Sunteți pe pagina 1din 13

Dezbateri

Dmitri Gasak: Mulţumesc mult, domnule profesor Gzgzian, pentru reflecțiile


Dumneavoastră care nu sunt foarte ușor de perceput. Însă cred că dezbaterile ar
putea să ne ajute să clarificăm unele momente. Poate, cineva deja are întrebări sau
dorește să-și exprime părerea privind cele spuse de domnul profesor? Vă rog.

Sebastian Moldovan: Vă mulțumim foarte mult, domnule profesor. Perso-


nal, apreciez foarte mult această prezentare a dumneavoastră şi vă mărturisesc că
m-a provocat în sensul cel mai bun al cuvântului. În special, am fost interesat de
analogiile pe care le folosiți pentru a înțelege subiectul central al discuției, și anu-
me experiența Tradiției: ce fel de experiență ne mediază Tradiția? Am putut iden-
tifica trei sau patru analogii. Încep cu ultima, și anume trecerea curentului prin
circuitele electrice. O altă analogie este aceea a grădinii, în care avem accesoriile
grădinăritului, dar şi toate aceste sârme, suporturi, funii, care au ca rost creșterea
plantelor agățătoare. De asemenea, am mai identificat o analogie cu scrisul. V-ați
referit la text, la ceea ce experiența vie formalizează într-un text. Bineînțeles,
ne gândim aici la Sfânta Scriptură, dar nu numai, ci la tot tezaurul consemnat
al Tradiției noastre, la Sfintele Canoane sau scrierile Sfinților Părinți. În sfârșit,
prima analogie pe care cred că am identificat-o este cea pe care ați împrumutat-o
de la Kierkegaard, și anume cea a zborului. De ce mă refer la problema analogi-
ilor? Atunci când discutăm despre lucruri care au un conținut apofatic, ceva care
ne depășește posibilitatea unei formalizări și a unei explicări depline, suntem
obligați să recurgem, prin analogie, la experiențe similare mai accesibile nouă.
Ori problema pe care dumneavoastră o ridicați, este una dintre problemele fun-
damentale ale vieții creștine, este, aşa cum a spus Vladimir Lossky, raportul între
vertical, între inefabilul absolut, și istorie, cu întregul ei conținut pe care îl putem
identifica într-un suport empiric: cuvinte, texte, icoane, alte mărturii, arhive de tot
felul. Cred că, în general în teologie, problema analogiei este una fundamentală,
pentru că în funcție de ce fel de analogii folosim, surprindem unele sau altele din-
tre aspectele problematicii în cauză. Lucrul acesta ni l-a arătat Mântuitorul când a
vorbit în pilde, analogii cu experiența comună, obișnuită. Orice analogie, pe de o

48
Tradiție în teologia și practica Ortodoxiei: normă și abateri

parte, ne descoperă ceva din ceea ce ne comunică cel care ne vorbește, pe de altă

Studii şi articole
parte, trebuie să fim conștienți de limitele inevitabile ale oricărei analogii, al ori-
cărui mod de exprimare. Dumneavoastră ați subliniat, după părerea mea, foarte
clar: Tradiția nu este identică cu Revelația. Ea surprinde ceva, fixează ceva, lasă
niște amprente care pot fi transmise, însă evenimentul descoperirii, evenimentul
schimbării, evenimentul creșterii, evenimentul întâlnirii ca atare nu este nicio-
dată închis, limitat în formele empirice pe care le putem transmite unii altora.
Ca atare, evenimentul însuși rămâne netransmisibil. Ați evidenţiat o problemă
crucială: cea a criteriilor. Cum recunoaștem autenticitatea a ceea ce nu poate fi cu
totul exprimat şi formalizat. Evident că litera nu poate să ne spună niciodată ea
singură în ce măsură Duhul este prezent acolo. Cunoaştem, desigur, experiența
nefericită a fariseismului, a transformării cuvântului viu al lui Dumnezeu în Tora,
în Talmud, în ceva care îl poate contrazice pe Dumnezeu Însuși. „Poate fi de la
Dumnezeu, de vreme ce încalcă sâmbăta?” Este clasică această situație și ne
confruntăm permanent cu ea. Ați arătat foarte frumos ce spune Sfântul Ioan, că
riscăm să transformăm litera în ceva care ucide, într-un idol. Mântuitorul a spus
un lucru care ne poate ajuta: „după roadele lor îi veți cunoaște”. Cred că avem
aici un criteriu extraordinar de important, și anume această roadă a Duhului. Din
belșugul acestor roade, în măsura în care ne împărtășim de ele de la cei care au
această experiență duhovnicească, noi, cei care nu avem această roadă, această
experiență directă, recunoaștem un părinte, recunoaștem un frate, recunoaștem
un purtător al Duhului, prin aceste roade. Și ca să închei, folosesc și o analogie,
apropo de trecerea curentului, analogia cu incandescența. Când cineva a ajuns la
incandescență, poate transmite această stare celor din jurul său. Cine nu a ajuns
la această incandescență, nu este transformat de trecerea curentului prin propria
sa viață, nu poate fi un martor autentic al Tradiției. Deci eu cred că această tem-
peratură extraordinară a experienței duhovnicești e cea care ne ajută să sesizăm
dacă avem de a face cu prezența Duhului sau cu o formă oarecare de impostură.
Vă mulțumesc foarte mult!

David Gzgzian: Dacă nu sunt întrebări, poate, îmi veți permite să extind
puțin replica Dumneavoastră. În referatul meu căutam să scot în evidență momen-
te de acutizare, parţial din motivul că am avut noroc în experienţa mea de con-
vertire la creştinism. Nu am crescut într-o familie creştină, deşi, dacă înțelegem
ad literam cuvintele lui Kierkegaard, nici nu am avut vreun „salt în abis”. Abia
post factum am înțeles că se poate compara cazul meu cu un astfel de eveniment.
Probabil, există salturi diferite, şi acesta este un alt motiv pentru reflecţii. Desi-
gur, când ești nevoit într-un referat scurt să recurgi la imagini impresionante, nu
înseamnă că acestea oferă răspunsuri la toate întrebările. Nici nu mi-am propus un
49
Dezbateri

astfel de obiectiv. Am vrut doar ca referatul meu să fie prezentat într-un context
care mi se pare constructiv.
Aici îmi vine în minte un alt moment de acutizare, iarăși din propria mea
experiență. Adeseori facem analogie cu icoane. Aici am avut noroc din nou. În
special, în lumea icoanelor mă introducea Prof. Alexandr Kopirovski, învăţându-
mă să deosebesc o icoană autentică de una neautentică, să disting între o icoană
bună și o icoană mediocră. Însă problema apare nu în cazul unei dileme între au-
tentic și neautentic, ci într-o situaţie de alegere între două icoane bune, una dintre
care este dovada lucrării duhului, iar alta se caracterizează prin mâna şi ochiul
iscusiți (există chiar și astfel de deosebiri). Şi doar aceasta face tema dinamismu-
lui Tradiției și mai complicată.
Iar al doilea caz este mult mai dificil. Potrivit mărturiilor pictorilor de icoa-
ne, se știe că Teofan Grecul uneori era nevoit să picteze biserici prin „metoda de
brigadă”, şi este puțin probabil că ar fi avut suficient timp pentru concentrarea
duhovnicească, astfel încât chipul Schimbării la Față să fie, întotdeauna și pretu-
tindeni, exact așa cum i s-a revelat odată. Teofan Grecul nu știa să picteze icoane
mediocre. Însă, chiar şi el, probabil, a trăit momente de revelație, în același timp,
având și fresce care au fost doar pictate calificat. Totuși, este mai dificil să vezi
deosebiri între o icoană artizanală şi una autentică.
Experiența vie a Tradiției ne permite să nu ne temem să ne punem pe noi
înșine la îndoială şi să căutăm iarăși și iarăși temeliile noastre duhovnicești. În
acest sens, un salt în abis nu este ceva ce s-a întâmplat odată. De exemplu, în viaţa
mea, tot timpul mă întorc la acest salt. Pe de altă parte, aceasta este o ispită în
plus. Este uşor de rostit astfel de cuvinte, cum ar fi mişcarea extatică a duhului etc.
Totodată, nu putem uita că în acestea se ascund ispite mai subtile. Există anumite
garanții în dinamica Tradiţiei. Nu le-am menționat în referatul meu, dar acestea
există şi, de asemenea, sunt de origine duhovnicească.

Alexandr Kopirovski: Referatul Prof. David Gzgzian stimulează reflecţii.


Desigur, nu se poate analiza problema Tradiției în mod superficial, așa cum fac
curentele protestante: pentru ei, tot ce nu este direct legat de Scriptură, nu ar trebui
să fie în viaţa bisericească. Din păcate, o astfel de problemă, părând atât de simplă
şi clară pentru mulţi oameni, este acum o piatră de poticnire, şi tot timpul trebuie
să explici că Tradiţia nu este ceva inventat de oameni, ci vine din adâncul vieţii
duhovnicești.
Dar în referat este menţionat și un contraexemplu care, totuși, mi se pare
oarecum artificial. Pe ultima pagină, la sfârşitul paragrafului al treilea, se scrie:
„Odată ce s-ar impune nişte forme rigide în mod obligatoriu pentru toţi, însăşi
viaţa cu Dumnezeu ar fi în pericol”. Și ne oferă o imagine impresionantă: „Este
50
Tradiție în teologia și practica Ortodoxiei: normă și abateri

imposibil ca suporturi să înlocuiască înseşi plante, însă ne confruntăm adeseori cu

Studii şi articole
înduioşarea de la contemplarea unei grădini în care pietre, suporturi şi funii au luat
locul rondourilor de flori şi al pomilor fructiferi”. Îmi pot imagina cu greu vreun
om care, intrând într-o astfel de grădină – nu într-o grădină japoneză de pietre, ci
într-o grădină în care, în loc de copaci, sunt „suporturi şi funii” și altceva – ar pu-
tea fi cuprins de duioșie. Dacă o copie întunecoasă a Tradiției se manifestă în mod
deschis, imediat se vede ca imaginea întunericului.
Dar există şi cazuri mai complicate. Imaginaţi-vă că intrăm într-o grădină
în care totul este frumos – chiar și mai frumos decât în realitate, unde totul este
iconizat. Este o problemă în însăși bogăţia Tradiţiei noastre: în texte spirituale,
icoane frumoase, biserici splendide, forme sofisticate de cult. Dar, după cum prot.
Alexandr Schmemann a scris scurt şi expresiv despre aceasta în „Jurnalul” său,
„decorațiile au ocupat întreaga scenă”. Acestea sunt decorații frumoase, însă, într-
adevăr, este foarte dificil de făcut ceva pe o astfel de scenă. În opinia mea, acest
aspect al problemei ar fi trebuit să fie dezvăluit mai mult în referat. Spun acest lu-
cru nu pentru a-i reproșa Prof. Gzgzian ,care a avut la dispoziție foarte puţin timp
pentru a aborda acest subiect pe larg. El a făcut principalul – a pus problema. Dar
aş vrea ca Dumnealui să-și exprime atitudinea față de acest aspect al problemei.

David Gzgzian: Deși am spus în prealabil că nu am intenţii radicale, totuși,


m-am abătut evident într-una din imaginile evocate. Desigur, am recurs la o astfel
de abordare absurdistă, recunosc, în mod intenționat, în scopul de a ilustra ideea
mai bine. Însă accept întru totul dezvoltarea temei propuse de dumneavoastră.
Într-adevăr, este cam greu de trăit într-un astfel de spațiu strălucit iconizat. Dar
am și o altă impresie: foarte puţini au nevoie de un asemenea spațiu. În paralel cu
ceea ce putem observa, cu supraîncărcarea cu dovezi, deşi strălucitoare, ale lucră-
rii Duhului în trecut, mai este, după părerea mea, scăderea, destul de observabilă,
a preferinței pentru aceste exemple înalte. Poate fac o încercare puțin reușită să
reabilitez acest procedeu absurdist. Pur și simplu ne confruntăm foarte des cu
situaţii în care, în loc de modele adevărate, vedem niște mulaje. Nu se poate ca
dovezi materiale ale lucrării Duhului să umbrească însăși lucrarea. Dar pierderea
sensibilității față de aceste dovezi are loc tocmai din cauză că se pierde sensibi-
litatea față de principalul – față de ceea ce le-a produs. De aceea am și pus acest
accent: problema constă în distingerea între o icoană bună, dar deja obișnuită pen-
tru mâna iscusită a pictorului, și o icoană ca o dovadă a lucrării Duhului. În acest
sens, cred, aceste lucruri corelează între ele.

Dmitri Gasak: Dacă îmi permiteți, voi spune și eu câteva cuvinte în le-
gătură cu problema Tradiției, așa cum a pus-o Prof. D. Gzgzian. Creştinismul a
51
Dezbateri

creat o cultură foarte puternică. Şi, în prezent, numai profesioniștii o pot pricepe
cu adevărat. Voi continua exemplul cu icoana. Cred că majoritatea creştinilor
ortodocşi contemporani pur și simplu nu sunt în stare să deosebească calitatea
diferitelor icoane ale unui singur pictor, în special dacă este vorba de însuși
Teofan Grecul. (A. Kopirovski îmi suflă că majoritatea experților, de asemenea,
nu prea pot acest lucru.) Este cunoscut faptul că, să zicem, Sf. Serafim de Sarov
se ruga în fața unei icoane a cărei iconografie face parte din compoziţia occi-
dentală a Bunei Vestiri. Şi această icoană nu este de cea mai superbă tehnică, nu
a fost pictată de vreun pictor mare şi nu are valoare duhovnicească deosebită.
Dar experienţa Sf. Serafim (din care, în general, a rămas foarte puţin în ceea ce
privește surse scrise) a intrat în experiența și tradiția nu numai a Bisericii Orto-
doxe Ruse, dar şi a altor Biserici. Deci, icoana nu este principalul. Când intrăm
într-o biserică sau în altar şi vedem că totul este încărcat cu icoane, de multe ori,
din păcate, aceasta indică fie lipsa de gust, fie nesimțirea măsurii şi a locului
cuvenit icoanelor în spaţiul liturgic al bisericii. Dar, pe de altă parte, experienţa
rugăciunii Sf. Serafim, şi nu numai a lui, arată că de fapt calitatea rugăciunii, stă-
rii duhovnicești a omului şi a adunării creștine sunt condiționate nu de o icoană,
ci de altceva. Probabil, și pentru Teofan Grecul distingerea similară era impor-
tantă, şi el înțelegea bine calitatea uneia sau alteia dintre icoane. Pentru el a fost
aşa pentru că trăia personal această revelaţie – revelație legată de inspiraţie. Şi,
cu siguranţă, distingea între experienţa duhovnicească autentică și meșteșugul
de pictor de icoane. Şi pentru a-l înţelege pe Sf. Teofan, trebuie să faci un efort,
să intri în experiența trăirii unei astfel de revelații. Dar, potrivit cuvintelor pro-
fesorului David Gzgzian, această experiență nu se difuzează: dacă Tradiția poate
fi transmisă, revelația – nu. Dar dacă Tradiţia, totuși, se transmite, atunci cum?
La începutul vieții mele de creştin, pe mine mă mira faptul că oameni cu totul
diferiți în Biserică fără ezitare se numesc pe sine fii duhovnicești ai vreunei per-
soane venerabile. Văzându-i, nu aș spune niciodată că ei sunt fii duhovnicești ai
uneia și aceleaşi persoane. Să zicem, mai mulți în Biserica Rusă se numesc pe
sine copii duhovnicești ai pr. Ioan (Krestiankin). Dar nu se poate ca pr. Ioan să
fi fost purtător de atâtea spiritualități diferite!
Deci, oare poate fi atinsă și dezvăluită taina transmiterii Tradiţiei? Deoarece
este atât de important ca intrarea în Tradiție să-l inițieze cu adevărat pe fiecare
creştin nu doar în simbolurile creştinismului, ci și în experienţa nemijlocită a cre-
dinţei, apostolilor şi tuturor sfinţilor, astfel încât această credinţă să-i adune pe
oameni în Biserică.

David Gzgzian: Voi preciza: această experienţă personală a Revelației nu se


transmite în mod nemijlocit. În referat s-a spus exact acest lucru. Tradiția, în însăşi
52
Tradiție în teologia și practica Ortodoxiei: normă și abateri

esenţa ei, este nimic altceva decât experiența transmiterii, experienţa interacțiunii,

Studii şi articole
experiența atingerii unităţii mai multora în experienţele lor personale diferite care
seamănă cu experienţa primară a Revelației. Şi, cu toate acestea, este experien-
ţa consimţământului. Deci, întregul paradox constă în faptul că Tradiţia, totuși,
se transmite. O altă întrebare este cum. Se poate arunca o replică: dacă aceasta
este Tradiția Sfântului Duh, atunci, se transmite prin duh. Dar astfel de cuvinte
în zilele noastre sună ca niște scuze. Din nou subliniez o frază din referatul meu:
Tradiția este zona de depunere a efortului. Cred că destul de des ne oprim la unele
evenimente singulare, cutremurări unice. Oamenii își pot aduce aminte, destul de
sincer, că odată au trăit ceva pentru prima dată, şi vorbesc despre aceasta în aşa
fel, încât aceasta este o dovadă destul de evidentă a unei experiențe autentice. Dar
iată, este un motiv de nelămurire: şi mai departe ce? Acesta este un eveniment unic
– oare aceasta epuizează restul vieții tale? Nu.
Acum, cu privirei la fii duhovnicești ai unuia și aceluiași părinte care se deose-
besc între ei. Oamenii adesea spun aceasta despre ei înșiși, dar, pentru un oarecare
motiv, foarte rar i se adresează întrebarea acelui duhovnic: oare aveți, într-adevăr,
atât de mulți fii duhovnicești? Bănuiesc că răspunsul i-ar surprinde şi pe înşişi fii
duhovnicești, şi pe cei care întreabă (astfel de mărturii există, după cum se ştie).
Dar aș pune întrebarea și mai strict: oare cum putem afla dacă suntem fii ai Tatălui
Ceresc sau nu? Iar El are atât de mulți şi atât de diferiți fiii, încât niciun părinte
duhovnicesc nu ar suporta o astfel de diversitate. Dar și aici este o problemă: este
bine că ne putem numi așa, iar El Însuşi ne recunoaște ca pe fiii Săi sau nu? Acest
nume este nu numai o recompensă, ci mai necesită și fidelitate. Unii ortodocși pot
fi impostori. Această frază admite o situaţie în care eu mă consider ortodox, şi
toți cei din jur sunt de acord, iar „sus”, pentru un motiv oarecare, voi fi considerat
neortodox. Există oare instituţii care confirmă Ortodoxia mea personală? Nu ştiu.
Există instituţii care fixează forme canonice ale Ortodoxiei. Dar, după cum se ştie,
acestea sunt uşor de reprodus. Mult mai important este criteriul prin care sunt selec-
tate aceste forme. Acest criteriu este menționat în actele sinoadelor, în preambule:
aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. O altă întrebare este dacă toate Îi corespund.
Pentru ca aceste evenimente singulare, aceste fapte de natură diferită din
biografia personală sau istorii colective, etc., să fie coerente, este nevoie de un
efort continuu, atunci când ne împărtășim unii altora aceste evenimente, când ne
recunoaștem unii pe alții anume ca fii ai singurului Tată Ceresc, ca ucenici ai lui
Hristos care este Unul și Acelaşi. Totodată, mereu admiţând posibilitatea că noi, în
neputința noastră, deja ne-am satisfăcut cu această unitate, însă El va veni şi ne va
da de înțeles că, de fapt, încă nu am atins această unitate. Dar și această presupu-
nere nu este formală, nu este un bici secret cu care tot timpul ne stimulăm pe noi
înşine în mod artificial. Viaţa în sine în Biserică, viața întru duh, probabil, este așa
53
Dezbateri

că nu numai că nu se poate opri, dar și trebuie să cauți tot timpul un consimțământ


care se reproduce. Dacă trăim, ne mișcăm. Şi în această mişcare tot timpul ne
problematizăm pe noi înşine. În caz contrar, nu prea înţeleg ce este viaţa. Viaţa nu
este reproducerea, dacă nu vorbim despre viaţa biologică (deşi există opinii cum
că și aici nimic nu este atât de simplu, cum ni se pare uneori). Atunci ce să vorbim
despre viaţa omenească?...

Pr. Nicolae Chifăr: Doresc mai întâi să mulțumesc domnului profesor pentru
acest referat foarte dens. În spiritul celor discutate până acum, aș dori să subliniez
și eu o problemă legată de Tradiție și tradiții. Sigur că suntem de acord cu toții că
există o Tradiție scrisă, pe care o putem numi statică, pentru că e deja consemnată
în scris. Vorbim în același timp și de o tradiție dinamică, ceea ce arată că Biseri-
ca este vie și că Duhul Sfânt lucrează în ea. Legat de această tradiție dinamică,
recunoaștem astăzi în Biserică sau în lumea creștină, în sensul larg al cuvântului,
diferite mișcări, mișcări harismatice, numite de unii. Unele din ele se înscriu în
spiritul Tradiției Bisericii. Altele, pe care le condamnăm categoric, sunt în afara
acestui spirit. Și atunci întrebarea se pune: cine este autoritatea care diferențiază
mișcare de mișcare? Și cred că suntem cu toții de acord, și îi cer desigur și părerea
domnului profesor, că Biserica este acea autoritate, în mod special prin viața ei
liturgică. Și de ce spun acest lucru? Pentru că există un pericol, pe care îl sesizăm
chiar și în Biserica noastră, de a merge la mormântul părinților duhovnicești de
mare valoare ai Bisericii, pentru a te închina, pentru a le aduce cinstirea cuvenită,
dar treci pe lângă biserică, unde se slujește Sfânta Liturghie. Ori, de exemplu, la
Mănăstirea Sâmbăta, părintele Teofil Părăian interzicea împărtășania celui care nu
participa consecutiv trei duminici la slujbă. Ori a merge la mormântul lui, trecând
pe lângă biserică, nu este în spiritul a ceea ce el a dorit, a ceea ce el a propovăduit.
Așa încât întrebarea este legată de autoritate în Biserică și cum o manifestăm,
pentru a diferenția tradiții de tradiții. Vă mulțumesc!

David Gzgzian. Probabil, aș răspunde așa: există un plan istoric al soluționării


unor astfel de situaţii. Din punctul meu de vedere, acest plan este ambiguu: une-
ori aceste decizii erau bune, dar uneori și prea grăbite. Uneori ajuta un concurs
de circumstanțe. După cum ştim, isihasmul a fost nimic altceva decât o mişcare
harismatică, foarte curajoasă, inovatoare, extrem de riscantă la prima vedere, ca
orice mişcare carismatică, totodată, având și unele extreme. Până acum nu ştiu
ce anume s-a dovedit a fi un factor decisiv pentru victoria palamismului, victoria
unanimă, astfel încât nici formele radicale ale unor practici concrete ale isihaștilor
nu doar că nu au fost condamnate, dar nici, cel puţin, nu au primit o evaluare cri-
tică. Deşi, ulterior, unii indicau timid aceste riscuri.
54
Tradiție în teologia și practica Ortodoxiei: normă și abateri

Cred că atunci când avem încredere față de lucrarea lui Dumnezeu, caracterul

Studii şi articole
nebisericesc al vreunui fenomen devine treptat mai pronunţat şi se dezvăluie pe sine
însuşi. Când spun acest lucru, nicidecum nu am în vedere că totul se va realiza în
mod automat. În general, sunt un adversar de principiu al aplicării cuvântului „au-
tomat” la viaţa Bisericii. Cred că este nevoie de curajul de a aştepta. Mereu le spun
studenților: uitați-vă, în primele două – două secole şi jumătate ale creştinismului,
Biserica practic nu a avut forme instituţionale de atingere a unui consimțământ
universal. Dar cumva acest consimțământ triumfa periodic. Să luăm exemplul cu
Teodot Curelarul: este binecunoscut faptul că acesta este un tip clasic de eretic, de-
oarece el se contrapunea la toate: la Sfânta Scriptură, pe care propunea să o corec-
teze după propria înţelegere raţională, la autorităţile bisericești, la bisericile locale.
Prin tot comportamentul său demonstra că pentru el nu există o altă autoritate decât
el însuși. Dar Biserica a făcut față existenței acestui „element subversiv” lângă ea.
În cele din urmă, victoria Bisericii a fost câştigată prin mijloace minime, dar cu
efect maxim: Teodot Curelarul a fost exclus din viaţa ei complet şi fără consecinţe.
Cu totul altceva este atunci când în istorie vedem exemple – nu mă tem de acest cu-
vânt – ale unor decizii instituţionale foarte pripite cu consecinţe corespunzătoare cu
totul diferite de cazul lui Teodot Curelarul. De pildă, cât de elocvent este exemplul
cu Pavel de Samosata! Tot timpul mă gândesc la acest lucru: se pare că Sinodul de
la Antiohia din anii 267-268 a durat, cu întreruperi, timp de nouă luni. Nouă luni!
Şi asta într-un context în care Biserica se afla în situaţia semi-clandestină în care
este imposibil să te bazezi pe o autoritate formală care pur și simplu lipsea. Dar
oare ce știm despre consecințele devastatoare ale prezenţei în Biserică a unui alt
eretic clasic, cum a fost Pavel de Samosata? Cât de mulţi oameni a tras cu sine în
schismă? Avem oare astfel de mărturii? Practic niciuna. De ce? Pentru că Biserica a
biruit prin duh. Iar mărturia acestei victorii era o atitudine foarte răbdătoare, foarte
consistentă, foarte cumpătată față de acest fenomen.
În acest sens, încrederea față de Duhul, după părerea mea, poate face ceea
ce nu pot face niciodată niciuna dintre instituţii – cel puţin, cu acelaşi succes. Dar
acest lucru necesită realizarea condiţiei principale: este nevoie anume de acea
încredere lăuntrică. Iar atunci când această încredere lipsește, atunci este necesar
să se recurgă la mijloace, să zicem aşa, mai accesibile, cum ar fi implicarea unei
gărzi înarmate pentru soluționarea unei controverse doctrinare, aşa cum a fost la
cel de-al II-lea Sinod Ecumenic din Efes, care se ştie că s-a încheiat în anul 449;
rezultatul acestui Sinod a fost unul logic, deoarece încrederea față de Duhul acolo
era la zero, dacă nu și mai puțin.

Ierom. Vasile Bîrzu: Vă mulțumesc pentru întreaga dezbatere și intervențiile


tuturor. M-am gândit să intervin în discuție auzind despre palamism și despre cri-
55
Dezbateri

teriile care ar face valabilă confirmarea unei tradiții. Aici este un aspect care nu
s-a abordat. Vorbim numai de Tradiția pe care o făurește Duhul Sfânt, dar aici
trebuie să ținem cont și de spiritul uman și de nuanțele pe care îmbrățișează și le
manifestă spiritul uman contextual, în istorie, național, lingvistic și așa mai depar-
te. Ori în primele secole ale creștinismului, putem distinge în spiritualitatea și în
exegeza Bisericii și în modul cum se precizează Tradiția, trei filoane principale:
tradiția semitică – manifestată în spiritualitate și în exegeză printr-un spirit poetic,
al analogiilor, tradiția latină – manifestată prin spiritul juridic, și tradiția greacă –
manifestată prin spiritul filosofic, metafizic, mult mai profund. Aș spune că orice
fenomen al tradiției, în cele din urmă, se articulează în viața Bisericii, dacă există
și din partea Bisericii acest efort de a împleti cele trei aspecte, pentru că cele trei
aspecte se găsesc practic în spiritul uman. Este vorba de rațiune – filonul grec,
dreptate – filonul latin, sensibilitate artistică – filonul semitic. Dacă Biserica ar fi
rămas doar cu filonul semitic, ar fi rămas o obscură sectă iudaică, care cânta imne,
precum le găsim la Efrem Sirul, și care, fără profunzimea teoretizărilor filozofice
doctrinare venite din spațiul grecesc, n-ar fi avut șansa să dăinuiască milenii. La
fel, fără ancorarea clară prin judecățile de valoare cu implicații sociale, practice,
ecleziale, dată de spiritul latin, juridic, Biserica n-ar fi reușit să fie rezistentă și
prolifică în condiții misionare sau doctrinare dificile. Din această perspectivă, aș
spune că, ținând cont și de această varietate a spiritului uman, criteriul confirmării
Tradiției stă în această împletire. Să mă refer la palamism, despre care ați amintit.
Premergătoare palamismului au fost bogomilismul, pavlicianismul, mesalianis-
mul, mai înainte. Toate aceste mișcări au provocat dispute spirituale. În spatele lor
a stat o lipsă și o indecizie a limbajului dogmatic. În sine, nevoința ascetului sim-
plu a avut valoare și în timpul mesalianismului și în timpul bogomilismului, însă
ce n-au știut a fost acest efort intelectual, iar ceea ce a făcut ca palamismul și, să
generalizăm, ca tradiția să capete o formă stabilă și trainică de-a lungul secolelor
a fost asumarea şi transformarea unei tradiții filosofice… Aș zice că ar trebui să
înțelegem Biserica și în perspectiva descrisă în Didahia apostolilor și în Păstorul
lui Herma, ca Biserica dinainte de Biserica creștină, și aici intrăm într-un domeniu
al asumării unei tradiții mult mai largi. Pentru că suntem într-o biserică rusă, pot
să dau ca exemplu scrierile lui Annik de Souzenelle din Franța, o scriitoare rusă,
cu profunde legături în comunitatea iudaică de unde asumase foarte multe elemen-
te de cabala. Găsesc pentru multe din acele interpretări exegetice confirmare în
Tradiția ortodoxă, desigur mult mai profundă. Aș zice că în această perspectivă și
în perspectiva pe care ne-o propune postmodernitatea, ar trebui să ne uităm mult
mai larg în cadrul Tradiției, să nu ne reducem strict la aceste trei principale filoane
ale Bisericii, și să asumăm mult mai mult și din filozofie… Doar așa am putea
face față provocărilor postmodernității, care aproape ne scoate din paradigma cla-
56
Tradiție în teologia și practica Ortodoxiei: normă și abateri

sică creștină, și, în același timp, putem să formulăm răspunsuri. Dar condiția este

Studii şi articole
seriozitatea și profunzimea aprofundării. Este nevoie de oameni foarte profunzi,
foarte interdisciplinari, care să facă sinteze în aceste domenii ale spiritualității. Vă
mulțumesc foarte mult pentru problematica generoasă!

David Gzgzian: Mi-au venit în minte două analogii. Cred că palamismul


a câştigat și din cauza că (ceea ce, vorbind în general, întotdeauna deosebește o
mişcare carismatică autentică), în principiu, nu este agresiv şi nu atacă pe nimeni.
Atunci când oamenii încearcă să facă un efort de înnoire a duhului, pe de o parte,
lor nu le pasă de agresiune, sunt preocupați să nu se piardă pe sine, aflându-se
într-o situație de risc. Şi în al doilea rând, înnoirea duhului este incompatibilă cu
agresivitatea. Iar toate mişcările duhovnicești pe care le-ați menționat se carac-
terizau printr-un grad sporit de protestare. Nu contează originea ei, oricum este
vorba de o formă de opunere, nefiind liberă de agresivitate, chiar și la unele excese
instituţionale.
Şi un alt lucru: interacţiunea tradiţiei, a diverselor particularităţi istorice, et-
noculturale, nu se produce în mod automat, deși are în interiorul ei o tensiune
duhovnicească foarte mare. Incluzivitatea simplă nu ajută aici: pentru a ține seama
de puterea juridismului latin (în sens bun) filosofării grecești şi mito-poetismului
iudeo-creştin, trebuie să ai un duh nu doar deschis, dar și foarte antrenat. În acest
context, aș vrea să evoc un episod istoric preferat al meu despre o întrevedere între
Papa Anicetus și Sf. Policarp al Smirnei, care s-au întâlnit să rezolve problema
privind – nici mai mult, nici mai puţin – sărbătorirea corectă a zilei de Paşti. Până
în prezent, aceasta este o piatră de poticnire pentru noi, iar ei au procedat destul
de simplu: întâistătătorii s-au întâlnit, s-au uitat unii la alții, în sensul că s-au uitat
la felul în care trăiesc comunitățile lor, şi într-un fel au înţeles că și unii, și alții
sunt normali, nu mă tem să zic, creştini ortodocşi. Nu ne-au lăsat nicio tehnologie;
probabil, pur şi simplu nu există (cu excepţia tuturor celor pe care le-am încercat,
să spun). Dar acest fapt este fixat istoric: au dat dovadă că nu este atât de important
cum și în ce zi să se sărbătorească Paştile; important este să fim în unitate duhov-
nicească. Mă mir de ce până acum acest exemplu nu este duplicat de creştinii
moderni ca cea mai fundamentală dovadă a identității noastre creștine adevărate
și a Tradiției pe care o moştenim. Nu înţeleg de ce acest caz este atât de puțin
răspândit. Am aflat despre acesta la zece ani după ce am început să studiez istoria
Bisericii, deşi ar trebui, probabil, să fie citat peste tot ca un exemplu introductiv.

Pr. Gheorghi Kocetkov. Vă mulţumesc pentru referat. Şi cred că discuţia


noastră merge foarte bine și interesant. Dar aş dori să-i adresez o altă întrebare
domnului profesor Gzgzean. Când aud că există unele icoane inspirate de Duhul
57
Dezbateri

și altele, să zicem, care nu sunt inspirate, ci doar sunt un obiect de artă bine făcut,
această chestiune, în viziunea mea, este legată de noţiunile de „stil” şi „imitaţie”.
În orice biserică se pot găsi obiecte artizanale, acestea constituind majoritatea,
deși, desigur, sunt și lucrări duhovnicești. Oamenii în biserici, de obicei, nu prea
deosebesc aceste lucruri. Iar acum, în timpurile noastre, vorbim despre renaşterea
Bisericii, şi, de asemenea, suntem nevoiți uneori să vorbim de renaştere autentică,
iar alteori despre stilizarea vieţii însăşi, nu doar a icoanei. Cum credeți, oare este
adecvat să aplicăm asemenea imagine şi asemenea terminologie la acele materii
de care aţi vorbit? Mi se pare că sunt mai accesibile şi mai uşor de înţeles. Deşi
nu ştiu ce ar spune domnul Alexandru Kopirovski sau alți specialişti în arta și
cultura bisericească care sunt prezenți aici. Prin ce se deosebește o icoană reală
de o imitaţie? Totuși zicem: acest pictor de icoane imită într-o măsură mai mare,
acela, într-o măsură mai mică. Cu alte cuvinte, chiar măsurăm cumva. Aşa cum se
realizează acest lucru?
Şi al doilea lucru pe care aș vrea să-l spun: cred că ar fi foarte important să
se exprime ideea despre personalitate şi sobornicitate cu privire la tradiţie. Re-
feratul Dumneavoastră se numește „Tradiția în teologia şi practica Ortodoxiei”,
dar mi s-a părut că în text Ortodoxia corelează mai mult cu aspectul personal,
uneori chiar cu cel al individului, iar aspectul legate de sobornicitate aici nu este
abordat pe deplin. Deşi, cred, taina tradiţiei este în măsură foarte mare legată de
sobornicitate. La fel și cu personalitate, dar aici este necesar, după părerea mea, să
continuăm cumva discuțiile pe acest subiect. Ce părere aveți?

David Gzgzian: Voi începe de la sfârşit, de la ceea ce este mai dificil. În


primul rând, desigur, sunt de acord că este vorba de echilibrul şi interacţiunea per-
sonalului şi sobornicescului, dar aceasta se presupune prin însăși poziția și sensul
Tradiției. Este pur şi simplu imposibil ca acesta să fie exclusiv personal. În plus,
în textul referatului meu am riscat să numesc Tradiția drept ultimă instanţă în
care se fixează autenticitatea experienţei divino-umane, ființei divino-umane. Iar
acest lucru este pur şi simplu imposibil în contextul unei persoane izolate. Nici nu
vreau să pronunţ în limba rusă cuvântul „persoană” în acest context. Dacă textul
referatului produce o astfel de impresie, probabil, cauza este că nu a fost suficient
volum pentru toate. Dar, desigur, în principiu, duhul tradiției este o descoperire a
eclezialităţii ca atare, este cea mai mare intuiție anume a Ortodoxiei.
În ceea ce privește imitarea, aş începe, de asemenea, de la sfârşit. Cel mai
mult mă duce în confuzie imitarea Renaşterii şi înnoirii, mult mai mult decât imi-
tarea de către un autor după altcineva sau după sine însuși. Desigur, dacă asta ați
avut în vedere atunci când am vorbit despre pictarea unei icoane prin inspiraţie
şi prin „meșteșug”. Când este vorba de „serviciu”, cu ce se ocupă pictorul – cu
58
Tradiție în teologia și practica Ortodoxiei: normă și abateri

imitaţie? În acest caz, se imită pe sine însuşi în calitate de cel care a trăit o dată

Studii şi articole
experiența de inspiraţie. Deși nu aș risca aici să intru în detalii, nu prea este sfera
mea ca să mă simt aici liber. Riscurile imitării există peste tot, dar cel mai rău este
când acestea se referă la esența vieţii bisericești – caracter carismatic, înţelepciu-
ne, sobornicitate, teologie. Să zicem, unde a dispărut inspiraţia teologică de la
începutul secolului al XX-lea? Iar imitaţii sunt destule...

Pr. Vasile Grăjdian: Vă mulţumesc şi eu pentru materialul prezentat. Ieri


am avut, pentru prima dată, experienţa galeriei Tetryakov. Florovsky vorbea des-
pre pseudomorfoze ale teologiei ortodoxe. În cazul icoanei şi al muzicii, apare o
problemă între cult şi cultură, mai ales în vremurile noastre mai secularizate. Ce se
întâmplă când scoţi icoana dintr-un cadru liturgic, nu neapărat biserica, şi o duci
în muzeu, sau cântarea în sala de concert? În expoziţie, în concert, toate aceste
semne, simboluri liturgice care ar trebui să ne provoace dinamica şi efortul des-
chiderii spre Revelaţia Duhului, ne ispitesc, ne duc spre altceva, spre alt duh. Duh
şi duhuri. În sensul că într-un muzeu, într-un concert, lumea nu se mai închină;
admiră, aplaudă, comentează, se scriu cronici etc. A fost vreodată vreo discuţie
despre eficienţa plasării icoanelor celebre, ale lui Rubliov, Teofan Grecul, într-o
expoziţie? În Tretyakov am făcut o experienţă foarte ambiguă: capelă, biserică,
expoziţie de icoane, expoziţie de tablouri, o trecere de la cult la cultură.

David Gzgzian: Parţial, întrebarea a fost, într-adevăr, una retorică. Vă voi


împărtăşi un contra-considerent. Recent, am revăzut un film legat de pr. Serghei
Bulgakov, şi anume de experienţa sa de „a doua convertire”, fundamentală pentru
el, la care a contribuit foarte mult întâlnirea sa cu Madona Sixtină. Am reamintit
intenţionat de Madona Sixtină, ca să nu mai abordăm materile subtile ale icoanei.
Se știe că el a fost atât de zguduit, încât a mers la ea de câteva ori, se ruga mult
timp, a descoperit pentru sine o întreagă lume nouă etc. Peste câţiva ani, deja în
exil, el a trăit experiența de dezamăgire colosală, nu în credinţă, ci în Madona
Sixtină. Ar putea părea că pentru mentalitatea ortodoxă ar fi necesar să se pună un
mare punct acestui lucru: chipurile, pictura noastră de icoane purtătoare de duh,
a biruit asupra picturii lor sufletești, senzuale! Dar se știe că istoria nu se termină
aici, având puncte de suspensie, pentru că pr. Serghei s-a întors la această imagine
şi, în cele din urmă, a găsit adevărata pace și cu ea, şi cu sine însuși şi cu inspiraţia
lui Rafael, deși el nu mai percepea acest tablou ca icoană, nu se mai ruga în fața
ei, dar și-a restaurat recunoștința față de ea.
Am spus acest lucru referitor la faptul că un răspuns la întrebarea „cum?”, se
dă prin viaţa întreagă. Am fost de mai multe ori şi merg în continuare în Galeria
Tretyakov. Acolo m-am obișnuit cu mai multe (deşi nu este bine când te obiş-
59
Dezbateri

nuieşti cu capodopere ale picturii de icoane). Şi trebuie un efort pentru înnoirea


experienței revelației. Nu știu tehnologia acestui proces. Ştiu doar că uneori aceas-
ta se întâmplă, şi uneori nu. Și când se întâmplă, este greu de confundat cu altceva.
În cele din urmă, viaţa noastră, cu părere de rău, constă şi din obișnuințe, şi din
înnoire. Probabil, aceasta este neputință, dar aşa stau lucrurile. Recunosc, toată
viața mea, eu însumi mă cam tem și de obișnuințe, și de înnoire. În referatul meu,
produc impresia unei persoane mult mai hotărâte decât sunt în realitate. Dar mi se
pare că principala condiţie este lumea interioară şi deschiderea față de experienţă
nouă, inclusiv față de experienţa unei dezamăgiri de sine însuși (dar nu așa cum
a fost la pr. Serghei – de Madona Sixtină; mai târziu el a recunoscut acest lucru).

Dmitri Gasak: Îi mulţumesc foarte mult domnului profesor Gzgzian și tu-


turor celor care au vorbit pentru un dialog atât de calm, liniștit şi, aş spune, unul
meditativ, care dă naştere la o mulţime de gânduri şi analogii diverse.

60

S-ar putea să vă placă și