Sunteți pe pagina 1din 8

Idea de iubire la Ortega y Gasset

În lucrare de față vom vorbi, cum spune Ortega, despre iubire și nu despre iubiri.
Eseul își propune să expliciteze conceptul de iubire așa cum apare el în lucrarea lui
Ortega y Gasset, Studii despre iubire. Pentru aceasta, prima dată vom face o analiză
scurtă a celor trei feluri de a înțelege iubirea așa cum era înțeleasă de vechii greci. În final
vom trage cîteva concluzii cu caracter subiectiv, în care voi încerca să sintetizez faptele
prezentate pînă atunci.
Introducere
Care este natura iubirii? Întrebarea care se pune presupune că iubirea are ceea ce
poate sa se numească ”natură”. Asta ar putea să vină în opoziție cu faptul că mulți
consideră iubirea irațională la nivel conceptual, în sensul ca nu poate fi descrisă folosind
propoziții raționale sau cu sens. Pentru aceștia, iubirea ar fi o emanație de emoții care
scapă unei examinări raționale. În unele părți ale lumii (de exemplu, în Papua Noua
Guinee) nici nu este acceptat conceptul de iubire.
În limba noastră există și un cuvânt de origine latinică, ”amor”, spre deosebire de
”iubire” care este de proveninență slavă. Poeții din generația Văcăreștilor aveau să opteze
pentru cuvîntul latinesc, spre deosebire de Ion Budai-Deleanu care făcea distincție între
”amor” și ”libov”, sau ”libovie”, cum încercase el să romanizeze cuvîntul slav. Cu
timpul, cuvîntul ”amor” în creația lirică avea să capete o oarecare notă mitologizantă, în
vreme ce cuvîntul ”iubire” se folosea în poezia romantică cu o mare încărcătură afectivă.
Astăzi spunem mai rar ”sunt amorezat” decît ”sunt îndrăgostit”, iar o denumire ca
aceea de ”amoreză” are o notă comică, în vreme ce ”amor” pare să trimită, mai degrabă,
spre corporalitate și sexualitate, decît spre celelalte funcții mai înalte ale erosului.
Vechii greci aveau trei notiuni cu sensuri diferite pentru ceea ce numim azi iubire:
eros, agape și philia. Le vom discuta pe rînd, mai jos.
Eros
Termenul eros (din grecescul erasthai) este folosit cu referire la acea parte a
iubirii în care se dorește intens, pasional ceva, de multe ori luînd sensul de dorință
carnală, sexuală (a se vedea și sensul de azi al cuvîntului erotic care provenea din
grecescul erotikos).
În scrierile lui Platon, erosul semnifică dorința comună care caută frumosul
transcendent – frumusețea particulară a unui individual ne amintește nouă de frumosul
adevărat din lumea formelor sau a ideilor (Phaidros 249e: ”și e limpede că tocmai
împărtăsirea din acest soi de nebunie face ca cel iubitor de frumuseți să fie numit
îndrăgostit”. Viziunea platonică susține că această căutare a frumosului pe pămînt nu va
fi niciodată satisfăcută pînă cînd vom muri, dar să nu încetăm să trecem dincolo de
imaginea receptată de simțuri, în contemplarea acelui frumos în sine.
Implicația pe care o aduce erosul platonic, eros care poate apărea atît între două
persoane, cît și între persoane și lucruri, idei sau forme de artă, este aceasta: a iubi
înseamnă a iubi nu individul (individualul), ci idea de frumos pe care o posedă.
Reciprocitatea nu este așteptată pentru că, în viziunea lui Platon, obiectul dorinței este
frumosul în sine și nu idea de companie a cuiva.
Mulți consideră în linia filosofiei platoniciene că iubirea are o valoare intrinsecă
mult mai mare decît dorința fizică. Apetitul sexual e un lucru pe care îl avem în comun cu
animalele și e, prin urmare, de ordin inferior supus reacțiilor și stimulilor. De aceea,
iubirea fizică a unui lucru nu este o formă potrivită a iubirii, iubirea fiind o reflecție
continuă asupra acelei părți din lucruri care participă la ideea de frumos.
Philia
Prin contrast cu dorința și chemarea erosului, philia presupune o preocupare și
apreciere pentru celălalt. Pentru greci, termenul philia este folosit nu numai pentru
prietenie, ci și pentru loialitatea arătată familiei sau polisului, sau chiar meseriei. Pe de
altă parte, philia poate fi motivată, după cum explică Aristotel în Etica Nicomahică,
cartea VIII, de rațiuni proprii sau de dragul altuia. Distincția dintre motivații în cazul
iubirii pentru altul, este făcută pentru că prietenia poate fi utilă, ca în cazul afacerilor, sau
pentru ca caracterul și valorile celuilalt sunt plăcute – cu implicația de aici că dacă aceste
lucruri dispar, la fel dispare și prietenia –, ori iubim pe altul pentru ce este el, fără să luăm
în seamă interesele noastre în materie.
Aristotel ne arată în cine le căutăm în prietenia adevărată: în cei care ne
împărtășesc dispoziția, care caută ce căutăm și noi, în cei care sunt temperați și drepți, în
cei care ne admiră așa cum îi admirăm și noi, etc. Philia nu poate veni din partea acelor
care sunt certăreți, scorțoși, agresivi în purtare, sau care sunt nedrepți. De altfel, tema
Eticii Nicomahice e să te învețe care este caracterul meritos pentru împărtășirea phliei.
O prietenie de calitate inferioară se va baza pe plăcerea sau utilitatea derivată din
compania altuia. O prietenie legată de afaceri e bazată pe interesul reciproc; odată
afacerea încheiată, prietenia se sfîrșește.
Prima condiție pentru forma superioară la iubirea aristotelică este ca omul să se
iubească pe sine. Fără o bază egoistă, cineva nu poate să-și extindă simpatia și afecțiunea
asupra altcuiva (EN, IX.8). această iubire de sine nu este o căutare a plăcerii proprii sau a
gloriei mele, ci este o căutare interioară a lucrurilor nobile și virtuoase care culminează
cu o căutare a acelora ce împărtășesc aceste lucruri. Prietenia cu ceilalți este necesară
pentru că scopul nostru este să contemplăm acțiunile meritoase, să trăim plăcut
împărtășindu-ne în discuții (EN, IX.9). Un om virtos și moral merită să fie iubit de cei
aflați mai jos de el; în schimb, nu este obligat să ofere o iubire egală înapoi, lucru care
arată că conceptul de iubire la Aristotel este elitist sau perfecționist: ”În toate prieteniile
inegale și iubirea trebuie să fie proporțională, cel mai bun trebuie să fie mai mult iubit
decît iubește ” (EN, VIII.7)
Agape
Agape semnifică iubirea paternală a lui Dumnezeu pentru om, și a omului pentru
Dumnezeu, semnificație extinsă pentru a include iubirea sacră oferită întregii umanități.
Agape, într-un fel, se aseamănă și cu erosul, și cu philia, pentru că caută un fel de iubire
perfectă, care este în același timp preocupare, transcendere din particular și pasiune, fără
promisiunea reciprocității. Conceptul acesta capătă o importanță mare în tradiția iudaico-
creștină a iubirii de Dumnezeu. Iubirea față de Dumnezeu necesită un devotament
absolut, și este, de altfel, o reminescență a iubirii platoniciene față de idea de frumos (Sf.
Augustin și alți au vorbit de această legătură), care implica pasiune erotică, venerație și
dorință ce transcende nevoile și obstacolele materiale. Toma dAquino, pe de altă parte,
avea să se folosescă de teoria aristoteliană a iubirii pentru a demonstra că Dumnezeu,
fiind entitatea cea mai rațională și virtuoasă, merită cel mai mult iubirea, considerația și
respectul fiecăruia.
Legea creștină „să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți” se referă la persoanele
cunoscute, pe care ar trebui să le iubesc în mod unilateral. Legea își are baza în idea
aristotelică care cere ca subiectul să se iubească pe sine însuși. În creștinism, agape
necesită un punct de pornire situat în agapele altcuiva răsfrînt asupra ta: printr-o inversare
a poziției aristoteliană, pentru creștin, cel supeior moral trebuie să dovedească și să-și
extindă iubirea asupra celorlalți, fără să aștepte ceva în schimb. Pe de altă parte, legea
creștină promovează o iubire egală față de oricine atunci cînd spune „să-ți iubești
dușmanul” (Matei 5:44-45). O asemenea iubire scapă oricărei idei de perfecționism sau
elitism aristocratic cum că cineva trebuie sau ar trebui să fie mai iubit decît ceilalți.
Mircea Vulcanescu în studiul sau „Eros si Logos”, vorbind de iubirea față de
Dumnezeu, diferentiaza între două tipuri de cunoastere: unul răsăritean unde iubirea e
subordonată cunoștiinței și unde iubirea e mai mult un instrument, și unul apusean unde
iubirea se situează la nivelul intuiției și primează cunoștiinței. În prima se ajunge la
cunoaștere prin intelect (iubirea se situează într-un plan secund), în a doua se sare peste
intelect și se cunoaște prin iubire; dar acest mod este unul mai direct, obiectul de
cunoscut este astfel mai bine reprezentat, pentru că sinele celui care iubește aproape se
identifică cu sinele celui iubit.
Conceptul de iubire la Ortega y Gasset
În primul rînd, trebuie să spunem de la început care sunt lucrurile care nu sunt
iubire. Iubirea nu este la Ortega dorință, emoție și, mai ales, nu este îndrăgostire. Vom
explica toate acestea în continuare.
După cum s-a văzut, cu ajutorul cuvîntului iubire sunt denumite nenumărate
fenomene foarte diferite între ele care fac să te întrebi ce au ele în comun, sau dacă se
poate vorbi de ceva pe care să-l aibă în comun. Vorbim de iubirea pentru o femeie,
iubirea de artă, iubirea prietenească, iubirea de Dumnezeu. După Ortega y Gasset, există
totuși un „ingredient identic” . Iubirea, strict vorbind, este pură activitate sentimentală
îndrumată către un obiect care poate fi orice, persoană sau lucru. Această activitate
sentimentală, interesul nostru cald și afirmativ față de altă ființă pentru ea însăși, poate fi
găsit în toate formele de iubire mai sus amintite. În toate formele, iubești ceva acționînd
către obiectul iubit. Iubirea este de la sine, după părerea lui Ortega y Gasset, un act
tranzitiv prin care ne străduim către obiectul iubirii noastre.
În acest fel, concepția lui Ortega y Gasset se apropie de concepția lui Platon în
legătură cu eros. De altfel, Ortega spune despre Platon că ”merge drept, fără ezitări, și
apucă cu pensele lui mentale nervul cutremurător al iubirii” atunci cînd spune că
„dragostea e năzuință de a zămisli întru desăvîrșire”. Formulată cu anumită prudență,
aceasta devine la Ortega în felul următor: în orice iubire există o năzuință a celui care
iubește de a se uni cu altă ființă ce pare înzestrată cu o perfecțiune sau alta. Există, prin
urmare, o mișcare a sufletului nostru către ceva într-un anumit sens excelent, mai bun,
superior.
Iubirea este un sentiment și trebuie deosebită de orice formă de dorință, crede
Ortega y Gasset. Pentru Toma dAquino, dragostea și ura sunt două forme ale dorinței, ale
apetitului sau ale concupiscibilului. Iubirea e dorința a ceva bun în măsura în care e bun –
concupiscibile circa bonum – ; ura este o dorință negativă, o repulsie față de rău ca atare
– concupiscibile circa mallum. După Ortega, se vede aici o clară confuzie între apetituri
sau dorințe, și sentimente. Din iubire iau naștere tot felul de lucruri, printre care și
dorințe. Este evident că lucrul pe care îl iubim, într-un anumit sens sau formă, îl și dorim,
dar nu putem spune că dacă dorim un pahar de vin îl și iubim. Există multe lucruri pe
care le dorim față de care suntem indiferenți pe plan sentimental. După Ortega y Gasset
în iubire ne deplasăm psihic noi către obiect; spre deosebire dorința are un caracter pasiv
și în ultimă instanță ceea ce doresc dorind este ca obiectul să ajungă la mine.
Iubirea este un sentiment activ, alert și viu, și prin urmare se deosebește de
sentimentele inerte, precum bucuria sau tristețea. Spinoza, după părerea lui Ortega, a
comis și el o eroare căutînd o întemeiere emotivă sentmentului de iubire și de ură: după
Spinoza a iubi ceva sau pe cineva ar însemna să fii bucuros și să-ți dai seama totodată că
bucuria ne vine de la acest ceva sau cineva. Dar adevărata iubire se măsoară și se
calculează pe sine în durerea și suferința de care e capabilă. De exemplu, cine își iubește
patria moare uneori pentru ea, iar martirul iși dă duhul din dragoste. Iubirea este uneori
„tristă ca moartea, chin suprem și mortal”.
Critica făcută lui Stendhal
Ortega y Gasset vorbeste despre „indragostire” si de iubire ca despre doua lucruri
distincte. Într-o primă fază avem de a face cu Indragostirea care e manie, adica idee fixa,
dar e o manie divina pentru ca e o boala a sufletului nu una patologica. Constiinta
indragostitului se ingusteaza si contine un singur obiect, obiectul iubit care creste incetul
cu incetul, pana ce reuseste sa acapareze tot. Singura realitate a indragostitului e iubita
care poseda o prezenta ubicua si constanta, lumea intreaga e parca absorbita de ea.
Obstacolele si interzicerile de orice natura, piedicele puse in calea sa si obiectul iubit, nu
o sa faca decat sa-i alimenteze imbolnavirea, pentru ca indragostitul se hraneste cu durere
si cu nefericire. Indragostirea e o stare inferioara a spiritului, o imbecilitate tranzitorie, o
anchilozare a mintii. „Sufletul unui indragostit miroase a camera de bolnav neaerisita, a
atmosfera inchisa, alimentata chiar de plamanii ce o vor si respira” spune Ortega y
Gasset.
Trebuie, după Ortega, să ne oprim să idealizăm această stare și să nu o mai
confundăm cu iubirea. De aici vine și critica pe care o aduce teoriei cristalizării a lui
Stendhal. Acesta crede că iubirea se manifestă în sufletul apt de iubire în felul în care o
ramură uitată într-o mină de sare se acoperă de cristale irizate care îi dau un aspect
frumos: imaginea reală a unei femei cade în sufletul masculin și încetul cu încetul se
acoperă cu suprapuneri dantelate imaginare, perfecțiuni pe care numai indrăgostitul le
vede. Stendhal crede că este necesar să ne obligăm să imaginăm desăvîrșiri. După
Stendhal, starea amoroasă implică o supraactivitate a conștiinței.
Cristalizarea stendhaliană este o trudă spirituală, o îmbogățire și o acumalare.
După Ortega, această viziune e greșită, în primul rînd din cauză că aici vorbim nu de
sentimentul de iubire ci de starea inferioară numită „îndrăgostire”. În al doilea rînd,
îndrăgostirea nu e nici pe departe atît de luminoasă ca iubirea, ea este o stare de mizerie
mentală în care viața conștiinței noastre se îngustează, sărăcește și paralizează. În starea
de îndrăgostire, în loc de a acumula perfecțiuni într-un obiect, ceea ce facem este să
izolăm în mod anormal un obiect, să rămînem doar cu el, încremeniți și paralizați.
În actul de a iubi, după Ortega y Gasset, părăsim linistea si repausul din launtrul
nostru si emigram virtualmente catre obiect. Aceasta e o caracteristica a iubirii, dar nu
numai. Faptul de a ne deplasa continuu in intimitate, dinspre fiinta noastra catre cea a
aproapelui este esentiala iubirii dar si sentimentului potrivnic ei, ura. Ne iubim obiectul
iubirii in mod continuu, ea nu ne atrage atenția si apoi trece, ci e mai mult ca un fluid, o
iradiere psihica permanenta ce merge de la indragostit la obiect. La fel se intampla si cu
ura numai ca in ura mergi catre obiect, indepartandu-te in acelasi timp de el, si mergi
impotriva lui, impingandu-l departe de tine. In iubire mergi catre obiect intr-o incercare
disperata de a-l apropia, obiectul fiind potentat. In ura obiectul e micsorat.
Iubirea este, în concepția lui Ortega y Gasset, miscare inspre obiect. Sufletul
nostru pare a se dilata in chip fabulos, pare a birui distantele. Iubirea are evolutie, e
stradanie, si prin iubire ne simtim intr-o reunire esentiala cu obiectul iubit pe care ne
obligam sa-l facem sa existe. Iubirea inseamna vivifiere, creare, conservare, afirmare a
fiintei.
Considerații de final
După părerea mea, în iubire se găsesc trei constante, trei atribute ale sale care o
fac ușor de identificat față de celelalte sentimente. Acestea trei pot fi considerate tot atîtea
stadii psihice sau transformări prin care sufletul celui îndrăgostit trece spre împărtășirea
totală a sentimentului de iubire. În concepția mea cele trei sunt: plinătatea (împlinirea),
cunoașterea privilegiată și zămislirea.
Iubirea înseamnă plinătate
În primă fază, subiectul nu se mai intelege pe sine, se pierde pe sine, si e
preocupat cu o intelegere totala si primitiva a celuilalt, regasindu-se in celalalt cu totul
contopit cu el. Iar produsul rezultat, acest amalgam nedefinit de fiinta noua care e
„doiul”, dublul, este turnat, semanat in subiectul care iubeste, implinindul, indestulandul:
dragostea e umplere.
Iubirea devine astfel „un suspin dupa plinatate… un avant al celui ce se lasa
in lipsa catre indestulare”. In rai Adam binecuvantat cu toata gratia divina si inconjurat de
frumesetile creatilor se simte singur, e muncit de un dor pe care nu si-l poate explica.
Toate sunt la locul lor puse de Dumnezeu, un simplu lucru uitase divinitatea (sa vorbim
de o neputinta primordiala a lui Iehova?), sa-i dea barbatului sa iubeasca ceva care sa fie
numai a lui. E de presupus ca Adam fusese creat sa iubeasca pe Dumnezeu si creatiile
sale, dar iubirea de seaman, iubirea-pasiune e una personala, care e a noastra si se petrece
in noi fara sa vrea sa se dezvaluiasca. Iubirea e un sentiment egoist, care-l transforma pe
celalalt intr-o unica realitate ce nu se vrea impartita cu nimeni.
Iubirea înseamnă cunoaștere privilegiată
Alaturi de moarte, iubirea e una dintre experientele omenesti care dau starea de
gratie a transcenderii, unul dintre extazele care transforma viata umana. Dar spre
deosebire de moarte, iubirea se intoarce fiind legata de viata, ea cunoaste ca sa creeze, sa
fiinteze si sa dureze. Vesnicia ei e una a vietii si nu una a nefiintei.
În a doua fază, prin iubire se cunoaște într-un mod privilegiat. Fie ea iubire de
seaman, de obiect, de logos sau Dumnezeu, iubirea filiala, a mamei, ea inseamna
cunoastere, o cunoastere adanca a fiintari iubite, o cunoastere privelegiata. Exista doua
tipuri de cunoastere. In prima se ajunge la cunoastere prin intelect (iubirea se situeaza
intr-un plan secund), in a doua se sare peste intelect si se cunoaste prin iubire, dar acest
mod este unul mai direct, obiectul de cunoscut este astfel mai bine reprezentat, pentru ca
sinele celui care iubeste aproape se identifica cu sinele celui iubit.
Iubirea înseamnă zămislire
In actul de a iubi, în al treilea moment, parasim linistea si repausul din launtrul
nostru si emigram virtualmente catre obiect. Iubirea are evolutie, e stradanie, spre
deosebire de emotii (bucuria, tristetea) care sunt pasive, stari. Prin iubire ne simtim intr-o
reunire esentiala cu obiectul iubit pe care ne obligam sa-l facem sa existe. Iubirea
inseamna vivifiere, creare, conservare, afirmare a fiintei. De aceea Platon spune atat de
frumos ca dragostea „e nazuinta de a zamisli intru desavarsire”.
Adevaratul individ uman e perechea barbat-femeie, luat cu trupuri si cu suflete,
pentru ca numai asa se poate vorbi de o zamislire intru desavarsire. Altfel mai putem
vorbi de o implinire prin iubire, de o umplere a golului nedefinit cu care ne nastem? Nu.
Iubirea trebuie sa fie desavarsita in trup si suflet si mai ales prin zamislire, prin creatie.
Aceasta este finalitatea deplina spre care ne subordonam vointele in iubire, contopirea in
contemplatia unei aceleiasi realitati, si inspre o zamislire.

BIBLIOGRAFIE:
- Platon, Opere complete II, Ed. Humanitas, București, 2002
- Ortega y Gasset, Studii despre iubire, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2002
- Mircea Vulcanescu, Logos si eros, Ed. Paideia, Bucuresti, 1991
- Marcelle Tinayre, Istoria iubirii, Casa de editură și presă „Viața
Românească”, București, 1992
- Aristotel, Etica Nicomahică, Ed. Antet, București, 2007