulie 1894.
Fondul muzeistic a fost organizat de muzeografii con-
duși de Elena Udriște pe perioadele istorice: epoca pietrei
(paleolitic și neolitic); epoca metalelor (bronzului și fieru-
lui); perioada daco-romană; sclavagismul; evul mediu; epo-
ca modernă; perioada contemporană, cu săli dedicate unor
evenimente: Revoluţia 1848; Unirea Principatelor (1859);
Războiul pentru independenţă (1877); Lupta de la Podul
Jiului (1916); lupta anticomunistă (Lagărul de la Târgu-Jiu)
ori unor personalităţi: Tudor Vladimirescu, Ecaterina
Teodoroiu, Constantin Brâncuși, galeria personalităţilor ju-
deţului.
361
Al. Doru Șerban
Obiectele, înscrisurile și documentele expuse în
Muzeu sunt descoperite în mare parte de muzeografi, ori
reprezintă donaţii. La iniţiativa directoarei Elena Udriște,
începând cu anul 1962 s-au făcut demersurile necesare
către organele statului, pentru organizarea unui muzeu
etnografic în aer liber, în jurul Culei Cornoiu de la
Curtișoara, urmărindu-se „reflectarea dezvoltării în de-
cursul vremurilor a arhitecturii tradiţionale gorjene, cu
tipurile cele mai reprezentative de case și din dorinţa de
a crea o imagine a vieţii satului gorjean din ultimele
două-trei secole”...
După obţinerea aprobărilor și efectuarea lucrărilor
de amenajare la Culă și de strămutare a unor case și anexe
gospodărești reprezentative din tot judeţul, la data de 17
august 1975 a fost inaugurat Muzeul Arhitecturii Populare
Gorjene de la Curtișoara.
Pentru realizarea acestui obiectiv cultural de patri-
moniu, directoarea Elena Udriște a dovedit rigoare știin-
ţifică și organizatorică, asupra realizării imaginii satului
gorjenesc tradiţional, perseverenţă în obţinerea aprobări-
lor și fondurilor necesare realizării obiectivului, viziune,
pricepere, dăruire și putere de muncă în achiziţionarea și
amplasarea caselor, anexelor gospodărești și obiectivelor
de tehnică populară (moară, teasc, darac, joagăr, pivă ș.a.)
pentru folosinţa comunităţii.
Apreciindu-i-se contribuţia la realizarea Muzeului
satului gorjean, cu ocazia Simpozionului „30 ani de la
înfiinţare”... (sept. 2005), oamenii de cultură din judeţ, la
iniţiativa d-lui Titu Pânișoară, au semnat un memoriu prin
care au solicitat ca Muzeul să poarte numele iniţiatorului
și realizatorului său, prof. Elena Udriște „adevărat ctitor al
362
acestei unităţi muzeale... om de cultură, care a apărat cu
strășnicie, dar și cu demnitate, valorile istorice, artistice și
etnografice ale Gorjului”.
În perioada în care Elena Udriște a fost directoare a
Muzeului judeţului Gorj, au fost amenajate mai multe case
memoriale: Casa Memorială Constantin Brâncuși (1971),
Casa Memorială Ecaterina Teodoroiu (1959), Casa
Memorială Ion Popescu Voitești (1976), dedicate unor
personalităţi istorice și culturale ale judeţului.
Pe lângă activitatea de organizare a muzeului și a
caselor memoriale, prof. Elena Udriște s-a remarcat prin
meticulozitatea și răbdarea cu care a descifrat și a prelu-
crat documente chirilice, slavone ori vechi românești,
dând la iveală studii și cercetări, publicate în reviste de
specialitate: „Însemnări cu privire la Revoluţia de la 1821”;
„O hotărnicie a Târgu-Jiului din anul 1947”; „Începuturile
iluminatului public în Târgu-Jiu”; „Apelul Doamnei Elena
Cuza către Ecaterina (Tinca) Vladimirescu”; „Arta crestă-
turilor în lemn și arhitectura contemporană a satelor gor-
jene”; „Muzeul arhitecturii populare gorjene de la
Curtișoara” ș.a.
Profesoara Elena Udriște a adunat între coperţile
unor cărţi rezultatele preocupărilor sale de cercetător:
„Târgu-Jiu, ghid istoric – turistic”, Craiova, 1964;
„Crestături în lemn din Gorj”, Editura Comitetului de
Cultură și Educaţie Socialistă a judeţului Gorj, Târgu-Jiu,
1972.
În timpul activităţii directoarei Elena Udriște, în anul
1978, a fost înfiinţată revista „Litua – studii și cercetări”, în
care au fost publicate articole scrise de oameni de cultură,
predilect gorjeni, grupate pe capitole: arheologie, istorie,
363
Al. Doru Șerban
figuri gorjene, știinţele naturii, etnografie și folclor, învă-
ţământ și educaţie, documentar.
Revista, care mai apare ocazional în ultima perioadă,
este una dintre sursele documentare competente despre
Gorj și personalităţile gorjene.
Chiar și după pensionare profesoara Elena Udriște a
continuat să fie alături de „copiii săi” de la Muzeul Judeţean
„Alexandru Ștefulescu”, până la decesul survenit la 18 de-
cembrie 1996.
În cei peste 30 ani cât a condus Muzeul din Gorj,
profesoara director Elena Udriște s-a remarcat ca o perso-
nalitate remarcabilă a vieţii culturale din judeţ.
Starea actuală a activităţii muzeistice gorjene este o
moștenire a perioadei în care după piatra de temelie pusă
în anul 1896 de Alexandru Ștefulescu ș.a., edificiul în sen-
sul semnificaţiei sale culturale a fost desăvârșit de Elena
Udriște și echipa sa de colaboratori.
Chiar dacă nici-o secţie a Muzeului Judeţean nu-i
poartă numele, în fiecare dintre ele se află partea de trăire
profesionistă și profesională a celei care a fost directoarea
Elena Udriște.
De aceea numele său a devenit renume în activitatea
muzeistică din Gorj.
BIBLIOGRAFIE:
Isac, Eva – „Prof. Elena Udrişte” în „Gorjeanul” nr. 2342
din 26 iulie 2000 şi 2397 din 2 august 2000;
Pânişoară, Titu – „Oameni şi întâmplări din Gorj”, vol.
2, Editura „Măiastra”, Târgu-Jiu, 2006;
Şerban, Al. Doru – „Gorjul cultural 1990 – 2005”,
Editura „Ager”, Târgu-Jiu, 2005.
364
II.35. GHEORGHE (GIORGICĂ) GÂRDU

1925 la Stolojani fiind primul din
cei trei copii ai poștașului Dumitru
– Niţu zis Ion și al Ecaterinei, care
l-au educat în spiritul muncii, cin-
stei și respectului faţă de semeni.
Aspecte din viaţa sa familia-
lă ne-a prezentat în povestirile:
„Factorul poștal din Stolojani” și
„Iartă-mă Doamne, că am greșit în
faţa Ta, atunci când mi-au murit
doi copii într-o săptămână !”
A absolvit școala primară în satul natal, având învă-
ţător pe Gheorghe Lăscăteu, renumit cadru didactic de pe
Valea Jaleșului.
După cele cinci clase primare urmate în perioada
(1932 – 1937) și-a continuat studiile în anii 1937 – 1939
la Liceul de Stat din Petroșani, apoi la Liceul Comercial
Târgu-Jiu (1939 – 1946).
Tânărul cu diplomă de bacalaureat s-a înscris la
Academia de Știinţe Comerciale (Facultatea de Înalte
Studii Industriale și Economice) din București.
Din cauza sărăciei, care după război și în condiţiile
secetei, se instalase în toată ţara, studentul din primul an
Gheorghe Gârdu s-a îmbolnăvit în anul 1946, de plămâni.
A fost internat două luni la Sanatoriul T.B.C. Filaret din
365
Al. Doru Șerban
București, apoi la cerere a fost transferat la Sanatoriul
T.B.C. Dobriţa, să fie mai aproape de casă.
După perioada de internare în spital, Gheorghe
Gârdu și-a continuat tratamentul ambulatoriu la domici-
liul din Stolojani, timp de 4 ani.
Cu starea de sănătate refăcută a revenit la București,
unde și-a continuat studiile universitare la Facultatea de
Planificare a A.S.E.
Devenit mai matur s-a remarcat între studenţi prin
silinţa la învăţătură, prin modestie și comportament cole-
gial.
Pregătirea teoretică, orientarea practică și simţul da-
toriei i-au înlesnit economistului Gheorghe Gârdu să ocu-
pe după licenţiere în anul 1954, funcţii profesionale de
mare responsabilitate.
În perioada 1954 – 1957 a lucrat la Ministerul
Poștelor, unde a ajuns să îndeplinească funcţia de director
general adjunct.
În anul 1957 a fost promovat șeful serviciului de con-
tabilitate al Secretariatului General al Consiliului de
Miniștri iar de aici a fost transferat la Comitetul de Stat al
Preţurilor (1961 – 1987 – când s-a pensionat).
În aceste înalte funcţii Gheorghe Gârdu a elaborat
lucrări economice la Moscova și Berlin, în condiţii de im-
plicare internaţională a ţării.
De asemenea a fost autorul unor studii de mare im-
portanţă pentru economia naţională: Stabilirea de preţuri
la produse și servicii, Reașezări de preţuri, Elaborarea ba-
lanţei legăturilor dintre ramurile economiei naţionale ș.a.
Temeinica pregătire economică, valorificată în plan
naţional și internaţional a fost desăvârșită în perioada pre-
366
gătirii susţinerii tezei de doctorat în economie, titlul obţi-
nut cu calificativul maxim în anul 1968.
În anii 1971 – 1972 dr. ec. Gheorghe Gârdu a fost șef
de lucrări la Institutul Politehnic București specialitatea
„Analiza activităţii economice a întreprinderilor industria-
le” și a făcut instructaje cu lucrătorii din întreprinderile
centrale și locale.
Doctorul în economie Gheorghe Gârdu ajuns „om
mare” la București, a ţinut totdeauna deschisă ușa casei
pentru nevoile gorjenilor.
M-am bucurat de acest privilegiu și nea Georgică
mi-a povestit cum a ajutat Întreprinderea de Gospodărie
Orășenească Târgu-Jiu să-și completeze parcul auto cu
autobuze și cum a susţinut dotarea Serviciului de poștă.
În perioada în care primar al Târgu-Jiului a fost Iancu
Drăghici, el a sprijinit înfăptuirea altor obiective edilitare
în reședinţa Gorjului.
Deși locuia în zona centrală a Bucureștiului, Gheorghe
Gârdu a avut sufletul mereu aproape de locurile natale, unde
a revenit cu mare plăcere ori de câte ori a avut posibilitatea.
Să fie folositor satelor Gorjului, în general și celor de
pe Jaleș, în special el s-a dedicat, mai ales după pensiona-
re, studiului istoriei, înscrisă în documente de arhivă.
Așa a ajuns Gheorghe Gârdu să fie unul dintre cer-
cetătorii autentici ai Gorjului, eforturile și priceperea do-
vedite în descifrarea filelor îngălbenite din dosarele fon-
durilor arhivistice, materializându-le în scrierea și
publicarea unor importante studii și articole apărute în
publicaţiile gorjene „Litua”, editată de Muzeul Judeţului
Gorj și „Crinul satelor” – serie nouă, a cărei reapariţie a
iniţiat-o.
367
Al. Doru Șerban
În „Litua” i-au apărut studiile:
„Hotărniciile din Gorj” – vol. 3, 1986, pag. 199 – 223;
„Hotărnicia moșiei Curtișoara la 1734”, vol. 3, 1986, pag.
459 – 468; „Școala elinească și românească de la Târgu-Jiu”,
vol. 4, 1988, pag. 245 – 249; „Gimnaziul real de la
Târgu-Jiu”, vol. 5, 1992, pag. 191 – 221; „Câlnic – judeţul
Gorj” (I), vol. 7, 1997, pag. 114 – 128; „Vechi unităţi spita-
licești în jud. Gorj”, vol. 7, 1997, pag. 332 – 350; „Isprăvniciile
străinilor din Valahia”, vol. 8, 2000, pag. 73 – 91; „Câlnic,
judeţul Gorj” (II), vol. 8, 2000, pag. 101 – 115; „Familiile
străinilor așezaţi în sloboziile din Gorj” (I), vol. 9, 2003,
pag. 161 – 181; „Sistemul finanţelor publice din Ţara
Românească”, vol. 10, 2004, pag. 113 – 131; „Familiile stră-
inilor așezaţi în sloboziile din Gorj” (II), vol. 11, 2006, pag.
103 – 133; „Poslușnicii și scutelnicii din Gorj”, vol. 11, pag.
133 – 145.
În volumul omagial „Gheorghe Gârdu – Întâmplări
de pe Valea Jaleșului”, editat de Centrul Judeţean al Creaţiei
Populare Gorj, articolele și studiile apărute în decursul
anilor în „Crinul satelor” au fost grupate în următoarele
capitole: „Oameni și întâmplări de pe Valea Jaleșului” (des-
pre personalităţi și fapte ale locului); „Glia noastră stră-
moșească” (cu conţinut istoric și social); „Ocupaţii, tradiţii,
credinţe” (cu conţinut etnologic).
Pensionarul dr. ec. Gheorghe Gârdu a fost după anul
1989 un animator al vieţii culturale din satele gorjene, în care
s-a străduit să păstreze datinile și tradiţiile strămoșești.
Pentru îndeplinirea acestei dorinţe s-a implicat or-
ganizatoric reînfiinţând la 20 iunie 1990 Societatea Cultural
– Știinţifică „Jaleșul” Stolojani, care s-a manifestat anual
în cadrul Simpozionul naţional „Satul românesc tradiţio-
368
nal”, ocazie cu care a fost tipărită revista „Crinul satelor”,
iniţial ca periodic al „Societăţii...”, iar din 1993 ca revistă a
„Simpozionului...”.
În actul de constituire al Societăţii Cultural –
Știinţifice „Jaleșul” și al organului ei de presă „Crinul sa-
telor”, datat 20 iunie 1990, s-a precizat scopul acestor or-
ganizări spirituale: „Pentru desfășurarea unei bogate
activităţi de răspândire a știinţei și culturii în rândul popu-
laţiei satelor românești, pentru stimularea creaţiei cultu-
ral-știinţifice originale și pentru antrenarea locuitorilor
acestor așezări la activităţile economice, sociale și culturale,
în scopul ridicării continue a gradului lor de civilizaţie”.
Societatea Cultural – Știinţifică „Jaleșul” și revista
„Crinul satelor”, conform actului de constituire „continuă,
în noile condiţii social-politice, fără a face politică, tradiţi-
ile vechilor societăţi culturale „Tribuna” din Cornești,
„Jaleșul” din Stolojani, „Tudor Vladimirescu” din Arcani,
„Lumina” din Runcu și conţinutul revistei „Crinul satelor”,
care au activat în anii 1920 – 1924”.
Simpozionul „Satul românesc tradiţional” iniţiat de
dr. ec. Gheorghe Gârdu cu participare naţională, a urmă-
rit să păstreze tradiţia, cu potenţial de dezvoltare..., care
să producă bunuri materiale și spirituale... „vrem să facem
din această manifestare un început de eră nouă... să contri-
buim la înflorirea satului românesc, să-l modernizăm, să-l
revitalizăm și să scoatem ca din cenușă sufletul curat al
ţăranului român”.
În afara numeroaselor și valoroaselor materiale răs-
pândite prin reviste și ziare Gheorghe Gârdu a publicat
volumele „Poliţia în Gorj. File de istorie” (colaborare cu
Vasile Aremia și Iancu Toma), Editura Fundaţiei Culturale
369
Al. Doru Șerban
„Pasărea Măiastră” a M.I., 1996; „Drumuri, hanuri, târguri
și bâlciuri din Gorj” (colaborare cu Al. Doru Șerban și
George Niculescu), Editura „Ager”, Târgu-Jiu, 2000.
În manuscris i-au rămas lucrările „Sloboziile din
Gorj”, „Istoria monografiilor din Gorj”, „Farmaciile din
Gorj”, „Generalul Gheorghe Magheru”.
Doctorul în economie și cercetătorul Gheorghe
Gârdu, decedat în octombrie 2007, a fost între foarte pu-
ţinele personalităţi ale Gorjului, care deși a locuit și a lu-
crat în București, a iniţiat și a desfășurat importante acti-
vităţi în Gorj și pentru gorjeni, simpozionul „Satul
românesc tradiţional”, care a adunat specialiști din întrea-
ga ţară, fiind între puţinele organizate naţional cu contri-
buţia în principal personală a iniţiatorului.
Prin cercetările sale în Arhivele Naţionale și studiile
în bibliotecile bucureștene Gheorghe Gârdu a fost de mare
folos în completarea datelor istorice și de evoluţie socială
a vieţii din Gorj, contribuind substanţial la îmbunătăţirea
bazei de date a judeţului.
Priceput, harnic, modest și din iubire interesat de
Gorjul natal, Gheorghe Gârdu s-a hrănit trupește în
București să respire sufletește în manifestările organizate
acasă pe Jaleș.
BIBLIOGRAFIE:
Pânişoară, Titu – „Un neobosit cercetător al trecutului is-
toric al Gorjului: dr. ec. Gheorghe Gârdu” în
„Oameni şi întâmplări din Gorj” (vol. I), p. 85 – 87;
Popescu, Constantin – „Un om de pe Valea Jaleşului” în
„Întâmplări de pe Valea Jaleşului”, Editura
C.J.C.P.C.T. Gorj, Târgu-Jiu, 2008, pag. 7 – 8;
370
Runcanu, Constantin – „Ecce homo – Iată omul !” – In
memoriam ec. dr. Gându Gheorghe (Georgică) în
vol. „Gh. Gârdu – Întâmplări de pe Valea Jaleşului”,
p. 252 – 253.
Smeu, Grigore – „Gheorghe Gârdu – un promotor modern
al valorilor tradiţionale româneşti” în vol. „Gh. Gârdu
– Întâmplări de pe Valea Jaleşului”, pag. 249 – 251.
II.36. PROF. TITU RĂDOI – PERSONALITATE

A VIEŢII CULTURALE GORJENE
satul Cetan, comuna Vad, judeţul
Cluj, unde părinţii săi Ion N. Rădoi
și Aurelia erau cadre didactice.
Titu a urmat cursurile școlii
primare și generale la Cetan – Cluj
și în satul Câmpofeni – Gorj, apoi
liceul la Târgu-Jiu (Liceul „Tudor
Vladimirescu”) și la Dej (Liceul
„Andrei Mureșan”).
Între anii 1950 – 1954 a fost
student al Facultăţii de filologie din cadrul Universităţii
Cluj.
În această perioadă a activat în cadrul Cenaclului
literar al revistei clujene „Almanahul literar” și a fost mem-
bru al Cenaclului Universităţii.
Pasionat de teatru din copilărie, a jucat primele ro-
luri în timp ce era elev la Câmpofeni iar peste ani a fost
371
Al. Doru Șerban
membru al trupei de artiști amatori de la Universitatea din
Cluj.
În lunile septembrie și octombrie 1954 a funcţionat
ca profesor de limba română la Școala generală Stănești.
S-a transferat apoi la școala din Arcani, unde în anii
1955 – 1956 Titu Rădoi a îndeplinit și funcţia de director.
La Arcani, comuna natală a tatălui său, a înfiinţat și
a condus formaţii artistice (teatru, dansuri, brigadă artis-
tică, cor) și la fel ca învăţătorii Ion D. Isac ori Lazăr
Arjoceanu a militat pentru constituirea Cooperativei de
credit „Jaleșul”, fiind primul achitant al capitalului social.
În perioada 1956 – 1973 profesorul Titu Rădoi a pre-
dat literatura română la Liceul „Tudor Vladimirescu”. El și-a
încheiat activitatea didactică la Liceul de Chimie Industrială
Târgu-Jiu, unde a activat din anul 1973 până la pensionare,
îndeplinind inclusiv funcţia de director al școlii.
În paralel cu prestigioasa activitate didactică Titu
Rădoi s-a implicat cu pasiune și pricepere în activitatea
culturală.
În Ardeal, între anii 1947 – 1949, a fost președintele
Societăţii culturale „Lumina Cetanului”.
La Târgu-Jiu începând cu anul 1962 a fost secretarul
Cenaclului literar „Columna” iar activitatea de analiză li-
terar – critică a creaţiilor și promovarea tinerilor autori au
contribuit la alegerea profesorului Titu Rădoi în funcţia
de președinte, pe care a deţinut-o până la retragerea în
Arcani, la casa părintească.
În anul 1975 a fost numit rector al Universităţii cul-
tural-știinţifice a municipiului Târgu-Jiu.
După înfiinţarea Teatrului Popular din reședinţa
Gorjului profesorul Titu Rădoi a fost numit regizor, prilej
372
care i-a creat posibilitatea de a pune în scenă piese din
repertoriul naţional: „Nota zero la purtare”, „Ultima etapă”,
„Adam și Eva”, „Trei crai de la răsărit” ș.a.
În anul 1962 Titu Rădoi și-a început activitatea pu-
blicistică, iniţial colaborând cu ziarul clujean „Făclia”, apoi
în decursul anilor, cu alte publicaţii gorjene și naţionale:
„Steagul nostru”, „Gazeta Gorjului”, „Scânteia”, „Scânteia
tineretului”, „Ramuri”, „Flacăra”, „Tribuna”, „Steaua”,
„Gorjeanul”, „Brâncuși” ș.a.
În anul 1969 a editat prima revistă școlară gorjeană,
apărută după 23 august 1944, intitulată „Jiul literar știinţific”.
În același an a îngrijit prima antologie de literatură
gorjeană, intitulată „Gorjul literar”.
În martie 1990 a apărut primul număr al revistei
„Columna” a Fundaţiei „Constantin Brâncuși”, președinte
Titu Rădoi, iar în aprilie 1990 s-a tipărit primul număr al
săptămânalului „Curierul Dreptăţii Sociale” al Partidului
Social Democrat Român, având redactor șef pe Titu Rădoi.
Activitatea culturală desfășurată de profesorul Titu
Rădoi a fost încununată de publicarea unor cărţi valoroa-
se, cu conţinut documentar și beletristic.
În anul 1969 a condus un colectiv care a redactat
monografia Târgu-Jiului, publicată în același an sub titlul
„Târgu-Jiu – schiţă monografică”.
În anul 1981 Editura „Scrisul Românesc” din Craiova
i-a publicat cartea de reportaje „Columnele prezentului”, în
care într-un stil poetic a reușit adevărate ode, întărite de
documente ori amintiri sentimentale despre locuri și oa-
meni din Gorjul contemporan.
Cartea „Alexandru Ștefulescu. Epoca, omul, opera”,
apărută la Editura Camerei de Comerţ și Industrie Gorj în
373
Al. Doru Șerban
anul 1995 este rezultatul activităţii de cercetare despre
istoricul Alexandru Ștefulescu, principalul autor docu-
mentarist al Gorjului și despre vasta sa operă.
Romanul „Cântec mare de petrecut” (Editura
Fundaţiei „Constantin Brâncuși, 1996”) este unul al trăirii
reale, transpusă artistic.
Activităţile didactice și culturale desfășurate de Titu
Rădoi au fost completate după anul 1989 de implicarea sa
în viaţa politică a judeţului. El a fost în decembrie 1989
între participanţii importanţi la evenimentele revoluţiona-
re de la Târgu-Jiu iar la 30 decembrie 1989 în mod demo-
cratic a fost ales membru al Consiliului Judeţean Provizoriu
al Frontului Salvării Naţionale și membru al Biroului
Executiv al Consiliului Judeţean Provizoriu al F.S.N.
În martie 1990 Titu Rădoi a fost între iniţiatorii
Partidului Social Democrat Român și a condus „Curierul
Dreptăţii Sociale”, organul de presă al formaţiunii politice.
Portretul profesional și intelectual al lui Tutu Rădoi
este întregit de viaţa sa familială. El a fost căsătorit cu
profesoara Paraschiva Bâcoi iar împreună au avut doi co-
pii. Augustin și Ana.
Titu Rădoi a murit la 31 decembrie 2000, dar va trăi
veșnic prin împlinirile culturale izbutite în judeţul Gorj.
*
* *
Personalitate complexă, Titu Rădoi s-a impus mai
ales ca un mecena, în cadrul Cenaclului literar „Columna”,
pe care l-a condus mai mult de trei decenii.
Activitatea de creaţie literară a fost organizată în
Gorj începând cu anul 1945, când Stelian (Bică) Sterescu,
Ilarie Popescu, Cornel Cârstoiu ș.a. s-au organizat în
374
Cercul literar „Asociaţia Scriitorilor și Publiciștilor
Gorjeni”, care a activat scurt timp.
În 1946 s-a ţinut la Târgu-Jiu prima ediţie a
Festivalului Scriitorilor și Publiciștilor Gorjeni.
În anul 1952 s-au pus bazele „Cenaclului literar al
Casei Orășenești de Cultură „Mihai Eminescu”, care și-a
schimbat apoi denumirea în Casa Orășenească de Cultură
„George Coșbuc”.
Între membrii cenaclului s-au remarcat prin creaţii-
le citite: Stelian (Bică) Sterescu, Marin Marinescu, Ilarie
Popescu, Pantelimon Nicolescu – Monu, Gh. Pârcălăbescu,
D. Tătăroiu, Traian Lungu, Speranţa Soroiu, Marta Alboiu,
George Iorgulescu – poeţi; C. Uscătescu, Marta Theodoru
– prozatori, Jana Șerbănescu – autoare de scenete.
În anul 1960 cenaclul s-a desfiinţat.
Peste doi ani, la insistenţa directorului I. Talabă, pe
lângă profesorul Titu Rădoi, cenaclul s-a reînfiinţat sub
noua denumire „Columna”, având președinte pe Stelian
(Bică) Sterescu, iar secretar de redacţie pe Titu Rădoi.
Meritul profesorului Rădoi este acela de a fi adus mai
mulţi elevi talentaţi la ședinţele Cenaclului.
În scurt timp Titu Rădoi a ajuns criticul și teoretici-
anul „Columnei”, dar și animatorul activităţilor, astfel că
unanim a fost ales președinte, funcţie deţinută mai mult
de trei decenii.
Pe parcurs secretari de cenaclu au fost: N. Deaconu,
Jean Cănăvoiu, Viorel Gârbaciu, T. Voinea.
A doua și a treia generaţie de cenacliști au penetrat
peste graniţele judeţului, ca urmare a unor înrâuriri, bene-
fice, rezultate din nenumăratele întruniri și șezători literare,
la care erau invitaţi scriitori de valoare din ţară, redactori
375
Al. Doru Șerban
de reviste literare („Ramuri”, „Echinocţiu”, „Luceafărul” ș.a.),
vizite reciproce în schimburi de experienţă cu alte cenacluri
literare, precum cele din: Cluj, Craiova, Râmnicu Vâlcea,
Drobeta Turnu Severin, București, reușind să publice prin
majoritatea revistelor literare din ţară.
Așa s-au format și au crescut în cenaclu poeţi și pro-
zatori de prestigiu.
Președintele Titu Rădoi a impus în cadrul ședinţelor
de lucru discuţii serioase și obiective iar promovarea tinere-
tului a fost benefică pentru avântul creaţiei literare gorjene.
După anul 1990 Cenaclul „Columna” a trecut prin
etape organizatorice și a publicat revista de cultură și artă
„Caietele Columna”, devenită ulterior „Columna”.
La toate aceste înnoiri părintele Cenaclului și nașul
(la propriu și la figurat) creatorilor tineri și-a dat acceptul
și chiar a contribuit prin sugestii competente, regăsite în
obiectivele statutare, să garanteze viitorul creaţiei literare
din Gorj.
Profesorul Titu Rădoi a fost o personalitate cultura-
lă recunoscută prin activitatea în cadrul Cenaclului
„Columna” și de îndrumător al talentelor literare.
BIBLIOGRAFIE:
Rădoi, Ion – „Titu Rădoi – 44 ani de viaţă”, notaţii bio-
grafice într-un album de familie (prin intermediul
col. D. Dănău);
Şerban, Al. Doru – „Gorjul cultural 1990 – 2005” Editura
„Ager”, Târgu-Jiu, 2005;
Foaie de suflet – „Cântec mare de petrecut” nr. 1/2.I.2001
nr. 2/dec. 2003.
376
INDEX ALFABETIC
Arghezi Tudor 266 Litovoi Voevod 9
Arjoceanu Lazăr 223 Lupescu Constantin (Dinu) 347
Bălăcescu Constantin 240 Lupescu Grigore 159
Bărbulescu Jean 207 Magheru Gheorghe 38
Bibescu Valentin 48 Milescu Frantz 247
Bobina Ion (Nelu) 328 Miloşescu Nicu 194
Brâncuşi Constantin 283 Moangă Vasile 20
Brezulescu Dumitru 77 Mogoş Antonie 243
Burtea Traian 163 Moisil Iuliu 180
Căldăruşe Gheorghe 292 Nicodim 169
Cărăbiş Vasile 355 Părăeanu Emanuel 199
Culcer Dimitrie 82 Piekarski Rolla Witold 191
Culcer Dumitru - Tache (fiul) 82 Popescu-Voiteşti Ion 211
Culcer Dimitrie - Max (nepotul) 82 Popescu Victor 124
Daimaca Victor 322 Popilian Ioan 117
Diaconovici Aurel 188 Prejbeanu Grigore 314
Doppelreiter Jullius 137 Rădoi Titu 371
Drexler Friederich 52 Săvoiu Constantin (Surcel) 56
Dumitrescu–Bumbeşti Gheorghe 228 Schileru Dincă 68
Frumuşanu Dimitrie C-tin (tatăl) 92 Schmidt–Faur Ion 205
Frumuşanu Titu şi Numa (fiii) 92 Stanciovici Brănişteanu Constantin 175
Frumuşanu Şerban (nepotul) 92 Sterescu Haralambie (Bică) Stelian 333
Gârdu Gheorghe 365 Ştefulescu Alexandru 184
Haiducescu Ion 217 Tănase Maria 297
Hasnaş Nicolae 144 Tătărescu Arethia 274
Isac Ion 233 Tătărescu Gheorghe 151
Iunian Grigore 73 Tell Christian 43
Keber Iosif 310 Teodoroiu Ecaterina 108
Koleska Rudolf 131 Udrişte Elena 360
Lascăr Vasile 64 Velican Sabin 339
Lătăreţu Maria 304 Vladimirescu Tudor 11
377
CUPRINS
CUVÂNT LĂMURITOR ....................................................5
I. PERSONALITĂŢI ISTORICE,POLITICE ȘI
ECONOMICE .......................................................................9
I.1. Voevodul Litovoi (Litean–Vodă) ..............................9
I.2. Tudor Vladimirescu ................................................11
I.3. Vasile Moangă ...........................................................20
I.4. Oameni, case în care s-au scris file de istorie și
utilităţi edilitare din târgu-jiul de altădată ............25
I.5. Gheorghe Magheru...................................................38
I.6. Generalul Christian Tell...........................................43
I.7. Prinţul Valentin Bibescu ..........................................48
I.8. Friederich Drexler ....................................................52
I.9. Constantin Săvoiu (Surcel) ......................................56
I.10. Vasile Lascăr ...........................................................64
I.11. Dincă Schileru .........................................................68
I.12. Grigore Iunian .........................................................73
I.13. Dumitru Brezulescu ...............................................77
I.14. Un triptic de doctori în familia Culcer:
Dimitrie, Dumitru – Tache (fiul) și
Dimitrie – Max (nepotul) .....................................82
I.15. Generaţiile familiei de liberali Frumușanu:
Dimitrie C-tin – Tache (tatăl), Titu și Numa (fiii),
Șerban (nepotul) .....................................................92
I.16. Ecaterina Teodoroiu .................................................108
I.17. Comisarul de poliţie Ioan C. Popilian ...................117
379
I.18. Eroul învăţător Victor Popescu...............................124
I.19. Rudolf Koleska ......................................................131
I.20. Architectul Jullius Doppelreiter ..........................137
I.21. Dr. Nicolae Hasnaș ...............................................144
I.22. Gheorghe Tătărescu .............................................151
I.23. Directorul de bancă Grigore Lupescu................159
I.24. Traian Burtea .........................................................163
II. PERSONALITĂŢI CULTURALE, ȘCOLARE,
RELIGIOASE ....................................................................169
II.1. Cuviosul Nicodim de la Tismana .......................169
II.2. Constantin Stanciovici Brănișteanu ....................175
II.3. Iuliu Moisil .............................................................180
II.4. Alexandru Ștefulescu ............................................184
II.5. Aurel Diaconovici .................................................188
II.6. Witold Rolla Piekarski ..........................................191
II.7. Nicu D. Miloșescu .................................................194
II.8 Poetul militar Emanuel Părăeanu ........................199
II.9. Ion Schmidt–Faur .................................................205
II.10. Jean Bărbulescu ...................................................207
II.11. Ion Popescu-Voitești ...........................................211
II.12. Învăţătorul Ion Haiducescu ...............................217
II.13. Lazăr Arjoceanu ..................................................223
II.14. Gheorghe Dumitrescu–Bumbești .....................228
II.15. Învăţătorul Deputat Ion D. Isac.........................233
II.16. Constantin Bălăcescu .........................................240
II.17. Artistul lemnar Antonie Mogoș ........................243
II.18. Frantz Milescu .....................................................247
II.19. Atmosfera patriarhală culturală și personaje din
viaţa muzicală a Târgu-Jiului de odinioară ......255
II.20. Tudor Arghezi......................................................266
380
II.21. Arethia Tătărescu ................................................274
II.22. Constantin Brâncuși ...........................................283
II.23. Gheorghe Căldărușe ...........................................292
II.24. Maria Tănase .......................................................297
II.25. Maria Lătăreţul – privighetoarea Gorjului ......304
II.26. Iosif Keber ............................................................310
II.27. Protoereul preot iconom Stravrofor
Grigore Prejbeanu ...............................................314
II.28. Victor Daimaca....................................................322
II.29. Ion (Nelu) Bobina ...............................................328
II.30. Profesorul Haralambie (Bică) Stelian Sterescu ....333
II.31. Sabin Velican ......................................................339
II.32. Dr. Constantin (Dinu) Lupescu ........................347
II.33. Profesorul – cercetător Vasile Cărăbiș..............355
II.34. Elena Udriște .......................................................360
II.35. Gheorghe (Giorgică) Gârdu ..............................365
II.36. Prof. Titu Rădoi – personalitate a vieţii
culturale gorjene ..................................................371
INDEX ALFABETIC .......................................................377
381
Tipărirea acestei cărţi a fost susţinută de
oamenii politici gorjeni:
TONI MIHAIL GREBLĂ

~ senator PSD ~
VASILE POPEANGĂ
~ deputat PSD ~
SCARLAT IRIZA
~ fost deputat PSD ~
Domniile lor au fost mereu aproape de

cultura scrisă din Gorj pe care au apreciat-o,
au promovat-o şi au susţinut-o, meritând
consideraţie şi cuvenitele multumiri.
DE ACELAŞI AUTOR (AUTOR COORDONATOR):
«Afurisisme piperate şi rimate» – epigrame (1990);
«Anchetatorul» – povestiri (1991); «Întâmplări pilduitoare» – fa-
bule (1993); «Calendarul credinţei şi datinilor româneşti»
(1993); «La noi în sat» – versuri (1993); «Cronici ţigăneşti» –
versuri (1994, 1999, 2003 – trei ediţii); «Destinatarul cunoscut»
– epigrame (1995); «Drumuri spre mănăstirile Gorjului» (1997);
«Istoricul epigramei gorjene» (1997, 2006 – două ediţii);
«Scriitori gorjeni» – dicţionar (1998); «Preajba, vatră de istorie
şi tradiţii» (1998, 2006 – două ediţii); «Strâmba-Jiu 450 ani» –
micromonografie (1998); «Almanahul Gorjului» – microenciclo-
pedie (1999 – două ediţii); «Rondelurile vinului» – versuri (2000);
«Almanahul Eminescu la Floreşti – Gorj» (2000); «Drumuri,
hanuri, târguri şi bâlciuri din Gorj» (2000); «Calendarul credin-
ţei, datinilor şi tradiţiilor din Gorj» (2000, 2007 – două ediţii);
«Panarama deceniului literar 1990-2000» (2001); «Istoricul ti-
pografiilor şi tipăriturilor din Gorj» (2001); «Lăutari gorjeni din
sec. al XX-lea» (2000, 2006 – două ediţii); «Naşterea, nunta,
moartea la gorjeni» (2002); «Meşteşuguri tradiţionale şi meşte-
şugari gorjeni» (2003); «Evenimente şi personalităţi gorjene»
(2004); «Povestirile şatrei» – proză (2004); «Credinţe, datini şi
obiceiuri din Gorj» (2004); «Gorjul cultural 1990 – 2005»
(2005); «Ţiganii din Gorj – consideraţii istorice şi etnografice»
(2005); «De-ale copilăriei» – versuri (2006); «Jandarmeria din
Gorj» (2006, coautor); «Târgu-Jiu 600, repere de ieri şi de azi»
(2006); «Cu cercei de ghiocei» – versuri (2006); «Cultura ţără-
nească gorjeană» (2007); «Autori gorjeni şi cărţile lor» – dicţio-
nar (2007); «Alesături» – versuri (2007); «Muncipiul
Târgu-Jiu» – text documentar – album monografic (2007); «Din
Gorj – articole, studii, cercetări» (2008); «Vremelnic trecători
prin Gorj» (2008); «Obiceiuri şi datini din Gorj» (2008).
Pre-press şi tipar:
S.C. TIPOGRAFIA PROD COM S.R.L.

Târgu-Jiu, Gorj, str. Lt. Col. Dumitru Petrescu, nr.20
Tel. 0253-212.991, Fax 0253-218.343
E-mail: prodcom@intergorj.ro

46 Personalitati Care Au Fost in Gorj

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

46 Personalitati Care Au Fost in Gorj

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Al.

PERSONALITĂŢI CARE AU FOST ÎN GORJ

Prepress & tipar:

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ŞERBAN, AL. DORU

Mulţi sunt oamenii unui loc, care într-o perioadă

Al. Doru ȘERBAN

I.1. VOEVODUL LITOVOI (LITEAN–VODĂ)

I.2. TUDOR VLADIMIRESCU

Casa lui Tudor Vladimirescu

I.3. VASILE MOANGĂ

I.4. OAMENI, CASE ÎN CARE S-AU SCRIS

I.5. GHEORGHE MAGHERU

I.6. GENERALUL CHRISTIAN TELL

I.7. PRINŢUL VALENTIN BIBESCU

I.8. FRIEDERICH DREXLER

I.9. CONSTANTIN SĂVOIU (SURCEL)

I.10. VASILE LASCĂR

I.11. DINCĂ SCHILERU

Casa Dincă Schileru

I.12. GRIGORE IUNIAN

I.13. DUMITRU BREZULESCU

I.14. UN TRIPTIC DE DOCTORI ÎN FAMILIA

I.15. GENERAŢIILE FAMILIEI DE LIBERALI

I.16. ECATERINA TEODOROIU

I.17. COMISARUL DE POLIŢIE

I.18. EROUL ÎNVĂŢĂTOR VICTOR POPESCU

I.19. RUDOLF KOLECKA

ATELIERUL MECANIC R. KOLECKA

R. Kolecka a adus servicii armatei române în campa-

I.20. ARCHITECTUL JULLIUS

I.21. DR. NICOLAE HASNAŞ

I.22. GHEORGHE TĂTĂRESCU

I.23. DIRECTORUL DE BANCĂ

I.24. TRAIAN BURTEA

II.1. CUVIOSUL NICODIM DE LA TISMANA

II.2. CONSTANTIN STANCIOVICI BRĂNIŞTEANU

II.3. IULIU MOISIL

«Punerea pietrei de temelie la Gimnaziul Târgu-Jiu»

II.4. ALEXANDRU ŞTEFULESCU

II.5. AUREL DIACONOVICI

II.6. WITOLD ROLLA PIEKARSKI

II.7. NICU D. MILOŞESCU

II.8 POETUL MILITAR EMANUEL

II.9. ION SCHMIDT–FAUR

II.10. JEAN BĂRBULESCU

II.11. ION POPESCU-VOITEŞTI

II.12. ÎNVĂŢĂTORUL ION HAIDUCESCU

II.13. LAZĂR ARJOCEANU

II.14. GHEORGHE DUMITRESCU–BUMBEŞTI

«Inaugurarea Bibliotecii Bumbești-Jiu»

II.15. ÎNVĂŢĂTORUL DEPUTAT ION D. ISAC

II.16. CONSTANTIN BĂLĂCESCU

II.17. ARTISTUL LEMNAR ANTONIE MOGOŞ

II.18. FRANTZ MILESCU

II.19. ATMOSFERA PATRIARHALĂ

II.20. TUDOR ARGHEZI

II.21. ARETHIA TĂTĂRESCU

II.22. CONSTANTIN BRÂNCUŞI

II.23. GHEORGHE CĂLDĂRUŞE

II.24. MARIA TĂNASE

II.25. MARIA LĂTĂREŢUL – PRIVIGHETOAREA

II.26. IOSIF KEBER

II.27. PROTOEREUL PREOT ICONOM