Sunteți pe pagina 1din 122

IV

Sesiunea 1
Înţelegerea Preoţiei

Prima parte a demersului privind Teologia Pastorală a încercat să prezinte păstorului de suflete
fundamentul misiunii sale. Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, trăit şi mărturisit, constituie izvorul oricărei lucrări
pastorale. Prin Dumnezeiasca Liturghie, prin rugăciunea personală şi prin dobândirea stării de jertfă, păstorul
de suflete se deschide spre înţelegerea tainei celei mari şi sfinte a preoţiei.
Înţelegerea pe dinlăuntru, adică în mod real , a Tainei Preoţiei, constituie cea de a doua parte a prezentei
incursiuni pastorale. Cea de a treia latură care, cu mila Domnului, va fi abordată, cuprinde aspecte legate de
parohie şi pastoraţia diferitelor categorii de persoane: bătrâni, bolnavi, intelectuali, etc.
Este necesară înţelegerea preoţiei înainte de a cunoaşte aspectele concrete şi detaliate ale pastoraţiei
individuale, sau a diferitelor grupe de persoane, deoarece această cunoaştere vine oarecum de la sine, înţeleasă
fiind preoţia. Pentru cel care înţelege preoţia, adică se aşează pe sine aşa cum se cuvine în faţa lui Dumnezeu,
toate celelalte vin de la sine. Aceasta înseamnă a se raporta autentic, viu, personal la Dumnezeu, la aproapele,
la lume şi la sine însuşi. Aflat în această stare, toate demersurile sale misionare vin ca o urmare firească.
Înţelegând preoţia, nu va fi greu să înţeleagă ce înseamnă pastoraţia bătrânilor, ce înseamnă şi cum ar trebui
atinsă grija pentru bătrâni, pentru tinerii din parohie, pentru cei care se căsătoresc, pentru mamele însărcinate,
pentru cele care au avortat, pentru cei care sunt îndepărtaţi de Biserică, pentru toate categoriile de oameni cu
care se va întâlni în parohie.

I. Pregătirea pentru preoţie

Pentru fiecare meserie, profesie, este nevoie de o pregătire adecvată. Cu cât este mai bine pregătit cineva
în domeniul său, cu atât va avea rezultate mai bune. În cazul slujirii preoţeşti se cere ca această pregătire să fie
mult mai riguroasă. Aceasta deoarece, aşa cum am văzut mai sus, slujirea preoţească presupune, înainte de toate,
slujirea lui Dumnezeu şi calea prin care harul dumnezeiesc este împărtăşit oamenilor. Aşadar, nu este o simplă
lucrare omenească, încât atât preotul, cât şi pregătirea sa – şi aici nu avem în vedere numai pe cea teoretică –
trebuie să fie pe măsura imensei provocări în faţa căreia este aşezat.
Înainte de a primi Taina Preoţiei, candidatul trece prin mai multe etape. Studiile în cadrul Seminarului
şi/sau Facultăţii de Teologie sunt utile şi necesare. Uneori dorinţa primirii hirotoniei apare mai târziu, la vârsta
maturităţii, după ce persoana respectivă a dobândit experienţă în alte domenii decât lucrarea misionară. După
Pagina 1
IV

absolvirea şcolii de teologie, tânărul este chemat să mediteze împreună cu duhovnicul, soţia, părinţii, sau alţi
preoţi la oportunitatea solicitării de a primi hirotonia întru preot. Întrebările pe care trebuie să şi le pună sunt de
următoarea factură: „Iubesc eu pe Dumnezeu mai presus de orice şi de oricine?”; „Am eu o viaţă liturgică, o
experienţă a rugăciunii şi o capacitate de jertfă absolut necesare pentru viaţa de păstor de suflete ?”; „Poate soţia
să mă urmeze în parohia care îmi va fi încredinţată de Chiriarh şi să accepte condiţiile de viaţă caracteristice
parohiilor rurale?”. Aceste întrebări şi altele de aceeaşi factură trebuie să primească răspuns onest şi curajos din
partea viitorului preot şi a soţiei sale.
În afară de această analiză atentă a pasului pe care doreşte să-l facă, candidatul la preoţie trebuie să-şi
reamintească tot ce a învăţat în şcoală cu referire la pregătirea pentru primirea hirotoniei întru preot, în mod
special a trei lucruri şi anume: prevederile Sfintelor Canoane cu privire la preoţie, textul Mărturisirii sau
Jurământului dinaintea hirotoniei întru preot şi prevederile referitoare la misunea preotului cuprinse în Statutul
pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.
Viitorul preot trebuie să cunoască condiţiile canonice pe care trebuie să le îndeplinească. Acestea sunt
consemnate de colecţiile de canoane. De pildă, Pravila bisericească a Arhim. Nicodim Sachelarie a sistematizat
aceste canoane pe capitole. Afăm aici capitolul despre Hirotonia diaconului şi a preotului. Aici sunt alese cele
mai importante canoane şi cuvinte ale Sfinţilor Părinţi privitoare la condiţiile viitorului preot. Ne vom opri
asupra câtorva dintre acestea:
a. Prevederile Sfintelor Canoane cu privire la preoţie:
Canonul 6 din Constituţiile Apostolice spune: „Candidatul la preoţie trebuie mai întâi examinat canonic.
Orice candidat trebuie să fie creştin botezat, de parte bărbătească, sănătos la trup şi la suflet, iar peste toate
acestea să domine acoperământul evlaviei întru trăirea vieţii lui Hristos, fiind floarea evlaviei creştine. Singurul
criteriu de admitere la hirotonie este vrednicia şi numai vrednicia în cadrul sfintelor canoane” .
Cum ar trebui să se facă examinarea canonică? „Examinarea canonică deplină o face episcopul cu
ajutorul duhovnicilor pe care i-a avut candidatul din copilărie până la momentul hirotoniei. Duhovnicul care-i
dă adeverinţă, prin care se mărturiseşte că este vrednic de a fi urmaş al apostolilor, trebui să intre în legătură cu
toţi duhovnicii şi dascălii pe care i-a avut, de la care să culeagă mărturii despre viaţa lui individuală, familială
şi socială. Apoi să supună pe candidat la examinarea duhovnicească amănunţită, în faţa icoanei lui Hristos, în
biserică, luând pe rând toate păcatele opritoare de preoţie, cu privire la viaţa lui individuală şi apoi familială, a
soţiei, a copiilor, a gospodăriei etc., apoi cele sociale, ca obligaţii faţă de semenii săi, de autorităţile civile,
militare etc. Dacă este necăsătorit sau monah trebuie să-şi cunoască datoriile şi greaua răspundere faţă de sine,
faţă de aproapele, faţă de Dumnezeu. Toate aceste îndatoriri canonice trebuie cunoscute nu numai după

Pagina 2
IV

memorie, ci să aibă adâncă convingere şi să se cutremure de cuvintele Domnului. Sfântul Simeon al


Tesalonicului spune că trebuie să mărturisească şapte preoţi vredincia unui candidat la hirotonie” . Episcopul
şi-a luat măsuri de precauţie pentru a nu greşi, nu decide el singur, ci ajutat de alţii care-l sfătuiesc la alegerea
omului potrivit. Cel dintâi lucru care este cercetat este dacă tânărul are sau nu impedimente pentru preoţie.

b. Pregătirea teologică:
Candidatul trebuie să fie foarte bine pregătit din punct de vedere teologic. „S-a hotărât ca episcopul sau
orice cleric la hirotonie să fi învăţat mai întâi hotărârile şi canoanele sinoadelor, ca mai apoi să nu păcătuiască”
(Can. 2, Sin. 7 Ecumenic).

c. Condiţii privitoare la familie:


Sfinţii Părinţi, cer candidatului să îndeplinească unele condiţii legate de membrii familiei sale. Despre
soţie (Can. 18 Apostolic): „cel care se va căsători cu văduvă, lepădată, desfrânată sau din cele de la teatru, nu
poate fi episcop, prezbiter, diacon sau altceva din tagma preoţească” .
Apoi se spune că „nu se cuvine să se hirotonească episcop, preot sau diacon, mai înainte de a face creştini
pe toţi cei din casele lor” (Cartagina, Can. 36). Un viitor preot nu se poate căsători cu o catolică, baptistă etc.
Sau dacă s-a căsătorit, aceasta trebuie să treacă – în cunoştinţă de cauză – la Ortodoxie. Nu poate fi membru al
familiei preotului cineva de altă credinţă.
Canonul 17 apostolic: „cel care s-a căsătorit de două ori după Botez nu poate fi episcop, preot, diacon
sau orice din tagma preoţească”. Există în Pravila lui Sachelarie un întreg capitol legat de recăsătoriea preoţilor.
Apoi se cere candidatului la preoţie să fie curat din punct de vedere trupesc: Can. 36 al Sf. Nichifor:
„Cel care a desfrânat măcar o dată nu se cuvine a fi preot, măcar dacă s-a lăsat de păcat. Căci Marele Vasile
zice că unul ca acesta chiar morţii de ar învia, preot nu se va face”.

d. Simonia:
„Dacă vreun cleric a ajuns să primească hirotonia prin bani, să se caterisească, atât el, cât şi cel care l-a
hirotonit şi să se taie cu desăvârşire şi de împărtăşire ca Simon Magul” (Can. Apostolic 39). Simonia are multe
aspecte: de la a copia (fura) la examene, până la oferirea de bani celor care au un cuvânt de spus privitor la
hirotonie. Sunt şi canoane care condamnă primirea de bani pentru hirotonia întru cleric pe motivul că aceşti bani
sunt destinaţi ajutorării săracilor sau pentru construcţia bisericilor. Aceasta este considerată simonie dublă,
pentru că se încearcă acoperirea furtului hirotoniei prin îmbrăcarea lui într-o haină luminoasă: de a ajuta un

Pagina 3
IV

sărac, o mănăstire etc., şi a-şi împăca astfel conştiinţa. Există şi o altă formă de simonie: cea în care se intervine
la arhiereu prin intermediul unei persoane care ocupă o anumită dregătorie în stat: ministru, preşedinte de
Consiliu Judeţean, primar etc.

e. hirotonia se face numai cu destinaţie:


Can. 7 sin. IV ec.: „preotul, diaconul nu trebuie să se hirotonească fără destinaţie, ci fiecare trebuie să
se hirotonească pentru biserica din oraş sau sat sau mănăstire”. Fiecare trebuie să aibă altarul său la care să
slujească.

f. preotul nu este ales de popor:


Can. 13 sin. Laodiceea: „nu este îngăduit mulţimii care nu cunoaşte însemnătatea votului să facă alegerea
candidaţilor pentru preoţie”. În Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române se spune
că raportul dintre preot şi ierarh este unul de misiune şi slujire autentică. Nu se solicită părerea enoriaşilor.
Aceştia au dreptul de a face cunoscute impedimentele la preoţie ale unei persoane, candidat la hirotonie, dar nu
să decidă asupra hirotoniei unuia sau altuia.

II. Textul Mărturisirii sau Jurământului dinaintea hirotoniei întru preot

În practica Bisericii Ortodoxe Române se află rânduiala rostirii unei Mărturisiri/Jurământ de către
candidatul la preoţie în timpul Sfintei Liturghii, în faţa arhiereului, a clericilor prezenţi şi a poporului.
De-a lungul vremii, textul acestei Mărturisiri s-a îmbunătăţit ajungând la forma actuală aprobată de
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 2010. Redăm în cele ce urmează textul acestei Mărturisiri,
dată fiind importanţa cunoaşterii ei de către candidatul la hirotonia întru preot:
„In numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh. Amin!
MĂRTURISIRE (DECLARAŢIE)
Subsemnatul, diacon __________ chemat la hirotonia întru preot, pe seama parohiei cu
hramul_____________, Protopopiatul (Protoieria) _________, mărturisesc în faţa lui Dumnezeu şi a
Chiriarhului meu, __________, că voi împlini cu râvnă tot ceea ce este spre binele şi mântuirea credincioşilor
încredinţaţi mie spre păstorire.

Pagina 4
IV

În toată viaţa mea mă voi călăuzi după învăţăturile Sfintei Evanghelii, ale Sfinţilor Apostoli, după
Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.
Mă voi strădui să împlinesc în viaţa şi activitatea mea îndemnul Sfântului Apostol Pavel care cere ca
preotul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini,
destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de
argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa; căci dacă nu ştie cineva să-şi
rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? (I Timotei 3,2-5).
Voi purta totdeauna cu demnitate ţinuta preoţească şi voi locui împreună cu familia mea în parohia
încredinţată mie spre păstorire, păstrând şi sporind toate bunurile parohiei. Nu mă voi ocupa cu activităţi
contrare chemării preoţeşti şi nu mă voi face părtaş la adunări şi lucrări potrivnice Bisericii.
Prin întreaga mea slujire învăţătorească, sfinţitoare şi pastorală, precum şi prin armonia vieţii de familie,
mă voi strădui să apăr Sfânta Biserică, păzind-o de defăimare şi de dezbinare, stând permanent în ascultare faţă
de Chiriarhul meu şi în comuniune cu întreaga Biserică Ortodoxă.
Mărturisesc, de asemenea, că voi fi întru toate supus şi fidel Chiriarhului meu, ____________ şi
succesorilor săi în scaunul chiriarhal, voi respecta „Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii
Ortodoxe Române", celelalte legiuiri bisericeşti, hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ale
organismelor eparhiale deliberative şi executive.
În caz contrar, voi suporta consecinţele canonice, statutare şi regulamentare bisericeşti ce decurg din
nerespectarea în viaţa şi activitatea mea a prevederilor acestei Mărturisiri.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu, în toată viaţa şi lucrarea mea preoţească!”

III. Prevederile Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române cu


privire la misiunea preotului

Statutul actual pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române are capitole speciale
dedicate parohiei, preotului, şi lucrării pastorale ale acestuia. Atribuţiile preotului de parohie reprezintă raportul
de misiune şi slujire, aşa cum este definită relaţia dintre preot şi chiriarhul său. Aceste atribuţii cuprind esenţa
lucrării pastoral misionare din parohie şi cunoaşterea lor este absolut necesară unui viitor preot pentru a înţelege
dimensiunea slujirii sale:
„Art. 49 - (1) Preotul paroh, ca delegat al chiriarhului, este păstorul sufletesc al credincioşilor dintr-o
parohie, iar în activitatea administrativă este conducătorul administraţiei parohiale şi preşedinte al Adunării

Pagina 5
IV

parohiale, al Consiliului parohial şi al Comitetului parohial. (2) Numirea sau revocarea din oficiul de paroh se
face de chiriarh într-o şedinţă a Permanenţei Consiliului eparhial, având în vedere calitatea activităţii
desfăşurate. (3) Din motive administrative, misionare sau disciplinare, oficiul parohial se poate încredinţa de
către chiriarh şi celorlalţi preoţi slujitori, într-o şedinţă a Permanenţei Consiliului eparhial.
Art. 50 - În cadrul întreitei slujiri preoţeşti, învăţătorească, sfinţitoare şi pastoral-misionară, parohul
exercită următoarele atribuţii:
a) săvârşeşte Sfânta Liturghie şi Laudele bisericeşti în duminici, sărbători şi în alte zile ale săptămânii,
cu rostirea cuvântului de învăţătură; săvârşeşte Sfinte Taine şi ierurgii; catehizează copii, tineri şi adulţi conform
îndrumărilor Centrului eparhial şi asigură accesul zilnic în locaşul de cult, conform programului afişat la intrarea
în biserică;
b) duce la îndeplinire toate dispoziţiile prezentului statut, ale regulamentelor bisericeşti şi ale
organismelor bisericeşti centrale în ceea ce priveşte parohia;
c) duce la îndeplinire hotărârile organismelor eparhiale şi dispoziţiile autorităţii superioare bisericeşti
(protopop, episcop sau arhiepiscop) referitoare la viaţa parohială;
d) întocmeşte şi duce la îndeplinire prevederile programului anual al activităţilor pastoral-misionare,
social-filantropice şi administrativ-gospodăreşti ale parohiei, încunoştiinţând Centrul eparhial şi pe credincioşi
de rezultatele acţiunilor întreprinse în acest sens;
e) cu aprobarea prealabilă scrisă a chiriarhului, reprezintă parohia în justiţie, în faţa autorităţilor locale
şi faţă de terţi, personal sau prin delegaţi. În aceeaşi măsură, clericii din parohii, în virtutea jurământului de
ascultare (subordonare) faţă de chiriarh depus la hirotonie, şi, respectiv, monahii, în virtutea votului monahal al
ascultării, pot să compară în faţa instanţelor judecătoreşti numai cu aprobarea prealabilă scrisă a chiriarhului,
inclusiv în
cauze de interes personal;
f) convoacă şi prezidează Adunarea parohială, Consiliul parohial şi Comitetul parohial;
g) duce la îndeplinire hotărârile Adunării parohiale şi ale Consiliului parohial;
h) ţine registrul cu evidenţa tuturor parohienilor;
i) ţine la zi evidenţa botezaţilor, cununaţilor şi decedaţilor din parohie în registrele speciale (mitricale)
şi emite certificate de botez şi de cununie;
j) administrează patrimoniul parohiei în conformitate cu hotărârile Adunării parohiale şi ale Consiliului
parohial şi controlează modul de administrare a bunurilor instituţiilor culturale, social-filantropice şi
fundaţionale bisericeşti din parohie;

Pagina 6
IV

k) întocmeşte şi ţine la zi inventarul bunurilor parohiei de orice natură, biblioteca, precum şi arhiva
parohiei. Deţine sigiliul parohiei pe durata oficiului de paroh.
Art. 51 - (1) Pe lângă preotul paroh, într-o parohie pot fi unul sau mai mulţi preoţi şi diaconi slujitori
numiţi de chiriarh într-o şedinţă a Permanenţei Consiliului eparhial. Numărul slujitorilor la parohie se stabileşte
în funcţie de cerinţele misionar-pastorale locale constatate de conducerea eparhiei.
(2) Parohul, preoţii şi diaconii slujitori, precum şi personalul bisericesc neclerical sunt datori să locuiască
în parohie.
Art. 52 - (1) La parohiile cu mai mulţi preoţi slujitori, aceştia sunt egali în drepturile şi îndatoririle
sacramentale, învăţătoreşti şi pastoral-misionare. Dintre aceştia, celor mai harnici şi conştiincioşi li se poate
încredinţa, de către chiriarh, oficiul de paroh, pentru intensificarea activităţii parohiale.
(2) Fiecare preot slujitor are în cuprinsul parohiei un sector bine delimitat şi aprobat de chiriarh, pe baza
raportului întocmit de către delegaţii Centrului eparhial.
(3) Preoţii şi diaconii, personalul didactic din învăţământul teologic şi cel care predă religia, studenţii în
teologie, precum şi dascălii (cateheţii) care au absolvit şcoala de cântăreţi bisericeşti au îndatorirea pastorală şi
misionară de a face catehizare în parohiile la care slujesc sau în care locuiesc, în acord cu preotul paroh, conform
normelor stabilite de către Sfântul Sinod şi centrele eparhiale.
(4) Preoţii, diaconii şi cântăreţii bisericeşti au drepturile şi îndatoririle prevăzute de Sfintele canoane,
prezentul statut, regulamentele bisericeşti şi hotărârile Centrului eparhial.
Art. 53 - (1) Mai multe parohii (10–15) din cadrul unui protopopiat se constituie într-un cerc misionar
pentru desfăşurarea de activităţi bisericeşti, misionar-pastorale, culturale şi sociale.
(2) Chiriarhul deleagă pe unul din preoţi drept coordonator al cercului misionar” .

Cunoaşterea atribuţiilor canonice şi statutare ale preotului cât şi a conţinutului Mărturisirii/Jurământului


dinaintea hirotoniei îl aşează pe viitorul preot în faţa unor obligaţii pe care, dacă le împlineşte în litera şi duhul
lor, are bucuria datoriei împlinite.
Bucuria împlinirii îndatoririlor preoţeşti în litera şi duhul lor este dată de înţelegerea în adevăr a tainei
preoţiei. Aceasta se realizează prin „viaţa în Hristos” şi „dobândirea Sfântului Duh” prin care păstorul de suflete
devine locaş al lui Dumnezeu Tatăl. Despre aceasta s-a vorbit în capitolul intitulat: „Sfânta Treime – izvor şi
fundament al pastoraţiei”.
În cele ce urmează se va încerca un demers de înţelegere şi cunoaştere a preoţiei prin intermediul unor
texte sripturistice şi al celor ce alcătuiesc slujba hirotesiei întru citeţ şi ipodiacon şi slujba hirotoniei întru diacon

Pagina 7
IV

şi preot.

IV. Înţelegerea preoţiei prin intermediul Scripturii

Preotul păstor de suflete, sau cel care se pregăteşte pentru a primi prin hirotonie, această slujire, este
chemat să înţeleagă, mai bine zis, să se lase pătruns de această taină în mod special prin mijlocirea textelor din
Scriptură care vorbesc despre aceasta.
Scriptura Vechiului şi Noului Legământ cuprinde, în mod direct sau implicit, numeroase referinţe la
preoţie. Dintre aceste texte care luminează înţelegerea despre preoţie din diferite unghiuri de vedere, am ales
două, prin intermediul cărora adâncul acestei slujiri poate, nădăjduiesc, fi impropriat de actualul sau viitorul
păstor de suflete.

1. Levitic, capitolul 21-22


Leviticul cuprinde un mesaj pe care-l transmite Dumnezeu omului în mod direct. Este cuvântul
Domnului în sensul cel mai deplin. De 30 de ani se spune: „Zis-a Domnul către Moise. Grăieşte poporului
(preoţilor) lui Aaron …”. Tema majoră a cărţii este modul în care să se slujească Domnului de către tot poporul
şi în mod special de către preoţi. Capitolele 21 şi 22 cuprind referinţe speciale la preoţi, preoţie, jertfele aduse
de preoţi. Parcurgând cuprinsul celor două Capitole, notăm următoarele teme:

a) Preotul – om al Învierii
Cap. 21, vers. 1-5: „Zis-a Domnul către Moise: "Grăieşte preoţilor, fiilor lui Aaron şi le spune: Să nu se
spurce prin atingere de mort din poporul lor. Să se atingă numai de rudenia de aproape a lor, de mama lor şi de
tatăl lor, de fiul lor şi de fiica lor, de fratele lor; de sora lor fecioară, care trăieşte la ei şi e nemăritată, poate să
se atingă, fără să se spurce. De nimeni altul din poporul său să nu se atingă, ca să nu se spurce. Să nu-şi radă
capul, să nu-şi tundă marginea bărbii şi să nu-şi facă tăieturi pe trupurile lor pentru morţi”.
Preotul Vechiului Testament este preînchipuirea preoţiei din Noul Legământ când moartea este
desfiinţată prin moartea şi Învierea lui Hristos - Marele Preot.
Preotul este îndatorat să nu se atingă de morţi, în afară de membrii familiei sale pentru ca, prin această
neatingere, să mărturisească absenţa contactului său cu moartea, fundamentând întreaga sa slujire pe adevărul
Învierii. Deşi tristeţea şi disperarea cuprind inimile oamenilor în faţa omului mort, preotul este chemat să nu fie
cuprins de asemenea stări (să nu-şi radă capul, să nu-şi facă tăieturi în barbă sau pe corp – manifestări ale

Pagina 8
IV

membrilor familiei în faţa unei persoane decedate), căci el, preotul, ca preînchipuire a Marelui Preot, Iisus
Hristos, este purtător de nădejdea Învierii.

b) Sfinţirea preoţiei
Capitolul 21, vers. 6-8: „Să fie sfinţi ai Dumnezeului lor şi să nu pângărească numele Dumnezeului lor,
că ei aduc jertfă Domnului şi pâine Dumnezeului lor şi de aceea să fie sfinţi. Să nu-şi ia de soţie femeie
desfrânată sau necinstită; nici femeie lepădată de bărbatul ei, căci sunt sfinţi ai Domnului Dumnezeului lor.
Cinsteşte-i ca pe sfinţi, căci ei aduc pâine Dumnezeului tău; sfinţi să vă fie, căci Eu, Domnul, Cel ce vă sfinţesc,
sunt sfânt”.
Dumnezeu este sfânt. Slujirea care i se aduce este sfântă. Preotul care împlineşte această slujire este
chemat să fie sfânt. Numele Domnului nu poate fi pângărit de ceva sau cineva care poartă amprenta necurăţiei.
A aduce „pâine” jertfă lui Dumnezeu implică un act sacru, sacralitate care-l defineşte nu numai pe Cel Căruia i
se aduce jertfa, ci şi pe cel care o aduce, preotul.

c) Familia preotului
Capitolul 21, vers. 7: Preotul „Să nu-şi ia de soţie femeie desfrânată sau necinstită; nici femeie lepădată
de bărbatul ei, căci sunt sfinţi ai Domnului Dumnezeului lor”.
Capitolul 21, vers. 9: „Dacă fiica preotului se va spurca prin desfrânare, ea necinsteşte pe tatăl său: să
fie arsă cu foc”.
Preotul este în legătură permanentă, prin actul de aducere a jertfei, cu Dumnezeu. Prin aceasta preotul
este sfânt şi sfântă trebuie să-i fie familia. Soţia, în primul rând, şi apoi copiii, trăiesc sub acelaşi acoperiş cu
preotul, duc o viaţă de continuă legătură. De aici rezultă necesitatea ca soţia preotului şi copiii lor să se ridice
la un standard de viaţă superior celorlalţi. Aceasta pentru că soţul, respectiv tatăl lor face parte din categoria
celor ce sunt „sfinţi ai Domnului Dumnezeu”.
Referindu-se la sfinţenia definitorie pentru viaţa preotului care nu trebuie atinsă nici de păcate proprii
nici de cele ale membrilor familiei sale, Sf. Ioan Gură de Aur, referindu-se la pedeapsa capitală aplicată fiicei
preotului (spurcată prin desfrânare”, zice: „Chiar fiicele preoţilor, care nu aveau nici o legătură cu preoţia, erau
pedepsite pentru aceleaşi păcate cu mult mai aspru, tocmai din pricină că părinţii lor erau preoţi. Păcatul săvârşit
era acelaşi ca şi cel săvârşit de fetele oamenilor de rând – amândouă păcate de desfrânare - , totuşi fiicele
preoţilor erau pedepsite cu mult mai aspru” .

Pagina 9
IV

d) Marele Preot şi exigenţele vieţii lui


Capitolul 21, vers. 10-15: „Marele preot din fraţii tăi, pe capul căruia s-a turnat mirul de ungere şi care
este sfinţit, ca să se îmbrace cu veşmintele sfinte, să nu-şi descopere capul său, nici să-şi sfâşie hainele; şi nici
de un mort să nu se apropie, nici chiar de tatăl său sau de mama sa să nu se atingă. De locaşul sfânt să nu se
depărteze, ca să nu necinstească locaşul Dumnezeului său, căci mirul sfânt de ungere al Dumnezeului lui este
asupra lui. Eu sunt Domnul. Acesta îşi va lua de femeie fecioară din poporul său. Văduvă, sau lepădată, sau
necinstită, sau desfrânată să nu ia, ci fecioară din poporul său să-şi ia de femeie. Să nu-şi spurce sămânţa sa în
poporul său, că Eu sunt Domnul Dumnezeu, Cel ce îl sfinţesc!”
Dacă pentru un preot obişnuit şi pentru familia lui se cere un întreg şir de lucruri datorită sfinţeniei
preoţiei, pentru Marele Preot exigenţele cresc. Lui i se cere să nu se atingă de mort, nici dacă, acesta este membru
al familiei sale, semn că el este prin excelenţă exponent al credinţei în Înviere şi al adevărului că moartea nu
există în realitate, fiind doar un accident al istoriei. Fidelitatea Marelui Preot faţă de locaşul Domnului trebuie
să fie totală, ea fiind manifestată şi fizic prin neîndepărtarea de la locul sfânt în nici o situaţie.
Familia Marelui Preot trebuie să se ridice, de asemenea, la nivelul sfinţeniei slujirii Marelui Preot. El nu
poate să se căsătorească decât cu fecioară din neamul evreiesc. Aceasta pentru că, Marele Preot închipuie în
modul cel mai deplin pe „Hristos, a cărui mireasă este Biserica. Biserica este pentru totdeauna mireasa Lui
fecioară. Hristos şi Biserica alcătuiesc nunta desăvârşită. De aceea preînchipuirile din Vechiul Testament
subliniază această desăvârşire” .
Marele Preot este supus unor mari rigori pe considerentul că „mirul sfânt de ungere al Dumnezeului lui
este asupra lui” (versetul 12) şi pentru că „Domnul Dumnezeu” este „Cel ce îl sfinţeşte” (versetul 15).

e) Preotul să fie curat de orice meteahnă


Capitolul 21, vers. 16-21: „Grăit-a Domnul cu Moise şi a zis: "Spune lui Aaron: Nimeni din neamul tău
în viitor şi din rudele tale să nu se apropie, ca să aducă daruri Dumnezeului său, de va avea vreo meteahnă pe
trupul său. Tot omul cu meteahnă pe trup să nu se apropie: nici orb, nici şchiop, nici ciung, Nici cel cu piciorul
rupt sau cu mâna ruptă, nici ghebos, nici cu vreun mădular uscat, Nici cel cu albeaţă pe ochi, nici chelul, nici
pipernicitul, nici cel cu părţile bărbăteşti vătămate. Nici un om din sămânţa preotului Aaron, care va avea pe
trupul său vreo meteahnă, să nu se apropie ca să aducă jertfă Domnului; că are meteahnă şi de aceea să nu se
apropie ca să aducă daruri Dumnezeului său.”
Integritatea corporală a preotului este o exigenţă foarte clar exprimată: „Cel ce slujeşte în preoţie nu

Pagina 10
IV

trebuie să aibă defecte fizice. El este închipuirea Preotului ultim, al lui Iisus Celui fără păcat şi fără de pată,
Care este în acelaşi timp şi Jertfă fără păcat şi fără pată”.
Integritatea fizică este simbol al integrităţii credinţei care trebuie să fie fără pată şi care trebuie păstrată
chiar cu preţ de sânge vărsat în vremuri de mucenicie. Origen în scrierile sale face legătură între preotul fără
meteahnă, care aduce jertfă fără meteahnă, şi lupta pentru păstrarea credinţei fără meteahnă până la mucenicie:
„Mai mult, preoţii fără prihană slujeau dumnezeirii oferind jertfe fără prihană. În același timp cei necuraţi şi
care aduceau jertfe necurate erau izgoniţi de la altar, după cum ne încredinţează Moise în Cartea Leviticului.
Preotul fără prihană, aducând sacrificii neprihănite, îşi ţine cu putere mărturia şi împlineşte orice exigenţă a
martiriului.” .
Lipsa de meteahnă corporală a preotului este, după spusele Sfântului Grigorie Teologul, simbol al
integrităţii sufleteşti: „Ştiu iarăşi că nu rămâneau necercetate nici cusururile trupeşti ale preoţilor sau ale
jertfelor, ci era legiuit ca cei desăvârşiţi să aducă jertfe desăvârşite, simbol, după părerea mea, al integrităţii
sufleteşti” .
De menţionat faptul că termenul de „meteahnă”, la origine, spune Mitropolitul Bartolomeu al Clujului,
„e mult mai cuprinzător; deşi în context el se referă la un defect fizic (cusur, meteahnă, infirmitate), înţelesul
său cuprinde şi aria morală (prihană). Dumnezeu a creat lumea perfectă; ca atare, şi imaginea Sa întrupată în
preot trebuie să fie integrală, neştirbită” .

f) Sfinţenia jertfei
Capitolul 21, vers. 22 :„Darurile Dumnezeului său sunt sfinţenii mari, din sfinţenii poate să mănânce”.
Capitolul 22, vers. 19-24: „Ca să afle prin aceasta bunăvoinţă la Dumnezeu, jertfa trebuie să fie fără
meteahnă, de parte bărbătească, din vitele mari, sau din oi, sau din capre. Toate câte au meteahnă în sine să nu
le aduceţi Domnului, că nu vor fi primite. De va aduce cineva Domnului jertfă de mântuire, plinind o făgăduinţă,
sau aducând jertfă de bună voie, sau la praznicele voastre, din boi, sau din oi, să fie fără meteahnă; ca să fie
primită, să nu aibă nici o meteahnă. Dobitoc orb, vătămat, sau slut, sau bubos, sau răpciugos, sau râios, să nu
aduceţi Domnului şi nici să daţi la jertfelnicul Domnului pentru jertfă. Bou sau oaie cu picioarele lungi sau
scurte peste măsură poţi să aduci ca jertfă de evlavie, iar pentru jertfa făgăduită acestea nu, sunt primite.
Dobitocul care are părţile bărbăteşti strivite, sfărâmate, smulse sau tăiate, să nu-l aduceţi Domnului şi în ţara
voastră să nu faceţi asemenea lucru.”
Domnul Dumnezeu, Căruia se aduce jertfă, sfânt este. Preotul care aduce jertfă lui Dumnezeu este sfânt
prin curăţia vieţii sale şi a familiei. Jertfa care se aduce de către preot lui Dumnezeu trebuie să poarte, de

Pagina 11
IV

asemenea, amprenta sfinţeniei. Integritatea fizică a jertfei, „animal fără meteahnă”, este semnul văzut că lucrul
adus Domnului este curat, preţios, cu înfăţişare adecvată. Ceea ce este mai de preţ în turmă, aceea să fie obiect
de jertfă.
Insistenţa asupra calităţii jertfei este bazată şi pe rostul acesteia de prefigurare a Jertfei celei fără de
întinăciune care este Hristos Domnul. Dumezeiasca Liturghie mărturiseşte că Hristos este „Cel ce aduce şi Cel
ce Se aduce”, fiind Preot şi Ofrandă în acelaşi timp. Sfântul Ioan Botezătorul îl numeşte „Mielul lui Dumnezeu,
Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).

g) Grija preotului şi a poporului faţă de cele sfinte


Capitolul 22, vers. 1-16 : „După aceea a grăit Domnul cu Moise şi a zis: "Spune lui Aaron şi fiilor lui să
umble cu băgare de seamă cu cele sfinte ale fiilor lui Israel şi să nu pângărească numele cel sfânt al Meu prin
prinoasele pe care ei înşişi Mi le aduc. Eu sunt Domnul. Spune-le: Tot omul din seminţia voastră şi din neamul
vostru, care va avea pe sine vreo necurăţenie şi se va apropia de cele sfinte, care se afierosesc de fiii lui Israel
Domnului, sufletul aceluia se va stârpi de la faţa Mea. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Omul din seminţia
preotului Aaron care va fi lepros sau va avea curgere să nu mănânce din cele sfinte, până nu se va curăţi; şi cine
se va atinge de ceva necurat de la mort, sau cine va suferi de curgerea seminţei, Sau cine se va atinge de vreo
târâtoare, de care s-ar spurca, sau de vreun om, care l-ar face necurat prin orice fel de necurăţie a lui, Cel ce s-a
atins de acestea necurat va fi până seara şi să nu mănânce din cele sfinte înainte de a-şi spăla trupul său cu apă.
Iar după ce va apune soarele şi după ce se va curăţi, atunci să mănânce din cele sfinte, că aceea este hrana lui.
Mortăciune şi sfâşiat de fiară să nu mănânce, ca să nu se spurce cu acestea. Eu sunt Domnul. Să păzească
poruncile Mele, ca să nu aibă asupră-le păcat şi să nu moară, când vor călca acestea. Eu sunt Domnul Dumnezeu,
Cel ce îi sfinţesc pe ei. Nici un străin să nu mănânce din cele sfinte. Nici cel ce locuieşte la un preot şi nici
simbriaşul preotului să nu mănânce din cele sfinte. Iar dacă preotul îşi va cumpăra un rob cu argint, acela să
mănânce din ele; asemenea şi robul născut în casa sa să mănânce din pâinea lui. Dacă fiica preotului se va mărita
după străin de neamul preoţesc, nici ea să nu mănânce din prinoasele sfinte, cuvenite lui. Când însă fiica
preotului va fi văduvă sau despărţită şi copii nu va avea şi se va întoarce în casa tatălui său, cum era şi în tinereţea
sa, atunci ea să mănânce pâinea tatălui său, iar dintre străini nimeni să nu mănânce. Dacă cineva mănâncă din
greşeală din cele sfinte, să întoarcă preotului preţul lucrului sfânt şi să mai adauge încă a cincea parte din preţul
lui: Preoţii să nu spurce cele sfinte ale fiilor lui Israel, pe care ei le aduc dar Domnului, Şi să nu atragă asupră-
le vinovăţia fărădelegii, când vor mânca cele sfinte ale lor, că Eu sunt Domnul, Cel ce îi sfinţesc".
În timpul exercitării slujirii de preot, acesta poate cădea în păcat. Dacă nu sunt păcate de moarte,

Pagina 12
IV

considerate neopritoare de la preoţie, preotul intră într-o perioadă de curăţire pentru a redobândi starea de
curăţie. „Darurile Dumnezeului (preotului) sunt sfinţenii mari”, zice Domnul. De aceea preoţii, continuă
Domnul, „să umble cu băgare de seamă cu cele sfinte ale fiilor lui Israel şi să nu pângărească Numele cel Sfânt
al Meu”.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut în aceste atenţionări prefigurarea grijii faţă de Dumnezeiasca Jertfă
Euharistică. Prevederile levitice vorbesc despre opriri de a mânca jertfa pentru un timp ca urmare a unei stări
de necurăţie. Cel care nu face parte din Israel este oprit a mânca din jertfă, precum şi cel care a părăsit poporul
ales. Aceste prevederi au fost preluate, cu modificările adecvate, de conştiinţa canonică a Bisericii în legătură
cu Dumnezeiasca Euharistie.

2. Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel

Sfântul Apostol Pavel a propovăduit Evanghelia popoarelor păgâne, „elinilor”, adică neiudeilor, de aceea
a şi fost numit „Apostolul neamurilor”. Cu toate acestea, dorinţa sa fierbinte a fost aceea ca întreg neamul
evreilor să ajungă la cunoaşterea lui Hristos şi, dacă s-ar fi putut, ar fi preferat să fie el însuşi despărţit de Hristos
în schimul mântuirii întregului său neam . De aceea, scopul scrisorii sale adresate evreilor – atât din Ţara Sfântă,
cât şi din diaspora – este acela de a-i convinge pe aceştia că Iisus este Hristos, că în El se împlinesc proorociile
şi Legea Vechiului Testament.
Tema centrală, care ne intresează pentru cursul de faţă, este: Hristos, Arhiereul cel veşnic şi înţelegerea
preoţiei prin intermediul acestui adevăr fundamental.
În mod esenţial, nu există decât un singur preot, un singur arhiereu, iar acesta este Hristos. Tot
ceea ce se întâmplă în lucrarea arhierească, preoţească nu este decât prelungire a singurei preoţii: preoţia veşnică
a lui Hristos. „Prin preoţi lucrează Hristos Însuşi, ca Preotul unic propriu-zis, la unificarea văzută şi nevăzută a
oamenilor în Sine. (...) Hristos nu a luat mâna omenească degeaba; dar nemailucrând prin mâna Sa în mod
vizibil, mâna Sa e activă prin mâna celor prin care prelungeşte în planul văzut preoţia Sa nevăzută” . După
Înălţarea Sa la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui, Hristos continuă să fie prezent în Biserică: Arhiereul care Se
oferă jertfă, Învăţătorul care propovăduieşte şi Conducătorul spre mântuire al oamenilor. Însă, întrucât de la
Înălţare Hristos devine nevăzut pentru ochii trupeşti ai omului, a instituit preoţia sacramentală, astfel încât prin
mâna arhierului sau a preotului se prelungeşte în plan văzut preoţia Sa cea nevăzută.

I. Hristos – Apostol şi Arhiereu

Pagina 13
IV

„Pentru aceea, fraţi sfinţi, părtaşi chemării cereşti, luaţi aminte la Apostolul şi Arhiereul mărturisirii
noastre, la Iisus Hristos” (Evrei 3, 1).
„Apostol” înseamnă „trimis”. Hristos este trimisul Tatălui şi întreaga Evanghelie justifică propovăduirea
Domnului Hristos, nu atât pe minunile săvârşite, cât pe argumentul că este trimis al Tatălui . Fiul este
manifestarea iubirii Tatălui faţă de lume, mărturisitorul acestei iubiri, şi precum Fiul este trimis de Tatăl, aşa
episcopul este trimis al lui Hristos, iar preotul este trimis al episcopului. Acest statut, de trimis, se păstrează la
toate nivelurile vieţii bisericeşti.
Iisus Hristos este marele Arhiereu, adică marele Preot, mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni. Acesta
este şi scopul venirii Arhiereului celui veşnic pe pământ: să-i ducă pe oameni la ceruri, să le unească pe cele de
jos cu cele de sus, să-l unească pe om cu Dumnezeu.
Mijlocirea săvârşită de Marele Preot, Iisus Hristos, este fundamentată pe întruparea, moartea, învierea,
înălţarea la ceruri şi şederea Lui de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. A fi mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, nu
înseamnă numai a realiza împăcarea omului cu Dumnezeu, ci şi unirea omului cu Dumnezeu. Prin Înălţarea la
Cer, Hristos a aşezat şi firea omenească, asumată de El, în slava pe care „a avut-o mai înainte de întemeierea
lumii” (Ioan 17, 5). Preotul este chemat, ca prelungire văzută a mâinii celei nevăzute a lui Hristos, să devină
mijlocitor între oameni şi Dumnezeu.
În exercitarea misiunii sale, Hristos este Preot, Profet şi Împărat. Sunt cele trei demnităţi pe care le
regăsim în Vechiul Testament şi care se confereau, prin ungere, anumitor persoane, pentru conducerea,
îndrumarea sau purtarea de grijă faţă de poporul iudeu. Dogmatistul grec Nikos Matzoukas, subliniind faptul că
în Vechiul Testament aceste trei demnităţi sunt întâlnite separat, niciodată toate trei deţinute de o singură
persoană, vorbeşte despre tensiunile care existau adeseori între persoanele care deţineau aceste demnităţi: „Sunt
foarte cunoscute incendiarele cuvinte ale proorocilor împotriva împăraţilor şi preoţilor neevlavioşi. În multe
situaţii, linia profetică reprezenta autenticitatea istoriei poporului făgăduinţei” . Însă aceste trei demnităţi, în
exercitarea lor, cuprindeau o anticipare, o pregustare a ceea ce urma să fie: în Noul Testament vor fi deţinute de
aceeaşi persoană: „În Persoana Cuvântului întrupat, aceste trei demnităţi pe care, după teologia Părinţilor
ortodocşi, le-a condus El însuşi în istoria lui Israel, sunt reunite în mod indestructibil ca funcţiuni harismatice
şi zidesc trupul Bisericii” . În Biserică – Trupul tainic al lui Hristos – cele trei demnităţi sunt preluate şi exercitate
de arhiereu şi de preot, în numele arhiereului. Ele sunt „funcţiuni harismatice şi zidesc Trupul Bisericii” ,
Biserica neputând fi înţeleasă fără aceste funcţiuni prezente în ea.

Pagina 14
IV

II. Hristos – Arhiereul care ia asupra Sa suferinţa lumii

„Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu
tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate
după asemănarea noastră, afară de păcat. Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă
şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 4, 14-16).
Hristos Se aduce pe Sine jertfă Tatălui pentru fiecare fiinţă umană. Fiul lui Dumnezeu ia firea omenească
din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, fiind purtător al tuturor suferinţelor omului, afară de păcat. Sfântul
Apostol Pavel Îl defineşte pe Hristos ca Arhiereu care ia asupra sa suferinţa lumii, în calitatea Lui de a putea
suferi cu noi în slăbiciunile noastre, „fiind ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat”. De la
naşterea Sa cea după trup în peştera din Betleem, trecând prin fuga în Egipt, ispitirea venită de la demoni în
pustie, acuzaţia de demonizat, de mâncător împreună cu vameşii şi cu desfrânatele, de călcător al Legii lui
Moise, părăsirea de către cei apropiaţi, sentimentul abandonării chiar de Tatăl până la răstignirea şi moartea pe
cruce, toată viaţa pământească a lui Hristos este o asumare deplină a durerii şi suferinţei omului.
Nu există expresie a suferinţei umane care să nu fi fost trăită cu toată intensitatea de către Hristos.
Asumarea suferinţei umane este Jertfa Lui adusă Tatălui pentru restaurarea din interior a naturii umane. De
aceea, singurul răspuns care poate fi dat suferinţei este acela că Domnul Hristos este împreună cu orice om în
suferinţa lui, ceea ce înseamnă că acesta nu este singur în încercarea sa. Iar dacă Hristos este părtaş şi purtător
al suferinţei umane, cel care acceptă să poarte crucea arhieriei sau preoţiei este purtător al crucii suferinţei în
raport cu cei păstoriţi de el.

III. Arhiereul luat dintre oameni spre cele către Dumnezeu

„Căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să
aducă daruri şi jertfe pentru păcate; el poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este
cuprins de slăbiciune. Din această pricină dator este, precum pentru popor, aşa şi pentru sine să jertfească pentru
păcate” (Evrei 5, 1-3)
Păstorul de suflete – arhiereu sau preot – face parte simultan din două lumi: cea de jos şi cea de sus. El
este născut din bărbat şi din femeie, este purtător al moştenirii lăsate de părinţi, bunici etc. Păcatele săvârşite
înainte de hirotonie sau după hirotonie alcătuiesc o greutate greu de purtat. În acelaşi timp, arhiereul/preotul

Pagina 15
IV

este, prin hirotonie, destinat lumii celei de sus, Împărăţiei Cerurilor, lui Dumnezeu. Nu se poate, trupeşte, dezlipi
de cele pământeşti, dar este chemat să aprindă focul dumnezeiesc – Hristos Domnul, în inima proprie şi în inima
păstoriţilor.
Sfântul Apostol Pavel are o viziune realistă asupra lucrurilor. Arhiereii şi preoţii rămân oameni cu
slăbiciuni şi păcate chiar dacă lucrarea lor este plină de sfinţenie. Jertfa pe care ei o aduc la Tronul Ceresc are
şi rostul obţinerii iertării nu numai pentru poporul păstorit, ci şi pentru ei înşişi. Faptul că arhiereii sau preoţii
sunt „cuprinşi de slăbiciune” în pofida măreţiei slujirii lor, are, în viziunea Sfântului Pavel, şi o parte pozitivă.
Arhiereul „poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune”. Fiind
conştient de propriile-i lipsuri, slăbiciuni şi păcate, arhiereul/preotul are capacitatea să înţeleagă lipsurile,
slăbiciunile şi păcatele păstoriţilor şi să aducă răspunsul adecvat pentru problemele lor.
Hristos – Arhiereul suprem a fost fără de păcat, dar purtător în firea Sa umană a tuturor slăbiciunilor şi
lipsurilor caracteristice acestei firi. El a îngăduit să se lase chiar ispitit de diavol pentru că „fiind El Însuşi ispitit,
poate şi celor ce se ispitesc să le ajute” (Evrei 2, 18). De aceea Hristos este şi Judecătorul lumii. Lumea nu va
fi judecată decât de Cel ce a fost purtător al acestei lumi în firea Sa umană şi cunoscător a ceea ce înseamnă să
fii om cu dureri, suferinţe, ispitiri, prieteni, duşmani, cu clipe de bucurie sau tristeţe etc.
Părintele Sofronie de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Anglia spune chiar că la judecata
fiecărui creştin vor fi împreună judecători cu Hristos cei mai buni din fiecare categorie de creştini. Arhiereii vor
fi judecaţi de cei mai sfinţi arhierei, care pot da dovada că şi ei au trăit în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi arhierei
care n-au reuşit să se ridice la înălţimea slujirii la care au fost chemaţi. Preoţii, monahii, dregătorii, bogaţii,
săracii, vor fi judecaţi de cei mai buni dintre preoţi, monahi, dregători, bogaţi sau săraci, pentru ca cei judecaţi
să nu mai aibă cuvânt de îndreptăţire.

IV. Arhiereul/preotul – chemat de Dumnezeu prin hirotonie

Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu după cum şi Aaron. Aşa şi
Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi, ca să Se facă arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: „Fiul Meu eşti Tu, Eu
astăzi Te-am născut” (Evrei 5, 4-5)
Sfântul Apostol Pavel reia tema apostoliei, a trimiterii la propovăduire a păstorului de suflete. După cum
Dumnezeu Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume şi după cum Fiul a trimis apostolii la propovăduire, aceştia au
trimis, prin hirotonie, prin punerea mâinilor, pe episcopi, pe preoţi şi pe diaconi la mărturisirea Evangheliei.

Pagina 16
IV

Biserica este un organism viu care dăinuieşte prin izvorul de apă vie care este Hristos Domnul. Prin
succesiune apostolică, prin hirotonie, în duh ierarhic şi de ascultare se structurează viaţa Bisericii.
Preoţia este chemare, este trimitere, este dar şi har. Preoţia este sfinţire prin hirotonie. Părintele Dumitru
Stăniloae arată că de la Aaron şi Melchisedec până la arhiereul sau preotul de astăzi toţi primesc preoţia, nu sunt
ei înşişi izvorul preoţiei lor. „Aşa cum Aaron şi Melchisedec – chipuri anticipate ale lui Hristos ca Arhiereu –
nu şi-au luat preoţia de la ei, tot aşa nici Hristos nu Şi-a luat-o de la El. Numai omul sfinţit de Dumnezeu poate
intra la Dumnezeu. Căci nesfinţit, nu poate intra la Dumnezeu, iar sfinţirea nu şi-o poate da el însuşi. Hristos,
ca om, a fost sfinţit de Dumnezeu, întrucât S-a făcut om curat prin iniţiativa Cuvântului lui Dumnezeu şi prin
lucrarea Duhului Sfânt, cu vrerea Tatălui” . Aşadar, nici Hristos nu şi-a luat preoţia de la El, arătând prin aceasta
calitatea de trimis, de Fiu al Tatălui în lume. Coborând la nivelul arhiereului sau al preotului, Părintele Dumitru
Stăniloae vorbeşte de sfinţirea care îi este dată prin hirotonie. Iar hirotonia o primeşte în dar de la Dumnezeu.
Apoi, totul se prelungeşte în viaţa Bisericii până la cel din simplul enoriaş, care şi el este rege, profet şi preot al
preoţiei universale.

V. Melchisedec – Hristos – arhiereul/preotul

„Căci acest Melchisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, care a întâmpinat pe
Avraam, pe când se întorcea de la nimicirea regilor şi l-a binecuvântat, Căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din
toate, se tâlcuieşte mai întâi: rege al dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii, Fără tată, fără mamă,
fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu,
el rămâne preot pururea” (Evrei 7, 1-3).
Pacea şi dreptatea sunt întruchipate în persoana lui Melchisedec, cel care îl întâmpină pe Avraam pe
când acesta se întorcea victorios de la lupta cu regele Kedarlaomer şi ceilalţi trei aliaţi ai acestuia (Facere 14,
18-20). El este rege al Salemului (al păcii) şi „preot al Dumnezeului celui Preaînalt”. Melchisedec îl
binecuvintează pe Avraam de la care primeşte zeciuială. „În faţa lui Avraam, care este strămoşul întregului
popor al făgăduinţei, Melchisedec se prezintă împărat superior, preot care binecuvintează şi primeşte zeciuială
din prăzi” . Apostolul Pavel vede în el o prefigurare a lui Hristos: „fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam,
neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, el rămâne preot pururea”. Din acest cuvânt, conştiinţa
liturgică a Bisericii a alcătuit frumoase cântări, sintetizând în câteva cuvinte întreaga teologie: Hristos este fără
mamă, ca Logos născut din veci din Tatăl, şi fără tată, ca Logos întrupat din Fecioara Maria.
Întrucât Melchisedec este mai mare decât Avraam – cel care l-a născut pe Levi –, Hristos, care este

Pagina 17
IV

„preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” aduce o preoţie veşnică, superioară celei vechitestamentare. Ca
şi Legea veche, şi preoţia iudaică este integrată în cea nouă, creştină, şi nu este făcută să dispară: desfiinţarea ei
înseamnă, de fapt, trecerea la un alt stadiu, desăvârşit.

Pagina 18
IV

Sesiunea 1

Înțelegerea preoției prin prisma hirotesiei și hirotoniei

Potrivit Epistolei către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, „nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta
(slujirea preoției n.n.), ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum și Aaron”1. Păstorul de suflete, preot
sau arhiereu, este trimis de Hristos la mărturisirea Evangheliei. Semnul acestei trimiteri este actul hirotoniei.
Hirotonia, ca act fundamental al trimiterii spre păstorirea sufletelor încredințate spre mântuire,
constituie momentul în care preotul și arhiereul primesc harul dumnezeiesc absolut necesar pentru lucrarea
ce o au de îndeplinit.
Biserica a rânduit ca hirotonia întru preot să fie precedată de hirotesia întru citeț și ipodiacon, ca
etape pregătitoare pentru momentul cel mare al primirii harului preoției. Din păcate, în cele mai multe
cazuri, hirotesia întru citeț și ipodiacon este săvârșită în aceeași zi cu hirotonia întru diacon. Acest act
deosebit de important și experimentat ca atare în istoria Bisericii a devenit cu trecerea timpului un act mai
mult formal. El își păstrează întreaga încărcătură harică, dar nu se permite, decât în cazuri rare, exercitarea
în mod real a slujirii de citeț și ipodiacon. Va fi necesar un efort considerabil din partea ierarhiei bisericești,
în special, dar și a întregului corpus eclezial, de a găsi calea potrivită ca actul hirotesiei întru citeț și
ipodiacon să-și regăsească locul în viața Bisericii.

I. Hirotesia întru citeț și ipodiacon

Hirotesiile întru citeț și ipodiacon arată grija Bisericii ca rostirea Cuvântului lui Dumnezeu și slujirea
la sfântul altar să se împlinească după o anumită rânduială, cu pregătirea adecvată și, neapărat, cu
binecuvântare, prin hirotesie, de la arhiereu.2 Rostirea rugăciunilor, cântarea imnelor, aprinderea
lumânărilor sau a candelelor, prezența în altar și alte lucrări de acest fel nu se săvârșeau decât de cei rânduiți,
hirotesiţi pentru aceasta. Faptul acesta scoate în evidență un aspect foarte important și anume că înainte ca
cineva să înceapă a săvârși o anumită lucrare în Biserică era invocată puterea lui Dumnezeu pentru a-l întări,
lumina și călăuzi pe cel în cauză. În mare parte astăzi s-a pierdut conștiința că orice lucrare care are legătură
cu altarul, cu Dumnezeiasca Liturghie, cu slujbele sfinte, în general, chiar în calitate de ajutători ai
săvârșitorului poate fi împlinită numai în urma unor rugăciuni speciale rostite de arhiereu.
În afara hirotesiilor întru citeț și ipodiacon, în Biserică există (sau a existat pentru unele din aceste
slujiri) și rânduiala hirotesiei în psalți (cântăreți), acoluţi, ostiari (ușieri). Există, de asemenea, hirotesii în
arhidiacon, sachelar, iconom, iconom stavrofor, protopop, protosinghel, arhimandrit, stareț, duhovnic.
În logica demersului nostru, ne vom opri numai asupra semnificației hirotesiei întru citeț și ipodiacon
și a hirotoniei întru diacon și preot pentru că acestea sunt etapele pe care, în general, le parcurge cel care
devine preot.

1
Evrei 5, 4.
2
Este rânduiala vieții bisericești trăită încă din zorii creștinismului: orice lucrare mai importantă (sau nouă) a Bisericii presupunea
atât o pregătire specială (rugăciune, post), cât și invocarea harului lui Dumnezeu. Vezi, de pildă, cartea Faptele Apostolilor: 6, 6
(alegerea și hirotonia celor șapte diaconi), 13, 1-3 (alegerea și trimiterea la propovăduire a lui Barnaba și a lui Saul).
Pagina 1
IV

1. Hirotesia întru citeț

Hirotesia întru citeț se săvârșește de către arhiereu, în mijlocul bisericii, înainte de momentul începerii
Sfintei Liturghii. Cel hirotesit citeț trebuie să aibă vârsta de cel puțin 18 ani. El se poate căsători și chiar
recăsători după hirotesie. Scopul acestei hirotesii este acela de acordare a binecuvântării pentru ca o
persoană să citească în biserică din cărțile sfinte. Întrucât această citire urmărește transmiterea cuvântului
lui Dumnezeu și slăvirea Lui, fiind vorba de scrieri inspirate de Dumnezeu, nu de simple creații omenești,
se înțelege că pentru această lucrare este nevoie de ajutorul, ocrotirea și luminarea venite din partea lui
Dumnezeu. Canonul 33 Trulan prevede în acest sens: „Să nu se îngăduie vreunuia ca, după rânduiala celor
numărați în cler, să rostească poporului cu glas tare, de pe amvon, cuvintele cele dumnezeiești, decât
numai dacă vreunul ca acesta se învrednicește de tundere clericală și primește în mod canonic
binecuvântarea de la propriul său păstor. Iar dacă s-ar prinde cineva făcând împotriva celor ce s-au scris
mai înainte, să se afurisească”.
Momentele importante din slujba hirotesiei întru citeț și semnificația (înțelesul) acestora:

a) Tunderea părului în chipul crucii are, după Sf. Simeon al Tesalonicului următoarea
semnificație: „Luarea părului însemnează sfințirea, pentru că părul este ca înflorire din tot trupul, și
însemnează că se aduce lui Dumnezeu pârgă de la om. Iar în chipul crucii se tunde pentru Iisus, că Însuși
întrupându-Se și răstignindu-Se se sfințește. Iar în numele Treimii, pentru că Aceasta este făcătoare și
desăvârșitoare tuturor”3.
b) Așezarea mâinilor arhiereului peste capul celui care urmează a fi hirotesit, potrivit Sf.
Simeon al Tesalonicului, arată că cel hirotesit primește ocrotirea lui Dumnezeu în lucrarea ce urmează a o
săvârși de acum înainte: „Se blagoslovește de trei ori deasupra tunderii și, punând arhiereul mâna pe
creștet, unde s-a tuns, arată puterea lui Dumnezeu cea acoperitoare, și cum că i se dă lui din dar, și se
roagă ca să se sfințească cel ce se hiroteseşte”4.
c) Rugăciunea de hirotesie: „Doamne, Dumnezeule Atotţiitorule, alege pe robul Tău acesta
(N), și-l sfințește pe el, și-i dă lui să învețe să citească cu toată înțelepciunea și priceperea dumnezeieștilor
Tale cuvinte, păzindu-L pe dânsul în viață curată, cu mila și cu îndurările și cu iubirea de oameni a Unuia-
Născut Fiului Tău, cu care împreună bine ești cuvântat, cu Preasfântul și Bunul și de viață Făcătorul Tău
Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” Rugăciunea face referire în mod expres la lucrarea la care
este chemat citețul: citirea, lectura cărților sfinte. De aceea, arhiereul cere de la Dumnezeu ca citețul „să
învețe să citească cu toată înțelepciunea și priceperea”. Însă, întrucât apropierea de Dumnezeu și de cele
dumnezeiești presupune sfințenie, arhiereul cere, în același timp, ca citețul să fie păzit „în viață curată”.
d) Punerea în lucrare a darului primit prin hirotesie. După hirotesie, arhiereul îi dă citețului
Apostolul din care acesta citește un fragment, arătând prin aceasta începutul neîntârziat al lucrării sale în
Biserică.

Lucrarea citețului în Biserică este descrisă de Sfântul Simeon al Tesalonicului: „Cel ce s-a făcut citeț,
citește poporului Sfintele Scripturi, după porunca diaconului sau preoților (...) stând cu capul descoperit,
în mijlocul bisericii. Dar și în Altar intră ca o slugă a Altarului, aprinde lumânările, aduce foc preotului,
merge înaintea Darurilor purtând sfeșnicul, aduce prescurile și apa cea încălzită. El îngrijește biserica și
face ascultare la celelalte treburi ale bisericii. El citește pe carte, pe scurt, el este slujitor al lucrurilor
3
Sf. Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra dogmelor credințelor noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus
Hristos și urmașii Săi, V, 158, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, 2002.
4
Sf. Simeon al Tesalonicului, V, 159.
Pagina 2
IV

dumnezeiești în biserică, fiind dator a face toate întru cucernicie și să cunoască al cui slujitor este și cum
că este slugă a lui Dumnezeu și al celor ce se apropie de El, și slujește împreună cu sfinții îngeri, acolo
împreună intrând”5.

2. Hirotesia întru ipodiacon

Citețul, în vârstă de 20 de ani, poate fi hirotesit ipodiacon de către arhiereu. Spre deosebire de citeț,
el nu are voie să se căsătorească după hirotesie. El este îmbrăcat în „stiharul cel alb care simbolizează
îmbrăcămintea cea mai curată și fără de patimă a slavei lui Dumnezeu. De aceea, îl și încinge cu orarul,
însemnând cum că veșmântul curăției nu-l mai are slobod, ci trebuie să-l strângă pe el în jurul corpului
prin curăție”6.

a) Rugăciunea de hirotesie: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce prin Unul și Același Duh
Sfânt ai împărțit fiecăruia din cei aleși darurile; Cel ce ai dăruit Bisericii Tale cete de multe feluri, și trepte
de slujbe ai așezat în ea, spre a sluji sfintelor și preacuratelor Tale Taine; Cel ce cu a Ta negrăită mai
înainte știință ai rânduit pe robul Tău acesta (N) a fi vrednic să slujească Sfintei Tale Biserici, Însuți
Stăpâne păzește-l pe dânsul întru toate neosândit. Și-i dă lui să iubească bunăcuviința casei Tale, să șadă
înaintea ușilor locașului Tău celui sfânt, și să aprindă lumină în cortul slavei Tale. Și-l sădește pe dânsul
în Biserica Ta cea sfântă ca pe un măslin plin de roadă, aducând rod de dreptate. Și-l arată pe el desăvârșit
rob al Tău, pentru ca să se împărtășească el la a doua venire a Ta de răsplata celor ce bine Ți-au plăcut
Ție. Că a Ta este împărăția și puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și
în vecii vecilor. Amin.” Pe de o parte, rugăciunea subliniază faptul că Dumnezeu este cel care alege pe
slujitorii Săi, dăruindu-le daruri felurite (fiecare având o slujire anume în Biserică) și rânduindu-i cu
„negrăită mai înainte știință” spre slujirea ce urmează a li se încredința. Pe de altă parte, se referă la
lucrarea specială la care urmează a o săvârși ipodiaconul.
Arhiereul îi pune pe umărul stâng ștergarul și îi dă în mâini ligheanul și vasul cu apă. Ipodiaconul
toarnă apă pe mâinile arhiereului, zicând de trei ori: „Câți sunteți credincioși”.7
b). Lucrarea ipodiaconului în Biserică: „Păzește sfintele uși ca să nu intre cineva în Altar dintre
cei nevrednici. Ia sfintele vase și le aşează după rânduială, ca să aducă preoții Darurile în bună rânduială.
(...) La litanii, el merge cu crucea înainte. Aprinde candela și sfeșnicele de pe Sfânta Masă. Când este de
trebuință a sluji arhiereului, el stă după diacon înaintea sfintelor uși la Liturghie și se împărtășește cu
Sfintele Taine, la fiecare Liturghie, în afară de Altar”8.

II. Hirotonia întru diacon

1. Momentul hirotoniei: „Hirotonia diaconului se săvârșește după prefacerea Sfintelor


Daruri (...) pentru a pune în practică la aceeași Liturghie slujirea principală a diaconului, care este aceea
de a ajuta pe preot la împărtășirea credincioșilor”9.
2. Săvârșirea metaniilor
Candidatul la hirotonia întru diacon face trei metanii mari în fața sfântului altar, arătând prin aceasta

5
Ibidem, V, 160.
6
Pravila bisericească, p. 123.
7
Arhieraticon, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 71-72.
8
Sf. Simeon al Tesalonicului, V, 164.
9
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 115.
Pagina 3
IV

căința permanentă ce trebuie să-l definească pe slujitorul sfântului altar. Metania semnifică cu act de
smerenie și pogorâre de bunăvoie după chipul chenozei Fiului lui Dumnezeu.
Metania arată că cel ce urmează a fi hirotonit se căiește de păcatele făcute și cere iertare de la
Dumnezeu. Metania implică mișcarea trupului, arătând prin aceasta că și trupul își aduce contribuția sa la
lucrarea mântuirii, la realizarea închinării în duh și adevăr.
Mișcarea coborâtoare și ridicătoare de la pământ implicată în actul metaniei semnifică recunoașterea
păcatului, dar și ridicarea din el: „De fiecare dată când plecăm genunchii și ne ridicăm, arătăm cu fapta
că prin păcat am fost azvârliți la pământ, dar iubirea de oameni a Ziditorului nostru ne-a rechemat la cer”
(Sfântul Vasile cel Mare)

3. Prezența martorilor
Actul hirotoniei este un act săvârșit în prezența poporului dreptcredincios. În mod special, doi diaconi
asistă pe cel ce este hirotonit întru diacon în timpul slujbei de consacrare. Ei vor certifica despre adevărul
hirotoniei, dacă actul va fi contestat vreodată.
Cei doi diaconi însoțesc pe cel ce urmează a fi hirotonit în jurul Sfintei Mese „ceea ce semnifică o
inițiere a viitorului diacon în diaconie și o anumită primire a noului diacon în rândul celei lor”10

4. Înconjurarea sfintei Mese


Semnificația acestui act liturgic o găsim exprimată în gândirea Părintelui Dumitru Stăniloae: „Prin
înconjurarea Sfintei Mese de trei ori și sărutarea colțurilor ei, viitorul diacon și preot, arată că
preocuparea și iubirea lui se va mișca toată viața în mod neîntrerupt în jurul lui Hristos, prezent nevăzut
pe Sfânta Masă și văzut în persoana episcopului de lângă ea”11. Sau o altă interpretare a aceluiași Părinte
profesor: „Candidatul la preoție înconjoară Sfânta Masă, arătând hotărârea lui de a aduce toată viața lui
pe Hristos ca jertfă pentru credincioși și de a săvârși Tainele și de a învăța în Biserică”12.

5. Arhiereul așezat pe scaun lângă sfânta Masă


Cel ce urmează a fi hirotonit săvârșește trei metanii mari de câte trei ori în fața arhiereului sărutându-
i omoforul, bederniţa și mâna. Semnificația acestor mișcări este redată de Părintele Dumitru Stăniloae:
„Prin cele trei metanii făcute de fiecare dată în fața arhiereului și prin sărutarea omoforului, epigonatului
și mâinii lui drepte, candidatul la diaconie sau preoție își arată voința de a asculta pe arhiereul său, care
reprezintă în mod văzut pe Hristos, omoforul fiind semnul grijii lui pentru poporul păstorit, epigonatul –
semnul puterii lui duhovnicești, iar mâna lui dreaptă – organul prin care Hristos însuși transmite lucrarea
Sa în Tainele pe care le săvârșește”13.

6. Săvârșitorul hirotoniei este însuși Hristos prin Sfântul Duh


Părintele Dumitru Stăniloae spune că: „Arhiereul își scoate mitra, ca să arate că nu el ca om va
investi cu puterea diaconiei / preoției pe candidat, ci Hristos însuși. Pune mâna dreaptă peste capul aceluia,
ca organ («materie») prin care se transmite harului lui Hristos, și rostește rugăciunea...”14.
Mâna văzută a arhiereului este, în fapt, mâna nevăzută a lui Hristos care dăruiește „Harul întru tot
Sfântului Duh”, cum rostește prima rugăciune de la hirotonie: „Dumnezeiescul Har, cel ce totdeauna pe
cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește, (rânduiește) pe preacucernicul ipodiacon

10
Ibidem, p. 178.
11
Ibidem, p. 178.
12
Ibidem, p. 167.
13
Ibidem, p. 178-179.
14
Ibidem, p. 179.
Pagina 4
IV

(N) în diacon; să ne rugăm dar pentru acesta ca să vină peste el Harul întru tot Sfântului Duh”15
Cuvintele rugăciunii arată că noul hirotonit este om neputincios și cu lipsuri, că nu meritele sale îl fac
vrednic de hirotonie. El este chemat să conștientizeze faptul că neputințele lui sunt vindecate prin puterea
harului dumnezeiesc și că lipsurile lui sunt acoperite prin același Duh Sfânt. Arhiereul cheamă pe cei de
față, clerici și popor, să intre în stare de rugăciune pentru cel ce este hirotonit, pentru a coborî peste el
„Harul întru tot Sfântului Duh”. Aceasta înseamnă că hirotonia este un act sobornicesc, preoții, diaconii și
credincioșii prezenți însoțindu-l cu rugăciunea pe arhiereul liturghisitor: „În săvârșirea Tainei, arhiereul
nu se singularizează, ci se află în comuniunea Bisericii”16.

7. Rugăciunea de hirotonie: „Doamne, Dumnezeu nostru, Cela ce cu a Ta mai înainte știință


ai trimis darul Sfântului Tău Duh peste cei ce s-au rânduit de puterea Ta cea neurmată, a fi liturghisitori
și a sluji preacuratelor Tale taine, Însuți Stăpâne, și pe acesta, care bine ai voit a se rândui prin mine în
slujirea diaconiei, păzește-l în toată sfințenia, având taina credinței în cuget curat. Dăruiește-i și lui harul
pe care l-ai dăruit lui Stefan, întâiul Tău mucenic, pe care l-ai și chemat cel dintâi la lucrarea diaconiei,
și-l învrednicește pe dânsul, după a Ta bună-plăcere, a iconomisi treapta cea dăruită lui de a Ta bunătate,
pentru că cei ce bine slujesc, bună cinstire își agonisesc, și-l arată pe dânsul desăvârșit slujitor al Tău. Că
a Ta este împărăția și puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururi și în vecii
vecilor. Amin.”17
În rugăciune, arhiereul mărturisește despre faptul că, deși cel hirotonit este chemat de el în slujirea
diaconiei, puterea acestei slujiri și izvorul ei vin de la Dumnezeu, singurul care rânduiește, prin darul
Sfântului Duh, cine să fie liturghisitor și slujitor al „Preacuratelor Taine”.
Arhiereul se roagă ca viața noului diacon să fie o viață de „sfințenie”, o viață de „credință în cuget
curat”. Este adus în fața conștiinței noului hirotonit Sfântul Stefan, întâiul diacon și mucenic. Rugăciunea
se încheie întru nădejdea că „lucrarea diaconiei” va fi împlinită în așa fel încât noul diacon, administrând
(iconomisind) bine treapta de slujirea dăruită lui, să se bucure de cinstirea cuvenită celor ce sunt slujitori
desăvârșiți ai Bisericii lui Hristos.

8. Rostirea ecteniei
Rugăciunea arhiereului pentru noul hirotonit este însoțită de cea a clericilor și a poporului prezent. În
chiar miezul rânduielii tainei hirotoniei, poporul lui Dumnezeu răspunde printr-un repetat „Doamne,
miluiește” la rugăciunea diaconului pentru „pacea a toată lumea, pentru bună starea sfintelor lui
Dumnezeu Biserici, pentru unirea tuturor, pentru arhieria, apărarea, îndelunga petrecere, pacea,
sănătatea, mântuirea și lucrul mâinilor arhiereului hirotonisitor, pentru o diaconie curată și neprihănită și
pentru mântuirea noului diacon.

9. A doua rugăciune de hirotonie: „Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Cela ce cu


nestricăciosul Tău grai ai dat Apostolilor Tăi legea diaconiei, și pe întâiul mucenic Stefan l-ai arătat a fi
unul dintre ei, și pe dânsul întâi l-ai chemat a împlini slujba diaconiei, precum este scris în Sfânta Ta
Evanghelie: „cel ce voiește să fie întâi între voi, să fie vouă slugă”. Tu, Stăpâne al tuturor, și pe robul Tău
acesta (N), pe care l-ai învrednicit a intra în slujba diaconiei, umple-l de toată credința, dragostea, puterea
și sfințenia, prin venirea Sfântului și de viață Făcătorului Tău Duh asupra lui; căci nu prin punerea
mâinilor mele peste dânsul, ci prin trimiterea îndurărilor Tale celor multe se dă celor vrednici ai Tăi harul;

15
Arhieraticon, p. 74.
16
Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 179.
17
Arhieraticon, p 74.
Pagina 5
IV

pentru ca și acesta în afară de orice păcat să se înfățișeze Ție curat în ziua cea înfricoșătoare a Judecății
Tale și să primească nemincinoasa răsplată a făgăduinței Tale. Că Tu ești Dumnezeul nostru și Ție slavă
înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”18
Arhiereul se roagă lui Hristos Dumnezeu pentru „cel învrednicit a intra în slujba diaconiei”, ca prin
„venirea Sfântului și de viață făcătorului Duh” el să fie plin „de toată credința, dragostea, puterea și
sfințenia”.
În rugăciune, arhiereul îl încredințează pe noul diacon milei Domnului, mărturisind că lucrarea
hirotoniei acum săvârșită nu este rodul „punerii mâinilor” sale, ci „îndurările” Domnului care trimite harul
sfințitor.
Arhiereul își sfârșește rugăciunea în nădejdea că diaconul hirotonit va fi „în afară de orice păcat”
pentru ca el „să se înfățișeze curat în ziua cea înfricoșătoare a Judecății” și să primească „răsplata”
cuvenită celor ce iubesc podoaba casei lui Dumnezeu.

III. Hirotonia întru preot

Rânduiala hirotoniei întru preot repetă în mare parte conținutul slujbei de hirotonie întru diacon.
Săvârșirea metaniilor mari, prezența a doi preoți martori, înconjurul Sfintei Mese și sărutarea omoforului,
bederniţei și mâinii arhiereului așezat pe scaun lângă Sfânta Masă au aceeași semnificație precum cea
prezentată la hirotonia întru diacon.

1. Momentul hirotoniei: „Hirotonia preotului are loc după intrarea cu Sfintele Daruri, pentru
a împlini imediat la aceeași Liturghie slujirea prefacerii lor – actul esențial al Liturghiei și al slujirii
preoțești în cadrul Liturghiei”19.
2. Rugăciunea de hirotonie: „Dumnezeule, Cel fără de început și fără de sfârșit, Cela ce ești
mai presus decât toată făptura, cel ce ai cinstit cu numirea de preot pe cei ce i-ai învrednicit a sluji cu
sfințenie în treapta aceasta cuvântul adevărului Tău, Însuți Stăpâne al tuturor, și pe acesta, pe care ai
binevoit a se rândui prin mine, binevoiește să primească acest mare har al Sfântului Tău Duh întru viață
curată și credință nestrămutată; arată-l desăvârșit rob al Tău, bine-plăcându-Ți întru toate și având
purtare vrednică de această mare cinste preoțească, dăruită lui de puterea Ta cea mai înainte știutoare.
Că a ta este stăpânirea și a Ta este împărăția și puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”20
După chemarea la rugăciune pentru noul preot, chemare identică celei pentru hirotonia întru diacon,
arhiereul mărturisește adevărul că Dumnezeu este „Cel ce cinstește cu numirea de preot pe cei învredniciți
a sluji cu sfințenie în treapta aceasta cuvântul adevărului”.
Chiar dacă noul preot este „rânduit” la slujire de arhiereu, acest lucru se împlinește numai prin
„bunăvoința” lui Dumnezeu care trimite harul Sfântului Duh.
Arhiereul se roagă pentru ca noul preot să aibă „viață curată și credință nestrămutată”, să fie
„desăvârșit rob” al lui Dumnezeu, „având purtare vrednică de această mare cinste preoțească, dăruită
lui de puterea” lui Dumnezeu.
Urmează rostirea unei ectenii de către un preot, ectenie identică celei rostite la hirotonia întru diacon.

18
Arhieraticon, p. 76.
19
Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 115.
20
Arhieraticon, p. 80.
Pagina 6
IV

3. A doua rugăciune de hirotonie: „Dumnezeule, Cel mare în putere, neurmat în pricepere,


Cel minunat întru sfaturi, mai presus decât fiii oamenilor, Însuți Doamne, și pe acesta, pe care ai binevoit
a intra în treapta preoției, umple-l de darul Sfântului Tău Duh, ca să se facă vrednic a sta fără prihană
înaintea Jertfelnicului Tău, a propovădui Evanghelia împărăției Tale, a lucra cu sfințenie cuvântul
adevărului Tău, a aduce Ție daruri și jertfe duhovnicești, a înnoi pe poporul Tău prin baia nașterii de a
doua, ca și el, întâmpinând la a doua venire pe marele Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Unul-
Născut, Fiul Tău, și să primească întru mulțimea bunătății Tale, plata bunei chivernisiri a treptei sale. Că
s-a binecuvântat și s-a preamărit întru tot cinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului
și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”21
Preotul nou hirotonit devine primul între preoți, înaintea tuturor celorlalți preoți, pentru că el este cel
care va coordona, ca protos, Sfânta Liturghie până la sfârșitul ei.
După aceasta, înainte de Sfânta Împărtășanie, are loc primirea Dumnezeiescului Trup în mâna sa
dreaptă. Se aşează în fața Sfintei Mese, unde așteaptă momentul Sfintei Împărtășanii. Cu acest prilej,
arhiereul rostește acest cuvânt: „Primește Odorul acesta și îl păstrează pe el până la cea de-a doua venire
a Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos când are să-l ceară de la tine”. Acest gest este explicat
astfel de Părintele Stăniloae: „Răspunderea arhiereului de a preda preotului Trupul Domnului și
răspunderea acestuia de a-L primi se întâlnesc și se întregesc într-o răspundere comună în fața lui Hristos,
dar și în fața poporului căruia trebuie să i se pună și țină la dispoziție Trupul lui Hristos, adică pe Hristos
însuși în toată viața lui, pentru a fi predat altor episcopi și altor preoți până la sfârșitul lumii. Deschiderea
eshatologică a Preoției și a Euharistiei iese prin aceasta puternic în relief. Preotul privește, ținând trupul
Domnului pe mâini, spre viața veșnică, atunci când se va cere de la el trupul tainic”22. Este momentul
răspunderii comune, al arhiereului și al preotului, în fața Trupului cel tainic al Domnului. Din acel moment,
preotul își exercită slujirea la care a fost chemat.

21
Arhieraticon, p. 81.
22
Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 117.
Pagina 7
IV

Sesiunea 1

Parohia, spaţiul slujirii şi al mântuirii


Mănăstirea şi parohia constituie cele două cadre, spaţii concrete de manifestare a vieţii
bisericeşti în care creştinul este chemat să cunoastă, să trăiască şi să mărturisească Evanghelia
Domnului Hristos, într-un cuvânt, să-şi câştige mântuirea.
Dacă mănăstirea, cu toate influenţele secularizate din exterior şi dinăuntru, păstrează chiar
şi în veacul XXI caracterul de spaţiu adecvat pentru viaţă în Hristos, parohia şi-a pierdut mult din
această însuşire. Cu toate acestea, nu există pentru creştinul mirean alt loc în care Duhul lui Hristos,
autenticitatea Evangheliei şi idealul vieţii creştine să se manifeste cu o pregnanţă mai mare şi mai
adâncă.

I. Incursiune istorică

Primele comunităţi creştine, cu mult înainte ca organizarea lor să capete forma parohiei de
azi, aveau ca mod de existenţă cele descrise Sfântul Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor: „Iar
inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din
averea sa, ci toate le erau de obşte. Şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre învierea
Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi câţi
aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute. Şi-l puneau la picioarele
apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă”1. Din păcate, chiar de atunci
au apărut creştini de felul lui Anania şi Safira şi, puţin câte puţin, comunităţile creştine s-au
îndepărtat de această perfecţiune evanghelică pe care o întâlnim în Faptele Apostolilor.
În perioada primelor veacuri, obştile creştine erau organizate în jurul episcopilor.
Înmulţindu-se numărul credincioşilor, episcopii au delegat preoţii din jurul lor să coordoneze, în
numele lor, viaţa creştină în comunităţi mai îndepărtate de catedrala episcopală şi, în acest mod,
au apărut parohiile.
Termenul de parohie/enorie este folosit în veacul al patrulea de către Sfântul Grigorie de
Nyssa şi de Sfântul Epifanie al Salaminei2.
Termenul parohie3 a pătruns în limba română din limba elină. Prin acest termen s-a înţeles,
la începutul creştinismului, prima comunitate creştină dintr-un oraş, sau totalitatea creştinilor dintr-
un oraş sau sat, care, după cuvântul Sfintei Scripturi, "neavând cetate stătătoare aici, căutau pe cea
care va să fie" (Evrei XIII, 14) şi se socoteau ca unii care locuiesc împreună, ca unii care au acelaşi
fel de trai şi aceleaşi preocupări în "vremelnicia acestei vieţi" (I Petru I, 17), ca unii care sunt
"străini şi rătăcitori" în această lume (I Petru II, 11), fiindcă în fruntea unei astfel de comunităţi

1
Faptele Apostolilor 4, 32-35.
2
Vezi Gheorghios Metallinos, Parohia, Hristos în mijlocul nostru, traducere pr. prof. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 9.
3
Parohia = cea mai mică unitate administrativă; comunitate religioasă creştină condusă de un paroh; enorie - din ngr. enoria;
în latină - parochia, vezi Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, pag. 300 şi 655.
Pagina 1
IV

creştine era, la început câte un episcop, s-a atribuit adeseori numirea de parohie şi eparhiei. Mai
târziu şi anume prin veacul al V-lea, şi mai ales în veacul al VI-lea, prin cuvântul parohie s-a înţeles
societatea creştinilor dintr-o anumită circumscripţie bisericească din oraşe sau sate mai mari. O
asemenea circumscripţie era totdeauna determinată precis de anumite graniţe, era o unitate
bisericească bine fixată din punct de vedere geografic şi era condusă de un preot. Când creştinismul
a început să se răspândească şi să se organizeze şi la sate, s-a întrebuinţat pe lângă termenul de
parohie şi acela de enorie4. Acest cuvânt provine din limba elină şi înseamnă comunitate creştină
situată la ţară5.
Privită din punct de vedere al înfăţişării ei externe de fapt şi în realitatea ei istorică, parohia
sau enoria este comunitatea creştină grupată în jurul unuia şi aceluiaşi altar sau biserici, în jurul
aceloraşi preoţi sau, mai propriu, în jurul unuia şi aceluiaşi preot slujitor al tainelor ori cultului în
genere şi conducător al sufletelor la mântuire. Alţi scriitori dau o definiţie mai scurtă parohiei şi
anume: Parohia este totalitatea credincioşilor care se împărtăşesc din acelaşi potir.

II. Legătura cu episcopul

Parohia, în calitatea ei de comunitate creştină, păstorită de un preot, nu-şi îndeplineşte


menirea de „Biserică”, de „Trup tainic al Domnului” decât dacă este în legătură cu episcopul
regiunii unde se află parohia respectivă.
Adevăratul păstor canonic al parohiei este episcopul. În vechime, cum s-a mai spus, numai
episcopul săvârşea Dumnezeiasca Euharistie, stând, după spusele Sfântului Ignatie, „în locul lui
Dumnezeu”6. Slujirea euharistică a fost transferată preoţilor când s-au înmulţit parohiile, dar
legătura cu episcopul s-a menţinut. Legătura cu episcopul locului şi dependenţa de acesta sunt
manifestate până astăzi prin faptul că Dumnezeiasca Euharistie se săvârșește pe sfântul antimis
care îi poartă semnătura, prin pomenirea lui la sfintele slujbe şi, în tradiţia românească, prin
prezenţa portretului (fotografiei) lui în biserica respectivă.
Legătura parohiei, preotului ei cu episcopul locului este absolut necesară pentru că „în
Ortodoxie, episcopia (episcopul) rămâne întotdeauna centrul vieţii bisericeşti. Parohia nu este o
nouă (altă) Biserică, astfel încât în fiecare episcopie să fie mai multe Biserici (particulare).
Parohiile n-au fost înţelese niciodată ca unităţi euharistice independente în interiorul episcopiei,
ci numai «ca ramuri organice ale ei» (mitropolitul Ioannis Ziziulas al Pergamului). Prezenţa
episcopului în Dumnezeiasca Euharistie locală nu va înceta niciodată să fie considerată
4
Termenul παροικια înseamnă a locui împreună, a fi laolaltă, a fi în acelaşi loc. In istorie termenul acesta a fost utilizat pentru
prima dată de către evreii din diaspora. Prin acest cuvânt se desemnau comunităţile evreieşti, răspândite în lumea întreagă.
De la evrei termenul a trecut la elini şi prin acest cuvânt se arăta comunitatea creştină dintr-un oraş oarecare.
5
Dr. Petru Vintilescu, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine, Bucureşti 1937, p.4
6
Epistola către Magnezieni, 6, 1, în diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, I, Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 435. Nu în sensul
de înlocuitor al lui Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu ar fi absent, iar episcopul îl înlocuieşte, ci tocmai ca semn (văzut) al prezenţei
nevăzute a lui Dumnezeu: „Cu toată poziţia lui fundamentală şi inamovibilă în sinaxa euharistică şi în întreaga viaţă a Bisericii
locale, episcopul nu este, în general, «locţiitorul» sau «reprezentantul» lui Hristos, ca să-L poată suplini vreodată pe Hristos
absent (ceea ce e în papism), ci în persoana episcopului devine văzut şi manifest Hristos, Care e pururea prezent «în chip nevăzut
împreună cu noi»” (Pr. Gh. Metallions, Parohia..., p. 17)
Pagina 2
IV

indispensabilă în sinaxa euharistică a fiecărei parohii. (...) Parohia devine astfel o extensiune a
unei Euharistii săvârşite sub conducerea episcopului în limitele geografice ale episcopiei, fară să
se creeze noi centre de comunitate euharistică”.7
De menţionat faptul că în vechime singur episcopul era numit „părinte”8, apelativ atribuit
mai târziu şi preotului de parohie. Părintele Gh. Metallinos spune că termenul de „părinte” este
de preferat altor cuvinte apărute mai târziu prin influenţa lumească: preavenerabil, preacucernic,
înalt/preasfinţit etc.

III. Ce este parohia?

Privită din afară şi din perspectiva lumii secularizate, parohia este considerată ca o grupare
de oameni adunaţi de anumite interese, sau o simplă orânduire lumească întru nimic diferită de o
asociaţie, organizaţie, breaslă, corporaţie sau partid politic.
Dincolo de această percepție, des întâlnită în mass-media şi împropriată şi de o largă parte
a opiniei publice, parohia este, în termeni canonico-juridici, „comunitatea creştinilor ortodocşi,
clerici şi mireni, situată pe un anume teritoriu şi subordonată centrului eparhial din punct de
vedere canonic, juridic, administrativ şi patrimonial, condusă de un preot paroh numit de
chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective”9. Această definiţie încearcă, prin
abordare juridică şi administrativă, să clarifice, mai ales raporturile între parohie şi alte entităţi
bisericeşti sau laice.
Parohia este deci unitatea sau comunitatea bisericească în cadrul căreia creştinul primeşte
toate darurile necesare mântuirii. În cea mai mică şi mai neînsemnată parohie petrece, viază şi
lucrează Hristos Dumnezeul nostru prin prezenţa trupului Său mistic, în altarul fiecărei biserici
Hristos este totdeauna prezent şi gata să opereze mântuirea oricărui credincios care caută, care
doreşte şi însetează după această mântuire.
Deci parohia nu este numai o unitate geografică, numai o circumscripţie bisericească, numai
o organizaţie administrativă, politică, economică, financiară, sau o simplă asociaţie efemeră de
oameni care au aceleaşi păreri şi credinţe. Aşa ceva este parohia numai din punct de vedere al
consideraţiilor raportate la viaţa trecătoare, la convenţiile omeneşti pur pământeşti, în esenţa ei,
însă, parohia sau enoria este ceva mai mult, este realitatea creştină în cuprinsul căreia credinciosul
găseşte toate mijloacele necesare pentru a stabili legătura şi unirea lui cu Dumnezeu. Din acest
punct de vedere, parohia sau enoria este creştinătatea în mic, este forma cea mai redusă, sub care
se poate vorbi de Biserică, ca trup mistic sau pnevmatic al lui Hristos, în Biserică, şi deci în fiecare
parohie, se continuă şi se desfăşoară opera mântuitoare a lui Iisus Hristos, în fiecare parohie se
săvârşeşte jertfa de răscumpărare şi se dă credincioşilor, ca hrană pentru viaţa de veci, Trupul,
Sângele Mântuitorului în forma lui mistică. Sfintele Taine, prin care se împărtăşesc creştinilor toate
darurile cerului, necesare pentru mântuire, sunt valori şi bunuri pe care le posedă fiecare parohie,
7
Gh. Metallions, Parohia..., p. 15.
8
Ibidem, p. 19.
9
Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, art. 43.
http://patriarhia.ro/images/documente/statutul_bor.pdf
Pagina 3
IV

aşa cum le au şi celelalte unităţi mai mari ale Bisericii, ca de exemplu episcopia, mitropolia, etc.
Prin urmare, parohia este, alături de o realitate geografică, administrativă, etc. şi o realitate
spirituală. Aceasta este mai ales partea esenţială, sensul superior al parohiei.
Parohia, ca o formă anumită a Bisericii, adică a trăirii în Hristos, cu Hristos şi prin Hristos,
este un organism, un corp alcătuit din mai multe elemente:
a) Capul acestui organism şi în acelaşi timp conducătorul parohiei este preotul. El reprezintă
pe Iisus Hristos şi lucrează în numele Lui. El îndeplineşte funcţia cea mai însemnată şi în acelaşi
timp cea mai plină de răspundere din parohie. El are datoria de a vesti Evanghelia, de a preda
învăţăturile Bisericii, de a săvârşi dumnezeieştile Taine şi toate sfintele ierurgii, prin care
credincioşii sunt puşi în legătură cu Dumnezeu. Preotul este deci organul care mijloceşte între cer
şi pământ, între Dumnezeu şi oameni. Prin această mijlocire a preotului, darurile cerului se revarsă
în viaţa credincioşilor, iar aceştia sunt ajutaţi spre a se înălţa la cer, la Dumnezeu. Preotul este în
acelaşi timp şi părintele spiritual al tuturor enoriaşilor săi. în această calitate el are datoria să-i
iubească pe toţi cu adevărată dragoste de părinte, să se intereseze de aproape şi neîncetat de toţi fii
săi duhovniceşti, să supravegheze întreaga viaţă religioasă morală din parohie, să lucreze, să se
străduiască şi să se jertfească pentru mântuirea lor. Preotul are, deci, în cadrul parohiei, un rol cu
totul deosebit, rolul cel mai important. Referindu-¬se la acest rol, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea:
"Corpul este dominat de cap, întrucât el este sediul tuturor senzaţiilor şi al conducerii sufletului.
Fără cap, cineva nu poate să trăiască; dimpotrivă mulţi oameni au trăit vreme lungă după ce Ii s-
au tăiat picioarele. Prin urmare, capul este superior nu numai prin poziţia sa fizică ci şi prin
funcţiunile şi rolul lui".
b) Cu toate acestea, preotul nu este parohia, el este numai capul văzut, conducătorul
parohiei. Parohia este însă un organism întreg, un corp alcătuit din cap, trunchi şi membre, este o
comunitate alcătuită din mai mulţi oameni. Dacă preotul este capul parohiei, membrele parohiei
sunt credincioşii, Sfântul Apostol Pavel defineşte Biserica, şi deci într-o anumită măsură şi parohia,
drept "Trupul lui Hristos". Un trup suntem noi cei mulţi, pentru că toţi ne împărtăşim dintr-o pâine.
(I Cor. XII, 2). Toţi laolaltă, adică cler şi popor, alcătuim trupul lui Hristos, iar "fiecare în parte
sunteţi mădulare ", membre ale aceluiaşi trup (I Cor. XII, 27), pentru că "trupul nu este alcătuit
dintr-un singur membru, ci din mai multe” (I Cor. XII, 14). Între aceste membre trebuie să fie un
raport de colaborare desăvârşită, trebuie să fie o armonie perfectă de funcţiuni. Aşa precum în
circuitul vieţii şi în buna funcţionare a organismului fizic trebuie ca fiecare parte a corpului să-şi
îndeplinească funcţia ei, rolul ei special; tot astfel şi în parohie, fiecare membru, fiecare credincios
e dator să-şi îndeplinească îndatoririle lui. Dacă unele părţi, unele organe sau membre ale corpului
omenesc nu funcţionează deloc, sau funcţionează anormal, atunci întreg organismul se resimte,
întreg corpul este bolnav. La fel şi în Biserică şi în parohie, dacă nu există colaborare între cler şi
popor, sau dacă anumiţi credincioşi nu-şi îndeplinesc îndatoririle lor în cadrul parohiei, atunci se
împiedică bunul mers al enoriei întregi, se deranjează funcţia normală a întregului organism, se
îmbolnăveşte întreaga comunitate.
Aducând lucrurile la adevărata lor dimensiune, parohia, în esenţa ei este mult mai mult decât
aceasta. Părintele Profesor Gheorghios Metallinos vorbeşte despre „teologia parohiei”, despre
Pagina 4
IV

„viziunea ecclesiologică a existenţei ei în Hristos”10. În acest sens, se poate vorbi despre parohie
ca „sinaxă euharistică” şi ca „spital duhovnicesc”.

1. Parohia - sinaxă euharistică

La hirotonie, preotul primeşte în mâna sa din partea episcopului Trupul lui Hristos:
„Primeşte acest odor şi-L păstrează pe El până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos
când are să-L ceară de la tine”11. Acesta este mandatul cu care preotul este investit ca păstor al
unei parohii.
Mergând în parohia încredinţată, preotul este rânduit să împlinească un singur lucru esenţial:
să menţină şi să adune în jurul Trupului şi Sângelui Domnului Hristos obştea creştină încredinţată
lui, de către episcop, spre slujire.
În zi de duminică şi de sărbătoare, enoriaşii unei parohii aduc la biserică prinoase de pâine
şi vin. Acestea devin, prin pogorârea Sfântului Duh la Dumnezeiasca Liturghie, Trupul şi Sângele
lui Hristos din care se împărtăşesc preotul şi credincioşii.
Adunarea tuturor creştinilor dintr-o parohie, preot şi popor, în jurul lui Hristos, mai bine zis,
în Hristos, este arătată prin tot ceea ce se petrece teologic şi liturgic la sfânta proscomidie sau în
timpul Sfintei Liturghii.
Pe Sfântul Disc, la Proscomidie este aşezat nu numai Sfântul Agneţ, înconjurat de
părticelele închipuind pe Maica Domnului, cetele sfinţilor, episcopul locului, cârmuitorii şi ctitorii
bisericii, ci şi părticelele reprezentând pe credincioşii parohiei. Preotul ar trebui să aibă pomelnicul
cu fiecare credincios al parohiei şi, în duh de adâncă rugăciune, înainte sau în timpul Utreniei, să
aducă o părticică din prescură pentru fiecare credincios al parohiei şi să o aşeze lângă Sfântul
Agneţ. Pomenind cu atenţie fiecare nume, prin faţa ochilor preotului apar chipurile enoriaşilor, cu
încercările şi bucuriile lor. Preotul preia în rugăciunea sa viaţa acestor oameni şi o duce la tronul
Preasfintei Treimi în timp ce părticica din prescură cu numele lor este aşezată lângă Sfântul Agneţ.
În tradiţia slavă se obişnuieşte ca din fiecare prescură adusă la Sfântul Altar să se ia o părticică
pomenindu-se numele celui care a oferit prescura.
După ce preotul se împărtăşeşte cu Sfintele Taine, părticelele, miridele de pe sfantul disc,
inclusiv cele închipuind pe credincioşii pomeniţi, sunt adunate în sfântul Potir unde se află Sfântul
Trup şi dumnezeiescul Sânge al Domnului Hristos. Obştea creştină din parohia respectivă, adunată
în sfântul Potir, fiind împreună cu Hristos, Maica Domnului şi toţi sfinţii, episcopul locului,
cârmuitorii ţării şi ctitorii bisericii, mădularele vii şi adormite ale parohiei, realizează în jurul lui
Hristos şi în Hristos viaţa Bisericii - Trupul tainic al Domnului.
De menţionat faptul că în Dumnezeiasca Liturghie se realizează, pe de o parte, cea mai
înaltă şi adâncă legătură, unire, comuniune cu Hristos, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui,
iar pe de altă parte, şi între cei care se împărtăşesc din acelaşi Hristos. Se poate vorbi, astfel, de o
unire pe verticală a tuturor cu Hristos şi de o unire pe orizontală a creştinilor între ei. Sfântul
10
Gh. Metallions, Parohia..., p. 8.
11
Arhieraticon, p. 82.
Pagina 5
IV

Teofan, episcopul Niceeii, spune că prin Euharistie unirea cu Hristos este atât de adâncă încât
creştinii devin membre ale Trupului Lui după ce, prin Botez, au devenit fraţi ai Lui: „Ce urmează
după aceasta? Nu binevoieşte a-i face numai de acelaşi chip cu Sine şi fraţi ai Săi. Căci nu Se
opreşte aici cu binefacerea. Ci îi face şi trup şi mădulare ale Sale, încât se numeşte mai degrabă
cap al nostru, ca al unora ce Îi suntem mădulare şi trup, nu numai fraţi, prin legătura cu El mai
presus de minte şi de cuvânt. De aceea pe cei ce intenţionează să-i unească cu Sine, ca pe nişte
mădulare ale Sale, mai întâi îi face de acelaşi chip cu capul, prin Botez, apoi, prin comunicarea
şi împărtăşirea trupului şi sângelui propriu, lipeşte de Sine şi între ele mădularele acestea
deiforme. Pentru aceasta, Botezul premerge Sfintei Împărtăşanii.”12. Părintele Dumitru Stăniloae
vorbeşte despre Euharistie ca „Taina prin excelenţă a unităţii Bisericii” credincioşii fiind uniţi cu
Hristos, dar şi între ei. „Unirea deplină în care ne atrage Hristos cu Sine prin prelungirea Sa cu
trupul Său în noi, înseamnă şi o unire a noastră cu ceilalţi credincioşi, în care Se prelungeşte
Hristos cu acelaşi trup al Său. De aceea, Euharistia este şi actul de realizare şi sporire continuă
a unităţii depline a Bisericii, ca trup extins al lui Hristos, desăvârşind şi în acest sens lucrul început
prin Botez şi prin Mirungere. Unirea cu Hristos în Euharistie este baza şi izvorul unei depline
iubiri între mădularele Bisericii, căci toţi membrii ei sunt «contrupeşti» nu numai cu Hristos, ci şi
între ei. Fiecare trăieşte şi simte viaţa tuturor celorlalţi ca viaţă luminată de mintea aceluiaşi
Hristos şi sensibilizată şi împuternicită spre bine de Duhul aceluiaşi Hristos. Căci toţi sunt nu
numai înrudiţi, ci «contrupeşti» (Ef. 3, 6) cu Hristos şi întreolaltă, încât, nu-şi mai despart, dacă
aduc şi contribuţia voinţei lor, interesele, gândurile şi simţirile. In sentimentul lor de topire în
Dumnezeu, ca moarte tainică cu Hristos, şi în pregustarea stării de înviere, nici unul nu se mai
distinge de ceilalţi, deşi în faptul că fiecare are acest sentiment, chiar această pregustare e dovada
persistenţei fiecăruia. Astfel, Euharistia este prin excelenţă Taina unităţii Bisericii.”13
Parohia ca sinaxă euharistică este, aşadar, spaţiul în care se realizează unirea credincioşilor
cu Hristos şi întreolaltă. Din aceasta izvorăşte şi rânduiala ca într-o biserică să se săvârşească într-
o zi o singură Sfântă Liturghie la care să participe credincioşii parohiei. De aici rezultă necesitatea
participării credincioşilor la Sfânta Liturghie, împărtăşirea lor cu Preacuratele Taine, realizându-
se astfel unitatea între ei şi a tuturor cu Hristos. Tot din această pricină în Biserica Ortodoxă nu se
recomandă săvârşirea de Liturghii speciale, particulare pentru diferite categorii sau grupuri: copii,
studenţi, bolnavi, asociaţii etc. O astfel de practică împiedică realizarea scopului însuşi al Sfintei
Liturghii, şi anume depăşirea diviziunilor de orice fel între membrii aceleiaşi comunităţi.

2. Parohia – spital duhovnicesc

La o privire de suprafaţă asupra noţiunii de parohie, aceasta este văzută prin prisma
asemănării cu o grupare lumească de felul asociaţiilor, fundaţiilor, corporaţiilor etc. Ca şi în cazul
acestora, întâlnim un conducător al instituţiei (preotul), există o adunare generală (adunarea

12
Epistola a III-a, PG 150, col. 329-340, apud Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, nota 62, pp.
93-94.
13
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, pp. 93-94.
Pagina 6
IV

parohială), un consiliu director, şi acesta este, în cazul paorhiei, consiliul parohial, există, de
asemenea, grupuri specifice în interiorul parohiei cu preocupări bine definite, precum: comitetul
parohial de doamne sau comitetul de tineri etc. Din această perspectivă, parohia nu se deosebeşte
de o grupare laică. În acelaşi timp, parohia este entitate juridică cu drepturi şi obligaţii, se conduce
după reglementări specifice în interior şi în relaţie cu organismele bisericeşti superioare sau cu
lumea laică. Parohia are personal angajat, cont în bancă şi proprietăţi (biserică, cimitir, casă
parohială şi socială, teren agricol etc.). Parohia este, aşadar, o instituţie printre alte instituţii
coordonându-şi activitatea după anumite reguli, care, dacă sunt respectate, se poate afirma că totul
se află în sfera normalităţii.
Într-adevăr, parohia cuprinde toate elementele menţionate mai sus, însă acestea nu o
definesc în esenţa ei. Aceasta deoarece parohia este în fiinţa ei „viaţă în Hristos”, „dobândirea
Duhului Sfânt” şi „iubirea lui Dumnezeu Tatăl” revărsată peste lume. Fără acestea, trăite de
enoriaşi într-o formă mai mare sau mai mică, parohia, în adevăratul sens al cuvântului, nu există.
Forma juridică, regulamentele de funcţionare sau clădirile parohiale sunt veşmântul exterior,
destinat să ofere cadrul uman în care să se desfăşoare viaţa celor ce sunt mădulare vii ale lui Hristos.
Vorbind despre harul lui Dumnezeu sălăşluit în om, Apostolul Pavel spune că „avem comoara
aceasta în vase de lut”14. Plecând de la această realitate, şi anume că „puterea covârşitoare este a
lui Dumnezeu şi nu de la noi”15 – putem afirma că parohia, ca adunare a celor ce cred, este un
„vas” de lut, care păstrează „focul” dumnezeiesc: „pe de o parte, viaţa Dumnezeiescului Duh
depăşeşte tot ce poate fi instituţie pământească, iar pe de altă parte, însuşi acest Duh îşi zideşte un
oarecare lăcaş care, în limitele Pământului, poartă anumite trăsături ce sunt expresia Duhului, un
vas spre păstrarea darurilor Lui. Acest minunat sălaş al Duhului Sfânt este Biserica, ce a purtat
de-a lungul nenumăratelor tulburări a întregi veacuri preţioasa comoară a Adevărului de
Dumnezeu descoperit”16.
Cel care este chemat să cunoască, să trăiască şi să mărturisească diferenţa fundamentală între
„vas” şi „foc”, în pofida faptului că ambele sunt îngemănate, este preotul, păstorul parohiei,
desemnat pentru aceasta de către episcop. De menţionat faptul că această relaţie între „vas” şi
„foc” este prezentă la orice nivel al vieţii bisericeşti: parohie, mănăstire, episcopie şi, prin
extindere, în toate aşezămintele misionare ale episcopiei: şcoli teologice, instituţii culturale,
educaţionale şi chiar economice.
De-a lungul istoriei creştine, ispita cea mai mare a fost şi rămâne tendinţa de a transforma
„vasul” din mijloc în scop, iar „focul” să fie diminuat până la dispariţie, astfel încât unele segmente
rămân bisericeşti doar cu numele.
În ceea ce-l priveşte pe preot, acesta trebuie să înţeleagă el întâi şi apoi să-i inspire pe
enoriaşi să accepte şi să trăiască adevărul că parohia pe care o păstoreşte nu este o realitate pur
lumească, ea nelimitându-se la categoriile de gândire şi făptuire ale acestei lumi.
Pentru a înţelege şi, mai ales, trăi acest adevăr, preotul este chemat să vadă parohia sa ca o
„sinaxă euharistică” şi ca un „spital duhovnicesc”. Hristos Domnul, în Trupul şi Sângele Său, este
„medicamentul” oferit, în „spitalul duhovnicesc” numit parohie, oamenilor conştienţi de
necesitatea tămăduirii de bolile pe care sufletul şi inima, cugetul, mintea şi trupul le poartă, din
14
2 Corinteni 4, 7.
15
Ibidem.
16
Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 135-146.
Pagina 7
IV

cauza păcatelor.
Perspectiva ortodoxă autentică asupra parohiei este aceea care mărturiseşte că aici se află
locul, cadrul, realitatea în care se lucreză vindecarea sufletului. Iar rolul esenţial al preotului este
acela de a contribui la tămăduirea sufletească a enoriaşilor.
Preotul, ca păstor de suflete, este chemat să înţeleagă că păcatul săvârşit de el sau de enoriaşi
nu este doar o încălcare a legii, care trebuie sancţionată prin canoane şi oprelişti de tot felul. Acestea
îşi au rolul lor numai dacă păcatul este perceput, înainte de toate, ca o îmbolnăvire a omului, ca o
rană pe sufletul lui.
În conştiinţa liturgică ortodoxă, cât şi în scrierile Sfinţilor Părinţi de altădată sau din prezent,
mântuirea este descrisă în mod special prin folosirea de termeni taumaturgici: medic, bolnav, boală,
rană, medicament, tămăduire, vindecare etc.
Tot mai des se vorbeşte despre „psihoterapia ortodoxă” care presupune întreaga lucrare de
vindecare a omului, plecând de la adâncurile acestuia. Curăţia minţii, a inimii, a lăuntrului omului,
în general, constituie premisa vindecării. Iar spaţiul cel mai potrivit este mănăstirea pentru unii şi
parohia pentru cei mai mulţi. „Ca orice vindecare însă, aşa şi cea oferită de Biserică, cere o
introducere într-un cadru de viaţă corespunzător, într-un climat special care face vindecarea cu
putinţă şi sigură. Locul spitalului de vindecare trupească îl ia aici Biserica – Parohia, ca «spital
duhovnicesc», loc de vindecare şi restabilire a omului întreg. Credinciosul trebuie să fie introdus
într-o viaţă şi comunitate nouă, străină de viaţa lumii care ignoră nu numai vindecarea, dar şi
metoda de realizare a ei. În paralel, credinciosul trebuie să înveţe să trăiască în noua viaţă,
părăsind viaţa lumii”17.
În acest spital duhovnicesc, care este parohia, trebuie să predomine conştiinţa ascezei şi, în
general, a împlinirii poruncilor lui Dumnezeu, ca act vindecător: „Întrucât în fiinţa ei mântuirea
este o vindecare, ea cere o conduită terapeutică corespunzătoare. Şi aceasta este asceza, lupta
pentru ţinerea poruncilor lui Dumnezeu aşa cum au fost ele formulate în Sfânta Scriptură şi în
Tradiţia Bisericii. Poruncile dumnezeieşti nu sunt altceva decât «reţete» în lupta vindecării
noastre. Dar nu ele sunt vindecarea. Vindecarea e restaurarea sănătăţii noastre duhovniceşti:
inserarea existenţei noastre în harul dumnezeiesc, în Lumina necreată a lui Dumnezeu”18.
Asceza, postul, spovedania, primirea Sfintelor Taine, împlinirea poruncilor, ca stări
terapeutice sufleteşti, pregătesc terenul pentru ceea ce este denumit ca scop ultim al parohiei, şi
anume, îndumnezeirea enoriaşilor: „Constituirea parohiei şi a întregii vieţi bisericeşti se face cu
un singur scop, unic şi invariabil: «îndumnezeirea» membrilor ei. Acest scop trebuie să rămână
neschimbabil de-a lungul veacurilor. Schimbarea eventuală a scopului înseamnă automat
alienarea parohiei şi decăderea ei într-o grupare lumească (asociaţie, corporaţie etc.), astfel încât
ea îşi pierde caracterul de Biserică”19.
Îndumnezeirea, ca finalitate absolută a parohiei, este un adevăr foarte greu de înţeles şi de
acceptat în contextul zilelor noastre. Viaţa enoriaşilor de parohie se desfăşoară, în general, pe două
planuri: pe de o parte, în interiorul parohiei se încearcă dobândirea şi creşterea în viaţa cea nouă în
Hristos, pe de altă parte, enoriaşul unei parohii trăieşte încorsetat de ateismul, indiferenţa,
compromisurile dominante în societatea contemporană. „Viaţa în care învăţăm să trăim e una
17
Gh. Metallinos, Parohia..., p. 25.
18
Ibidem, p. 24-25.
19
Ibidem, p. 23.
Pagina 8
IV

artificială şi falsificată şi de aceea nu poate fi numită creştină. E o stare ambiguă, din care
izvorăşte toată nenorocirea noastră, în orice latură a vieţii noastre individuale şi sociale. Chiar şi
nenorocirea organismului «bisericesc», în dimensiunea lui umană, întrucât parohiile noastre se
amestecă cu lumea, copiază metodele ei şi aplică soluţiile ei” 20. De aceea este necesară
„reîncreştinarea”, „reevanghelizarea”, „înduhovnicirea” contextului social, în interiorul căruia
se află parohia.21 Mai mult, este de maximă urgenţă strădania continuă ca parohia să rămână, să
redevină spaţiu de tămăduire prin asceză, păzire a poruncilor şi îndumnezeire. Parohia este chemată
să „reîncreştineze” lumea în care se află, nu să fie deschisă spre primirea duhului lumii, care o va
îndepărta de Duhul lui Hristos, făcând-o să-şi rateze menirea ei.
Deşi aparent, în logica lumii, acest lucru este imposibil, în ordinea Duhului, parohia
împlineşte pe alocuri misiunea sa de a fi şi dăinui ca sinaxă euharistică şi ca spital duhovnicesc. Cu
o singură condiţie însă, şi aceasta este legată de viaţa preotului, păstorul parohiei: este absolut
necesar ca cel care săvârşeşte această lucrare, preotul, să fie el însuşi vindecat, să cunoască din
propria experienţă atât boala, cât şi leacurile acesteia, sau cel puţin să fie cu un pas mai înaintea
celor pe care îi păstoreşte. Aceasta o spune Sfântul Grigorie Teologul: „Trebuie să fiu eu mai întâi
curat şi apoi să cureţ pe alţii; să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii; să fiu eu lumină, ca să
luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc
pe alţii. Ca să conduc cu mâna, ca să sfătuiesc cu pricepere”22.
Vigilenţa episcopului în faţa hirotoniei întru preot a unei persoane destinate păstoririi unei
comunităţi parohiale trebuie să fie pe măsura slujirii, diaconiei pe care o are de împlinit parohia în
viaţa Bisericii şi a lumii. „Hirotonia nu luminează în chip magic, ci presupune curăţirea inimii şi
luminarea Duhului Sfânt. Clericul necurăţit şi neluminat este un hamal, nu un purtător al harului.
(...) Cei necurăţiţi nu pot să vindece şi se mulţumesc să-şi justifice prezenţa în parohie prin
preocuparea cu acţiunile sociale. De aceea ar fi bine să nu se acopere «parohiile vacante» (o
expresie peiorativă, preluată din mentalitatea seculară), atunci când nu se găsesc oameni
«duhovniceşti» în sensul Bisericii vechi (lucru foarte rar astăzi), măcar oameni de pocăinţă, de
smerenie şi de rugăciune, bogaţi în experienţe mănăstireşti.”23
Părintele profesor Gh. Metallinos, preot căsătorit şi păstor de parohie, insistă asupra
influenţei pe care mănăstirea, duhul ei, o poate exercita asupra vieţii de parohie. „Mănăstirea,
spune el, rămâne continuarea parohiei autentice, fiindcă ea reprezintă o comunitate independentă
şi neinluenţată de lume, în care îşi găseşte aplicare cuvântul «pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată
viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm». Toată viaţa are drept centru pe Hristos şi se
transformă harismatic în rugăciune, mulţumire, doxologie.”24

20
Ibidem, p. 26.
21
Desigur, aceasta nu se poate realiza în mod exterior, ci numai plecând de la persoană, adică fiecare plecând de la înnoirea
vieţii sale. Adevărata schimbare nu vine din afară, prin norme, legi, principii, ci din interior, prin primenirea sufletului, printr-o
viaţă de pocăinţă şi curăţire de patimi, de continuă întoarcere şi căutare a lui Dumnezeu, a sălăşluirii harului Său în suflet. Dacă
cineva îşi schimbă viaţa potrivit voii lui Dumnezeu, şi lumea din jurul său se va schimba, după cum spunea Sfântul Serafim de
Sarov: „Dobândeşte pacea şi mii de oameni în jurul tău se vor mântui”.
22
„Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont după ce a fost hirotonit şi pentru întoarcerea lui de acolo”, 71, în Sf. Ioan Gură de Aur,
Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie, Ed. Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2007, p. 276.
23
Gh. Metallinos, Parohia..., p. 31-32.
24
Ibidem, p. 25.
Pagina 9
IV

Legătura preotului de parohie, a enoriaşilor conduşi duhovniceşte de preot, cu mănăstirile


din zonă este platforma prin care duhul unei comunităţi creştine autentice, formată din monahi,
poate influenţa decisiv pe cei care trăiesc în lume, au o viaţă de familie şi responsabilităţi în
societate, dar doresc să vieţuiască creştineşte în mod autentic.

IV Îndatoririle esenţiale ale credincioşilor în cadrul parohiei

a) Datoria de a participa cu regularitate la slujbele dumnezeieşti, săvârşite mai ales în


duminici şi sărbători.
Sfintele slujbe nu se săvârşesc atât de mult pentru preot cât mai ales pentru credincioşi. Ei
au rolul lor bine precizat în cadrul cultului divin creştin, acela de a fi prezenţi, de a-şi aduce obolul,
darul cel atât de necesar altarului, de a cânta şi a da răspunsurile liturgice, de a primi învăţătura
creştină şi de a se împărtăşi cu sfintele taine. Deci prezenţa şi activitatea credincioşilor în cadrul
cultului divin este o datorie şi o necesitate esenţială. Numai parohia aceea duce o viaţă normală ai
cărei membri sunt conştienţi şi îşi îndeplinesc aceste îndatoriri.
b) O altă obligaţie a fiecărui credincios este aceea de a asculta de conducătorul lui
sufletesc şi de a colabora cu el la toate lucrările din parohie.
Fiecare credincios trebuie să aibă interes şi dragoste şi să dea concurs nelimitat preotului,
atât pe plan material cât şi pe plan spiritual, la munca pe care preotul o desfăşoară pentru binele şi
progresul parohiei. La construirea şi renovarea bisericii, a caselor parohiale şi a altor lăcaşuri de
interes creştin şi bisericesc, la procurarea de obiecte, veşminte şi alte lucruri pe seama bisericii, la
înfiinţarea şi aranjarea bibliotecii parohiale, la aranjarea şi înfrumuseţarea cimitirului, la ajutorarea
celor lipsiţi, etc. sunt lucrări unde credincioşii pot şi au datoria să ajute pe preotul lor. "Creştinul
trebuie să fie ceva mai mult decât material pasiv în mâinile preotului, el trebuie să fie colaborator
care cu mâini proprii ajută clerului la conducerea parohiei, el trebuie să îndeplinească toate acele
lucrări care cad în sarcina lui de parohian. "
c) Fiecare credincios trebuie să aibă o puternică conştiinţă de enoriaş. Această conştiinţă
trebuie să fie atât de vie şi de trează încât fiecare creştin să considere parohia ca pe o adevărată,
caldă şi binefăcătoare familie a sa. În această mare familie creştină trebuie să domnească duhul
dragostei reciproce, al ajutorării frăţeşti, al colaborării armonioase şi al manifestărilor religioase în
comun. A fi botezat în aceeaşi biserică, în aceeaşi cristelniţă, adeseori de către acelaşi preot, a te
împărtăşi din acelaşi potir, a avea îndrumător sufletesc una şi aceeaşi persoană, împreună cu marea
majoritate a credincioşilor din parohie, însemnează a fi legat cu toate puterile fiinţei tale de
patrimoniul spiritual şi material pe care îl alcătuieşte parohia. Această legătură îţi dă conştiinţa de
enoriaş, iar conştiinţa aceasta te face să te interesezi de aproape de bunul mers al parohiei, îţi dă
plăcerea şi satisfacţia să lucrezi în cadrul comunităţii creştine, pentru dezvoltarea şi desăvârşirea
enoriei. Conştiinţa aceasta nu te lasă să fii pasiv, să fii indiferent faţă de problemele creştinismului
şi ale parohiei, nu te lasă să te izolezi şi să cazi în egoism, în individualism şi particularism
bolnăvicios. Conştiinţa de enoriaş te face să fii interesat de aproape în toate problemele parohiei,
te face să fii activ, să fii luptător şi totdeauna prezent în lucrările parohiei. Absenţa şi dezertarea
creştinilor de la îndeplinirea unor asemenea îndatoriri sunt dovada desprinderii lor din cadrul
familiei creştine şi o asemenea desprindere echivalează cu moartea lor spirituală. Credincioşii
lipsiţi de conştiinţa de enoriaşi sunt creştini numai cu numele. Ei sunt pentru parohie celule moarte,
Pagina 10
IV

mlădiţe uscate...
Din cele arătate până acum rezultă că preotul e dator să aibă ochii deschişi, să supravegheze
de aproape şi să lucreze prin toate mijloacele posibile spre a face din credincioşii săi enoriaşi
conştienţi de drepturile şi îndatoririle lor. în parohia vie, în parohia adevărată lucrează deopotrivă
preot şi credincioşi pentru realizarea şi dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu. Fără o asemenea
muncă şi fără o asemenea conştiinţă, parohia îşi pierde caracterul şi esenţa ei supranaturală şi
rămâne o simplă realitate administrativă, sau chiar şi mai puţin...

Bibliografie:
Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1986, pag. 751:
Parohia - Cadrul normal de trăire a vieţii creştine. (Capitol elaborat de Pr. prof. Ene Branişte şi Pr. prof.
Dumitru Radu)
Gheorghios Metallinos, Parohia, Hristos în mijlocul nostru, traducere pr. prof. Ioan I. Ică, Ed.
Deisis, Sibiu, 2004
Pr. prof. dr. Spiridon Cândea, Parohia ca teren de activitate spirituală a preotului, în Mitropolia
Olteniei, nr. 5-6, 1960, pag. 283-290.
Pr. Ioan Bunea, Păstor şi turmă în viaţa neamului, în revista Altarul Banatului, Caransebeş, 947, nr.
4-6.
Pr. Ieremia B. Ghita, Comportarea credinciosului în Biserică, în Mitropolia Banatului, nr. 4-6,
1980, pag. 291.
Pr. prof. Ion Bria., Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă. Aspecte, posibilităţi şi perspective
actuale, în Glasul Bisericii, nr. 1-2, 1982.
Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1953, pag. 15.
Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române,
http://patriarhia.ro/images/documente/statutul_bor.pdf

Pagina 11
IV

Sesiunea 4

Cunoaşterea parohiei

1. Necesitatea cunoaşterii parohiei.


Cunoaşterea temeinică, exactă şi obiectivă a parohiei constituie o condiţie fundamentală de reuşită a
activităţii pastorale a preotului. Ea este tot atât de necesară pentru preot pe cât este cunoaşterea terenului de
luptă pentru un comandant de oşti în război.

Precum am văzut, parohia este spaţiul geografic şi social de activitate al preotului. În orice parohie
sunt situaţii generale, comune tuturor parohiilor, dar şi situaţii speciale, locale. Ca orice colectivitate socială,
fiecare parohie are individualitatea ei proprie, nu numai din punct de vedere al aşezării şi al configuraţiei
geografice, al numărului credincioşilor, al condiţiilor lor de trai, al situaţiei materiale, economice, ş.a.m.d.,
ci şi din punct de vedere al vieţii sufleteşti şi religioase a credincioşilor, în aceeaşi eparhie sunt mai multe
parohii apropiate din punct de vedere al distanţelor de reşedinţa episcopiei, dar foarte deosebite între ele ca
nivel de viaţă religios - morală. Aşezarea şi configuraţia geografică, apropierea sau depărtarea de oraş,
componenţa umană a parohiei, firea şi îndeletnicirile enoriaşilor, situaţiile lor materiale de viaţă şi muncă,
tradiţiile şi obiceiurile locale, activitatea şi influenţa - pozitivă sau negativă - a înaintaşilor noştri în
conducerea sau păstorirea parohiei şi diferiţi alţi factori imprimă fiecărei parohii un anumit nivel şi stil
specific de viaţă religioasă, deosebit de al credincioşilor din alte parohii.

Într-un fel se desfăşoară trăirea religioasă în parohiile din oraş, în alt fel în parohiile rurale; cu o
anumită mentalitate are de-a face păstorul de suflete în parohiile din mediul urban şi cu altă mentalitate în
parohiile rurale; viaţa religioasă într-o parohie unde a activat o viaţă întreagă un preot vrednic este bine
conturată faţă de o parohie unde aproape în fiecare an s-au schimbat preoţii.

Fiecare parohie reprezintă deci o entitate colectivă, având specificul sau caracterele ei particulare,
înainte de a-şi începe activitatea, preotul este dator să cunoască mai întâi comportamentul creştinilor cu
care are să lucreze. Temelia activităţilor preotului o constituie realităţile vieţii din parohie, de care trebuie
să ţină seama, în funcţie de ele îşi va alcătui şi programul de lucru, ele vor determina metodele şi procedeele
de lucru, pe care urmează să le folosească preotul şi care trebuie adaptate la condiţiile specifice ale parohiei
şi la nevoile religioase ale credincioşilor.

Realităţile locale constituie deci punctul de plecare al activităţii noastre în parohie, în general, noi

Pagina 1
IV

avem de continuat lucrul de acolo de unde l-au lăsat înaintaşii noştri. Aşa cum în procesul de învăţământ
metoda de predare pedagogică ne impune să ţinem seama de nivelul şi de elementul aperceptiv al elevilor
cărora le predăm, tot aşa şi în munca pastorală trebuie să cunoaştem bine roadele activităţii predecesorilor
noştri, spre a şti de unde să începem, ce avem de făcut, ce avem de continuat, de desăvârşit sau de îndreptat.

Noi clădim în general pe temelia pusă de înaintaşii noştri. De aceea, volumul şi natura obligaţiilor şi
a preocupărilor care alcătuiesc activitatea noastră diferă de la parohie la parohie. Uneori, şi anume acolo
unde s-a depus muncă şi osteneală inteligentă, cinstită şi rodnică, n-avem decât de continuat sau de
desăvârşit - acolo unde nu s-a făcut, trebuie s-o luăm de la început; alteori avem chiar de îndreptat urmările
unor înaintaşi fără tact, fără râvnă şi fără autoritate pastorală.

Activitatea unora dintre noi poate fi îngreunată de buruienile crescute în ogorul Domnului prin
nepăsare şi inactivitatea înaintaşilor noştri sau, dimpotrivă poate fi uşurată şi înlesnită prin pastoraţia
sănătoasă a înaintaşilor noştri, în anumite condiţii va lucra un preot într-o parohie bântuită, de exemplu, de
plaga sectară, de indiferentism religios, de superstiţie şi de ignoranţă, de păcate şi vicii şi cu totul în alte
condiţii va activa un preot într-o parohie cu o veche şi trainică tradiţie de viaţă religioasă, în cea dintâi,
păstorul de suflete va trebui să facă lucru de misionar începător, pentru ca să poată semăna apoi cuvântul
Evangheliei; în cea de-a doua, păstorul de suflete, beneficiind de roadele binecuvântate ale muncii
înaintaşilor, va avea numai de continuat, fie în extensiune, fie în adâncime, adică dezvoltarea şi întărirea
vieţii religioase.

Fiecare parohie îşi are deci individualitatea sau fizionomia ei proprie, obiceiurile şi bune şi rele,
părţile ei tari sau slabe, calităţile sau defectele ei. De aceea, activitatea pastorală nu e uniformă peste tot, ci
variază de la parohie la parohie, după condiţiile specifice, după nevoile locale, după problemele speciale
pe care fiecare parohie le pune păstorului ei de suflete. Programul şi metodele de lucru ale fiecărui preot
vor trebui adaptate la condiţiile locale sau la nevoile specifice ale parohiei respective, ceea ce presupune şi
necesită cunoaşterea acestora în amănunt. Preotul e obligat să lucreze nu în condiţii ideale, create de
imaginaţia sau închipuirea lui ci cu anumite realităţi, cu oameni vii, cu situaţii date. Fără cunoaşterea
acestora, lucrarea preotului n-ar avea suport real, ar fi o clădire în văzduh, s-ar nărui şi s-ar irosi în vânt.

Principiul studiului şi cunoaşterii parohiei este de altfel formulat de către Mântuitorul însuşi: "Eu sunt
Păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele mă cunosc pe Mine" (Ioan X,14), Nu e vorba deci de o
cunoaştere superficială, formală, externă, după chip şi nume, a enoriaşilor noştri, ci o cunoaştere temeinică
şi profundă a sufletului fiecăruia dintre ei, cu defectele şi calităţile lor, cu trebuinţele şi aspiraţiile lor, cu

Pagina 2
IV

gândurile, scopurile ascunse ale activităţii lor, cu frământările, greutăţile, temerile şi necazurile lor, etc.
Păstorul cel bun trebuie să cunoască ce forme mai răspândite ale răului ameninţă pe fiecare din oile sale,
care le sunt virtuţile şi care sunt slăbiciunile păstoriţilor săi.

2. Obiectivele cunoaşterii parohiei


Viaţa şi configuraţia parohiei trebuie cunoscută nu numai din punct de vedere religios-moral, ci sub
înfăţişările sau laturile ei de manifestare: culturală, material-economică, social-politică, etc.

a) E de la sine înţeles că ceea ce interesează în primul rând pe preot este viaţa religios-morală a
parohiei. Noul păstor de suflete trebuie să ştie, în primul rând, în ce măsură cunosc enoriaşii lui adevărurile
de credinţă şi principiile morale creştine şi în ce măsură le aplică sau le trăiesc în viaţa lor. Este bine să ştim
dacă şi Ce rezultate au avut înaintaşii noştri în domeniul catehizării credincioşilor, şi mai ales a tinerilor,
Acolo unde domneşte ignoranţa, trebuie să începem catehizarea şi să predăm credincioşilor noştri cel puţin
adevărurile cele mai elementare ale credinţei ortodoxe. Trebuie să mai ştim dacă şi în ce măsură credinţa
este ameninţată de propagandă sectară sau de prozelitism din partea altor confesiuni sau secte, pentru a
interveni la timp.

O altă obligaţie este să cunoască nivelul general de moralitate al parohiei: care sunt virtuţile
credincioşilor noştri şi mai ales care sunt păcatele şi viciile cele mai frecvente (beţia, trândăvia, furturile,
desfrâul, certurile şi scandalurile, etc). Preotul va studia cauzele care favorizează răspândirea unor
asemenea eventuale păcate şi va reflecta la mijloacele şi metodele cele mai potrivite pentru combaterea şi
dezrădăcinarea lor.

Termometrul vieţii religioase din parohie este însă frecvenţa credincioşilor la sfintele slujbele
săvârşite în biserică. O frecvenţă redusă la biserică, în general este dovada şi expresia unei lipse de interes
a credincioşilor faţă de biserică şi de problemele vieţii religioase; de aceea, acolo unde este cazul preotul
va studia cauzele care provoacă această situaţie şi se va gândi la mijloacele pentru combaterea lor şi pentru
sporirea frecvenţei credincioşilor la biserică.

De mare interes este pentru preot şi cunoaşterea vieţii sufleteşti a parohiei sub latura manifestărilor
ei care alcătuiesc, în general, mai ales în mediul rural, ceea ce numim ethosul satului sau folclorul, adică:
datini, credinţe, obiceiuri şi rituri cvasi - religioase, care influenţează în mare măsură şi unele aspecte ale
vieţii religioase propriu-zise.

Pagina 3
IV

b) Preotul trebuie să cunoască starea culturală a parohiei. E ştiut că lumina culturii adevărate nu
împiedică răspândirea Evangheliei creştine în lume şi că, dimpotrivă la adăpostul ignoranţei, al lipsei de
cultură, înfloresc formalismul şi bigotismul religios, superstiţiile, credinţele deşarte şi practicile păgâneşti,
care fac rău religiei, ca forme decadente, denaturate şi compromiţătoare ale ei.

Cunoaşterea nivelului general de cultură al credincioşilor noştri este necesar pentru preot din punct
de vedere strict profesional sau pastoral, ca învăţător al poporului; fapt ce va determina ca nivelul predicilor,
al catehezelor şi al cuvântărilor, să fie la nivelul şi puterea de înţelegere a auditorilor săi. Despre anumite
lucruri şi într-un anumit fel va vorbi el, de exemplu, unor ascultători cu nivel ridicat de cultură şi într-alt fel
se va adresa unor oameni simpli.

c) Cunoaşterea din punct de vedere material - economic şi sanitar a parohiei contribuie la realizarea
ţelurilor activităţii noastre pastorale.

Din acest punct de vedere trebuie să cunoaştem, de exemplu: mai întâi, ocupaţiile şi profesiunile sau
îndeletnicirile enoriaşilor noştri. Profesiunea sau ocupaţia imprimă fiecărui om un anumit fel de viaţă şi un
anumit caracter, care îl face mai mult sau mai puţin atent faţă de biserică şi problemele vieţii religioase
enoriaşii dintr-un sat, într-alt fel cei din parohiile de la oraş, formate în majoritate de funcţionari sau de
intelectuali, etc. (v. Pastoraţia grupurilor sociale pe profesiuni),

Este necesar ca preotul să cunoască starea materială a fiecărui enoriaş în parte, fiindcă aceasta
influenţează mai totdeauna, într-o anumită măsură, şi viaţa religios-morală. Preotul paroh este dator să aibă
o evidenţă a tuturor enoriaşilor lipsiţi, a celor şomeri, a celor bolnavi, a celor loviţi de diferite nenorociri
(sinistraţi), etc. Cunoaşterea tuturor acestor situaţii este necesară în primul rând pentru organizarea
asistenţei sociale, expresie a milei şi a iubirii creştine, care este o îndatorire principală a Bisericii.

3. Mijloacele pentru cunoaşterea parohiei


I. Cunoaşterea indirectă a parohiei se poate obţine cu ajutorul informaţiilor primite de la alţii. De
obicei, ea precede cunoaşterea directă (personală) şi ne va ajuta să ne formăm o idee aproximativă despre
starea şi configuraţia parohiei din diferite puncte de vedere, înainte de instalarea oficială şi definitivă în
parohie. Primele informaţii despre viitorul nostru loc de muncă le avem:

a) În primul rând de la predecesorul nostru din parohie, fie că e transferat în altă parohie, fie că e scos
la pensie şi rămâne în localitate. Acesta e cel mai în măsură să ne dea cele mai bune informaţii despre

Pagina 4
IV

parohie, ca unul care e cunoştinţă de cauză. În cazul că predecesorul nostru a decedat, astfel de informaţii
le putem lua, în parte, de la membrii familiei lui. În parohiile cu mai mulţi preoţi, primele informaţii le vom
primi de la confraţii care păstoresc mai dinainte acolo.

b) Protopopul locului, cu care preotul nou numit e dator să ia legătura îndată după numire, este de
asemenea în măsură să ne furnizeze unele date oficiale despre parohia noastră, mai ales din punct de vedere
administrativ şi statistic (numărul enoriaşilor după statisticile oficiale, situaţia materială, organele
reprezentative ale parohiei, starea bisericii, eventualele infiltraţii sectare şi altele);

c) Preoţii din parohiile învecinate, în lipsă de alte surse, ne pot da primele informaţii despre starea
parohiei respective;

d) Organele reprezentative ale parohiei (cântăreţul, epitropii, consilierii) ne pot procura informaţii şi
îndrumări preţioase despre stările din parohie, mai ales în primele momente ale activităţii noastre, de după
instalarea în parohie. De altfel informaţii de acest fel poate lua preotul de la orice enoriaş cunoscător şi
vrednic de încredere.

e) În sfârşit, acolo unde există, monografiile, alcătuite de predecesorii noştri, fie rămase în stare de
manuscris, fie publicate, ne pot introduce cu folos în istoria parohiei respective, dându-ne posibilitatea de
a face cunoştinţă mai ales cu trecutul ei, de unde putem lua sugestii utile pentru activitatea noastră din
prezent şi viitor.

II. Cunoaşterea directă a parohiei o realizează noul preot prin contactul personal, cu realităţile din
parohie.

a) Ea poate începe încă dinainte de instalarea preotului în parohie, printr-o vizită de recunoaştere a
parohiei îndată după numire; este vorba de o vizită cu caracter neoficial, discretă şi intimă. Prin protopopul
locului, care reprezintă autoritatea bisericească locală, va primi cele dintâi informaţii oficiale asupra
parohiei, precum şi îndrumări în legătură cu începutul activităţii sale. De comun acord cu acesta se va stabili
data şi programul instalării oficiale în parohie, despre care s-a mai vorbit.

În parohie, preotul nou numit se va prezenta atunci la organele de conducere locale, care trebuie să
fie puse în cunoştinţă despre numirea sa. Va lua apoi îndată legătura cu ceilalţi slujitori ai bisericii din
localitate (preoţi şi cântăreţi, dacă sunt) şi cu organele reprezentative ale parohiei, adică cu epitropul sau cu
membrii consiliului parohial. Aceştia îl vor pune la curent cu situaţia momentană a parohiei, cu nevoile
cele mai urgente ale bisericii, sau cu alte probleme de activitate ale vieţii religioase din localitate, împreună
Pagina 5
IV

cu ei va reflecta la măsurile necesare pentru amenajarea locuinţei preotului şi se vor stabili totodată data,
programul şi cele necesare în vederea instalării preotului în parohie.

Dată fiind importanţa primelor impresii pe care ni le facem despre cineva, sau pe care le lăsăm altora
despre noi înşine, viitorul preot trebuie să se preocupe foarte mult de impresia pe care o va face în parohie
cu ajutorul acestui prim contact cu viitori săi păstoriţi. Impresia, bună sau rea, plăcută sau neplăcută, pe
care o facem cu acest prilej, va fi decisivă pentru asigurarea succesului nostru în activitatea pastorală. De
aceea, întreaga noastră înfăţişare, ţinuta în această ocazie trebuie să fie în aşa fel încât să lase celor ce ne
cunosc o impresie plăcută şi să le transmită de la prima vedere, dragostea şi respectul. Aceştia vor descrie
apoi pe viitorul lor preot în lumina în care l-au văzut ei înşişi, celor care nu l-au văzut încă, pregătind astfel
atmosfera generală - favorabilă sau defavorabilă - în care va fi întâmpinat şi primit preotul la instalarea sa.
Iată de ce, cu ajutorul primei vizite de recunoaştere în parohie, viitorul preot e obligat să se comporte ca un
adevărat trimis şi slujitor al Domnului, plin de tact şi înţelepciune, de bunătate şi de râvnă pentru Casa
Domnului, chiar dacă încă nu e hirotonit, în tot ceea ce face şi spune atunci, el se va arăta animat şi pătruns
de dorinţa sinceră de a lucra pentru interesele superioare ale Bisericii.

b) Cunoaşterea directă (personală) a parohiei va fi urmărită, însă, ca un prim obiectiv de căpetenie al


activităţii preotului, mai ales după instalarea şi numirea sa în parohie. Ea se va face acum în chip metodic
şi sistematic, prin observaţie permanentă şi studiu personal. Vom aminti mai departe câteva din mijloacele
şi metodele prin care preotul va putea ajunge la cunoaşterea în sine a parohiei.

Contactul personal cu enoriaşii se face în primul rând prin serviciile divine săvârşite în biserică. Cei
dintâi enoriaşi pe care preotul îi va cunoaşte mai bine, sunt credincioşii care frecventează, mai mult sau mai
puţin regulat, sfântul locaş, pentru nevoile lor religioase. Pe aceştia se va strădui preotul să-i cunoască nu
numai pe nume, ci şi în problemele vieţii lor, stând de vorbă cu fiecare din ei după slujbele divine. Prin ei
va putea cunoaşte adică, indirect şi pe cei ce nu frecventează biserica, aflând cauzele care i-au înstrăinat de
biserică. Credincioşii care frecventează biserica sunt totodată şi cei mai preţioşi misionari şi colaboratori ai
preotului, ei alcătuiesc acea elită religioasă a parohiei, prin care preotul poate utiliza apostolatul laic ca un
auxiliar preţios în cunoaşterea parohiei şi în activitatea lui pastorală în general. De aceea, aceştia trebuie să
rămână permanent în centrul atenţiei şi al preocupărilor preotului.

2) Activitatea preotului prin ierurgiile şi toate serviciile divine săvârşite afară din biserică, în casele
credincioşilor, ca de exemplu: mersul cu botezul caselor (mersul cu crucea la Bobotează sau cu icoana în
ajunul Crăciunului), diferitele slujbe în legătură cu cultul morţilor, maslurile săvârşite la casele celor

Pagina 6
IV

bolnavi, uneori botezurile şi logodnele, şi în general orice slujbă care intră în cadrul asistenţei religioase
solicitate de credincioşi la domiciliu. Toate acestea sunt pentru preot ocazii de a cunoaşte casa, familia şi
nivelul de trai al unora dintre enoriaşii săi. El îşi va putea întregi astfel sau completa imaginea individuală
pe care şi-a făcut-o despre fiecare credincios, în cercul lui restrâns de viaţă, posibilităţile lui materiale şi
sufleteşti, cu calităţile şi cu defectele şi cu nevoile lui.

3) Dar prilejurile de contact direct (personal) cu credincioşii trebuiesc căutate şi în afară de biserică
şi de serviciile religioase, - adică în viaţa socială, sau în viaţa obişnuita, de toate zilele, mai ales când e
vorba de credincioşii care sunt mai înstrăinaţi de biserică şi care ocolesc, adesea intenţionat, pe preot.

Atât în biserică, cu prilejul sfintelor slujbe, cât şi în afară de biserică şi de obligaţiile lui religioase,
păstorul de suflete se va comporta faţă de credincioşii săi nu ca un funcţionar de birou, - formalist, rece şi
distant - ci ca un părinte şi duhovnic, apropiat şi familiar, căutând de fiecare dată să pătrundă în intimitatea
sufletului lor, silindu-se să le câştige cât mai deplin inimile şi încrederea, să devină pentru ei prietenul,
sfetnicul şi confidentul cel mai apropiat, mai de încredere, mai iubit, şi mai căutat, al fiecăruia dintre ei.
Pentru aceasta, el e dator să nu se izoleze de viaţa credincioşilor lui, ci dimpotrivă, să caute, să creeze sau
să promoveze el însuşi ocazii de contact cu enoriaşii săi, pentru întărirea şi adâncirea legăturilor sufleteşti
dintre el şi ei. Se va feri, bineînţeles, de a se vulgariza sau de a-şi compromite autoritatea şi respectul cu
care se cuvine să-1 cinstească enoriaşii, ci în toate prilejurile de acest fel va urmări doar unicul şi nobilul
ţel de a influenţa în bine viaţa credincioşilor lui, de a răspândi în orice ocazie şi în orice moment concepţia
şi atitudinea creştină de viaţă. Pildă în acest sens îl avem pe Mântuitorul însuşi, care nu pierdea nici un
prilej de a propovădui Evanghelia, ci predica pe câmp, în sinagogi, pe lacul Ghenizaret, pe drumul către
Emaus, stând şi odihnindu-se la fântâna lui Iacov, ş.a.m.d. - şi continuând cu sfinţii Apostoli, călătorind şi
vizitând mereu primele comunităţi creştine, înfiinţate şi păstorite de ei sau de ucenicii lor direcţi.

Preotul va folosi în acest scop, orice prilej de întâlnire cu enoriaşii săi, informându-se cu dragoste şi
înţelegere despre toate nevoile, lipsurile şi necazurile lor. Pe drum nu se va mulţumi doar să salute sau să
răspundă la salutul celor cu care se întâlneşte, ci va căuta ocazia de a intra în vorbă sau de a schimba câteva
cuvinte cu fiecare din ei, întrebându-i despre ocupaţiile, interesele şi nevoile sau problemele lor
momentane, etc. Nu trebuie să aştepte preotul numai prilejurile de întâlniri întâmplătoare cu enoriaşii săi,
ci el poate şi e dator să caute asemenea ocazii, folosind pentru aceasta interesele lor materiale, familiare sau
sociale, în care el le poate fi de folos sau le poate veni într-ajutor, cu sfatul, cu banul sau cu asistenţa de
orice fel: de exemplu un deces sau o mare suferinţă în familie, o onomastică sau o aniversare, o împrejurare
grea sau importantă în viaţă etc.
Pagina 7
IV

În sfârşit, preotul poate folosi pentru cunoaşterea enoriaşilor săi orice întâlniri incidentale, ocazii
neprevăzute şi orice formă de relaţii sociale în care el poate veni în legătură şi sta de vorbă cu ei (ca de
exemplu: legăturile de rudenie sau de prietenie, vizite de curtoazie la aniversări şi onomastici familiare,
participarea la manifestările cu caracter obştesc: serbări, alegeri, şedinţe etc.).

4) Preotul poate recurge la cercetarea propriu-zisă a parohiei, în scopul cunoaşterii ei mai rapide şi
mai depline. Pentru aceasta el va utiliza vizitele pastorale, fie sistematic, adică făcute după un plan sau
program dinainte stabilit, fie întâmplătoare sau ocazionale. Astfel, îndată după instalarea în parohie, în
calitatea lui de păstor de suflete, este chiar dator să facă mai întâi unele vizite de rigoare sau de prezentare,
persoanelor mai importante din parohie şi localitate, cu care e obligat, prin însăşi situaţia lui, să ia îndată
legătura, ca de exemplu: ceilalţi preoţi (dacă sunt), învăţătorii şi profesorii din localitate, intelectualii,
cântăreţul şi consilierii (epitropul) bisericii, organele reprezentative ale puterii de stat locale.

În calitatea lui de nou păstor, este bine să facă o vizită generală în parohie, intrând în casa fiecărui
credincios şi ducând pentru prima oară binecuvântarea, salutul şi cuvântul său de îndrumător sufletesc, în
căminele enoriaşilor. Prima vizită cu caracter sacerdotal o realizează noul preot la Bobotează, când va fi
îmbrăcat cu Epitrahilul şi Sfânta Cruce, moment în care va binecuvânta casele enoriaşilor cu Aghiazmă
Mare.

Vizitarea caselor cu acest prilej se va face, în decurs de mai multe zile, după un plan sau program
dinainte stabilit şi anunţat în biserică, pentru ca fiecare familie să ştie în ce zi sau în ce moment din zi
(aproximativ) va fi vizitată. Se vor alege de preferinţă momentele din zi când toţi sau cea mai mare parte
din membrii familiei pot fi găsiţi acasă, evitându-se situaţiile când prezenţa preotului ar putea deranja sau
jena pe cei ai casei (ca de exemplu în timpul meselor, dimineaţa sau seara prea târziu, etc.). Vor fi excluse
din preocupările preotului orice intenţie de câştig bănesc cu acest prilej. Credincioşii vor fi preveniţi din
vreme că nu sunt obligaţi ia nici un fel de plată sau renumeraţie pentru osteneala preotului. Se va fixa pentru
fiecare zi un anumit grup de case, pentru ca preotul să aibă timpul necesar de a le vedea pe toate, fără grabă,
în fiecare casă, după obişnuita stropire şi binecuvântare, preotul va zăbovi cel puţin 10-12 minute, aducând
celor de faţă salutul lui de bun-găsit, stând de vorbă cu ei, căutând să-i cunoască pe fiecare în parte, să le
asculte cu atenţie şi răbdare destăinuirile, să se informeze asupra vieţii lor religioase, ş.a.m.d.. O atenţie
deosebită se va da mai ales copiilor, mamelor, bătrânilor şi bolnavilor. De dorit este ca preotul să poată
avea la el atunci: iconiţe, cruciuliţe, cărţi de rugăciune şi de pietate, etc., pe care să le împartă gratuit.

Astfel de vizite generale sau parţiale ale parohiei poate întreprinde preotul şi cu alte ocazii, fără

Pagina 8
IV

caracter ritual (sacerdotal), pentru pregătirea enoriaşilor în vederea unei acţiuni importante pe care el vrea
s-o întreprindă în parohie, ca de exemplu strângerea de fonduri pentru reparaţia sau înzestrarea bisericii,
mobilizarea enoriaşilor pentru lucrări de interes obştesc etc.

5) În sfârşit, cunoaşterea parohiei poate fi făcută treptat, în cursul activităţii pastorale, cu ajutorul
registrelor parohiale şi Afişelor parohiale individuale. Conform articolului 48, alin. f. din actualul Statut
pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, între alte obligaţii ale preotului paroh
figurează şi aceea de a ţine la cancelaria parohială un registru al tuturor membrilor parohiei, în care se vor
nota: numele şi prenumele, ocupaţia, data naşterii, a botezului, a cununiei, a morţii, a venirii în parohie
(pentru cei nou veniţi) sau a eventualei mutări în altă parohie (în cazul plecării sau a modificării teritoriale
a parohiei), etc.

Pe lângă aceasta preotul va putea folosi şi completa câte o fişă individuală pentru fiecare din enoriaşii
săi, în care va nota orice fel de date menite să ajute nu numai la identificarea civilă a persoanei respective
(situaţia familiară, membrii familiei, ocupaţia fiecăruia, etc.), ci şi la conturarea chipului său sufletesc şi
religios-moral, frecvenţa la biserică, etc. E de la sine înţeles că, pe când registrele parohiale au un caracter
oficial şi public, ele putând fi puse la dispoziţia oricărui organ de control, fişele individuale au un caracter
neoficial şi mai intim, stând la dispoziţia şi în ajutorul exclusiv al preotului, ca un auxiliar în activitatea lui
pastorală şi mai ales la duhovnicie.

Bibliografie:

Pr. Dr. Vasile Coman, Viaţa parohiei, în Mitropolia Ardealului, nr. 1-2, 1958, pag. 122-126.

Mihălţan Ioan, Metode şi mijloace pastorale pentru întărirea credincioşilor în dreapta credinţă, în
revista Mitropolia Banatului, nr. 9-10, 1983.

Pagina 9
IV

Sesiunea 5

Instalarea preotului în parohie


Instalarea în parohie e un moment solemn şi memorabil în viaţa preotului, mai ales dacă e vorba de
un începător în preoţie, iar nu de un preot care se transferă. E cea dintâi prezentare oficială sau recomandare
a preotului în faţa întregii sale enorii sau măcar a unei părţi din ea; din punct de vedere administrativ, de la
data instalării decurg toate drepturile şi toate datoriile preotului în parohie. Totodată instalarea unui preot
nou constituie un eveniment de seamă în viaţa religioasă a unei enorii. De aceea, ea trebuie pregătită din
vreme şi organizată în toate amănuntele ei, pentru a i se imprima solemnitatea şi importanţa cuvenită. De
felul cum se prezintă preotul pentru prima dată în faţa enoriaşilor săi şi impresiile pe care le lasă cu acest
prilej, vor determina într-o bună măsură atmosfera care se creează în jurul preotului nou venit în parohie.
Instalarea preotului se face după hirotonie, de către reprezentantul episcopului, care e de regulă
protopopul locului, uneori un consilier sau un delegat al acestuia. De aceea, primul lucru pe care trebuie
să-1 facă preotul e să ia legătură cu protopopul de care aparţine, cu care va stabili, de comun acord data,
programul şi toate amănuntele modului în care se va desfăşura instalarea. Acest eveniment se pune în
aplicare prin înţelegere cu organele reprezentative ale parohiei: prim epitropul, cântăreţul şi consilierii, iar
dacă e cazul, cu cele ale Primăriei locale şi se vor lua toate măsurile practice pentru buna pregătire a
instalării: curăţenia bisericii, procurarea celor necesare pentru slujbă, pregătirea agapei tradiţionale,
mobilizarea parohienilor pentru asigurarea participării lor la slujbă în număr cât mai mare, pregătirea
predicii ocazionale etc.
În acest scop se va face, în cadrul parohiei, o informare, anunţându-se din vreme data instalării noului
preot şi invitându-se preoţii din parohiile învecinate.
Instalarea se face de regulă în zi de sărbătoare, preferabil duminica. Programul festivităţiilor este
următorul:
Dimineţa se face slujbă solemnă, într-un cadru cât mai festiv, şi dacă e posibil, cu un sobor de preoţi.
După slujbă, urmează cuvântul protopopului (sau al delegatului episcopului, dacă e altul decât protopopul);
acesta citeşte actul de numire semnat de episcop, prezintă pe noul preot şi îi înmânează cheile bisericii,
Crucea şi Sfânta Evanghelie, ca simboluri văzute ale misiunii preoţeşti şi ale jurisdicţiei parohiale, apoi
urează noului preot succes în activitatea pastorală, dându-i şi îndrumările sau sfaturile de rigoare.
Urmează cuvântul de răspuns al noului preot. Acest cuvânt ocazional trebuie pregătit dinainte, pentru
că atât cuprinsul cât şi modul rostirii lui e fundamental pentru impresia pe care o va face noul preot în
această importantă ocazie. El constituie un fel de carte de vizită, cu care se prezintă preotul, în faţa
enoriaşilor săi şi din care se vede atât personalitatea noului preot cât şi concepţia sa despre preoţie, gândurile
şi idealurile sale de activitate pastorală, felul cum îşi înţelege el misiunea etc. Iată punctele principale care
trebuie să alcătuiască, în general, conţinutul unei astfel de cuvântări:
a) Expunerea concepţiei despre preoţie şi a planului general a noului preot, aşa cum îl înţelege
el să păstorească;
b) Elogiul înaintaşilor săi de la conducerea parohiei (dacă e cazul);
c) Îndemn la ascultare pentru organele parohiale şi enoriaşi în vederea bunei cooperări cu
preotul;
d) Exprimarea sentimentelor de recunoştinţă faţă de toţi cei care au contribuit la creşterea,
educarea şi formarea noului preot;
e) Mulţumiri şi asigurări de devotament, de iubire şi ascultare faţă de episcop;
f) Mulţumiri aduse protopopului (delegatul eparhial) şi altor persoane oficiale care au
Pagina 1
IV

contribuit şi au participat la instalare;


g) Invocarea ajutorului lui Dumnezeu în misiunea pe care o începe.
Dacă este timp, festivitatea se poate încheia cu un Tedeum (sau măcar Polihroniu) pentru episcop,
protoiereu, preotul nou numit şi toţi enoriaşii. Dacă e posibil, urmează agapa tradiţională, care are loc de
obicei în casa parohială sau la locuinţa preotului.
Strâns legată de instalare este luarea în primire a situaţiei parohiale (gestiune, inventar, registre
parohiale, etc.) de către noul preot de la cel vechi sau de la consilierii epitropi, prin proces verbal întocmit
în faţa protopopului.
Cu aceasta, instalarea noului preot este un fapt împlinit. El este acum de drept şi de fapt păstorul
parohiei respective şi îşi poate începe, cu ajutorul lui Dumnezeu, misiunea preoţiei.

Programul săptămânal al preotului

În cursul unei săptămâni, preotul este chemat să îndeplinească o lucrare misionară orientată spre mai
multe direcţii: liturgică, pastorală şi administrativă.
Văzută în dimeniunea sa minimală şi, în general, sesizabilă la nivelul protoieriei şi al centrului
eparhial, activitatea săptămânală a preotului se rezumă la slujba de duminică dimineaţa, răspunsul dat
solicitărilor din parohie şi protopopiat şi grija pentru biserică şi documentele oficiale. Dacă acestea sunt
împlinite, preotul este considerat ca unul care îşi face datoria.
Dincolo de această activitate care îi ocupă preotului până la zece ore săptămânal, se află viaţa lui
reală, a familiei şi a enoriaşilor parohiei. De aici rezultă nevoia unui program săptămânal pentru ca preotul
să fie într-o stare de trezvie continuă. Este nevoie de un program săptămânal pentru preot întrucât există
riscul ca el să aibă o viaţă fără nici un reper, fără program, şi să lenevească cinci zile pe săptămână sau să
aibă fel de fel de ocupaţii care să-i umple timpul. Un om obişnuit ştie că are în fiecare zi programul său de
lucru în care se încadrează. Din punctul acesta de vedere, e mai uşor pentru că el: trebuie doar să se
conformeze. Preotul trebuie să depună efort în a-şi stabili un program, tocmai pentru că are de luptat cu
inerţia, cu ispita pierderii timpului şi, în ultimă instanţă, a plafonării. Imaginea preotului care duce o viaţă
de huzur (mâncare bună, maşină bună, odihnă, petrecere) este dezagreabilă. E nevoie de oarecare exigenţă
sau de o asceză continuă.
Programul zilnic sau săptămânal al preotului nu trebuie totuşi absolutizat. O agendă zilnică cu
activităţi programate din oră în oră îl transformă pe preot într-un robot care împlineşte lucrurile la suprafaţă,
dar îl lipseşte de orice duh autentic. Este necesară o activitate programată pentru a avea coerenţă şi
„eficienţă” în lucrare, dar totul să fie gândit pentru a exista spaţii suficiente de libertate, atitudini spontane
şi activităţi neprogramate.
Preotul este, aşadar, chemat să nu se lase cuprins de lâncezeală, plafonare, rutină, evitând, în acelaşi
timp, ceea ce poate fi definit ca „activism” pastoral. Părintele Alexandru Schmemann aminteşte adesea în
Jurnalul său despre ispita excesului de activitate care îl secătuieşte pe dinlăuntru pe preot de orice putere:
„Veşti zguduitoare despre căderea nervoasă suferită de părintele N., aşadar simptomele pe care le
observasem cu trei săptămâni în urmă erau adevărate. Mi-e teamă că motivul este cât se poate de evident:
«s-a îngropat în activitate». Şi acesta este tocmai lucrul care trebuie evitat. Omul devine incapabil de a
vedea lucrurile în perspectivă, de a se detaşa, de a îndepărta neliniştea şi lucrurile mărunte care îi
împovărează viaţa şi îi pot devora inima. De fapt, cauza este aceeaşi aroganţă care încearcă să mă
convingă că totul depinde de mine, totul mă priveşte pe mine. Şi atunci «eu»–l umple întreaga realitate şi
începe prăbuşirea. Greşeala majoră a omului modern este identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea
etc. şi de aici incapacitatea de «a trăi» pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa ca dar
Pagina 2
IV

veşnic.”1
Părintele Schmemann vorbeşte chiar de „blestemul muncii” care îl aruncă pe om în braţele plictiselii,
considerată de Dostoievski preambul al anticristului: „«Blestemul muncii». Dar mulţi oameni, dacă nu
majoritatea lor, se târăsc într-o activitate furibundă, pentru că le este teamă să rămână faţă în faţă cu
viaţa, cu ei înşişi, cu moartea. Se plictisesc, iar plictiseala este împărăţia diavolului. Plictisiţi şi temători,
îşi sporesc indiferenţa prin activitate, idei şi ideologii. Fundamentul culturii noastre este activitatea intensă
marcată de frică şi de plictiseală. Fără Dumnezeu, totul este posibil, dar acest «tot» este cât se poate de
înfiorător şi de plictisitor. Consider că prima îndatorire a Bisericii ar trebui să fie refuzul de a lua parte
la logica şi fundamentul acestei lumi. Nu poate avea loc o luminare a lumii fără o respingere iniţială a ei.
Creştinismul contemporan are nevoie de curaj şi de libertate spirituală: să nu cedeze «înţelegerii»,
«implicării», «supravieţuirii lumii», indiferent cu ce preţ.”2
Refuzul, pe de o parte, al lâncezelii şi, pe de altă parte, al activismului, creează un echilibru în
programul preotului, echilibru care îl păzeşte de extreme şi îi creează platforma pentru o viaţă
duhovnicească, pastorală şi de familie în duhul creştin autentic.

Evitarea alternanţei (dihotomiei) sacru-profan

Preotul este chemat să trăiască taina preoţiei sale, taina slujirii ca păstor de suflete, clipă de clipă de-
a lungul unei zile, unei săptămâni, de-a lungul întregii sale vieţi. Tentaţia de a fi un „profesionist” în prestări
de „servicii religioase” este uriaşă, adică a aloca un număr de ore slujirii preoţeşti, iar în restul timpului,
petrecut în familie sau în alte activităţi, să nu aibă nici o legătură cu Dumnezeu, Biserica sau cu duhul
creştin.
Se cuvine ca întreaga lucrare pe care o săvârşeşte un preot, de la altar la alocarea de timp liber pentru
odihnă să aibă ambianţa duhului creştin. Acelaşi preot, A. Schmemann, afirmă că viaţa creştină autentică
se desfăşoară între amintirea momentului primirii Sfintei Împărtăşanii şi aşteptarea sosirii altui moment de
împărtăşire: „Un preot venerabil, când a fost întrebat cum se poate duce o viaţă creştină în lume a răspuns:
«pur şi simplu prin amintirea neîncetată că mâine (sau poimâine, sau în câteva zile) voi primi Sfânta
Împărtăşanie...»”3
Părintele Schmemann propune ca rugăciunile de dinainte şi de după Sfânta Împărtăşanie să fie rostite
de-a lungul întregii săptămâni, chiar dacă împărtăşirea propriu-zisă are loc numai duminica: „Unul dintre
cele mai simple moduri de a genera începutul acestei conştientizări (a apropierii de Sfintele Taine, n.n.)
este de a include în rânduiala noastră zilnică rugăciuni care se citesc înainte şi după Împărtăşanie. De
obicei citim rugăciunile de pregătire chiar înaintea Împărtăşaniei şi rugăciunile de mulţumire exact după
primirea Împărtăşaniei, iar după ce le citim, pur şi simplu ne întoarcem la viaţa noastră «profană». Dar
ce ne împiedică să citim una sau mai multe rugăciuni de mulţumire în primele zile ale săptămânii după
Euharistia de Duminică, iar rugăciunile de pregătire în cea de-a doua parte a săptămânii, introducând,
astfel, conştientizarea Tainei în viaţa cotidiană, raportând întreaga noastră viaţă la Sfintele Daruri primite
sau pe punctul de a fi primite?”4
Pentru a fi pătruns de duhul lui Hristos în orice lucrare pe care o săvârşeşte, de la slujirea Sfintei
Liturghii până la activitatea gospodărească în parohie sau în familia proprie, preotul trebuie să aibă o lucrare

1
Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-1983), traducere, studiu introductiv şi
comentarii de Felicia Furdui, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 45-46.
2
Ibidem, p. 62.
3
A. Schmemann, Postul cel Mare, traducere de Andreea Stroe şi Laurenţiu Constantin, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti,
1995, p. 133.
4
Ibidem.
Pagina 3
IV

lăuntrică duhovnicească din care să se hrănească el însuşi şi să-i hrănească şi pe alţii.


„Preoţilor care mă întreabă cum să-şi ajute enoriaşii, precum şi tuturor care au o răspundere
păstorească, un lucru le accentuez: să cuate să facă lucrare duhovnicească şi cu ei înşişi; să-şi facă
datoriilor lor duhovniceşti cele absolut necesare şi ceva mai mult, ca să aibă întotdeauna rezervă
duhovnicească. Lucrarea duhovnicească în noi înşine este lucrare nezgomotoasă în aproapele, pentru că
pilda vorbeşte, şi atunci oamenii imită binele pe care îl văd şi se îndreaptă. (...) De aceea să nu considerîm
timp pierdut lucrarea în noi înşine, fie pentru un mic interval de timp, fie pentru mai mult, fie pentru
totdeauna, în toată viaţa noastră, pentru că lucrarea tainică are însuşirea de a predica tainic cuvântul lui
Dumnezeu în sufletele oamenilor. Omul harismatic al lui Dumnezeu transmite harul dumnezeiesc şi
preschimbă pe oamenii trupeşti. Îi eliberează din robia patimilor şi-i apropie, în felul acesta, de Dumnezeu
şi se mântuiesc.”5
Viaţa lăuntrică duhovnicească a preotului este hrănită în mod special de rugăciune.
„Ce fel de om trebuie să fie cel ce se roagă pentru tot oraşul – dar pentru ce spun tot oraşul, pentru
toată lumea – care se roagă să facă pe Dumnezeu îndurător faţă de păcatele tuturor, nu numai ale celor
vii, dar şi ale celor morţi? (...) Spune-mi, te rog, unde-l vom pune pe preot, când cheamă Duhul cel Sfânt,
când săvârşeşte preaînfricoşătoarea jertfă şi când atinge necontenit pe Stăpânul obştesc al tuturor? Cât
de mare curăţie, cât de mare evlavie îi vom cere?”6

I. Sâmbătă seara
1. Săvârşirea Vecerniei
Apropierea zilei când urmează a se săvârşi Dumnezeiasca Liturghie trebuie să aducă o intensificare
a lucrării lăuntrice în viaţa preotului. Starea de rugăciune, meditaţie, asceză trebuie să-l definească pe preot
în toată vremea, dar apropierea momentului slujirii euharistice comportă o mai profundă conştientizare a
actului, evenimentului la care urmează să participe: „Mâine voi sluji, cum mă aflu?”
Există multe cazuri în care preoţii nu săvârşesc vecernia de sâmbătă seara sau din ajunul sărbătorilor.
Un motiv invocat ar fi acela că nu participă credincioşii. În special la sat se întâmplă aceasta. Poate fi un
motiv real, însă, în ultimă instanţă, motivaţia ascunsă ţine de comoditatea preotului. Este de folos ca preotul
să săvârşească vecernia chiar dacă nu vine nimeni în afara cântăreţului. (Dacă slujba este făcută pentru
Dumnezeu, Acesta îi va aduce pe oameni la biserică mai devreme sau mai târziu). Vecernia este o
introducere în atmosfera duminicii/sărbătorii (pentru orice credincios, însă, cu atât mai mult, pentru preot).
În tradiţia rusă, cei care doresc să se împărtăşească „trebuie să participe la Privegherea de sâmbătă,
astfel încât să se pregătească de întâlnirea cu Domnul în ziua Învierii Sale”7.
Surprinzătoare şi îmbucurătoare, în acelaşi timp, a fost reacţia unui preot basarabean, venit prin 1995
într-o duminică dimineaţa la Mănăstirea Antim din Bucureşti şi invitat să slujească Sfânta Liturghie: „Nu
pot sluji pentru că n-am săvârşit vecernia aseară”.

2. Masa de seară
În tradiţia românească există practica postului de cel puţin trei zile înaintea primirii Sfintei
Împărtăşanii de către credincioşii mireni. În acelaşi timp, preotului nu i se cere decât să nu mănânce şi să
nu bea după miezul nopţii, dacă a doua zi liturghiseşte. Această practică, respectiv hrană obişnuită pentru
preot în ajun de liturghisire este greşită, dăunătoare şi aspru criticată de învăţătura adevărată a Bisericii. În
ediţia românească a Liturghierului există capitolul numit „Pregătirea pentru slujba Dumnezeieştii Liturghii

5
Cuv. Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 325.
6
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, p. 176-177.
7
Mitropolitul Antonie Bloom, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, Ed. Cathisma, Bucureşti, 2007, p. 171.
Pagina 4
IV

şi împărtăşirea cu Sfintele Taine”, în care se afirmă: „Spre a fi vrednic de o slujire atât de înaltă şi de
împărtăşirea cu Sfintele Taine, împiedică şi multa mâncare şi băutură de cu seara. Pentru aceea, preotul
se cuvine a se înfrâna de la mâncare şi băutură şi, chiar dacă va gusta ceva, să guste puţin şi numai înainte
de miezul nopţii”8.
Mesele bogate, televizorul, discuţiile deşarte pot duce preotul la ceea ce se numeşte „ispitirea în vis”.
Liturghierul oferă o îndrumare pe scurt asupra ceea ce trebuie să împlinească preotul într-o asemenea
situaţie: „tulburarea sau zburdarea trupească, care se face în vis şi care, dacă se va întâmpla, să nu
îndrăznească a sluji Sfânta Liturghie, decât numai la mare nevoie. Iar dacă el singur a dat pricină acestei
piedici, cu vorbele sau cu gândurile cele necurate de cu seară, sau cu mâncare şi cu băutură, sau cu
lungimea somnului, nicidecum să nu îndrăznească a liturghisi, până ce nu se va mărturisi la părintele său
duhovnicesc şi va lua de la dânsul canon şi dezlegare. Mai presus de toate şi cu inimă înfrântă, atât mai
înainte de slujire, cât şi în timpul slujirii, să căutăm să dezrădăcinăm de la noi aceste păcate” 9. În
Molitfelnic se descrie mai pe larg ceea ce trebuie să facă preotul într-o atare situaţie.

3. Înfrânarea de la legătura trupească cu soţia


Îndrumările din Liturghier, bazate pe prevederile sfintelor canoane, sunt foarte clare în acest sens:
„Cel ce nu se va înfrâna şi va sluji, greşeşte foarte”, povăţuieşte Liturghierul.10

4. Pregătirea pentru săvârşirea Sfintei Liturghii


Sâmbătă seara sau/şi duminică dimineaţa, înainte de a sluji Dumnezeiasca Liturghie, preotul trebuie
să ia aminte, după povăţuirea Liturghierului, la următoarele:
- Să nu se afle sub interdicţie de a sluji de la arhiereu: „De va fi sub blestem sau oprit de
Biserică sau afurisit de arhiereu, nicidecum să nu îndrăznească a săvârşi Sfânta Liturghie, până
când nu va avea voie de la cel ce l-a legat, ca să fie pe deplin dezlegat; căci, dacă va îndrăzni
cineva să lucreze cele preoţeşti, nefiind dezlegat, va cădea în păcatul furtului de cele sfinte şi, cu
îndoit şi foarte greu păcat, se va întoarce de la slujba dumnezeiască şi vinovat va fi faţă de Trupul
şi Sângele Domnului şi se va socoti împreună cu ucigaşii de Dumnezeu şi cu necredincioşii farisei,
care au ucis pe Hristos; iar împărtăşirea cu Preacuratele Taine îi va fi spre judecată şi osântă”.11
- Să nu fi săvârşit păcat de moarte: trufia, iubirea de arginţi, desfrânarea, mânia, lăcomia,
zavistia, lenevia spre fapele cele bune12. Într-o atare situaţie aflându-se, preotul să urmeze calea
arătată de povăţuirile din Liturghier: „Iar preotul, dacă-l va vădi pe el cugetul pentru păcate de
moarte, să nu îndrăznească a sluji Sfânta Liturghie, până când nu se va curăţi pe sine de păcatul
în care se află, cu căinţă şi prin părturisire cu gura înaintea părintelui său duhovnicesc, făgăduind
că nu se va mai întoarce la păcat. Că, dacă va îndrăzni a sluji, în păcat de moarte fiind, şi nu se va
mărturisi şi, prin pocăinţă mai înainte nu se va curăţi de el, alt păcat de moarte mai greu îşi
agoniseşte şi împărtăşirea de Dumnezeieştile Taine, din pricina nevredniciei lui, îi va fi spre
judecată şi spre osândă. Chiar în timpul săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii, dacă-şi va aduce aminte
preotul şi va înţelege că se găseşte în păcat de moarte, pe cât va putea, cu mare durere şi căinţă să
se smerească pe sine şi să arate părere de rău, având gândul necurmat de a se mărturisi în grabă,
să facă mai departe binele şi să se lepede de păcat”.13

8
Liturghier, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 444.
9
Ibidem, p. 445.
10
Ibidem, p. 444.
11
Ibidem, p. 443-444.
12
Ibidem, p. 443.
13
Ibidem, p. 444.
Pagina 5
IV

- Să lupte pentru alungarea din cuget a următoarelor piedici:


 Supărarea pe care o aduc felurite gânduri (să mediteze la Patimile Domnului)
 Întristarea sau tulburarea cea din lăuntru (să aibă nădejde în harul lui Dumnezeu)
 Trândăvia (să înţeleagă rostul privegherii şi al împuţinării somnului)
 Ocara şi nedreptatea cuzate semenului (să se împace)
 Ţinerea de minte a ocării şi nedreptăţilor suferite (să ierte)
- Să fie pătruns de duhul slujirii prin:
 Căinţă pentru păcate
 Dragoste de a sluji lui Dumnezeu
 Dobândirea stării de foame şi sete după Dumnezeu
 Meditaţie la lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos
- Rostirea rugăciunilor dinainte de primirea Sfintei Împărtăşanii şi alte rugăciuni

II. Duminică dimineaţa


Este necesar ca, în ziua slujirii, preotul să evite situaţiile care i-ar aduce tulburare. Soţia şi copiii sunt
chemaţi să-i asigure preotului ambianţa adecvată apropierii de Sfânta Sfintelor – altarul bisericii.
Preotul este îndatorat să se trezească mai devreme, să-şi rostească rugăciunile dimineţii şi cele
dinaintea primirii Sfintei Euharistii, să-şi actualizeze principalele idei din cuvântul de învăţătură pregătit în
timpul săptămânii.
Intrând în biserică, preotul săvârşeşte „rugăciunile închinării”, intră cu evlavie în sfântul altar, face
trei închinăciuni, sărută sfânta masă, se îmbracă cu sfintele veşminte, săvârşeşte rânduiala Proscomidiei,
începe slujba Utreniei.
O atenţie aparte trebuie acordată nevorbirii în sfântul altar. Vorbăria în altar este un lucru foarte nociv
pentru viaţa sufletească a preotului, dar, în aceleşi timp, şi foarte smintitor pentru credincioşi.
Este, de asemenea, potrivit să se evite spovedania credincioşilor duminică dimineaţa. Paguba este
dublă: spovedania se va săvârşi în grabă, iar preotul se va împovăra cu informaţia primită şi nu va mai avea
liniştea lăuntrică adecvată săvârşirii Sfintei Liturghii.

III. Duminică după amiază


Despre slujirea Dumnezeieştii Liturghii s-a vorbit anterior, de aceea insistăm acum asupra
momentelor care urmează acestei sfinte slujbe: la ce anume ar trebui să ia aminte preotul după ce săvârşeşte
Sfânta Liturghie, în duminici sau sărbători.
Înainte de toate, se cuvine ca preotul să păstreze vie amintirea (bucuria) slujirii şi a împărtăşirii cu
Preacuratele Taine ale lui Hristos. Să nu se arate indiferent faţă de Hristos pe care L-a primit în sine14. De
aceea, se impune şi acum o grijă referitoare la modul de a trăi restul zilei. Se va feri de o masă prea
copioasă15, precum şi de legătura trupească cu soţia16. De asemenea, va fi atent ca nu cumva, din vina sa,

14
„După ce va ieşi din biserică (preotul), să nu se întoarcă îndată la alt lucru, ci, câtăva vreme, să rămână în rugăciune, cu
gândirea pentru darul cel preamare de care s-a învrednicit la Sfânta Liturghie şi, mulţumind lui Dumnezeu, să se roage ca în toate
zilele vieţii sale să-l învrednicească a lua un astfel de dar” („Ce este dator să facă preotul după săvârşirea Dumnezeieştii
Liturghii”, în Liturghier, p. 468).
15
„După împărtăşirea cu Sfintele Taine, ca şi în orice altă vreme, să eviţi prin toate mijloacele lăcomia la mâncare şi îmbuibarea,
să nu-ţi învâroşezi inima (Isaia 6, 10; Fapte 28, 27) cea înduhovnicită, să nu îngreuiezi ceea ce este uşor.” (Sf. Ioan de Kronştadt,
Către păstorii duhovniceşti, traducere de Cristea Florentina, Ed. Egumeniţa/Cartea Ortodoxă, Galaţi, 2012, p. 240).
16
„se cuvine ca în acea zi (preotul) să se ferească de multă mâncare, băutură şi somn; iar cel care are soţie, mai vârtos să se
Pagina 6
IV

să vomite în ziua aceea.


După Sfânta Liturghie este bine ca preotul să participe la o scurtă întâlnire cu enoriaşii în casa de
prăznuire, gustând ceva, după posibilităţile financiare ale parohiei şi ale enoriaşilor (cafea, ceai etc.).
În general, recomandarea multora este ca masa de prânz, după săvârşirea Sfintei Liturghii să o aibă
preotul cu familia sa: soţia şi copiii. Uneori, pentru masa de prânz, la casa parohială preotul poate să cheme
unul sau doi enoriaşi.
După amiază pot fi două situaţii: vecernia ori paraclisul de duminică seara sau petrecerea (a fi)
împreună cu familia.

IV. Programul preotului din cursul săptămânii (de luni până vineri)

Dacă programul preotului în zi de sâmbătă şi duminică, precum şi în zi de sărbătoare, cuprinde


anumite linii bine definite, slujirea din zilele de luni până vineri comportă o anumită libertate de decizie.
Fiecare preot are posibilitatea să-şi organizeze timpul după cum crede de cuviinţă, desigur, în interiorul
unor coordonate esenţiale pe care, dacă le abandonează, slujirea de păstor este atinsă în chiar inima ei.
Coordonatele amintite cuprind firul roşu care trebuie să străbată întreaga săptămână din viaţa unui
preot şi anume preocuparea continuă de a se adânci în stare de pocăinţă, în curăţirea de patimi, în dobândirea
harului lui Dumnezeu. „Cei care trăiesc în linişte trupească se atrofiază duhovniceşte şi rămân închişi
iubirii dumnezeiesc-universale asemănătoare lui Hristos. Astfel de oameni trăiesc şi mor fără ca duhul lor
să se înalţe sătre Cer”17.
Obiectivul urmărit de preot de-a lungul întregii săptămâni este, aşadar, starea de pocăinţă care nu
trebuie să-l părăsească nici o clipă. Aceasta îl va ajuta pe preot să se adâncească şi să crească în relaţia sa
cu Dumnezeu, cu familia proprie şi cu enoriaşii. Evenimentele importante sau situaţii obişnuite pot fi tot
atâtea prilejuri şi provocări de creştere în legătura sa cu Cerul şi cu pământul. De aceea, raportarea la
Dumnezeu şi la aproapele depinde de felul cum trăieşte fiecare clipă a zilei. Este important ca preotul să nu
uite că viaţa sa are un sens, o direcţie spre care trebuie să se îndrepte. Este o diferenţă fundamentală între o
zi sau o săptămână trăite la întâmplare şi o zi sau o săptămână în care se urmăreşte atingerea unui ţel.
Filosoful Constantin Noica vorbeşte despre „ziua” care „este” şi cea care „nu este”, corespunzător cu
plinătatea sau golul care definesc acea zi. Sensul motivează fiecare zi trăită, iar lipsa sensului face ca acea
zi „să nu fie”. „Nulla dies sine linea” („Nici o zi fără o linie”), spunea Plinius cel Bătrân (+ 79 î.Hr.).
Grija preotului trebuie să fie aceea de a se hrăni din „pâinea cea spre fiinţă” – Hristos -, de a se
adăpa din „apa cea vie” – viaţa veşnică – pentru a hrăni şi adăpa cu ce se cuvine şi cum se cuvine pe cei
aflaţi sub păstorirea lui.
În organizarea programului pentru zilele de luni până vineri există, cum deja s-a afirmat, o mare
libertate. Acest program ar trebui, totuşi, să cuprindă câteva elemente gândire, organizate şi concretizate
după cum consideră mai bine fiecare, şi anume, pravila de rugăciune, timp trăit în familia proprie, lectură
teologică şi de cultură generală, pregătirea predicii de duminică şi pentru ocazii speciale, grija pentru
biserică, vizitele pastorale, desfăşurarea de activităţi economice compatibile cu preoţia. La acestea se
adaugă unele activităţi care nu au neapărat o ritmicitate săptămânală: organizarea de pelerinaje, participarea
la întrunirile lunare sau semestriale de la protopopiat, participarea la cercurile pastorale, relaţia cu
autorităţile locale şi regionale etc.

înfrâneze şi să se ferească de toată dragostea trupească, pentru dragostea şi cinstea Împăratului ceresc, pe care L-a primit în casa
şi în locaşul sufletului său” ” („Ce este dator să facă preotul după săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii”, în Liturghier, p. 468).
17
Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 22.
Pagina 7
IV

1. Pravila de rugăciune a preotului


Despre rugăciunea preotului s-a vorbit în cadrul capitolului intitulat Starea de jertfă în viaţa preotului,
rugăciunea fiind unul din mijloacele deobândirii stării de jertfă. La cele spuse, adăugăm câteva referinţe
din experienţa şi scrierile unor părinţi de odinioară sau din perioada mai apropiată care s-au preocupat de
acest subiect.
În Liturghier la capitolul „Povăţuiri”, întâlnim „Regulă pentru rugăciunile ce se cuvine a se face de
cei care se pregătesc a sluji”18. Nu este vorba despre canonul legat de Sfânta Împărtăşanie. „Regula” are
în vedere fiecare zi a săptămânii, începând cu sâmbătă seara, şi cuprinde îndrumări pentru rugăciunile care
se cuvin a fi citite în fiecare zi a săptămânii. Este vorba de pravila pentru Liturghia de duminică, pravilă
care începe încă de luni.
Legat de pravila zilnică a preotului, redăm cuvintele Părintelui Miron Mihăilescu, în care se
subliniază starea de rugăciune permanentă: „Între o împărtăşanie şi următoarea, hrana noastră este
chemarea «Doamne», venită din adânc, rostită neîncetat nu prin cuvinte, ci ca o stare permanentă a inimii
ce-L recunoaşte uimită pe Dumnezeu şi numai pe El, în toate. Acest «Doamne» este un fel de cântare
continuă a inimii, de admiraţie şi mulţumire, încredinţarea că El e veşnic cu noi şi putem, ca atare, să nu
mai greşim”19. Acelaşi Părinte spune: „Canonul acesta, cuprinzând rugăciunile dinainte şi după Sfânta
Împărtăşanie, e o stare de fapt a inimii omului în faţa lui Dumnezeu, clipă de clipă, nu numai când ne
împărtăşim. Aici cel mai important rol îl are rugăciunea inimii, suspinul continuu al inimii care se doreşte
a fi umplută cu Hristos, nesuferind să bată singură, în gol. Starea de canon e starea de fiecare clipă. În
fiecare clipă, de dimineaţa până seara, am în vedere că sunt împărtăşit şi, de cu seară, îmi vine râvna să
repet împărtăşirea şi mâine, ca să pot trăi şi mâine. Deja, seara, mă preocupă grija ca mâine să nu rămân
neîmpărtăşit. De dimineaţă până seara am tot mulţumit lui Dumnezeu, iar seara mă pregătesc pentru o
nouă împărtăşire. Asta e o stare de spirit care trebuie să fie continuă. Dacă cititul acela (al canonului, n.n.)
este cu adevărat în duhul şi în sensul celor spuse, este de folos”20.
Un alt părinte, preot de mir, canonizat de Biserica Rusă, Sfântul Ioan de Kronştadt spune:
„Rugăciunile de seară străduieşte-te să le citeşti din toată inima, chiar de te ademeneşte somnul – nu cruţa
nici trupul tău pentru Domnul. De unde ştii că nu va fi aceea ultima ta rugăciune de seară? Poate te vei
culca şi nu te vei mai trezi sau te vei trezi bolnav. De aceea, fiule, cruăţeşte-ţi totdeauna păcatele tale de
cu seara prin rugăciune sârguincioasă”21.
Arhiepiscopul Pavel al Finlandei are, de asemenea, un cuvânt foarte potrivit pentru subiectul de faţă:
„Până te pregăteşti dimineaţa pentru a merge la treaba ta, cine te împiedică să spui Rugăciunea (lui Iisus,
n.n.), fiul meu? De acasă până la serviciu ai nevoie de timp. Spune înlăuntrul tău continuu «Doamne Iisuse
Hristoase, miluieşte-mă!». Mâinile tale lasă-le să lucreze. Ochii tăi să fie atenţi la treaba pe care o faci.
Picioarele tale să se mişte la treaba ta. Dar gândul tău, cu «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!» să
facă companie cu Iisus Hristos. Fie că treaba ta cere concentrare, fie că nu, tu poţi să spui Rugăciunea. O
jumătate de minut, de fiecare dată! Poţi chiar să întrerupi şi cea mai importantă lucrare a ta, şi pomenirea
Numelui lui Iisus, prin Rugăciune, va rămâne ca un curent subteran în sufletul tău.”22

18
Liturghier, p. 476-478.
19
Părintele Miron Mihăilescu, Vorbeşte Dumnezeu, ed. Christiana, Bucureşti, 2005, p. 232.
20
Iubind ca Dumnezeu. Liturghii după Liturghii cu Părintele Miron Mihăilescu, ed. Christiana, Bucureşti, 2004, p. 259-260.
21
Sf. Ioan de Kronştadt, Către păstorii duhovniceşti, ed. Egumeniţa, 2012, p. 240
22
Enciclica Arhiep. Pavel al Finlandei din 1984, apud Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Rugăciunea în lume, ed. Bizantină,
Bucureşti, 2007, p....
Pagina 8
IV

2. Familia preotului şi grija preotului pentru propria familie


Sfântul Apostol Pavel spune: „Dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta
grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (1 Tim. 3, 5), arătând prin aceasta necesitatea absolută ca preotul să se
îngrijească şi de propria sa familie. Ispita activismului social îl îndepărtează pe preot de legătura cu propria
familie. Există însă şi ispita contrară de a aloca tot timpul familiei în detrimentul slujirii sale preoţeşti.
Pentru a păstra echilibrul, este nevoie ca aceste două ispite să fie înlăturate.
Preotul Virgil Gheorghiu aminteşte în cărţile sale despre momentele pe care le-a trăit ca fiu de preot
în casa tatălui său. Îşi amintea, printre altele, de sentimentul geloziei pentru că tatăl său nu aparţinea doar
lui, ci trebuia ca el să-şi împartă tatăl cu ceilalţi copii ai satului. Prin aceasta, se poate vedea, pe de o parte,
taina unui om care îi consideră pe toţi enoriaşii ca propriii săi fii, dar şi drama unui om care nu alocă
suficient timp propriului copil.
Imagini revelatoare despre viaţa de familie a preotului le putem afla, de pildă, la Părintele Alexandru
Schmemann: „Ieri a fost ziua de naştere a Verei. Au trecut trei ani de la acea noapte petrecută la spitalul
Derby, când ne rugam pentru viaţa mamei sale. Cât de mărunte şi de jalnice par toate discuţiile «serioase»,
frământările, în comparaţie cu acea noapte. Ce este fericirea? Fiecare oră, fiecare cafea de dimineaţă pe
care o savurez împreună cu L., două trei ore de linişte seara. Nici o discuţie «specială». Totul este limpede
şi, de aceea, atât de bine! Dacă am încerca să definim esenţa acestei fericiri, am face-o în moduri diferite;
am putea chiar să ne certăm! Cuvintele mele i s-ar părea nepotrivite şi viceversa. Neînţelegere! Şi fericirea
noastră ar păli. Cu cât ne apropiem mai mult de esenţa unui lucru, cu atât avem mai puţină nevoie de
cuvinte.”23
În alt loc din Jurnalul său, Părintele Schmemann vorbeşte despre ce înseamnă să ai o viaţă
tumultoasă: „Îmi place acasă, iar când sunt plecat peste noapte, e ca şi cum aş muri – întoarcerea pare
atât de departe! Gândul acasă mă bucură atât de mult! Toate casele cu oamenii trăind dincolo de ferestrele
luminate îmi dau un sentiment de bucurie. Mi-ar place să intru în fiecare dintre ele, să le simt unicitatea şi
căldura. De fiecare dată când văd un bărbat sau o femeie îndreptându-se cu sacoşele pline spre casă, mă
gândesc: merg spre casă, către viaţa adevărată, iar eu mă simt bine pentru că îmi par apropiaţi şi dragi.”24
Altădată scrie despre nepoţica sa: „Ieri şi astăzi, micuţa Sasha Schmemann a stat la noi. «Un copil,
o pasăre, o floare … cuvinte ce-mi plac.» Unde nu este întristare după Dumnezeu, pace, amintirea tainicei
lumini, preţuirea bucuriei, acolo nu este Dumnezeu. Poate fi evlavie, dar nu există Dumnezeu. De unde
vine, oare, neliniştea aceasta îngrozitoare care-i macină pe oameni?”25 sau despre atmosfera din familie:
„Seara trecută, am cinat la familia N. Realitatea fericită a unei familii, frumuseţea şi bunătatea ei. Nu am
discutat nimic important. Copiii au cântat la pian. Toţi ne-am simţit bine. Familia nu are un ţel, nu este
pragmatică. Familia este un izvor, este viaţă, iar ţelurile apar în lipsa vieţii. Seara m-am întors acasă
învăluit de acea bucurie şi «bunătate»”.26
Din fidelitate faţă de adevărul că „nimeni nu poate duce pe cineva mai departe decât este el însuşi”,
subiectul legat de grija preotului faţă de propria familie este prezentat în exclusivitate prin intermediul unor
mărturisiri făcute de preoţi de parohie care au cunoscut bucuriile şi greutăţile vieţii de familie.
„Bine ar fi ca preotul să acorde atenţie familiei sale”, spunea recent un preot din Moldova: „să iasă
la o plimbare în mijlocul naturii sau pur şi simplu să petreacă, să stea cu familia sa. Trebuie ca preotul să
nu uite de ai săi, cu atât mai mult cu cât momentele petrecute în familie sunt puţine sau mai puţine faţă de
familiile oamenilor obişnuiţi. Soţia, copiii au nevoie de prezenţa soţului şi a tatălui. Aici este o mare piatră
de încercare pentru preot şi dacă el nu va şti şi reuşi să o gestioneze bine pot apărea mari probleme (uneori,

23
Biografia unui destin misionar…, p. 53.
24
Ibidem, p. 72.
25
Ibidem, p. 48.
26
Ibidem, p. 199.
Pagina 9
IV

captivat de ceea ce are el de făcut, uită de familia sa. Aici, în special la soţie, se acumulează multe
nemulţumiri, frustări care la un moment dat vor răbufni). Familia preotului este deosebit de importantă
pentru lucrarea sa pastorală. Dacă are aici pace şi linişte, lucrează şi în parohie cum se cuvine. De multe
ori se uită acest lucru şi este sacrificată familia – deşi, cred că o astfel de abordare nu este autentică: cel
care nu este atent şi la familia sa nu poate fi un bun păstor nici pentru ceilalţi. Undeva, ceva nu este în
regulă”.
În jurnalul său, Părintele Alexandru Schmemann descrie stările sufleteşti prin care trece în legătură
cu propria familie. Cuprins uneori de ceea ce el numeşte „blestemul muncii”, mărturiseşte: „Tânjesc să fiu
liber, liber să «trăiesc»: soţia şi familia mea (nu am timp), prietenii (nu am timp), natura (nu am timp),
lectura de cultură (nu am timp liber). Mi-ar plăcea să trăiesc în aşa fel, încât fiecare moment să fie
plenitudine şi nu agitaţie, şi fiind deplin, timpul ar fi rugăciune, o legătură cu Dumnezeu, transparenţă
pentru Dumnezeu, care ne-a dat viaţă, nu agitaţie”.27
Obligat prin natura slujirii de decan şi profesor de teologie, de conferenţiar în America şi adesea în
Europa, Părintele Alexandru tânjeşte după „acasă”, după bucuria căminului: „Îmi place acasă, iar când
sunt plecat peste noapte, e ca şi cum aş muri – întoarcerea pare atât de departe! Gândul acasă mă bucură
atât de mult! Toate casele cu oamenii trăind dincolo de ferestrele luminate îmi dau un sentiment de bucurie.
Mi-ar plăcea să intru în fiecare dintre ele, să le simt unicitatea şi căldura. De fiecare dată când văd un
bărbat sau o femeie îndreptându-se cu sacoşele pline spre casă, mâ gândesc: merg spre casă, către viaţa
adevărată, iar eu mă simt bine pentru că îmi par apropiaţi şi dragi”.28
Familiile prietene ale familiei preotului devin izvoare de inspiraţie pentru ceea ce înseamnă
„frumuseţea”, „bunătatea” şi „bucuria” vieţii de familie: „Seara trecută am cinat la familia N. Realitatea
fericită a unei familii, frumuseţea şi bunătatea ei. Nu am discutat nimic important. Copiii au cântat la pian.
Toţi ne-am simţit bine. Familia nu are un ţel, nu este pragmatică. Familia este un izvor, este viaţă, iar
ţelurile apar în lipsa vieţii. Seara m-am întors acasă învăluit de acea bucurie şi «bunătate»”.29
Gândul „acasă” sau experienţele altor familii, deşi importante, nu pot echivala cu fericirea de a
„savura” cafeaua de dimineaţă alături de soţie: „Ieri a fost ziua de naştere a Verei. Au trecut trei ani de la
acea noapte petrecută la spitalul Derby, când ne rugam pentru viaţa mamei sale. Cât de mărunte şi de
jalnice par toate discuţiile «serioase», frământările, în comparaţie cu acea noapte. Ce este fericirea?
Fiecare oră, fiecare cafea de dimineaţă pe care o savurez împreună cu L., două trei ore de linişte seara.
Nici o discuţie «specială». Totul este limpede şi, de aceea, atât de bine! Dacă am încerca să definim esenţa
acestei fericiri, am face-o în moduri diferite; am putea chiar să ne certăm! Cuvintele mele i s-ar părea
nepotrivite şi viceversa. Neînţelegere! Şi fericirea noastră ar păli. Cu cât ne apropiem mai mult de esenţa
unui lucru, cu atât avem mai puţină nevoie de cuvinte”30.
Viaţa oferă preotului multe bucurii: bucuria altarului, bucuria propovăduirii, bucuria carităţii etc.
Toate acestea sunt umbrite dacă preotul nu are şi „prezenţa unei prezenţe tainice” şi anume: „fericirea
deplină a familiei mele: casa, copiii, nepoţii”31.
Familia devine, astfel, izvorul care alungă „neliniştea îngrozitoare care-i macină pe oameni”. „Ieri
şi astăzi, micuţa Sasha Schmemann a stat la noi. «Un copil, o pasăre, o floare... cuvinte ce-mi plac». Unde
nu ese întristare după Dumnezeu, pace, amintirea tainicei lumini, preţuirea bucuriei, acolo nu este
Dumnezeu. Poate fi evlavie, dar nu există Dumnezeu. De unde vine, oare, neliniştea aceasta îngrozitoare

27
Biografia unui destin misionar..., p. 65-66.
28
Ibidem, p. 72.
29
Ibidem, p. 199.
30
Ibidem, p. 53.
31
Ibidem, p. 118.
Pagina 10
IV

care-i macină pe oameni?”32

3. Lecturile preotului
Sufletul, mintea, inima omului nu pot trăi cu adevărat fără hrană duhovnicească, după cum trupul nu
poate supravieţui fără mâncare. Hrana duhovnicească a preotului este bogată şi diversă: rugăciunea
particulară şi rugăciunea euharistică, răbdarea necazurilor, ascultarea cu smerenie, fericirea de a fi mic etc.
La acestea şi la multe altele se adaugă, în mod necesar, lectura zilnică sau cel puţin de două, trei ori pe
săptămână.
Preotul are nevoie de lectură nu numai sau nu în primul rând pentru a dobândi informaţii pe care să
le folosească la momentul potrivit. Motivaţia ar trebui să fie alta şi anume creşterea în cele duhovniceşti,
curăţirea, primenirea şi îmbogăţirea sufletului şi a minţii prin intermediul experienţelor trăite de alţii şi
descrise de cărţi.
Preotul, ca doctor de suflete, este chemat în permanenţă să-şi actualizeze cunoştinţele teologice pentru
a oferi bolnavilor doctoria adecvată pentru răni din ce în ce mai greu de tămăduit. „Precum zicea un
dascăl”, mărturiseşte Sfântul Nicodim Aghioritul, „mare lucru este acesta, adică doctorii să se
îndeletnicească de-a pururea cu citirea cărţilor celor doctoriceşti, pentru ca să afle vreo doctorie nouă cu
care să poată să lungească viaţa cea vremelnică a vreunui bolnav. Dimpotrivă, duhovnicii rareori sau cu
greu deschid vreo carte dumnezeiască ca să înveţe vreo doctorie prin care să dea viaţă veşnică şi mântuire
păcătoşilor”33.
Lectura, studiul sunt importante, necesare, folositoare numai dacă sunt făcute „în duh de rugăciune”.
„Studiul”, spune Părintele Dumitru Stăniloae, „trebuie să se facă cu continuitate, cu disciplină, cu
perseverenţă, nu la întâmplare, trecând capricios de la o latură la alta. Acesta nu mai e studiu, ci reverie.
Trebuie studiat cu creionul în mână, ca sănu se lenevească mintea. Trebuie să se revină mereu asupra unor
lucruri esenţiale, numai aşa ne devin proprii. Şi studiind, preotul să cugete mereu cum ar putea folosi ceea
ce află, pentru lămurirea şi întărirea credinţei sale şi a păstoriţilor, întrucât prin acestea se evidenţiază
adevărurile creştinismului, mărirea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă a studia în duh de rugăciune”34.
Lectura preotului ar trebui să cuprindă, înainte de toate, Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură, scrierile
sfinţilor părinţi, explicarea Sfintei Liturghii şi a altor acte liturgice, cărţi folositoare de suflet (despre
rugăciune, despre ispite şi încercări, despre contemplarea lui Dumnezeu etc.), dar şi cărţi sau lucrări
importante din domeniul literaturii române şi universale.
Din lectura preotului n-ar trebui să lipsească ceea ce s-ar putea numi „biblioteca esenţială” a
preotului, şi anume:
1. Sfânta Scriptură
2. Canonul Ortodoxiei, vol. 1, Ed. Deisis, Sibiu
3. Proloagele
4. Patericul
5. Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie, Ed.
Institutului Biblic, Bucureşti
6. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Ed. Institutului Biblic, Bucureşti
7. Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii la psalmi, Ed. Doxologia, Iaşi
8. Sf. Grigorie Dialogul, Cartea Regulei pastorale, ed. Institutului Biblic, Bucureşti
9. Filocalia românească
10. Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române

32
Ibidem, p. 48.
33
Carte foarte folositoare de suflet, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 15.
34
Pr. prof. D. Stăniloae, Sublimitatea preoţiei şi îndatoririle preotului, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 5-6 / 1957, p. 311.
Pagina 11
IV

11. Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii la Iov, Ed. Doxologia, Iaşi
12. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, (vol. 1-3), Ed. Institutului
Biblic, Bucureşti
13. Diac. Ioan I. Ică jr., Integrala comentariilor liturgice bizantine: de la Dionisie Areopagitul
la Simeon al Tesalonicului. Studii şi texte, Ed. Deisis, Sibiu
14. Ne vorbeşte Părintele Cleopa
15. Părintele Ilie Cleopa, Predici
16. Georgios Mantzaridis, Morala creştină, Ed. Bizantină, Bucureşti
17. Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-1983),
Ed. Reîntregirea, Alba Iulia
18. Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis, Sibiu
19. Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice (vol. 1-5), Ed. Bizantină, Bucureşti
20. Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ed. Sophia, Bucureşti
21. Cuv. Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, ed.
Evanghelismos, Bucureşti
22. Îndrumarul medical şi creştin al Federaţiei Organizaţiilor Ortodoxe Pro-vita, Ed.
Renaşterea, Cluj-Napoca
23. Gheorghios Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, ed. Deisis, Sibiu
24. Întreaga colecţie Părinţi şi Scriitori Bisericeşti
25. Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească

Oricâtă importanţă am da studiului, lecturii, nu trebuie uitat că numai harul lui Dumnezeu curăţă
mintea, îmbăgăţeşte sufletul şi dăruieşte adevărata şi deplina cunoaştere. Lecturile sunt numai mijloace
(importante, însă nu esenţiale).

4. Pregătirea predicii
Una din slujirile preoţeşti este cea învăţătorească. Ocazia cea mai potrivită, deşi nu unica, prin care
preotul să-şi împlinească slujirea de învăţător este predica din duminici, sărbători sau cea prilejuită de
diferite situaţii speciale.
Pregătirea din timpul şcolii de teologie, studiul individual prin lectură şi, mai ales, viaţa sa
duhovnicească, constituie fundamentul cuvântului rostit de preot la predică sau cateheză. Pornind de la tot
ceea ce a acumulat de-a lungul vieţii ca pregătire teologică şi ca experienţă duhovnicească, preotul este
chemat să aprofundeze tema predicii, să o fundamenteze scripturistic şi patristic, să se inspire din cuvintele
rostite de alţi predicatori şi, mai ales, să se folosească de mărturisirile unor persoane cu viaţă sfântă.
Cu alte cuvinte, preotul trebuie să-şi găsească timp adecvat în timpul săptămânii pentru a pregăti cu
multă atenţie predica următoare. Mărturia mitropolitului Antonie Plămădeală este elocventă în acest sens:
„Pregătirea predicii trebuie să înceapă de luni dimineaţa şi să dureze până Duminică dimineaţa. Toată
săptămâna trebuie să te gândeşti la predică. Eu mi-am făcut în această privinţă un canon personal, ca să
fie un exemplu pentru toţi preoţii din eparhie. Eu nu intru în catedrală fără să vobesc. Dar să nu vă
imaginaţi că improvizez predica vreodată. O pregătesc întotdeauna. Pentru predică trebuie citit mult,
gândit mult, pornind de la Sfânta Scriptură, de la textul ce urmează a fi comentat şi explicat. Trebuie să i
se caute toate implicaţiile”35.
Necesitatea absolută a pregătirii predicii este accentuată cu mult înainte de marii părinţi ai Bisericii.
În cuvântul său Despre preoţie, Sfântul Ioan Gură de Aur insistă cu putere asupra pregătirii cuvântului de
învăţătură: „Preotul nu-i scutit de muncă sârguincioasă şi continuă nici când are un deosebit talent
35
Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, p. 86.
Pagina 12
IV

oratoric – şi sunt puţini de aceştia! – pentru că nu te naşti cu talent oratoric, ci îl dobândeşti prin studiu.”36
În pregătirea predicii, preotul trebuie să se gândească la cei cărora le predică, la nivelul lor
duhovnicesc şi cultural, la nevoile pe care le au pentru ca învăţătura propovăduită să răspundă frământărilor
şi problemelor lor. În acelaşi timp, nu laudele primite de la oameni, ci slava lui Dumnezeu trebuie să caute
preotul în predica pe care o rosteşte: „Dumnezeu”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „să-i fie lui singurul
îndreptar şi singura călăuză pentru alcătuirea desăvârşită a predicilor lui, nu aplauzele, nici laudele”37.
În centrul predicii, trebuie să se afle Hristos Domnul, „Calea, Adevărul şi Viaţa”. Cuvântul preotului
este cuvântul Domnului şi singur cuvântul Domnului, nu al omului, poate aduce răspunsul căutat cu ardoare
de oameni. „Sunt aproape sigur”, spune Părintele Alexandru Schmemann, „că o predică autentică este
răspunsul la îndoieli şi ispite precum şi vindecarea lor. Dar propovăduirea despre Hristos şi numai despre
El – cunoaşterea, întâlnirea, ascultarea şi iubirea Lui – poate îndepărta îndoielile şi porblemele. Ceea ce-
l face puternic pe un predicator autentic este faptul că îşi direcţionează predica şi către sine, către
neputinţa sa, către lipsa de credinţă şi inima-i căldicică”38,

5. Grija pentru biserică


Locul central al slujirii preoţeşti este biserica. De la construcţie, până la pictură, de la icoane până la
veşminte, de la cărţile de slujbă până la cântarea de la strană, biserica trebuie să aibă înfăţişarea „Sfintei
Sfintelor”. Preotul este chemat să organizeze în aşa fel lucrurile legate de biserică pentru ca tot omul care
intră în biserică să poată simţi lăuntric adevărul că „în Biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta”.
Primul gând pe care trebuie să-l aibă preotul este legat de lucrurile sfinte din altar şi anume: locul şi
starea în care se păstrează Sfânta Împărtăşanie şi Sfântul şi Marele Mir, Sfântul Antimis, Sfintele vase,
starea sistemului de scurgere a apei de la Proscomidiar (în nici un caz la canalizare). Sfânta Masă şi
curăţenia din Sfântul Altar, starea veştmintelor liturgice şi a candelelor care ard cu untdelemn, prescurile şi
vinul de la Proscomidiar, cărţile de slujbă şi cântarea de la strană, pangarul bisericii şi biblioteca parohială,
icoanele praznicelor şi ale sfinţilor sunt lucruri care intră în preocuparea permanentă a preotului.
O atenţie deosebită trebui acordată curăţeniei şi nu numai datorită faptului că spaţiul bisericii nu este
compatibil cu murdăria şi dezordinea, ci, mai ales, din pricina părticelelor din Sfintele Taine care cad (să
nu fie!) pe covor sau a lucrurilor sfinte.

6. Problema kitsch-ului în Biserică


O atenţie deosebită trebuie acordată autenticului, frumosului din biserică. În ultima jumătate a
veacului trecut s-a observat o îndepărtare treptată a românului de autentic, de frumos. Modernizarea
oraşelor şi satelor, influenţele străine au făcut ca românii, în majoritatea lor, să piardă simţul autentic al
frumosului. Vestimentaţia se schimbă spre lucruri artificiale, locuinţele iau aspectul de bloc sau de vilă
occidentală, hrana se chimizează, simţul pentru muzica adevărată se diminuează etc.
Din păcate, această stare de lucruri se observă şi în biserici. Chiar de la sfârşitul veacului XVIII şi,
apoi în veacurile XIX şi XX, se observă în Moldova şi în Ţara Românească o îndepărare treptată de la
arhitectura şi pictura autentică din biserici. Obiectele de cult, cântarea la strană, învăţământul teologic se
schimbă terptat spre zone străine duhului ortodox autentic. „Captivitatea babilonică”39 se întinde asupra
întregii vieţi bisericeşti ortodoxe, începutul eliberării făcându-se observat în perioada interbelică, continuat
firav după război şi până astăzi. S-au creat „zone libere” de „captivitate babilonică” însă suntem încă

36
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, p. 164
37
Ibidem, p. 167-168
38
Biografia unui destin misionar..., p. 60.
39
Expresie folosită de cunoscutul patrolog rus Părintele George Florovsky la Primul congres internaţional al Facultăţilor de
teologie de la Atena din 1936, pentru a caracteriza pătrunderea tipului de gândire scolastic în învăţământul teologic ortodox.
Pagina 13
IV

departe de descătuşarea totală din ceea ce poate fi numit astăzi „robia kitsch-ului” din biserici. Acesta este
prezent în arhitectura, pictura, obiectele de cult din multe dintre bisericile noastre.
Conceptul de „kitsch” – termen de origine germană – desemnează „arta” de prost gust, pseudo-arta,
frumosul contrafăcut, lipsa de bun gust, în general.
În mod obişnuit, kitsch-ul este o pervertire a frumosului, iar în biserică acesta constituie şi o problemă
de ordin teologic şi misionar. „Dacă adevărul este întotdeauna frumos, frumuseţea nu este întotdeauna
adevărată”40, spunea Paul Evdokimov. Aceasta înseamnă că nu întotdeauna ceea ce place unei persoane,
o atrage, o mulţumeşte este în mod necesar frumos, adică autentic, în sens real. Există „frumuseţea care
salvează omenirea”, după cum spunea Dostoievski41, şi frumuseţea amăgitoare, prefăcută, vicleană, care
luptă pentru distrugerea lumii. Dumnezeu este Frumuseţea mântuitoare a lumii, iar Lucifer este falsa
frumuseţe, frumuseţea disimulată, mincinoasă. În viaţa Sfântului Ciprian este descrisă „slava” căpeteniei
întunericului, ca o „floare”, „coroană”, „aur”, „pietre luminoase”: „Era chipul lui ca o floare de iarbă
şi capul îi era încununat cu o coroană prefăcută, nu adevărată, ci nălucire de aur şi pietre luminoase, care
lumina chipul acela şi hainele lui erau minunate”42.
În biserică, totul trebuie să fie frumos în sensul adevărat al cuvântului, ca o prelungire, ca o reflectare
a frumuseţii dumnezeieşti. Preotul este cel dintâi chemat a veghea ca frumuseţea bisericii, în formele sale
de arhitectură, pictură, obiecte liturgice, să închipuie frumuseţea cea de sus, nu o falsă frumuseţe de care se
foloseşte cel rău pentru a-l îndepărta pe el şi pe credincioşii păstoriţi de el de la adevăratul duh al Bisericii
Ortodoxe.
Atenţia preotului trebuie să fie maximă în această privinţă pentru că nu este numai o problemă de
„artă”, de „estetic”, de „armonie”, ci implică aspecte de ordin teologic, dogmatic, cu urmări asupra vieţii
duhovniceşti.
Există o relaţie directă între credinţa dreptmăritoare şi tradiţia Bisericii în domeniul arhitecturii,
picturii, obiectelor liturgice bisericeşti. A nu păstra legătura între credinţă şi spaţiul ecclesial unde se
manifestă liturgic această credinţă înseamnă introducerea unei „schizofrenii”, dedublări, falsităţi în viaţa
duhovnicească a creştinului. „Să te rogi corect, chipurile, în duh ortodox, unei reprezentări sufleteşti
incorecte, neortodoxe, este astăzi o practică eclezială banală, întâlnită mai ales în mănăstiri şi în bisericile
parohiale. Sintagma reprezentare incorectă nu se referă la imagini greşit pictate, mai puţin reuşite sau
netalentate, ci la modelele duhovniceşti lăuntrice ale acestora, ale minţii şi inimii deviate dogmatic. (...)
Mulţi preoţi şi destui ierarhi ar fi caterisiţi imediat dacă ar predica sau ar propovădui aşa cum predică şi
propovăduiesc vizual picturile care le acoperă zidurile bisericilor şi tablourile religioase spre care îşi
aţintesc fervoarea. Vina cea mare o poartă, desigur, păstorii.”43
Această deviere se constată mai ales în spaţiul iconografic al Bisericii, ca o influenţă străină duhului
autentic al acesteia. În multe din bisericile noastre găsim şi astăzi aşa-numita pictură realistă, influenţă
occidentală pătrunsă în Moldova, Ţara Românească, precum şi în alte zone ale Bisericii Ortodoxe.
În esenţa ei, problema este de ordin teologic. Omul, în tradiţia occidentală a celui de-al doilea mileniu,
este aşezat în centrul preocupărilor. Arta bisericească este total „umanizată”, închisă în imanent,
eliminându-se orice referinţă la dumnezeire în sensul autentic al cuvântului. Hristos, Maica Domnului,
sfinţii şi îngerii apar în reprezentările occidentale, dar sunt înfăţişaţi ca nişte oameni bine hrăniţi, opulenţi
şi plini de viaţă. Totul este destinat să impresioneze, să placă ochiului, să încânte privirea, să încălzească
sentimentul. Accentul este concentrat pe „acum”, „aici”, fără adâncime duhovnicească de durată. S-a căzut
în ceea ce Christos Yannaras numeşte „marea erezie a epocii noastre”, adică pietismul sau

40
Paul Evdokimov, Arta icoanei, ed. Meridiane, Bucureşti, 1993, p. 38.
41
Idiotul, partea a III-a, cap. 5.
42
Vieţile sfinţilor pe luna octombrie, ediţia a doua, Ed. Mănăstirii Sihăstria, 2005, p. 22.
43
Sorin Dumitrescu, Noi şi icoana, ed. Anastasia, Bucureşti, 2010, p. 80.
Pagina 14
IV

sentimentalismul pietist, care este, de fapt, falsa evlavie, mai periculoasă decât lipsa de evlavie. Este vorba
de o nouă ispită prin care cel viclean amăgeşte pe cei credincioşi.
Sorin Dumitrescu, o voce puternică întru apărarea autenticului în arta ecclesială, vorbeşte despre o
necanonicitate, de un mod „privat de a crede şi a şi-L închipui pe Dumnezeu”: „Cinquecentoul şi
Renaşterea vor propaga peste tot, cu aplomb cultural nou şi atrăgător, forma secularizată a tabolului
religios medieval. (...) Sentimentalismul creştinismului domestic occidental, religios şi emancipat, va dori cu
ardoare aă-şi regăsească psihismele propriei religiozităţi în tablouri nesofisticate dogmatic cât mai
proxime felui său necanonic şi privat de a crede şi de a şi-L închipui pe Dumnezeu”44.
Kitsch-ul în biserică se manifestă şi în arhitectură, şi în podoabele bisericeşti. Preotul care
coordonează zidirea şi pictarea unei biserici este chemat să manifeste atenţie maximă la alegerea
proiectantului, constructorululi şi pictorului. Odată ce biserica a fost construită şi pictată, preotului nu-i mai
rămâne decât atenţia la împodobirea bisericii cu cele ce se cuvin în conformitate cu rânduiala bisericească
ortodoxă autentică. În mod special, preotul trebuie să nu introducă în biserică: flori de plastic, ceasuri de
perete, candele electrice, ornamente tradiţionale tip prosoape sau batiste etc.
Florile artificiale sunt un simulacru de jertfă adusă Casei Domnului. Dacă se aduce în biserică o
floare, aceasta trebuie să fie produsul pământului, să reprezinte ceva viu, proaspăt. Floarea naturală se aduce
des, constituie o jertfă continuă şi nu are nimic în comun cu pietrificarea, osificarea, artificialitatea florilor
din plastic.
Prezenţa ceasurilor ataşate pereţilor bisericii, în altar sau în naos şi pronaos, precum şi privirea spre
ceasul de mână sau de pe ecranul telefonului mobil constituie opusul îndemnuli liturgic: „toată grija cea
lumească de la noi să o lepădăm”. Prezenţa unei persoane în biserică la slujbă, pentru a fi adevărată, reală,
constituie intrare în ambianţa Împărăţiei cerurilor, unde elementele timp şi spaţiu sunt depăşite. De aceea,
prezenţa ceasurilor pe zidurile interioare ale bisericilor creează o stare ambiguuă, contradictorie cu ceea ce
glăsuieşte duhul Bisericii: „În biserică (...) totul este deosebit de chipul acestui veac şi are menirea de a ne
închide ferestrele dinspre lumea aceasta şi a le deschide pe cele dinspre lumea cerească, dinspre cele
dumnezeieşti, dinspre veacul eshatologic. (...) Din această perspectivă, cred că prezenţa ceasului în
biserică nu este tocmai potrivită, dacă ţinem seama că ceasul ne articulează în chip obligatoriu timpului
veacului acestuia trecător, iar ceea ce se întâmplă în biserică ne articulează veşniciei”45.
Omniprezenţa instalaţiilor electrice în biserici aduce, de asemenea, o atmosferă de artificialitate care
dăunează adâncirii stării lăuntrice definitorie pentru omul care se află în faţa lui Dumnezeu. Dincolo de o
anumită utilitate pe care, eventual, o reprezintă electrificarea bisericilor, s-a ajuns la un abuz care dăunează
evlaviei autentice. În Sfântul Munte Athos, toate clădirile mănăstirilor sunt electrificate, cu excepţia
bisericilor. În contradicţie cu această atitudine, sunt anumite biserici în multe părţi ale lumii, unde beculeţele
au înlocuit flacăra untdelemnului din candele, s-au răspândit pe părţi semnificative ale iconostasului,
înconjurând sfânta cruce şi icoanele, făcând reclame luminoase ca în supermarket-uri.
Lumina fizică din biserici este dată de aureola sfinţilor, candele şi lumânări. Lumina răspândită de
acestea ajută la adâncire, interiorizare, stări absolut necesare în relaţia cu Dumnezeu. La întrebarea de ce în
biserică se folosesc lumânări şi, în mod special, lumânări galbene, un profesor de teologie mărturiseşte:
„Am întrebat un mare duhovnic, la un moment dat, de ce ortodocşii folosesc lumânări galbene şi mi-a
răspuns fără ezitare: pentru faptul că sunt făcute din ceară de albine care este galbenă! Şi sunt făcute din
ceară de albine pentru că este cel mai curat şi nestricăcios produs, fiind datorat albinelor lucrătoare –
pururea fecioare. (...) Lumina aurie este modul de a reprezenta împărtăşirea reală a lumii create şi a
omului de Dumnezeu Însuşi, de harul dumnezeiesc, de energiile dumnezeieşti necreate. Spaţiul eclesial
ortodox – dominat de culoarea aurie – reprezintă chipul sfinţit, chipul ceresc, adică pătruns de harul

44
Ibidem, p. 166-167.
45
Pr. prof. Constantin Coman, Prin fereastra Bisericii sau o lectură teologică a realităţii, p. 30.
Pagina 15
IV

dumnezeiesc al lumii necreate”46


Împodobirea bisericii cu lucruri dăruite de credincioşi creează o presiune asupra preotului de a le
aşeza în altar, în naos, ataşate de pereţii bisericii, de candelabre sau icoane. „Un şergar brodat este oferit
de către fiica sau soţia epitropului care doreşte morţiş ca el să fie pus deasupra capului nu ştiu cărui sfânt,
aşa, cam pe la mijlocul bisericii; o faţă de masă cu «alesături» strălucitoare este donată de mătuşa unuia
dintre enoriaşii cu dare de mână şi larg la inimă, care şi-a plecat mereu urechea la nevoile finanicare ale
bisericii, astfel că respectiva cusătură trebuie să ajungă musai pe masa sfântului altar”47.
În astfel de situaţii, preotul este chemat să manifeste înţelepciune, cumpătare şi fermitate. Scăpată de
sub control, situaţia devine din ce în ce mai împovorătoare, preotul nemaiavând puterea să reziste
propunerilor „cuvioase şi generoase” din partea credincioşilor. Astfel, biserica se transformă într-un bazar
multicolor în care Duhul Domnului cu greu îşi mai găseşte loc.
La o primă şi superficială vedere, aceste lucruri pot apărea mărunte, nesemnificative, neatingând
esenţialul. Însă consecinţa unei stări de lucruri care nu respectă rânduiala de veacuri a Bisericii este uriaşă
asupra esenţialului, adică asupra pregătirii oamenilor pentru mântuire.

7. Desfăşurarea de activităţi economice


Preotul de parohie în Biserica Ortodoxă este căsătorit şi are obligaţia întreţinerii familiei proprii.
Aceasta se realizează din resursele materiale ale parohiei, din sprijinul statului – acolo unde acesta există –
şi din lucrul mâinilor sale.
Sfântul Apostol Pavel spune că „cei ce slujesc altarului au parte de la altar. Tot aşa a poruncit şi
Domnul celor ce propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască din Evanghelie” (1 Cor. 9, 13-14). Pe de altă
parte, în paralel cu activitatea de propovăduire a Evengheliei, Sfântul Apostol Pavel făcea corturi pentru a
se întreţine din vânzarea lor.
În legătură cu activităţile cu caracter economic în care preotul de parohie este implicat este necesară
cunoaşterea motivaţiei acestei implicări. Este nevoie de o asemenea implicare pentru a asigura sieşi şi
membrilor familiei un trai în limitele normalităţii sau există ispita câştigului material de dragul câştigului
pentru a avea tot mai mult şi a răspunde la nevoile mereu crescânde şi care nu au legătură cu normalitatea
unui trai decent?
Pentru a se orienta în direcţia corectă, preotul este chemat să cunoască, mai întâi, prevederile canonice
în domeniu. În textul canoanelor de mai jos se interzice preotului desfăşurarea unor activităţi de tip militar,
politic şi de anumite nuanţe comerciale:
- Can. 6 ap. interzice clericului „purtările de grijă lumeşti”: „Episcopul sau preotul sau
diaconul să nu ia asupra sa purtări de grijă lumeşti; iar de nu, să se caterisească”
- Can. 81 ap interzice clericului asumarea de responsabilităţi politice: „Am zis că nu se cuvine
ca episcopul sau prezbiterul să se pogoare pe sine în ocârmuiri obşteşti (publice), si să se
hărăzească (dedice) nevoilor (treburilor) bisericeşti. Deci ori să se supună a nu face aceasta, ori
să se caterisească, căci, după povăţuirea Domnului, nimeni nu poate sluji la doi domni”
- Can. 83 ap şi can 7 sin. IV ec exclud din viaţa clericului slujirea militară: „Episcopul sau
presbiterul sau diaconul, ocupându-se cu oastea (exercitând o funcţie militară), şi voind să le ţină
pe amândouă, dregătoria romană de stat şi cârmuirea preoţească, să se caterisească, pentru că ale
cezarului sunt ale cezarului şi ale lui Dumnezeu sunt ale lui Dumnezeu”; „Am hotărât ca cei ce au
fost rostuiţi (aşezaţi) odată în cler, precum şi monahii, să nu intre nici în oaste, nici în dregătorie

46
Ibidem, p. 20-21.
47
Conf. Mihaela Palade, „Fenomentul kitsch, între estetic şi religios”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 2003.
Pagina 16
IV

lumească; iar dacă ar îndrăzni aceasta şi nu s-ar pocăi, încât să se reîntoarcă la aceea ce ami întâi
au ales pentru Dumnezeu, să fie daţi anatemei”
- Can. 3 sin. IV ec şi can. 17 Cartagina nu permit clericului să fie administrator al averilor
altora, în afara celor aparţinând Bisericii: „A venit la Sfântul Sinod (la cunoştinţa Sfântului Sinod)
că oarecari dintre cei cuprinşi (incluşi) în cler se fac arendaşi ai averilor străine pentru câştig
ruşions şi se îndeletnicesc cu treburi lumeşti, apoi, lenevindu-se în slujirea lui Dumnezeu şi
alergând prin casele lumenilor, din iubire de argint iau asupra lor şi mânuirea (administrarea) de
averi. De aceea, sfântul şi marele sinod a rânduit ca de acum înainte nimeni, nici episcopul, nici
clericul, nici monahul să nu ia în arendă averi, nici să se vâre pe sine în chivernisirea lucrurilor
lumeşti, afară numai dacă ar fi chemat cumva după legi la epitropia de neînlăturat (obligatorie) a
nevârstinicilor (minorilor), sau dacă episcopul cetăţii l-ar rândui să poarte grija lucrurilor
bisericeşti sau a orfanilor sau văduvelor neajutorate sau a persoanelor care mai vârtos au trebuină
de ajutor bisericesc pentru frica lui Dumnezeu. Iar dacă cineva de acum înainte ar încerca să calce
cele orânduite, unul ca acela să se supună pedepselor bisericeşti”; „se hotărăşte ca episcopii,
presbiterii şi diaconii să nu se facă arendaşi, sau administratori, nici să-şi agonisească hrana din
vreun lucru ruşinos sau necinstit; căci sunt datori a avea în vedere cele scrise: Nimeni ostaş fiind
lui Dumnezeu nu se încurcă pe sine în lucruri lumeşti”
- Can. 9 Trulan interzice cu totul clericului să se ocupe de activităţile cârciumăreşti: „Nici
unui cleric să nu-i fie îngăduit să aibă sălaş pentru îndeletnicire cârciumărească. Pentru că dacă
unuia ca acesta nu i s-a îngăduit a intra în cârciumă, cu cât mai vârtos să slujească altora în
aceasta, şi să se apuce de ceea nu-i este lui îngăduit? Iar dacă ar face ceva de acest fel, ori să
înceteze, ori să se caterisească”
Pornind de la prevederile canonice care interzic clericului – episcop sau preot – să se ocupe cu
„treburi lumeşti”, menţionând şi care sunt acestea, se ajunge la concluzia, prin iconomie bisericească, a
admiterii unor activităţi economice pentru a se asigura resursele necesare familiei preotului. Implicarea în
propria gospodărie (grădină de zarzavaturi, livadă cu pomi, creşterea păsărilor şi animalelor etc.),
apicultura, sculptura, tâmplăria, croitoria pot aduce preotului din mediul rural din parohii sărace economic
resursele necesare unei vieţi normale.
În diasporă şi din ce în ce mai des în ţară se întâlnesc situaţii în care preotul lucrează ca angajat în
diferite instituţii publice sau private pentru a-şi întreţine familia.
În cele din urmă, în acest domeniu, ca şi în multe altele, frica de Dumnezeu, discernământul,
moderaţia şi bunul simţ sunt necesare pentru a avea o atitudine creştină autentică. Nimeni nu doreşte ca
familia preotului să fie lipsită de cele necesare. În acelaşi timp, opulenţa, ostentaţia şi zgârcenia în viaţa
unui preot sunt situaţiile cele mai smintitoare pentru credincioşi şi mai dăunătore pentru viaţa lăuntrică a
preotului şi a familiei sale.
În raportarea sa la bani şi venituri, preotul este chemată să fie „bun chivernisitor al casei sale”. „Căci
dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (1
Tim. 3, 4-5). Buna chivernisire a casei sale şi a Casei Domnului trebuie să urmeze cuvântul aceluiaşi
Apostol Pavel: „Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul
şi flămând, şi în belşug şi în lipsă. Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” (Filipeni 4, 12-13)
În mijlocul obştii credincioşilor fiind, preotul constituie principalul izvor de influenţă. Are el o viaţă
de libertate care presupune, pe de o parte, a avea cele necesare, iar pe de altă parte, a nu fi stăpânit de
obsesia banilor, a nu robit de bogăţie sau zgârcenie? Atitudinea preotului faţă de cele materiale inspiră
obştea pe care o păstoreşte în a nu se lăsa dominată de obsesia consumismului care domină societatea umană
actuală. „Omul epocii noastre devine robul propriilor cuceriri şi este târât de mania consumului. Munceşte
mai puţin, dar suferă mai mult. Trăieşte în mai multă bogăţie, dar se simte mai sărac. Îşi multiplică
Pagina 17
IV

facilităţile, dar îi sporeşte angoasa. Îşi înmulţeşte satisfacţiile trupeşti, dar îi creşte nefericirea. Îşi
identifică existenţa cu mijloacele şi confortul pe care le are la dispoziţie. Şi când le pierde pe acestea, simte
că îşi pierde însăşi existenţa”48.

8. Ţinuta preotului
Un preot ortodox fără reverendă şi fără barbă inspiră artificialitate, secularizare, inconsecvenţă.
Cuvântul rostit în popor: „uite popa, nu e popa” indică o dureroasă percepţie asupra a ceea ce nu trebuie
să fie preotul.
Autoritatea duhovnicească a preotului nu rezidă în mod principal în reverenda, fesul şi barba sa.
Acestea au însă rolul de a sublinia şi întări această autoritate. Într-o lume a ispitelor omniprezente, ţinuta
exterioară a preotului îl ajută pe acesta să evite situaţii şi locuri unde căderea în păcat este iminentă.
Reverenda, barba, ţinuta preoţească, în general, ajută la misiune. Însă, dacă nu este potrivit ca un
preot să umble fără reverendă sau să fie bărbierit, păgubitoare este şi grija excesivă acordată acestora:
materialul, culoarea, croiala reverendei, fesului sau rasei, iar în ceea ce priveşte barba, forma acesteia
(decupată, stilizată etc.).
A purta sau nu reverenda, a avea sau nu barbă ţine de o anumită aşezare, de o înţelegere a duhului
ortodox de către preot. În acelaşi timp, fără a absolutiza ţinuta preoţească, există o corelaţie între această
aşezare a preotului şi modul în care se îmbracă sau se comportă. Interesantă este afirmaţia lui Nae Ionescu:
„între faptul că Răsăritul ortodox refuză să mărturisească Filoque şi faptul că răsăritenii poartă barbă
este o corelaţie atât de strânsă, încât una implică cu necesitate pe cealaltă”. Aceasta arată că omul se
manifestă în funcţie de profilul său sufletesc, în funcţie de crezul său.

9. Raportarea la mass-media
Pentru a oferi răspunsul duhovnicesc adecvat nevoii credincioşilor, preotul este chemat să aşeze acest
răspuns în contextul unei lumi pe care trebuie să o cunoască şi în conotaţiile sale politice, economice sau
sociale. De aici rezultă nevoia de informare, inclusiv prin mass-media.
În acest domeniu este nevoie de o exigentă selecţie a materialului informativ propagat prin radio,
televiziune, presa scrisă sau prin internet. Trebuie pornit de la adevărul că mass-media, în general, nu are
un caracter obiectiv. În cele mai multe cazuri, instituţiile media au în spate interese pe care utilizatorul nu
le cunoaşte. Audienţa, vânzarea informaţiilor partizane sunt importante în mentalitatea multor proprietari
de mijloace de informare şi nu informarea obiectivă şi cu atât mai puţin zidirea sufletească.
O atenţie deosebită in sensul de evitare trebuie acordată de către preot emisiunilor cu caracter obscen,
care otrăvesc sufletul şi alungă Duhul lui Dumnezeu din om.

10. Vizitele pastorale


În timpul unei săptămâni, preotul este chemat să-şi cerceteze credincioşii în chiar locuinţa lor. Chemat
de multe ori sau căutând el prilej potrivit pentru a merge la casa credincioşilor, preotul are posibiiltatea
cunoaşterii contextului în care trăieşte cineva, care sunt membrii familiei şi dacă aceştia vieţuiesc în duh
creştin.
Concepţia că a merge la poarta sau în casa oamenilor pentru a mărturisi Evanghelia nu ar fi o atitudine
potrivită în Biserica Ortodoxă constituie o gravă eroare de atitudine. Preotul este aşezat ca păstor în raport
cu credincioşii unei parohii indiferent dacă aceştia au o relaţie permanentă cu Biserica sau nu. Oaia cea
rătăcită trebuie căutată, drahma cea pierdută trebuie găsită. Răspunsul preotului în faţa lui Dumnezeu
cuprinde pe toţi cei ce locuiesc într-un teritoriu, nu doar pe cei care vin la slujbe, se spovedesc, respectă
rânduielile bisericeşti.
48
G. Mantzaridis, Morala creştină, p. 429-430.
Pagina 18
IV

Sesiunea 6

Pastoraţia colectivă prin cult

Cultul ortodox este conceput şi practicat în interesul obştei, al colectivităţii religioase şi


constituie cel dintâi şi cel mai firesc cadru şi mijloc al pastoraţiei colective.

Cultul, înţeles ca sumă a tuturor actelor religioase prin care Biserica creează, reface şi menţine
legătura credincioşilor cu Dumnezeu, este menit în primul rând să exprime cuvenitul prinos de
cinstire adus de oamenii lui Dumnezeu şi Sfinţilor (scopul latreutic) şi să sfinţească viaţa
oamenilor, mijlocindu-le ajutorul, binecuvântarea şi harul dumnezeiesc (scopul harismatic sau
sacramental). Dar prin bogăţia şi valoarea sa doctrinară, morală şi catehetică prin care se realizează
ceea ce numim de obicei scopul didactic, catehetic sau educativ al cultului, - cultul ortodox
constituie şi un mijloc de pastoraţie; el oferă şi menţine legătura preotului cu credincioşii, în cadrul
cultului divin şi mai ales la Sf. Liturghie sunt plasate într-adevăr predica şi cateheza, adică cele
două forme principale prin care preotul îşi îndeplinește funcţia sa de propovăduitor al cuvântului
dumnezeiesc şi de învăţător al credincioşilor.

E recunoscută importanţa cultului pentru religie şi viaţa religioasă în general, în actul de cult
se simte şi se trăieşte de fapt religia în ceea ce are ea mai profund, mai intim şi mai esenţial. Viaţa
religioasă se manifestă şi se întreţine în primul rând prin trăirea şi practicarea formelor de cult fără
a se reduce exclusiv la ele. Adevărul acesta, de ordin general, pentru toate confesiunile creştine, e
valabil în special pentru Ortodoxie, în Istoria Bisericii Ortodoxe şi în viaţa religioasă a creştinilor
ortodocşi, cultul are un rol predominant; spre deosebire de Biserica romano-catolică, în care
accentul se pune pe organizare şi disciplină - (unitatea cu Papa) şi în contrast cu protestantismul şi
sectele, care au plasat cultul la periferia vieţii lor religioase. Biserica ortodoxă a făcut din cultul ei
centrul şi inima sau expresia fundamentală şi caracteristică a vieţii sale religioase, a spiritualităţii
ei.

Pagina 1
IV

1. Caracteristicile cultului Ortodox


1. Cultul ortodox este mai întâi un nepreţuit şi neegalat tezaur de doctrină ortodoxă, în imnele
şi rugăciunile din cărţile noastre de slujbă este condensată, pe înţelesul tuturor o întreagă
Teologie, adică toată învăţătura noastră de credinţă, însuşi Crezul sau Simbolul de credinţă
- este rezumatul sau chintesenţa doctrinei Bisericii Creştine expusă în punctele ei
fundamentale - este o sinteză de cult, rostindu-se la slujba Botezului, a Sfintei Liturghii şi
la unele dintre Laudele bisericeşti (Miezonoptica şi Obedniţa). Cultul are şi o imensă
valoare catehetică, el constituind pentru preot un prim izvor dogmatic, iar pentru
credincioşi, rânduiala sfintelor slujbe constituie şi o cateheză vie.
2. Cultul ortodox exercită asupra sufletului credinciosului o incontestabilă influenţă
moralizatoare, prin îndemnurile morale din cadrul Sf. Liturghii ("Să ne iubim unii pe alţii
..."), prin exemplele minunate ale vieţii Mântuitorului şi ale vieţii sfinţilor pe care Biserica
îi proslăveşte în imne, îi invoca în rugăciuni. Cultul constituie deci şi o pepinieră a
virtuţilor evanghelice, o şcoală a vieţii creştine ideale, a adevăratei trăiri religioase.
3. Cultul ortodox are caracter eclesiologic sau comunitar prin însăşi fiinţa şi menirea sa,
deoarece promovează rugăciunea cu caracter colectiv, social, public.
4. Cultul ortodox exercită o apreciabilă influenţă estetică asupra credincioşilor noştri, prin
imensa sa bogăţie şi valoare artistică. Utilizând într-o largă măsură toate formele de artă
(arhitectură, pictură, sculptura, muzică, poezie-iconografie, ţesături şi broderie, argintărie,
etc.), el a cultivat şi ne-a transmis tot ceea ce arta bisericească, în diversele ei manifestări,
a produs rnai genial şi mai frumos până acum.
5. Cultul ortodox este superior faţă de cultul altor confesiuni creştine şi prin caracterul său
profund simbolic, prin bogăţia şi profunzimea simbolurilor.
6. În sfârşit, o altă trăsătură a cultului ortodox este pancosmismul sau universalismul, prin
faptul că rugăciunea ortodoxă îmbrăţişează nu numai pe om şi viaţa lui în diversele ei
manifestări şi momente principale, ci şi natura întreagă, pe care tinde să o sfinţească, sa o
pună în folosul omului şi să o asocieze la cultul adus de acesta lui Dumnezeu.
7. Prin aceste valori, el posedă o infinită putere de înrâurire asupra sufletului omenesc; el

Pagina 2
IV

poate mişca inima, poate converti şi câştiga sufletele pentru cauza creştină. Istoria ne spune
că marele popor rus s-a hotărât să primească creştinismul sub forma sa ortodoxă după ce
trimişii săi asistaseră la splendorile slujbelor din biserica Sf. Sofia din Constantinopol, care
îi impresionase atât de mult, încât au declarat că ei nu mai ştiau dacă se află în cer sau pe
pământ.
8. Amintim faptul că, cultul creştin diferă de la o confesiune creştină la alta (Ortodoxă,
Catolică, Protestantă), evoluând în timp. Cultul Bisericii Ortodoxe îşi încheie evoluţia în
formele lui esenţiale şi fundamentale o dată cu perioada patristică (ultimul Sinod ecumenic
de la Niceea din anul 787).

2. Cultul ortodox şi pastoraţia colectivă. Sarcini şi datorii ale preotului

Pentru a face pastoraţie prin cult preotul trebuie să pună în evidenţă următoarele aspecte:

a) Valoarea şi cunoaşterea cultului


Preoţii sunt cei dintâi datori să cunoască valoarea, frumuseţea şi superioritatea cultului nostru,
să-1 înţeleagă, să-1 pătrundă, să-1 trăiască ei înşişi când îl oficiază, pentru ca, la rândul lor, să-1
poată explica credincioşilor. Oficierea sfintelor slujbe nu trebuie să fie o simplă obligaţie
profesională, ci să o considerăm cea mai înaltă cinste acordată de Dumnezeu omului. Cu cât îl vom
cunoaşte mai bine, cu atât vom şti să-1 preţuim mai mult, şi cu atât îl vom iubi şi îl vom săvârşi
mai bine. Instrucţia teoretică şi pregătirea practică în domeniul liturgic trebuie continuată şi
adâncită mereu după terminarea studiilor, prin lectura atentă şi asiduă a studiilor şi îndrumărilor cu
caracter liturgic din revistele şi publicaţiile de specialitate.

b) Prezentarea cultului prin slujirea preotului


Trebuie să ne preocupăm din ce în ce mai mult de felul cum săvârşim Sfintele Slujbe. Sublimă
în sine însăşi, această superbă creaţie a pietăţii şi a geniului bizantin depinde în practică de felul
cum o înţeleg preoţii şi cum o prezintă prin slujire. Prin urmare preoţii sunt nu numai săvârşitorii
cultului, ci şi interpreţii lui. Punem în evidenţă bogăţia şi splendoarea formelor noastre de cult
Pagina 3
IV

printr-o slujire demnă şi printr-o săvârşire corectă. Pentru aceasta este de dorit ca toţi sfinţiţii
slujitori să fie buni bisericani, să aibă vocaţie şi dragoste pentru sarcina lor de liturghisitori.
Calităţile înnăscute, talentele naturale necesare pentru îndeplinirea ideală a acestui oficiu, adică;
voce plăcută şi cultura muzicală, prestanţă fizica, eleganţă în gesturi şi mişcări, sunt necesare
pentru un bun păstor. Daca acestea lipsesc, pot fi compensate prin evlavia care nu trebuie să
lipsească nici unui preot ca şi prin alte calităţi care se pot câştiga prin efort şi educaţie, ca de
exemplu: slujirea corectă şi conştiincioasă, fără grabă, interpretare (citire şi rostire) corectă a
rugăciunilor şi cântărilor, dicţie clară şi îngrijită, ş.a.m.d. Să ne ferim de păcatul rutinei, de
formalism în săvârşirea Sfintelor Slujbe. Pătrunşi de sfinţenia şi sublimitatea celor ce săvârşim, să
punem suflet şi căldură în cele ce rostim şi cântăm la Sf. Slujbe, să le simţim, să le trăim,
participând la ele cu intensitate şi dându-le viaţă din viaţa noastră care se va comunica astfel şi
credincioşilor prezenţi.

c) Uniformitatea şi stabilitatea cultului ortodox


Datoria de a păstra nestinsă integritatea, unitatea şi uniformitatea cultului nostru, impune o
severă disciplină în exerciţiul funcţiunii de liturghisitori; preotul să oficieze cu stricteţe, rânduiala
exactă şi corectă a slujbelor, ferindu-se de orice abatere de la regulile tipicului, de adaosuri sau
omisiuni, de inovaţii personale în textul şi în ritualul liturgic.

Să apărăm cultul autentic împotriva acelor practici şi ritualuri superstiţioase şi păgâneşti care
desfigurează uneori pietatea adevărată şi care compromit cultul mai ales în faţa credincioşilor
conştienţi şi luminaţi (oficierea excesivă a acatistelor în dauna Liturghiei este unul din acestea). Să
înţelegem Sf. Liturghie în adevăratul ei sens; să-i vedem locul ei central si fundamental în viaţa
noastră religioasă şi spirituală, socotind-o temelie şi centru al cultului divin public, adevăratul izvor
al spiritualităţii şi evlaviei creştine.

d) Participarea creştinilor la cultul divin public


Frecvenţa şi felul în care credincioşii cercetează biserica, participă la Sf. Slujbe şi la viaţa
harică prin Sfintele Taine este unul dintre cele dintâi semne prin care se recunoaşte o parohie vie.
Este criteriul cel mai sigur după care putem măsura vrednicia şi pastoraţia preotului precum şi
nivelul vieţii religioase din parohie. Credincioşii care nu simt nevoia să cerceteze sfânta biserică şi
Pagina 4
IV

să participe la Sfintele Slujbe sunt pe cale să devină mădulare moarte ale trupului Bisericii, iar
preotul care se complace cu biserica goală de credincioşi este păstorul ameninţat să rămână fără
turmă, este glas care răsună în pustiu, în asemenea situaţii trebuie să se îndrepte atenţia preotului
spre acei enoriaşi indiferenţi pentru a le face cunoscute, pe orice cale, necesitatea participării lor la
biserică.

Participarea activă a credincioşilor la liturghie este promovată printr-o catehizare adecvată a


credincioşilor făcută de preotul paroh.

 Educarea şi disciplinarea poporului în biserică, acolo unde e nevoie, facându-i să păstreze


atitudinea de perfectă cuviinţă şi respect, liniştea şi ordinea necesară pentru buna
desfăşurare a cultului.

 Explicarea pe înţelesul tuturor a celor ce se săvârşesc în biserică. Să se întreprindă o


activitate de catehizare mistagogică a poporului, de iniţiere în cultul nostru (rânduiala
liturghiei, simbolismul botezului, al sfântului locaş şi al obiectelor liturgice etc). Pe lângă
predicile obişnuite cu caracter biblic, dogmatic sau moral, să se abordeze din ce în ce mai
mult predici şi cateheze cu teme din domeniul liturgic, pentru care credincioşii noştri
manifestă în ultimul timp un interes crescând, să le punem la îndemână cărţi care să le facă
cunoscute frumuseţea şi valoarea cultului.

 Să se ia atitudine împotriva formalismului ritualist şi a bigotismului de esenţă păgână, a


falsei pietăţi, a superstiţiilor păgâne şi ritualuri magice, care se manifestă pe alocuri contra
pietăţii credincioşilor noştri.

 Să se impulsioneze credincioşii noştri pentru a deveni membri activi, iar nu pasivi, ai


Bisericii rugătoare, prin participarea efectivă la cântările sfintei Liturghii la Jertfa
Euharistică (prin aducerea darurilor de pâine şi de vin necesare Sf. Jertfe) ca şi la roadele
acestei Jertfe (prin împărtășirea lor cât mai deasă). Să luptăm împotriva pasivității
credincioşilor la serviciul divin, facându-i să fie activi, fie prin ascultare cu atenţie la cele
ce se rostesc şi cântă, fie prin participarea efectivă la cântarea liturgică omofonă - alături de
cântăreţii de ia strană sau la coruri organizate, fie prin îndeplinirea unor atribuţii şi sarcini
ce li se pot da să le facă în biserică.
Pagina 5
IV

 Să nu uităm că, dintre credincioşii noştri, cei mai uşor ademeniţi de sectari, cei care cad mai
uşor în mrejele propagandei sectare, ale indiferenţei religioase şi ale necredinţei, sunt tocmai
cei ce au rupt legătura cu sf. altar, cei care s-au înstrăinat de biserică, cei ce nu mai practică
cultului şi nu frecventează sf. slujbe. Atenţie sporită trebuie acordată pentru educarea
colaboratorilor apropiaţi ai preotului în latura sacramentală: cântăreţii şi paraclisierii, care,
prin calităţile şi prin felul cum îşi îndeplinesc misiunea, pot să impulsioneze activitatea
preotului sau să o diminueze.
 Prin toate aceste mijloace care ne pot sta la îndemână, să facem din cultul ortodox public
mijloc de pastoraţie şi atracţie a credincioşilor în jurul sf. altar. Dacă vom izbuti să facem
aceasta, vom putea spune împreună cu Sf. Apostol Pavel că suntem cu adevărat nişte buni
"iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (I Cor. IV 1).

3. Predica şi cateheza ca mijloace de pastoraţie colectivă


Predicarea cuvântului lui Dumnezeu e una din datoriile cele mai importante ale păstorului de
suflete. Cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu este factorul şi temelia vieţii creştineşti. Nu este
îndeajuns numai să cunoască adevărurile de credinţă. Scopul principal al predicii este acela de a
deschide inimile oamenilor pentru primirea cuvântului evanghelic. Chemarea oratoriei bisericeşti,
după Fericitul Augustin, este ca: "mintea să cunoască şi să înţeleagă adevărurile de credinţă,
inima să le iubească, iar voinţa să le traducă în fapte".

Valoarea unei predici trebuie căutată mai întâi în obiectul ei care este cuvântul lui Dumnezeu,
în acţiunea lui; dar fără munca predicatorului, revelaţia dumnezeiască riscă să rămână mărgăritarul
de mare preţ, ascuns în ţărână, sau ca o sămânţă buna, închisă în hambarele textelor dumnezeieşti.
Deci, practic, predica nu poate fi separată de persoana predicatorului.

Fiecare dintre cei care vor să ajungă propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu trebuie să
fie înzestraţi cu calităţi fără de care nu vor putea face misiune.

În primul rând, trebuie să fie înzestraţi cu calităţi fizice, cum ar fi sănătatea, integritatea
corporală, prestanţa fizică şi ţinuta exterioară. Prestanţa fizică este o cinste adusă Mântuitorului şi
nu un adaos la frumuseţea slujirii preoţeşti.
Pagina 6
IV

Pe lângă aceste calităţi fizice, fiecare predicator trebuie să dobândească unele calităţi
profesionale, adică vocaţia şi pregătirea pentru misiunea predicatorială. Săvârşirea lucrării
preoţeşti este o încununare a vocaţiei; ea reprezintă punctul culminant al evoluţiei puterilor
sufleteşti ale candidatului la preoţie.

O altă calitate a preotului propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu este înţelepciunea, O


preocupare zilnică trebuie să fie studiul şi meditația Sfintei Scripturi.

O altă calitate a predicatorului trebuie să fie spiritul de observaţie. Predicatorul trebuie să


observe problemele de natură religioasă ale credincioşilor şi să pună accent pe ele în predică.

Adevăratul predicator însă trebuie să fie înzestrat în special cu calităţi morale, care-l ridică
pe trepte înalte, asemănându-se în acest sens cu Marele Predicator, care este Hristos.

Prima şi cea mai importantă dintre aceste calităţi trebuie să fie convingerea creştină; el
trebuie să fie înzestrat cu o profunda evlavie, el trebuie să fie convins de sublimitatea învăţăturii
pe care o predică; să fie un om al rugăciunii, să fie religios, un om de înaltă ţinută spirituală, tinzând
necontenit spre desăvârşire.

Activitatea de predicator este o activitate de mare răspundere, în cadrul creştinismului,


predicatorul a fost întotdeauna preţuit şi considerat ca cel mai înalt factor de instruire a păstoriţilor.

Pregătirea pentru predică

Pregătirea generală
Mântuitorul Iisus Hristos a spus: "De aceea, orice cărturar cu învăţătură despre împărăţia
cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi." (Matei XIII,
52). Păstorul de suflete deţine un tezaur din care are posibilitatea să scoată vechi şi nou pentru
exercitarea demnităţii sale predicatoriale prin următoarele activităţi:

a) Studierea disciplinelor teologice dintre care amintim Dogmatica, Morala, Liturgica, Istoria
bisericească si altele. Toate acestea oferă material necesar pentru predicator: "Fii puternic
a învăţa cu învăţătura cea sănătoasă''' (Tit. 1,9).

b) Meditarea la învăţătura creştină ajuta pe preot să-şi însuşească şi să treacă prin filtrul
sufletului său conoştinţele dobândite.
Pagina 7
IV

c) Citirea perseverentă a Sfintei Scripturi, a învăţăturii revelate atât din Vechiul cât şi din Noul
Testament: "Cuvântul lui Hristos să locuiască bogat în noi" - la nimeni altul nu se referă mai
potrivit ca la preot.

d) Citirea Vieţilor Sfinţilor care sunt pline de pilde şi îndemnuri pentru practicarea virtuţilor
creştineşti. Ele sunt recomandabile pentru a îmbogăţi predica şi au un rol important în
catehizarea credincioşilor. Alte izvoare preţioase din tezaurul duhovnicesc al Ortodoxiei sunt
cărţile duhovniceşti; Patericul, Filocalia, Mântuirea păcătoşilor, Războiul nevăzut şi multe
altele. De folos pentru pregătirea predicatorului sunt cărţile de predici din trecut şi de azi.

Alegerea corectă a temei.


Preotul va alege tema pe care se simte că o poate dezvolta mai bine. Unii preoţi preferă
omilia; alţii predica tematică, întotdeauna este bine ca preotul să se refere la Evanghelia zilei sau
la Apostolul zilei, pentru că nu toţi credincioşii se află în biserică în momentul citirii lor. Din lectura
pericopelor citite, preotul va putea anunţa tema cuvântării sale. Cineva spunea: "Dacă după
primele cuvinte rostite de preot, ascultătorii nu-şi pot da seama despre ce li se va vorbi, predica
nu-şi va ajunge scopul. Tema, ideea centrală, trebuie să străbată conţinutul predicii ca un fir roşu,
astfel ca la încheierea ei, actualizarea să poată fi reţinută cu uşurinţă de ascultători

Prelucrarea temei

După ce s-a stabilit tema, urmează prelucrarea ei, care constă în sintetizarea perfectă a ideilor
ce vor fi prezentate. Timp de câteva zile, preotul meditează asupra acestor idei, iar în momente de
bună dispoziţie va alcătui o schiţă a predicii şi va face fixarea ei în scris, care îl ajută la o expunere
bună.

Predica nepregătită cu siguranţă nu îşi atinge scopul. Un vechi dicton spune astfel: "Cine se
urcă la amvon să predice nepregătit, se va coborî de pe dânsul dezonorat". Predica alcătuită la
întâmplare nu zideşte. Cu cât vanitatea preotului este mai mare, mărginindu-se numai la puterile
proprii, urmărind numai efecte oratorice, cu atât rezultatul va fi fără efect, întrebat un credincios,
după întoarcerea de la biserică, despre ce a vorbit părintele, răspunsurile: a vorbit frumos, dar nu
ştiu despre ce a vorbit, e ca un foc de paie care arde cu flăcări mari, dar se împrăştie odată cu cenuşa
lui.
Pagina 8
IV

Rostirea predicii

După ce în zilele din timpul săptămânii, preotul şi-a învăţat predica, prin rugăciune şi
meditaţie, duminica se poate urca la amvon în mod corect, plin de dorinţa de a zidi prin cuvântul
său.

Se impune o atenţie deosebită deoarece uneori, predicatorul vorbeşte prea tare, alteori prea
încet, alteori vorbeşte prea repede, iar atunci predica îşi pierde din valoare. irea predicii trebuie să
rămână întotdeauna între hotarele ei naturale, sa nu fie teatrală, spectaculoasă, căci acestea nu
cadrează cu demnitatea cuvântului lui Dumnezeu.

În cadrul rostirii predicii, intervine în chip firesc gesticulaţia. E absolut sigur că o gesticulaţie
corectă şi bine plasată, îi dă cuvântării accent si putere de a deştepta interesul. Predicatorul trebuie
să întrebuinţeze gesticulaţia conform regulilor de Omiletică şi în privinţa aceasta. Prin faptul
acesta, predica devine mai înţeleasă. Gestul trebuie să corespundă ideii pe care o însoţeşte.

La rostirea predicii se ţine cont şi de numărul credincioşilor prezenţi; dacă sunt mulţi, el
foloseşte o intonare mai accentuată, fapt care e în favoarea predicii. Dacă numărul ascultătorilor e
mic, preotul nu se va lăsa nicidecum abătut de la zelul său predicatorial, ci dimpotrivă va imita pe
Sfinţii Părinţi care predicau şi în faţa celor puţini, ca şi în faţa celor mulţi. Pâinea vieţii se împarte
cu aceeaşi căldură şi celor mulţi şi celor puţini.

Păstorul de suflete nu va face deosebire între ascultătorii săi, din pricina rangurilor, a
poziţiilor sociale şi a altor împrejurări

Astfel, acolo unde cinstea se caută şi se află în faptul de a predica numai oamenilor de vază,
acolo se dă dovadă de o cugetare sărăcăcioasă şi absentă. Oamenii mai simpli, adeseori, oferă
nădejdi însutite, în comparaţie cu cei bogaţi şi cu vază. Sunt totdeauna actuale cuvintele
Mântuitorului: "Mărturisescu-mă Ţie Părinte ... că ai ascuns de la cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai
descoperit pruncilor" (Matei XI, 25).

În final, să reţinem că predica şi cateheza trebuie să facă parte din slujirea Sfintei Liturghii, a
Sfintelor Taine şi a Ierurgiilor. Cu cât acestea vor fi pregătite mai temeinic şi rostite mai
convingător, cu atât preotul, întors de la biserică, va putea să aibă mulţumirea că "slujba sa a făcut-
o pe deplin" (II Timotei IV,5).
Pagina 9
IV

Bibliografie:
Pr. Prof. Ene Branişte, Cultul Bisericii Ortodoxe Române faţă de cultul celorlalte confesiuni
creştine şi al sectelor din ţara noastră, în rev. St. Teol., 1951, 1-2.

Coman Vasile, Însemnătatea cultului divin, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 9-10, 1963.

Gândea Spiridon, Cultul divin şi pastoraţia creştină, factor de promovare a vieţii religioase
în Ortodoxie, în rev. B.O.R., nr. 11-12, 1967.

Săsăujan S., Cultul divin, mijloc de apărare a dreptei credinţe, de promovare a vieţii morale
şi de slujire a năzuinţelor omenirii contemporane, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 10-12, 1979.

Dură Nicolae, Cultul Bisericii Ortodoxe şi propovăduirea învăţăturii creştine, în rev.


Mitropolia Ardealului, nr. 9-10, 1985.

Pr. Prof. Dumitru Belu, Predicatorul în concepţia Sf. Ioan Gură de Aur, B.O.R., nr. 3-4,
1959, p.352,

Pr. Prof. Dumitru Belu, De ce este necesar să predici după pian, în rev. Mitropolia
Ardealului, nr. 7-8, 1960, pag. 563-569.

Pr. Prof. Dumitru Belu, Cu privire la necrolog, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 4-6, 1965,
pag. 348.

Pr. Prof. Dumitru Belu, Cu privire la textul predicii, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 11-12,
1964, pag. 877-898.

Pr. Prof. Dumitru Belu, Pregătirea preotului pentru predică, în îndrumătorul pastoral nr. IV,
Alba Iulia, 1980, pag. 73.

Brătan L, Fond şi formă în predică, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1966.

Drăgulin G., Propovăduirea cuvântului şi cultul în Biserica Ortodoxă, Studii Teologice, nr.
3-4, 1975.

Miele V., Aspecte actuale ale predicii creştine, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 4-6, 1974.

Pagina 10
IV

Sesiunea 7

Pastoraţia individuală prin Sfintele Taine


Studiul Sfintelor Taine se face în cadrul catedrei de Dogmatică, în cea de Morală, la
Liturgică, precum şi. la Dreptul Canonic. Teologia pastorală, ca o cunună a studiilor
teologice, se preocupă mai ales de aplicarea Sfintelor Taine în activitatea pastorală a
preotului, urmărind însuşirea, trăirea harului primit în lucrarea lor; în el însuşi şi apoi în
împărtăşirea acestui har în sufletele credincioşilor. Aşa se explică faptul că nu vom repeta
prezentarea Sfintelor Taine, ca în Dogmatică, nici ca în Liturgica specială, ci încercând a
prezenta credincioşilor, cu prilejul oficlerii lor, scurte învăţături despre rostul şi folosul
primirii for pentru naşterea şi creşterea lor duhovnicească.
Ceea ce este lumina şi căldura soarelui pentru viaţa lumii, ploaia pentru roadele
pământului, altoiul nobil pentru pomul sălbatic, aceea este puterea harului sau darului Sui
Dumnezeu pentru viaţa credincioşilor; îi ajută să se cureţe de păcate şi să se sfinţească prin
Duhul Sfânt. Cât de frumos şi pătrunzător la inimă cântă Biserica noastră: Prin Duhul Sfânt
izvorăsc izvoarele Harului, care adapă toată făptura spre rodire de viaţă.

Începem cu cele trei Sfinte Taine, numite ale "iniţierii creştine": Botezul, Mirungerea
şi Taina Sfinei Euharistii, care se oficiază împreună.

1. Taina Sfântului Botez


Cuvântul botez este înţeles uneori ca stropirea credincioşilor cu aghiasmă, la diferite
slujbe, sfinţirea caselor, a holdelor. Se spune: m-a botezat preotul, adică m-a stropit cu apă
sfinţită, ceea ce este cu totul altceva decât Taina Sfântului Botez. Preotul care botează poate
zice o scurtă cateheză vorbind despre Unicitatea Botezului (Efeseni IV, 5), despre păcatul
repetării lui, căci nu este decât un singur "Domn Iisus; o singură credinţă şi un singur Botez"
(Efeseni IV, 6-7). Cei care repetă Botezul nu fac altceva decât sa răstignească a doua oară
pe Hristos şi să batjocorească această sfântă Taină. Sfinţii Părinţi n-au stăruit asupra
Pagina 1
IV

timpului când trebuie săvârșită sfânta Taină a Botezului, cât mai ales asupra necesității
aplicării lui ca "poartă" pentru intrarea în împărăția harului lui Iisus, după analogia tăierii
împrejur în vechiul Testament, la opt zile după naștere, ca şi Iisus, prin care fiii iudeilor
erau primiți în sânul comunității lor.
Se poate stărui asupra legăturii dintre Botez şi mântuirea sufletească. Botezul este
începutul lucrării de mântuire absolut necesar, dar nu trebuie să se mărginească omul numai
la atât ci să lucreze cu harul primit la mântuirea lui.

2. Taina Mirungerii
Care urmează îndată după Botez, este semnul văzut al împărtăşirii reale a celui botezat
cu toate darurile Sfântului Duh; este pecetea care se pune asupra noului botezat, ca
aparţinând lui Hristos. Formula sacramentală a ungerii la toate părţile corpului omenesc
este luată din epistola Sf. Apostol Pavel către Corinteni (I, 21-22), unde spune: "Iar cel ce
ne întăreşte pe noi împreună cu voi în Hristos şi ne-a uns pe noi, este Dumnezeu care ne-a
pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre". Aceste cuvinte trebuiesc tâlcuite
de preot în sensul că prin Mirugere (cu mir compus din materii multe şi de diferite mirosuri),
Hristos îşi pune pecetea chipului Său, prin lucrarea Duhului Sfânt asupra făpturii celei noi
ieşite din apa Botezului. Dacă Botezul este naşterea întru Hristos, Mirungerea este viaţa
întru Hristos, prin trăirea creştinului cu harul primit în Botez.
Printre multele asemănări privind unirea sufletului credincios cu Hristos se numără şi
legătura dintre mire şi mireasă. O sugerează frumoasa pildă a Mântuitorului despr cele zece
fecioare, din care cinci erau înţelepte şi-şi adunau undelemn în candele lor aşteptând venirea
mirelui, iar cele cinci numite nebune neglizeză umplerea candelor cu undelemnul faptelor
bune. Legătura dintre Hristos şi sufletul credincios a fost preînchipuită şi în Vechiul
Testament prin legătura dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel, din vedenia lui Prorocul
Osea (I, 6-9).
Pagina 2
IV

3. Taina Sfintei Euharistii


Dacă prin Sfântul Botez se deschide credinciosului poarta de intrare în împărăţia
harului lui Hristos, dacă prin sfânta Mirungere i se dă puterea de a creşte în viaţa cea nouă,
Sfânta Euharistie reprezintă pentru el unire cu Hristos. "Lucrul botezului îl desăvârşeşte
Euharistia". (Teofan al Niceei).

Prin Sfânta Euharistie, Iisus împlineşte făgăduita făcută ucenicilor Săi, înainte de a se
înălţa la cer, de a fi cu ei şi cu urmaşii lor "până la sfârşitul veacurilor",
Preînchipuită în minunea săturării popoarelor în pustie, Sfânta Euharistie a fost aşezată
la Cina cea de Taină prin cuvintele lui Iisus: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu... Beţi
dintre acesta toţi, acesta este Sângele Meu...", pe care Biserica Ie repetă ca o comemorare
pioasă, realizată faptic prin jertfa Sa de pe cruce, şi actualizată în cadrul sfintei Liturgii, prin
invocarea harului Duhului Sfânt, Sfânta Euharistie devine "pâinea care s-a pogorât din cer".
Preotul, păstor de suflete, este dator să tâlcuiască cuvintele Sfintei Scripturi în legătură
cu Euharistia, să combată părerea celor ce fac din ea o simplă comemorare, îndeosebi,
cuvintele Mântuitorului din sfânta Evanghelie de la Ioan(cap. VI) explicate corect, nu lasă
loc nici unei îndoieli cu privire la caracterul de Taină a Sfintei Euharistii.

În spiritualitatea creştină ortodoxă se împărtăşesc şi pruncii, îndată după Botez, în


acest caz este nevoie de o atenţie deosebită din partea preotului. Se toarnă în linguriţă foarte
puţin lichid (vin sau apă curată) şi apoi se pune din Sfântul Trup şi Sânge numai o mică
fărâmitură, luată din chivot. Se pune sub bărbia pruncului care se ţine cu faţa în sus, un
acoperământ, care în timpul împărtăşirii se ţine la gura pruncului, până ce acesta înghite
Sfintele. (Liturgica specială, p.448).
Pentru cei ce se îndoiesc de prezenţa reală a lui Hristos, merită citită şi tâlcuită
întâmplarea descrisă de sfântul Apostol Luca (cap.XXIV). În ziua învierii, doi apostoli,
Luca şi Cleopa, călătoresc spre Emaus. In spatele lor vine Iisus şi ascultă cuvintele lor, fără
a-L cunoaşte. Pe drum mergând, el le-a tâlcuit toate prorociile din Vechiul Testament
Pagina 3
IV

referitoare la Iisus. Totuşi ei nu-L recunosc decât atunci când, intrând în casă, ia poftirea
lor, repetă un gest: frâgerea pâinii, aşa cum făcuse mai înainte la Cina cea de Taină. Atunci
L-au cunoscut, dar El s-a făcut nevăzut, în această frângere a pâinii -miezul sfintei Euharistii
- au petrecut sfinţii apostoli, mai ales în "ziua cea dintâi a săptămânii", adică duminica, în
această lucrare petrec de atunci creştini adevăraţi, împlinind porunca lui Iisus: "Acesta să o
faceţi întru pomenirea Mea" (Corinteni XI, 26), dar şi cu încredinţarea deplină că în aceasta
sfântă Taină a Bisericii, Hristos li se împărtăşeşte în chip real, începând cu copiii botezaţi.

4. Taina Sfintei Cununii


Cununia este Taina sfântă prin care se conferă un Har, ba chiar mai multe Haruri
necesare mântuirii noastre sufleteşti; este însoţirea liberă dintre cei doi soţi realizată prin
punerea cununilor pe capetele mirilor. Cununile simbolizează puterea şi binecuvântarea
dată de Dumnezeu prin lucrarea preotului, în vederea întemeierii unei noi familii, a unei
celule noi în zidirea duhovnicească a societăţii şi a Bisericii. Dacă prin Taina sfintei Preoţii
se dă celor chemaţi şi sfinţiţi harul de a "face creştini" născându-1 a doua oară, prin Botez
(de unde şi îndreptăţirea de a fi numiţi părinţi în sens duhovnicesc), mirilor li se dă Harul
de a naşte şi a creşte fii pentru împărăţia lui Dumnezeu, ceea ce este de bună seamă o
cinstire, dar şi o jertfă liber consimţită de ei.
Se cântă la cununie cuvintele din psalmi: "Pus-ai pe capetele lor cununi de pietre
scumpe...".înţelegând prin "pietre scumpe", cununa virtuţilor pe care Harul cununiei le dă
putinţă sale realizeze în viaţa lor conjugală. Numai în măsura în care ei realizează aceste
virtuţi, însoţirea lor se înalţă la demnitatea cerească pe care o vizează rugăciunea preotului:
"Primeşte, Doamne, cununile lor în altarul Tău cel mai presus de ceruri...".
Precum regii se încununau spre a stăpâni o ţară şi un popor, aşa mirii se încununează
spre a stăpâni un mic regat, căminul familial, stăpânire care reprezintă o demnitatea, dar şi
o jertfire de sine, prin obligaţiile pe care şi le asumă atât pentru ei, cât şi amândoi, pentru
copiii pe care-i aduc pe lume.
Pagina 4
IV

"Nunta este rai..." exclamă un teolog de-al nostru. Creând pe om, Dumnezeu nu l-a
gândit ca un unicat ci ca o dualitate, gând ilustrat şi prin cuvintele vor fi amândoi un trup,
înţelegând prin aceasta unitatea spirituală a celor doi soţi. piatra de temelie a familiei.
Puterea care realizează această unitate în două trupuri este puterea iubirii. Lipsa sau
scăderea iubirii, ura şi necredinţa, dezbină şi anulează temelia familiei, desfiinţând prin
aceasta existenţa familiei, egală cu moartea spirituală.
Preotul păstor de suflete este dator ca, în pregătirea mirilor înainte de cununie şi chiar
cu prilejul ei, să lămurească pe aceştia asupra datoriilor pe cate le revin prin acel da, pe
care-1 rostesc la întrebarea rituală: dacă de bunăvoie.,.. se însoţesc unul cu altul.
Pe vremuri, era rânduit să se încheie între viitorii soţi aşa- numitul Protocol al bunei
învoiri şi timp de şase săptămâni să se publice în biserică numele mirilor şi enunţarea
întrebării adresate credincioşilor, dacă se cunoaşte vreun impediment al celor doi miri, care
ar aduce cu sine anularea cununiei (de exemplu: stare de boală, grad apropiat de rudenie,
bigamie etc.).
Este obicei ca nunta să se încheie în faţa comunităţii întregi, sau a unei părţi din ea,
ceea ce înseamnă că întreaga comunitate este chemată şi se angajează să sprijine noua
căsnicie, ca ea să se dezvolte pe linia cea bună a vieţii, în caz contrar urmând a suferi nu
numai căsnicia ci şi societatea întreagă. Taina sfintei cununii astfel înţeleasă, face din
familie un colţ de rai, o grădină în care înfloresc toate florile virtuţilor - pietrele scumpe din
cununa duhovnicească de pe capetele mirilor.
Este de datoria preotului păstor de suflete de a urmări cu dragoste părintească felul
cum se desfăşoară viaţa conjugală a familiei pe care el a binecuvântat-o.

5. Taina Sfântului Maslu


Taina Sfântului Maslu este ultima din şirul sfintelor Taine, dar nu cea mai puţin
însemnată; dimpotrivă, dacă lucrarea celorlalte sfinte taine premărgătoare vizează în primul
rând sufletul - şi prin el desigur, trupul credinciosului, Taina Sfântului Maslu este, cu
Pagina 5
IV

deosebire, Taina rânduită de Iisus Hristos pentru însănătoşirea trupului, dovadă şi aceasta,
de câtă cinste se bucură trupul omenesc în faţa lui Dumnezeu, Cel ce prin Fiul Său a luat
trup omenesc. Este o taină Sfântă, nu un simplu simbol. Rugăciunile cuprinse în slujba
Maslului cer deodată vindecarea şi a trupului şi a sufletului.
Din sfânta Evanghelie aflăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după El şi toţi sfinţii
Apostoli, "scoteau mulţi demoni şi ungeau cu undelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau".
(Marcu VI, 13). Uneori, în locul undelemnului se făcea "punerea mâinilor" fără a se exclude
folosirea undelemnului ca materie văzută. Mărturia clasică a existenţei Tainei Sfântului
Maslu ca practică obişnuită în Biserica veacului apostolic rămâne aceea a Sfântului lacob,
care n-ar fi putut rândui o practică de proporţia celei amintite, fără să fi avut temei în
cuvântul şi practica Mântuitorului. Se ştie că Iisus a făcut începutul propovăduirii
Evangheliei "'învăţând în sinagogile lor ... şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în
popor". (Matei VI, 23).
Biserica a rânduit să se citească cuvintele Apostolului lacob, în rânduirea Sfântului
Maslu: "De este cineva dintre voi bolnav ...să cheme preoţii Bisericii să se roage pentru el,
ungându-l cu undelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui (=va
vindeca) pe cel bolnav... şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui".(lacob V,13-15). De
observat că Apostolul aşază vindecarea trupului alături de iertarea păcatelor. Trupul e întărit
de energiile sufletului care emană din Dumnezeu ca o putere. Curăţind sufletul de păcate,
Harul Duhului Sfânt întăreşte puterile fireşti ale trupului. (Teologia Dogmatică Ortodoxă,
vol.III, p.206). După înviere, în misiunea dată Apostolilor Iisus a inclus şi vindecarea
bolnavilor (Marcu XVI, 17-18). Faptele Apostolilor cuprind numeroase vindecări făcute de
sfinţii Apostoli, ba chiar şi prin atingerea hainelor, a umbrei lor (F. Apostolilor V, 15),
întotdeauna în numele lui Iisus Hristos.
În acest context, pastoraţia bolnavilor găseşte teren bogat pentru activitatea pastorală
şi misionară a preoţilor. Credem că ar trebui să facem mai mult în privinţa slujirii sfântului

Pagina 6
IV

Maslu, lămurind pe credincioşi asupra aşezării, a practicării acestei Taine de-a lungul
istoriei Bisericii, asupra efectelor ei vindecătoare. I-am feri, prin aceasta de a scăpa de falşii
vindecători sau "purtătorii de har", care amăgesc pe cei lesne crezători. Trebuie să arătăm
că nici o vindecare, dacă are loc, nu se face prin vrednicia sau meritul slujitorului (cu atât
mai puţin a celor din afara Bisericii) ci prin mila cea mare a lui Dumnezeu, care "nu voieşte
moartea păcătosului ci îndreptarea lui pentru iubirea nemărginită, a celui pe care îl invocăm
numindu-l "doctorul sufletelor şi a trupului", Iisus Hristos.
Preotul păstor de suflete trebuie să-şi pregătească credincioşii pentru primirea harului
Sfântului Maslu prin post şi rugăciune, după posibilităţile lor si ale celor care îi aduc la
dînsul. Fără a dispreţui ajutorul vindecător al ştiinţei medicale - despre care credem că e tot
datul lui Dumnezeu - prin Sfântul Maslu întărim şi mângâiem sufletele, fapt care, la rândul
său, întăreşte trupul celui în suferinţă trupească sau sufletească. Să nu uităm însă niciodată
să spunem credincioşilor că nu noi vindecăm, căci Dumnezeu este cel ce vindecă, şi datoria
noastră, ca şi a lor, este numai rugăciunea curată şi stăruitoare, ca aceea a femeii
canaaneence, zicând:
"Cu untdelemnul îndurărilor tale, Stăpâne, mângâind pururea sufletele împreună cu
trupurile oamenilor ţi păzind prin untdelemn pe credincioşi, miluieşte pe cei ce scapă la
Tine".

Pastoraţia prin Sfintele Ierurgii


După Sfintele Taine, prilejul de pastoraţie colectivă, sfintele ierurgii, îndeosebi
înmormântările, reprezintă prilejuri potrivite pentru propovăduirea Cuvântului lui
Dumnezeu în rândul credincioşilor prezenţi. La astfel de întâmplări, participă şi persoane
din alte religii şi etnii, încă de la Petru se ştia că importanţa predicilor funebre constă în
faptul că "acum se adună mai mulți oameni la Biserică decât se adună la căsătorii". E păcat
să se piardă astfel de prilejuri cu jelanii pescuitoare de inimi sau cu expuneri străine de
conţinutul învăţăturii creştine, întrebarea . este: "Cum trebuie să concepem predica funebră
Pagina 7
IV

a zilelor noastre?". Se recomandă ca propovăduitorul să se ferească de a cădea în


predestinaţianism; să expună dogma eshatologică prin pregătire teologică de precizie fie
direct, fie insinuant, de la caz la caz. Nouă creştinilor nu ni se cade să ne tânguim cu atât
mai mult, nici să deznădăjduim. Se recomanda genul de meditaţie religioasă, să se facă
portretul defunctului bazat pe note biografice şi cristalizat prin caracterizare pozitivă.
Laudele să fie cumpănite, ponegririle excluse. Familiei i se recomandă păstrarea memoriei
celui plecat. Ca formă, cuvântarea trebuie să fie un buchet prin măiestria tehnicii omiletice,
prin frumuseţea stilistică şi prin ţinuta ireproşabilă a autorului.
Unora li se pare că nu e necesar a se vorbi la fiecare înmormântare. Credem însă
dimpotrivă, că la orice înmormântare se cuvine să se vorbească căci fiecare credincios are
dreptul la un cuvânt de mângâiere "Nu se ştie, dealtfel de la care cuvântare ascultată un
suflet va lua îndemn de a se întoarce la Dumnezeu".
Ca la orice predică, conţinutul predicii trebuie să se întemeieze pe "tezaurul
revelaţional", recomandându-se dezvoltarea cu prioritate a temelor eshatologiei creştine. Se
vor face referiri şi la persoana decedatului subliniindu-se meritele, dar toate acestea le va
prezenta ca un rezultat al îndeplinirii datoriilor puse de Dumnezeu, ca pe un rezultat al
sinergismului creştin - se vor face referiri şi la cei îndoliaţi mângâindu-i cu nădejdea
creştină. Se va referi şi la participanţi, ca un memento mori, fără a-i sili să se gândească
mereu la moarte, ci ca la un eveniment pentru care se cuvine să fim pregătiţi întotdeauna.
Dacă astfel de recomandări (ca şi cele cuprinse în manualele de omiletică) vor fi
observate s-ar putea evita unele cuvântări funebrale care se rezumă mai ales la preamărirea
cu sau fără temei a vieţii decedatului, la exploatarea durerii sufleteşti a celor îndoliaţi, de
vânarea cu orice preţ a lacrimilor. S-ar putea evita şi greşala unor propovăduitori care ţin
cu orice preţ să-şi etaleze cunoştinţele ştiinţifice etc. care ocupă loc nejustificat în unele
cuvântări în dauna învăţăturilor de credinţă creştină.
Predica creştină astfel concepută devine fereastră spre cer prin care privim viaţa
Pagina 8
IV

veşnică pe care o dorim răposatului. Nu spre groapă, ci spre cer să năzuim, să îndreptăm
sufletele credincioşilor. Viaţa decedatului nu poate fi decât material ilustrativ al cuvântului
predicat aici şi acum, nicidecum materia sau conţinutul propovăduirii. Să alcătuim predici
funebrale în care elementul ocazional, legat de persoana decedatului, să se afle într-o fericită
îmbinare cu adevărurile veşnice ale credinţei creştine cuprinse în elementele dogmei
eshatologice ale vieţii morale creştine. Textul biblic să fie astfel ales încât ideile acestuia să
devină firul roşu al expunerii în gen de meditaţie şi pe măsura posibilităţilor de la caz la
caz, să se poată fi ilustrat prin una sau mai multe din virtuţile decedatului binecunoscute şi
corect apreciate. Sunt desigur cazuri de înmormântare în care viaţa celui decedat se îmbie
prea puţin sau deloc la a fi cercetată sau dală drept pildă. Aceasta nu trebuie să ne
îndreptăţească a lipsi de la datoria de a propovădui. Trebuie să subliniem mereu că în fiecare
din noi Dumnezeu a aşezat un scop, un gând, o intenţie. Felul în care am răspuns sau nu
acestei intenţii divine îl va judeca Dumnezeu. Pe cât este de adevărat că nu există nici o
fiinţă omenească care să fie numai lumină, tot pe atâta este de adevărat că şi în cea mai
slabă fiinţă umană se poate bănui o licărire de lumină.
Este potrivit să stăruim în unele cuvântări asupra pericopelor Evangheliei şi
Apostolului din rânduiala prohodului, Evanghelia de la IoanV, 24-30 ne vorbeşte despre
cele două înţelesuri ale cuvintelor de viaţă şi moarte. Moartea cea dintâi este despărţirea
sufletului de Dumnezeu prin patimi şi fărădelegi, iar învierea cea dintâi este întoarcerea
sufletului la Dumnezeu prin pocăinţă- Peste aceştia, moartea cea de-a doua, despărţirea
sufletului de trup, de care ne înfricoşăm, nu are nici o putere, ci îl trece pe om din moarte
în viaţă, din stricăciune la nestricăciune (Apocalipsa XX, 6). De asemenea se cuvine să fie
folosită şi tâlcuită cât mai des pericopa Apostolului care îndeamnă pe credincioşi să nu se
întristeze "ca cei care nu au nădejde", ci ca unii care sunt încredinţaţi că "Dumnezeu pe cei
adormiţi întru Hristos aduce-i-va împreună cu El" (l Tesaloniceni 4-14). Predica noastră va
primi astfel un puternic accent hristocentric, prilej de instruire şi de zidire duhovniceasca

Pagina 9
IV

ca şi izvor de mângâiere creştinească pentru toţi.

E necesar să stăruim mai mult asupra ideilor pauline cu privire la unirea dintre
credincioşi cu Hristos prin mijlocirea Euharistiei, garanţie a învierii noastre (VIII, 11;
Corinteni VI, 14). Trebuie să-i încredinţăm pe credincioşii noştri că moartea nu este ultimul
cuvânt al vieţii, ci numai o punte care ne trece de pe un plan al existenţei pe altul mai înalt
(cf. Coloseni III, 3-4). Este credinţa învierii din care se desprinde morala învierii. Sunt
desigur şi alte teme şi învăţături creştineşti care pot fi abordate în predicile la înmormântare,
dar credem că toate trebuie să conveargă spre adevărul cel mare al învierii şi vieţii veşnice.
Aprofundarea biblică şi patristică, astfel ca propovăduitorul s-o poată preda cu
demnitate şi competenţă, Hristos prezent în viaţă ca şi în moarte; mângâierea credincioşilor
cu nădejdea învierii şi a vieţii .veşnice - iată principiile pe care se cuvine să le aşezam la
temelia predicii, la înmormântări îndeosebi, dar şi cu alte prilejuri oferite cultului morţilor.
Să arătăm că Dumnezeu prin Iisus Hristos ne-a făgăduit învierea şi viaţa veşnică, dar
că această înviere nu este numai spre fericire, ci şi pentru osândă {Daniel XII, 2) depinde
de felul cum ne-am trăit viaţa pământească împlinind poruncile lui Dumnezeu sau
nesocotindu-le. Cuvântarea funebră, mângâind pe cei întristaţi, să ne ajute să depăşim acest
lucru şi să ne îndemne să trăim - noi şi cei care ne ascultă - să trăim şi să şi ieşim din lumea
aceasta când Dumnezeu ne va chema întru nădejdea învierii şi fericitei vieţi veşnice.

Bibliografie:
Pr. Prof. dr. Isidor Todoran, Sfintele Taine în viaţa creştină, în Îndrumător
bisericesc, Cluj -Napoca, 1979, p.78.
Pr. R.Şebeşan, Obligaţii pastorale legate de Sfânta Taină a Botezului, în Mitropolia
Banatului, nr. 4-6, 1981, pag. 339.
Mladin N., Sfânta Taină a Botezului fi viaţa morală creştină, în rev. Mitropolia
Banatului, nr. 4-6, 1966.

Pagina 10
IV

Branişte E., Rolul Botezului, al Mirungerii şi al Euharistiei în viaţa creştină după


N. Cabasila, în rev. Glasul Bisericii, nr. 10, 1956.
Zăgreanu Ion, O practică greşită la săvârşirea Sfântului Botez, în rev. Mitropolia
Banatului, nr. 4-6, 1966.
Zăgreanu Ion, Împărtăşirea credincioşilor la Sfânta Liturghie, în rev. Mitropolia
Banatului, nr. 1-3, 1969.
Bunea Ioan, Sfânta împărtăşanie în viaţa creştină, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 3-
4, 1997.
Firea Ion, Când şi cum se împărtăşesc credincioşii, în rev. Mitropolia Banatului, nr.
11-12,1964.
Popescu B., Lucrarea pastorală a preotului în legătură cu ideea de "iconom" şi
"iconomie", în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 7-8, 1969.

lordăchescu G., Sfânta Liturghie şi Sfintele Taine ca mijloace de păstorire,


Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 7-8, 1958.
Stan Liviu, Căsătoria religioasă şi familia, în Rev. Teologică, Sibiu, 1941.
Slevoacă S., Căsătoria creştină, în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 9-10,
1967.
Soare G., Impedimentele la căsătorie: necesitatea asigurării unei practici uniforme
în toată Biserica Ortodoxă, în rev. Ortodoxia, nr. 4, 1961.

Spiridon Cândea, Taina Sfântului Maslu, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 9-10,
1964.
Bănescu M., Maslul de obşte, întrebări şi abateri, în rev. Mitropolia Banatului, nr.
4-6, 1980

Pagina 11
IV

Sesiunea 8

Taina Sfintei Spovedanii - mijloc şi prilej de pastoraţie individuală -

A. Importanţa Tainei din punct de vedere pastoral


Dintre Sfintele Taine, Spovedania, sau mărturisirea păcatelor, prezintă o importanţă
deosebită din punctul de vedere al lucrării pastorale. De aceea si studiul ei, teoretic dar mai
ales practic, pretinde o preocupare pentru preotul duhovnic, atât în cursul anilor de studiu
cât şi în cursul activităţii pastorale. Ea este mijlocul prin care preotul pătrunde direct în
tainele sufletului credinciosului, ca sfătuitor, mângâietor, învăţător dar şi medic şi judecător.
Pentru toate aceste atribuţii, preotul duhovnic trebuie să fie o personalitate deosebită cu
însuşiri native, dar şi cele câştigate prin studiu, rugăciune neâiitreruptă. un om duhovnicesc,
cum vom arăta în cele ce urmează.
Se ştie că această Taină a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos, prin cuvintele
rostite către Sfinţii Apostoli, după înviere, când a apărut unde se aflau ucenicii, a stat în
mijloc şi le-a zis: "Pace vouă!... Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi,..'"
şi zicând acestea a suflat asupra lor şi le-a zis: "Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta
păcatelele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (IoanXX, 19-23). Apostolii, prin
hirotonie, au transmis puterea iertării păcatelor episcopilor şi preoţilor, cu sarcina de a
îndruma direct pe credincioşi să trăiască creştineşte, după voia şi .poruncile lui Dumnezeu.
Mai mult decât în cadrul administrării celorlalte sfinte Taine, în Taina sfintei Spovedanii,
preotul se înfăţişează în două roluri: de iconom, chivernisitor al tainelor dumnezeieşti (l
cor. IV,1) dar şi în cel de împreună lucrător (colaborator) al lui Dumnezeu (l Cor. III, 9).
Pentru această misiune duhovnicească este necesar ca preotul să posede o serie de
calităţi:
a) Calităţi sacerdotale, între acestea se impune calitatea unei vieţi sfinte. Pentru
a le da altora Duhul Sfânt, trebuie să-1 ai tu mai întâi. Dacă acesta lipseşte absenţa ei este
Pagina 1
IV

suplinită şi vrednicia Bisericii. Hristos însuşi lucrează prin preot în chip nevăzut, întărind
vrednicia preotului şi asigurând eficacitatea primirii Sfintelor Taine (D. Stăniloae, Teologia
Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti - 1978, p. 29).
b) Calităţi morale. Duhovnicul trebuie să aibă o viaţă curată şi o credinţă dreaptă
şi nestrămutată. El trebuie să se lupte cu patimile, să le biruiască, spre a putea folosi propria
experianţă la sfâtuirea penitenţilor. Arhiepiscopul Andrei al Alba lulieî remarcă pe drept
cuvânt că: "mulţi tineri ajung preoţi tară a avea cunoştinţele necesare misiunii lor în ce
priveşte sfinţenia vieţii, într-o lume în care s-a pierdut simţul moralităţii, adesea nici
candidaţii la preoţie nu sunt conştienţi de importanţa acesteia. Pe lângă sfinţenia vieţii,
duhovnicul trebuie să aibă şi ortodoxia credinţei.
O altă calitate morală pe care trebuie să o aibă duhovnicul este dragostea faţă de
Dumnezeu şi faţă de oameni (l lona, 16). în Pateric se poate citi răspunsul unui bătrân la
întrebarea: pentru ce ei se ostenesc azi şi nu pot câştiga darurile lui Dumnezeu ca cei de
demult - "pentru că s-a stins dragostea între preoţi, fiecare îl trage în jos pe fratele său şi
pentru aceasta nu câştigă fraţii noştri darul lui Dumnezeu ca părinţii cei de demult".
Duhovnicul trebuie să fie blând, plin de dragoste, de răbdare şi blândeţe pentru a ajuta pe
credinciosul penitent să-şi deschidă sufletul. Pe lângă bunătatea izvorâtă din iubire,
duhovnicul trebuie să aibă smerenie, dar el trebuie să aibă şi indulgenţă, în limitele sale,
indulgenţă unui ales în faţa comunităţii.
Iată câteva din calităţile spirituale; ele sunt însă mult mai multe, toate fiind necesare.
c) Calităţi intelectuale. Pe lângă o viaţă de sinţenie, duhovnicul trebuie să posede
sumă de cunoştinţe teologice şi laice. E mare nevoie să fie un bun cunoscător al misticii
creştine. De asemenea, e nevoie să aibă cunoştinţe de psiholigie, de psihanaliză, de biologie
şi pedagogie; de dreaptă judecată, cunoştinţe ale inimii (=cardiognosie). Părinţii pustiei
spuneau că privind fizionomia cuiva, puteau spune ce are şi în suflet. Din rândul calităţilor
intelectuale necesare duhovnicului face parte şi experienţa. Părinţii sunt necruţători cu
Pagina 2
IV

preoţii fără experienţă şi implicit cu episcopii ce-şl asumă sarcina de părinţi duhovniceşti.

Acestea sunt calităţile care le putem rezuma astfel: viaţa curată, pregătirea intelectuală
fi experienţa.

B. Cum trebuie făcută spovedania - mijloace si metode pentru investigarea


moral-religioasă a penitenţilor
La acest capitol nu vom insista asupra unor condiţii externe privind cadrul formal al
spovedaniei: terenul pentru spovedit; locul şi timpul pentru spovedit etc.; ci vom stărui
asupra pregătirii credincioşilor pentru o spovedanie sinceră, dreaptă şi folositoare.
În primul rând preotul duhovnic trebuie să-şi pregătească credincioşii prin predici şi
cateheze privind importanţa Tainei, prin deşteptarea cunoştinţei păcatului. Această
conştiinţă lipseşte multor credincioşi; ea trebuie trezită prin rugăciunile de iertare sau
molitvele ce premeg spovedania. Aceste molitve trebuiesc citite astfel ca sufletul
penitentului să fie umplut de harul îndurării şi al iertării dumnezeieşti, de căinţă, având ca
pilde din Vechiul Testament pe David şi pocăinţele lui, "lacrimile lui Ezechia în ceasul
morţii", şi alţii, ce le-a primit Dumnezeu şi le-a dat iertare. Citirea şi rostirea, grăbită uneori,
trebuie să fie primele bătăi la poarta cerului pentru penitent; o citire plină de spirit de
pătrundere, care să facă priză în sufletul creştinului venit la spovedanie. Duhovnicul sa aibă
în ochii săi faţa fiului de spovedanie pentru a putea urmări în mişcarea ei zbuciumul sau
ezitarea de a mărturisi unele lucruri, nepăsarea indiferenţa, etc.; adică starea lui sufletească.
Rânduiala Tainei îi vine în ajutor prin formula foarte potrivită: "Iată, fiule, Hristos stă în
chip nevăzut primind mărturisirea ta cea cu umilinţa ...eu sunt numai un martor, ca să
mărturisesc înaintea Lui toate câte îmi vei spune. Iar de vei ascunde ceva de mine, îndoite
păcate vei avea ...".
Materialul de mărturisire îl formează de obicei păcatele săvârşite de la ultima
spovedanie, dar şi cele uitate înainte, urmând întrebările puse de duhovnic, în ajutorul
Pagina 3
IV

penitentului. Ei trebuie învăţat să-şi mărturisească nu numai păcatele vieţii lăuntrice, numite
şi păcate spirituale, ci şi cele cu fapta.
Ca formă a mărturisirii, ea poate fi expozitivă şi monologică sau dialogata cu ajutorul
întrebărilor duhovnicului (vezi mai departe capitolul întrebărilor, ...şi epitimiile sau
canoanele).

O mărturisire monologică, expozitivă sau directă presupune cercetarea sau examenul


de conştiinţă din partea penitentului. Aceasta însă nu trebuie să se reducă la o simplă
contabilizare a păcatelor sau la o cronologie a purtării. Important şi esenţial în această
cercetare de noi înşine este căinţa, părerea de rău, frământarea conştiinţei şi hotărârea de a
se reînnoi sufleteşte prin mărturisire. Un adevărat examen de conştiinţă trebuie să se
desfăşoare într-o atmosferă de credinţă, în lumina marilor adevăruri de credinţă. Nu este
nevoie de a nota sau descrie în amănunt cum s-a săvârşit păcatul; este de ajuns o menţiune
care să susţină memoria. Iniţierea în metode de a se examina este una din datoriile pastorale
cele mai de seamă.
Intervenţia duhovnicului prin întrebări, dacă este nevoie, trebuie să observe anumite
reguli, în primul rând, se cuvine a exclude orice element care ar da de bănuit că maschează
curiozitatea personală. Este fără folos şi imprudent a cere numele persoanelor participante
la păcat împreună cu penitentul.
Duhovnicul trebuie să se asigure mai întâi de credinţa corectă a penitentului după
adevărurile cuprinse în Simbolul credinţei, aşa cum se arată în Molitfelnic. Să întrebe pe
penitent când s-a spovedit mai pe urmă; dacă nu s-a spovedit niciodată, din ce cauză
(oprelişte, negijenţă, etc.). O atenţie deosebită trebuie acordată întrebărilor cu privire la
viaţa sexuală. Intervenţia trebuie să fie plină de decente şi de măiestrie în acelaşi timp,
ferindu-se de a stârni curiozitatea şi a provoca căderea unora în păcate pe care nu le-a
cunoscut.

Pagina 4
IV

C. Spovedania ca prilej de educaţie religios-morală. Sfaturile ca mijloace


terapeutice spirituale
De rolul de învăţător al duhovnicului ţine şi datoria de a instrui, de a învăţa pe penitent,
în primul rând asupra păcatului că este o nesocotire a dreptăţii dumnezeieşti şi a poruncilor
lui Dumnezeu. Scopul acestei instruiri este acela de a-i provoca dezgustul faţă de păcat şi
hotărârea de al părăsi. Se va ţine seama de moralitate, de nivelul intelectual, de ocupaţia şi
poziţia socială a penitentului. Prin instruirea penitentului în scaunul mărturisirii nu se
urmăreşte o simplă îmbogăţire a inteligenţei cu un bagaj de cunoştinţe ci o mişcare a inimii
care să ducă la o schimbare sufletească. Folosind cu prudenţă mustrarea sau dojenirea,
mângâierea şi nădejdea mântuirii, duhovnicul este bine să-şi aibă memoria prevăzută cu
citate biblice privind uzul spovedaniei.
Nu este destul, aşadar, a recomnda sau a cere penitentului să se oprească de la păcat
printr-o simplă formulă generală şi stereotipă: "Să nu mai faci de aici înainte", "Să înceteze"
sau "Să te opreşti" etc., duhovnicul trebuie să indice o metodă de debarasare de păcat şi să
o prezinte în sfaturile pe care i le-a dat.
Se ştie că anumite împrejurări şi fapte ce se petrec în jurul oamenilor pot conduce la
căderea în păcat. Astfel de împrejurări sunt de temut chiar şi pentru omul virtuos, dar cu
atât mai mult pentru cel căruia i-au fost deja pricină sau cauză de păcat. Duhovnicul va
recomanda penitenţilor să evite în viitor pricinile păcatului. Remediul preventiv împotriva
excitărilor externe nu poate fi decât ferirea de ocaziile şi lucrurile întâlnite cu aceste ocazii.
Metoda se rezumă deci în punerea simţurilor la adăpost de tentaţiile externe. Sunt însă şi
cauze subiective, legate de revenirea în memorie a unor vechi imagini care pot conduce
navala tentaţiilor cu care se înfăţişează gândurile rele. Pentru a se salva de sub stăpânirea
lor se recomandă:
a) împotrivirea energică la primele încercări a tentaţiilor;
Pagina 5
IV

b) se poate da sfatul de a întâmpina cu dispreţ încercarea din partea unui gând


deşert;
c) de mare folos pentru orice credincios este deprinderea de a se obişnui cu
Rugăciunea lui Iisus, folosită în rugăciunea asceţilor şi anume "Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul"'. Rostită în gând, în duh şi în inimă,
de multe ori şi mai ales în momente de ispită şi primejdie, această rugăciune are darul de a
împrăştia gândurile rele şi de a împlini porunca Sfântului Apostol Pavel "Rugaţi-vă
neîncetat" (I Tesaloniceni V, 17)
d) o acţiune asemănătoare şi deopotrivă de binefăcătoare o pot exercita lecturile
bune - cărţile duhovniceşti: Patericul, Vieţile sfinţilor etc. şi mai ales Sfânta Scriptură -
cartea de căpătâi a creştinului.

D. Epitimiile sau canoanele de pocăinţă, ca mijloace ale terapiei spirituale.


Secretul spovedaniei
Unul din semnele adevăratei pocăinţe este gândul hotărât al penitentului de a-şi
îndrepta viaţa pe viitor şi dorinţa de a primi şi îndeplini orice canon I-ar da preotul care-I
este duhovnic. Drept canon se prescriu de obicei: rugăciunea particulară deasă, un anumit
număr de mătănii; obligaţia de a lua parte la slujba bisericească în toate zilele, milostenii,
post şi ajunare în afară de posturile rânduite, călătorii la mănăstiri şi la locuri sfinte;
îndepărtarea de la sfânta împărtăşanie pentru o vreme mai lungă sau mai scurtă, citirea de
cărţi religioase şi altele, pe care înţelepciunea duhovnicului le-ar afla potrivite cu scopul
unei mărtusiri bune şi folositoare.

Canonul reprezintă un instrument spiritual pentru îndreptarea vieţii. Spre deosebire de


sfatul duhovnicesc, canonul reprezintă un mijloc pozitiv mai dur dar necesar pentru
continuarea pocăinţei; este de fapt însuşi începutul îndreptării. Este în fond un tratament
medicinal curativ pentru regenerarea organismului moral, adică al conştiinţei şi al voinţei;
este ca o ordonanţa medicală care impune obligaţii şi interdicţii cuprinzând în sine o notă
Pagina 6
IV

de certare, de unde canonul se mai numeşte şi epitimie, adică certare sau pedeapsă. Scopul
epitimiilor nu este ispăşirea sau satisfacerea justiţiei divine - cum învaţă Biserica Romano
- Catolică. Dreptatea dumnezeiască a fost satisfăcută prin jertfa Mântuitorului odată pentru
totdeauna pentru tot neamul omenesc. Scopul epitimiilor este îndreptarea penitentului prin
exerciţii mai grele comparabile cu pedepsele aplicate de părinţi copiilor pentru a-i îndrepta,
(a se vdea textul biblic din Epistola Sfanţului Apostol Pavel către Evrei XII, 5): "Fiul meu,
nu ne socoti pedeapsa prin care Dumnezeu te îndreaptă. ...pe care îi iubeşte îi si ceartă şi
bare pe tot Jiul, pe care îl primeşte". Epiîimiile sunt deci mijloace pedagogice, asemănătoare
pedepdselor aplicate în Vechiul Testament lui Moise, lui Aaron şi David, care au fost iertaţi
dar au suferit pedepse temporare spre îmbunătăţirea lor şi spre pilduirea altora. Ele surpă în
chip firesc mândria păcătosului.
Unele epitimii sau canoane de pocăinţă au un caracter general putând fi aplicate
oricărei categorii de penitenţi. Altele sunt aplicabile unor păcate anumite. Din prima
categorie fac parte; a) Rugăciunea b) Participarea cu regularitate la serviciul divin din
biserică c) lecturi anumite (Psaltirea cu catismele ei) d) Examenul de conştiinţă.
La prescrierea canonului de pocăinţă sau epitimiilor trebuie să se ţină seama şi de o
serie de consideraţii cu privire la personalitatea penitentului.
Se vor avea în vedere:
a) însuşirile naturale ale temperamentului şi ale stării sufleteşti ale penitentului,
deci individualitatea lui, nivelul moral, adică gradul de virtute şi de perfecţiune.
b) Canonul trebuie prescris în raport 1) m puterile penitentului 2) cu posibilităţile
de viaţă, relaţiile personale ale penitentului 3) cu mentalitatea personală a penitentului şi a
timpului actual.
c) La fixarea canonului se va avea în vedere felul, natura şi gravitatea păcatului.
Se va ţine seama de: 1) poziţia socială precum şi vârsta penitentului, 2) de gradul de
publicitate al păcatului săvârşit, gravitatea şi însuşirile păcatului; motivul, momentul şi
Pagina 7
IV

împrejurările generale ale păcatului, de condiţiile dinainte şi după păcat.

d) Canonul 102 Trulan recomandă însă duhovnicului să ia în considerare nu numai


păcatul ci şi dispoziţia spre îndreptare a penitentului.

E. Repetarea şi acumularea de păcate


La recidivisti întâlnim de obicei şi cumul de păcate. Trebuie canonisit cu precădere şi
exclusiv păcatul dominant.
Sfinţii Părinţi recomandă ca principiu metodic de aplicare a canonului pentru
vindecarea bolilor morale prin remedii contrare lor. Câteva exemple; Te-ai îmbolnăvit prin
îmbuibare? Vindecă-te prin post! Ţi-ai rănit sufletul prin necumpătare? Cumpătarea să-ţi
fie leacul bolii! Ţi-a pricinuit lăcomia fără saţ? Milostenia să-ţi fie leacul etc.
Multă înţelepciune se cere din partea duhovnicului cu privire la forma si mijloacele
prin care trebuie adus la îndeplinire canonul restituirii materiale.

Primirea şi oprirea de la Sfânta Împărtășanie. Sfinţii Părinţi prescriu pentru anumite


păcate oprirea penitentului de la Sfânta Împărtășanie. Se pune întrebarea dacă Sfânta
Împărtăşanie trebuie privită ca răsplată pentru virtute sau mai degrabă ca un mijloc pentru
câştigarea mântuirii? Se poate răspunde că eficacitatea acestei sfinte Taine este de
neconceput atâta vreme cât fiinţa omului serveşte drept adăpost păcatului. Deci, în sfânta
Euharistie se iartă păcatele, iar penitentul se împărtăşeşte de Hristos numai dacă ea este
primită într-o inimă înfrântă şi smerită. Penitentul trebuie sa conlucreze şi el cu harul
dumnezeiesc, prin dorinţa şi eforturile sale de a rupe cu păcatul. Oprirea de la sfânta
împărtăşanie şi canonul de îndeplinit au deci numai menirea de a opera o convertire a
penitentului spre Dumnezeu. Mântuirea nu se poate realiza decât prin ajutorul Domnului,
cu care ne unim prin Sfânta împărtăşanie.
Se admit de obicei, la împărtăşanie creştinii după spovedanie cu condiția de a îndeplini
un canon mai uşor şi posibil într-un interval mai scurt le timp: 1. Toţi acei penitenţi ale
căror păcate nu sunt mari nici numeroase. 2. Aceia care au greşit fără voie şi din neştiinţă.
Pagina 8
IV

3. Chiar cei cu un păcat mai greu care însă nu apare decât cu totul ca un accident, din care
s-au şi ridicat. Preotul duhovnic trebuie să fie foarte atent cu privire la canonul opririi de la
Sfânta împărtăşanie şi să discearnă între severitate şi indulgență excesivă.
Cu privire la împărtăşirea bolnavilor, mai ales a muribunzilor pentru acordarea Sfintei
împărtăşanii este necesar cel puţin un minim grad de conştiinţă.

Secretul Mărturisirii
Oricare preot duhovnic este conştient de secretul spovedaniei care a fost şi este o
problemă general valabilă pentru cei ce administrează această Sfântă Taină. De altfel
"obligaţia duhovnicului de a păstra secretul mărtusirilor primite în scaunul de spovedanie,
a făcut parte integrantă din disciplina Tainei, mai înainte chiar de a fi fost legiferată o astfel
de dispoziţie în chip expres de către Biserică." (P.Vintilescu, Spovedanie şi duhovnicie,
Alba lulia, 1995, pag. 288).
Duhovnicul este obligat să păstreze regulile discreţiei încă din scaunul spovedaniei.
Astfel nu este permis să întrebe pe penitent nominal şi cu imprudenţă în cursul spovedaniei
despre persoanele cu care a comis păcatul, sau să facă aluzie la împrejurările aflate de la
alţi penitenţi, din care ar putea trage uşor concluzia că duhovnicul dă pe faţă păcatele altora.
De asemenea, nu este îngăduit duhovnicului de a face nici un fel de însemnare cât de sumară
în timpul şi după spovedanie. Duhovnicul nu poate destăinui păcatele mărturisite aflate,
nici chiar atunci când i s-ar pune viaţa în pericol: "Auzita-ţi cuvânt? Să moară cu tine"
(Sirah XIX, 10). "Penitentul are încredere în preot, tocmai pentru că simte în el răspunderea
fată de Hristos pentru sufletul său, îl simte că-1 ascultă în numele lui Hristos şi cu o putere
reală de ajutorare ce-i vine de la Hristos" (D. Stăniloaie, Teologia dogmatică Ortodoxă, voi.
III, Bucureşti, 1978, pag. 131)
Violarea secretului mărturisirii constituie pentru duhovnic un delict greu şi
descalificator, care se pedepseşte cu depunerea din treaptă, după Regulamentul de
procedură al instanţelor disciplinare şi judecătoreşti al Bisericii Ortodoxe Române.
Pagina 9
IV

Bibliografie:
Spiridon Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în
revista Mitropolia Olteniei, nr., 1956, pag. 315-323.
Petre Vintilescu, Spovedanie şi duhovnicie, Ed. a II-a, Alba lulia, 1995.

Munteanu A., Aplicarea epilimiilor în lumina Sfintelor canoane, în revista Studii


Teologice, nr. 7-8, 1961.
Dură Nicolae, Rânduieli şi norme canonice privind administrarea Sfintei Euharistii,
în Glasul Bisericii, nr. 7-8, 1979,

Nicodim Aghioritul, Despre Sfânta Taină a Cuminecăturii, (traducere), în revista


Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 11-12, 1964.
Firea Ioan, Când şi cum se împărtăşesc credincioşii, în revista Mitropolia Banatului,
nr. 11-12, 1964.
Zăgreanu Ion, Împărtăşirea credincioşilor la Sfânta Liturghie, în revista Mitropolia
Banatului, nr. 1-3, 1969.
Cozma S., Valoarea morală creştină a dumnezeieştii Euharistii, în revista Studii
Teologice, nr. 4, 1964.
Vintilescu Petre, Împărtăşirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul spiritualităţii,
izvor de viaţă spirituală în Ortodoxie, în revista Ortodoxia, nr. 3-4, 1979.
Bunea Ion, Sfânta împărtăşanie în viaţa creştină, în revista Mitropolia Olteniei, nr.
3-4, 1961.
Alexandru Schmeman, Euharistia Taina împărăţiei, Bucureşti, 1993.
Vasile Mihoc, Sfintele Taine, mijloace de mărturisire şi sfinţire a credincioşilor, în
rev. M.A., nr. 7-8, 1983, pag. 447.
Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, pag. 275-287,
cap. XIX: Preotul în scaunul spovedaniei.
Pagina 10
IV

Pr. Nicodim Beleta, Condiţiile premergătoare secretului mărturisirii, în rev.


Mitropolia Banatului, 1986, nr. 5, pag. 22.
Pr.drd. Stanică Palade, Dispoziţii canonice privitoare la spovedanie, secretul
spovedaniei, în rev. Studii Teologice, nr. 1-2, 2000, pag. 37.

Pagina 11
IV

Sesiunea 9

Rolul duhovnicului

Tactul pastoral şi importanța lui


Formarea, menţinerea şi consolidarea legăturilor sufleteşti dintre păstoriţi şi păstor
depinde în mare parte de tactul şi înţelepciunea preotului.

Tactul*, adică ştiinţa de a ne comporta înţelept cu oamenii, este de obicei dovada unei
maturităţi de cugetare şi a unei îndelungate experienţe, care vine odaia cu înaintarea în
vârstă; această ştiinţă este necesară chiar de Ia începutul activităţii noastre în parohie şi o
putem dobândi prin învăţătură de la înaintaşii noştri, ori din simţul de prevedere şi de justă
cântărire a realităţilor, care trebuie să ne însoţească în misiunea preoţească.
Tactul constituie o calitate — o virtute — dintre cele mai necesare preotului, care în
activitatea sa are de-a face cu oameni de cele mai diverse caractere. Mântuitorul însuşi
sfătuieşte pe Sfinţii Apostoli: "Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii...” (Matei X,
16). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: "Preotul trebuie să fie înţelept, isteţ la
minte...” (Despre preoţie III,12).
Înţelepciunea, tactul şi prudenţa ţin de misiunea preotului, care trebuie să fie idealist
şi realist în acelaşi timp. Iubirea, devotamentul şi înţelepciunea îl ajuta să vadă realităţile şi
să ţină seama de ele.
Preotul înzestrat cu înţelepciune, tact şi cu prudenţă, este capabil să lupte împotriva
obstacolelor şi greutăţilor, el le recunoaşte şi nu le sfidează, ci le cântăreşte just şi le rezolvă.
El ştie să păstreze totdeauna echilibrul vieţii, dintre ceea ce i se cere ca preot pe de o parte
şi dintre realităţile existente, în care îi este dat să lucreze, pe de altă parte. Dacă lipsa de zel
face preoţia neroditoare, excesul de zel poate fi altora păgubitor şi să compromită succesul
activităţii lui pastorale. Mântuitorul condamnă, de exemplu: excesul de zel al Sfanţului

Pagina 1
IV

Apostol Patru, când acesta a scos sabia în grădina Ghetsimani, ca să-L apere; a fost un gest
spectaculos şi eroic în aparenţă, dar în fond era zadarnic.
Înţelepciunea şi simţul realităţii sprijină programul de activitate pastorală şi indică
măsurile, mijloacele şi metodele cele mai potrivite pentru împlinirea datoriilor noastre
sacerdotale. Tactul şi prudenţa ne fac să ocolim adversităţile şi obstacolele, atunci când sunt
de netrecut şi să evităm întâmplările inutile si risipa zadarnică de energie. Tactul ne
îndeamnă la răbdare şi încredere într-un timp mai favorabil pentru a relua de la capăt drumul
întrerupt pentru o clipă, înţelepciunea ne învaţă că "idealul" nu se poate realiza în întregime
dintr-o data, aşa cum am vrea noi, mai ales în entuziasmul tinereţii. Tactul şi prudenţa ne
învaţă că, în lupta cu realităţile, trebuie să ne mulţumim uneori cu mai puţin dar sigur, cu
biruinţe, câştiguri şi succese mai mici, dar din a cărora sumă se fac lucruri mari.
Înţelepciunea, tactul şi prudenţa sunt necesare preotului nu numai în împrejurări
excepţionale şi dificile ce apar în cale, ci şi în relaţiile sale de toate zilele cu oamenii. El
vine în contact cu fel de fel de oameni, de temperamente, firi şi caractere dintre cele mai
diverse. Sufletul fiecărui om în parte reprezintă o lume proprie, deosebită de a altora.
Preotul trebuie să fie şi un bun psiholog, un cunoscător de suflete, să prevadă, să evite şi să
combată înclinările rele ori manifestările negative ale credincioşilor săi, determinate de
neştiinţă, de pasiune, de interese meschine, să-şi adapteze metodele şi modul de lucru la
felul de a se comporta şi de a reacţiona al fiecărui credincios în parte.
Tactul preoţesc în sensul bun al cuvântului nu înseamnă însă diplomaţie, abilitate,
prefăcătorie ori şiretenie, care uneori urmăresc satisfacerea intereselor personale sau
pământeşti. Tactul şi înţelepciunea de care vorbim este cuminţenia creştină, care are în
vedere interesele supreme ale Bisericii şi ale poporului pe care le slujim şi care îl face pe
preot, în calitatea lui de conducător al credincioşilor în cele religioase, să nu se amestece în
situaţii primejdioase atunci când nu e nevoie şi când interesele Bisericii şi regulile strategiei
duhovniceşti nu îi cer acest lucru. Cazul Sfântului Ciprian, episcopul Cartaginei (+258), e

Pagina 2
IV

grăitor în această privinţă. Atunci când a izbucnit persecuţia împăratului Deciu împotriva
creştinilor (250), e! a găsit că e mai prudent să se retragă undeva până va trece focul
persecuţiei, decât să atragă, prin prezenţa sa la Cartagina, atenţia şi furia persecutorilor
asupra Bisericii sale.
Tact personal înseamnă, de asemenea, o mare capacitate de tenacitate şi de stăruinţă
în urmărirea împlinirii datoriei noastre. Viaţa este un şir necurmat de căderi şi de ridicări şi
trebuie să ne aşteptăm nu numai la biruinţe şi succese, ci câteodată şi la înfrângeri, stagnări
ori poticniri. Esenţial pentru preot este însă să nu se lase descurajat sau înfrânt de piedicile
şi greutăţile întâlnite în cale şi să tindă mereu înainte: "Cine a pus mâna pe plug şi se uita
înapoi, acela nu e vrednic de împărăţia lui Dumnezeu", a spus Mântuitorul (Luca IX, 62).
în această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă pildă pe pescari, care, spune el, "chiar
dacă şi-au aruncai de mai multe ori mrejele şi n-au prins nimic, nu-şi părăsesc îndeletnicirea
lor: cu atât mai mult trebuie să facem noi aceasta ..." (Comentariu la Ep. II Tim., La Migne,
P.C. t. LXII, col. 632).
Apostolatul preoţesc este o luptă continuă şi să nu pierdem din vedere că victoria finală
este adesea nu rezultanta unor succese în serie, ci efectul stăruinţei, al perseverenţei tenace
şi neînfrânte. Cine se dă biruit de la prima lovitură, a pierdut bătălia fără să o fi dat; cine
stăruieşte o poate câştiga la sfârşit, chiar în ciuda aparenţelor contrarii de la început.
Tactul, înţelepciunea, prudenţa, răbdarea şi statornicia dau preotului acea calitate
complexă sau îmbinare de virtuţi căreia i se spune de obicei echilibru sufletesc şi care
caracterizează în general pe oamenii de bun simţ şi de caracter: "Echilibrul sufletesc îl ajută
(pe preot) să fie egal cu sine în toate împrejurările, să fie consecvent în acţiuni si la înălţimea
misiunii lui sfinte. Un astfel de preot, nu este o dată plin de zel, altădată descurajat si apatic.
Nu este uneori prea sever cu credincioşii, iar alteori prea îngăduitor cu greşelile lor. Linia
activităţii lui nu se compune din frânturi ci urmăreşte o ţintă înaltă şi lucrează pentru
realizarea ei cu stăruinţă. El nu face nimic superficial, ori din ambiţii deşarte. Nu se predică

Pagina 3
IV

pe sine, ci pe Hristos. Nu vorbeşte despre presupusele sale "taumaturgii", ci despre minunile


Mântuitorului. Nu face teatru în săvârşirea serviciului divin şi nici nu-l săvârşeşte în grabă
sau de mântuială" (pr. Dr. V. Coman, Echilibrul sufletesc al preotului, în rev., Mitropolia
Banatului, 1958, nr. 1-3, pag.53).
Când însă lipseşte acest echilibru, slujitori buni şi plini de zel îşi pierd busola, se cred
mai mult decât sunt, devin plini de sine şi de un orgoliu nepreoţesc, încep să propovăduiască
învăţături personale, să întrebuinţeze metode pastorale excepţionale, curioase şi bizare, cu
pretenţii de a înlocui practica de două ori milenară a Bisericii şi metodele clasice de
pastoraţie.

În general, e necesar pentru preot să-şi controleze întotdeauna cu atenţie ţinuta şi


comportarea în relaţiile sale cu credincioşii, păstrând în permanenţă o atitudine de
seriozitate şi demnitate, care să le impună respect, căci nici un act al preotului nu poate fi
indiferent în ceea ce priveşte efectele lui asupra credincioşilor. Seriozitatea şi demnitatea
preotului în ţinută, purtare şi vorbire, nu exclud, însă, simplitatea şi naturaleţea, buna
dispoziţie, amabilitatea, bunăvoinţa şi delicateţea în maniere, ori familiaritatea în sensul
bun al cuvântului. Faţă de enoriaşii săi, preotul nu trebuie să fie niciodată distant şi rece,
indiferent sau străin, ci apropiat şi familiar, ca un adevărat părinte faţă de copii săi.
Bineînţeles că familiaritatea nu înseamnă căderea în vulgaritate. Preotul nu trebuie să caute
neapărat o popularitate, familiaritate sau intimitate exagerată sau rău înţeleasă cu orişicine,
numai pentru a fi pe placul tuturor. Se cere sfinţiţilor slujitori o oarecare discreţie şi rezervă
faţă de tot ceea ce le-ar putea micşora sau compromite prestigiul în ochii lumii: se
recomandă îndeosebi mai puţină familiaritate şi intimitate cu cei ce nu ştiu sa respecte
preoţia, precum şi evitarea prezenţei preotului în locuri sau situaţii care i-ar compromite
autoritatea şi prestigiul.
O deosebită importanţă are, din punctul de vedere al tactului pastoral şi al legăturilor
preotului cu credincioşii, Taina Pocăinţei, în care preotul îşi exercită calitatea sa de

Pagina 4
IV

duhovnic, de îndrumător spiritual al sufletelor. Este cel mai frecvent mijloc de pastoraţie
individuală, care stă la îndemâna oricărui preot şi în care acesta vine în contact direct cu
fiecare dintre credincioşii săi în parte, care vin la scaunul de spovedanie ca să-şi descarce
sufletul şi conştiinţa de povara păcatelor şi să dobândească de la preotul-duhovnic iertarea
lui Dumnezeu şi a Bisericii.
Dacă preotul va şti să-şi îndeplinească aici misiunea sa de confident al penitentului,
să-i administreze sfaturile şi îndrumările necesare spre a-l smulge din ghearele păcatului şi
a-l readuce pe cărările virtuţii, să aplice canonul sau epitimia cea mai potrivită fiecăruia, să
urmărească ulterior îndreptarea lui morală, va reuşi să facă din această sfântă taină un
adevărat mijloc de redresare morală a enoriaşilor săi şi de menţinere pe calea virtuţilor
creştine.
Mai ales în scaunul de spovedanie preotul trebuie să facă uz de tactul său pastoral,
procedând cu foarte multă grijă, cu înţelepciune, măsură şi echilibru, pentru ca nici să nu
încurajeze sau promoveze păcatul printr-o blândeţe sau îngăduinţă excesivă, dar nici să
descurajeze pe penitent sau să-1 depărteze de Biserică printr-o prea mare asprime şi
severitate, ci sa aibă în vedere numai şi numai îndreptarea penitentului şi desăvârşirea lui
progresivă în virtute. Acesta grea sarcină a preotului duhovnic este minunat de bine
formulată în Canonul 102 al Sinodului trulan (quini-sext, 691-692): "Cei ce au primit de la
Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega trebuie să ţină seama de calitatea păcatului şi de
aplecarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi astfel să dea boalei tratament potrivit,
ca nu cumva aplicând (tratamentul) în chip disproporţionat pentru fiecare din cele două,
să greşească în privinţa mântuirii celui bolnav. Căci boala păcatului nu este simplă, ci de
multe feluri şi deosebiri, şi odrăzleşte multe vlăstare ale pierzaniei, din acel rău mult se
revarsă şi se lăţeşte mai departe, până când se opreşte prin puterea medicului. Drept
aceea, cel ce dovedeşte priceperea medicală în privinţa sufletului, mai întâi trebuie să
cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit, şi dacă (acela) înclină spre sănătate, sau

Pagina 5
IV

dimpotrivă, dacă prin moravurile sale provoacă asupră-şi boala, să supravegheze în ce


chip se înjoseşte el între timp de întoarcere sa, şi de nu se împotriveşte medicului şi de nu
creşte rana sufletului prin întrebuinţarea doftoriilor puse asupra ei, şi aşa măsoară
milostivirea după vrednice. Căci toată grija lui Dumnezeu şi a celui ce i s-a încredinţat
puterea patorală este de a întoarce oaia cea rătăcită şi de a tămădui pe cea rănită de şarpe,
şi nici spre prăpastia deznădejdii de a o împinge, nici frânele a le slăbi spre renunţarea la
viaţă şi spre dispreţuirea ei; că la orice să stea într-un chip împotriva patimii, ori prin
doftoriile cele mai amare şi stringente, ori prin cele mai deghizate şi blânde, şi să se
nevoiască spre cicatrizarea ranei, cercetând roadele pocăinţei şi îndreptând înţelepţeşte
pe omul chemat către strălucirea cea de sus. Deci se cuvine nouă să le ştim pe amândouă,
şi pe cele ale stricteţei, şi pe cele ale obiceiului, şi la cei ce nu primesc pe cele extreme, să
urmăm felul cel predanist, precum ne învaţă Sfântul Vasile" (Nicolae Milaş, Canoanele
Bisericii Ortodoxe, trad. românească, vol. I, partea I-a, p.488).

Bibliografie:
Brătan L, Tactul pastoral, în revista Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1974.
Bucevschi Orest, Râvna pastorală, în revista Mitropolia Olteniei, nr. 10-12, 1956.
Irineu Pop Bistriţeanul, Preoţia şi arta pastorală, Ed. Arhidiecezana, Cluj-Napoca,
1997, pag. 15-19: Râvna şi conştiinciozitatea preotului.

Pagina 6
IV

Sesiunea 10

Pastoraţia familiei
Pastoraţia este una în esenţa ei, şi anume: aşezarea omului în faţa lui Dumnezeu, raportarea
lui la Dumnezeu, orientarea lui către Dumnezeu pentru a creşte duhovniceşte în Hristos. Având
această concepţie asupra slujirii pastorale, preotul atinge esenţialul, iar toate celelalte (experienţa
pastorală, modalităţi specifice de abordare etc.) se vor adăuga lui în mod firesc.
Preotul este chemat să înţeleagă, pe de o parte, că pastoraţia este una în esenţa ei – raportarea
oamenilor la Dumnezeu -, dar, pe de altă parte, că oamenii sunt diferiţi unii de alţii. Această
diferenţiere obligă preotul la abordări diferite, în funcţie de specificitatea şi unicitatea fiecărei fiinţe
umane.
Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte despre nevoia ca păstorul de suflete să se facă „tuturor
toate” ca să dobândească pentru Hristos „pe cei mai mulţi”: „Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-
am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi; cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să
dobândesc pe iudei; cu cei de sub Lege, ca unul de sub Lege, deşi eu nu sunt sub Lege, ca să
dobândesc pe cei de sub Lege; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege, deşi nu sunt
fără legea lui Dumnezeu, ci având legea lui Hristos, ca să dobândesc pe cei ce nu au Legea; cu cei
slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca în orice chip să
mântuiesc pe unii” (1 Cor. 9, 19-22).
Faţă de orice om, dincolo de particularităţile care-l definesc (vârstă, sex, stare socială,
pregătire intelectuală etc.), preotul este chemat să înţeleagă că-şi poate împlini lucrarea cu ajutorul
Domnului, numai în cazul în care, el, ca preot, este un om al rugăciunii, iubeşte sfintele slujbe, are
o familie care încearcă să vieţuiască în duh creştin ortodox şi iubeşte lectura Scripturii şi a scrierilor
Sfinţilor Părinţi.
Împodobit cu aceste patru daruri (rugăciunea particulară, Liturghia, o familie creştină şi
dragostea de carte duhovnicească), preotul îndrăzneşte să se apropie de enoriaşii încredinţaţi lui de
Biserică spre păstorire. În faţa acestora, pentru timpul acordat fiecăruia, preotul este chemat să aibă
o totală disponibilitate lăuntrică. „Trebuie făcut în aşa fel încât cel căruia îi acordaţi sprijinul să
simtă că aţi venit pentru un timp nedeterminat, fără grabă, fiind pe deplin prezent acolo. (...) Nimic
nu-ţi poate submina moralul ca atunci când vezi un preot că vine, se aşează şi îţi consultă ceasul.
E foarte posibil să fii grăbit, obligat să treci şi prin altă parte, dar cel căruia îi ţii companie trebuie
să simtă pe parcursul vizitei că te gândeşti numai la el, excluzând orice altceva. Ne e de trebuinţă
să învăţăm a privi şi a asculta o fiinţă umană, să ne deprindem a interpreta de-a lungul conversaţiei
expresia ochilor, a feţei şi a vocii ei.”1
La o întâlnire programată cu o persoană sau cu un grup de persoane, preotul trebuie să se
roage mai întâi lui Dumnezeu pentru a primi cuvânt şi întărire. Pe cât este posibil, este de folos ca
preotul să încerce detaşarea de problemele legate de familia lui sau de alte aspecte ale vieţii
parohiale pentru a se oferi în totalitate celui sau celor cu care se întâlneşte în slujirea pastorală.
În acelaşi timp, preotul trebuie ca în timpul fiecărei zile, să aibă timp şi pentru situaţii
neprevăzute sau solicitări neanunţate.

1
Mitropolit Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Ed. Sf. Siluan, 2010, p. 26-27.
Pagina 1
IV

Disponibilitatea lăuntrică şi timpul adecvat fiecărei situaţii în parte, anunţată sau


neprevăzută, crează spaţiul necesar unei păstoriri corespunzătoare în viaţa preotului. Puţin câte
puţin, experienţa lui creşte şi Dumnezeu lucrează prin mâna lui.

Pastoraţia copiilor

Prezenţa lucrării sfinte a preotului în mijlocul copiilor din parohie este necesară, în primul
rând, datorită faptului că inima de copil ar trebui să fie chipul inimii preotului şi al tuturor
enoriaşilor parohiei. Această conştiinţă este necesară pentru că numai cel cu chip lăuntric de copil
(curăţie sufletească, minte necomplicată, capacitate de iubire şi iertare, bunătate, sinceritate etc.)
dobândeşte Împărăţia Cerurilor. „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum
pruncii nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela
este cel mai mare în Împărăţia Cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu. Pe
Mine Mă primeşte”(Matei 18, 3-5).
În lucrarea sa pastorală îndreptată spre copiii parohiei, preotul poate să se ghideze după
câteva considerente, precum următoarele:
1. Conştientizarea enoriaşilor asupra binecuvântării dobândite prin naşterea de copii.
Numărul de copii din familia preotului, participarea lor şi a preotesei la sfintele slujbe constituie
fundamentul acestei conştientizări. Spovedania taţilor şi a mamelor tinere cu insistenţă specială
asupra naşterii de prunci, continuă lucrarea preotului în această privinţă. Oferirea gratuită sau prin
împrumut de la biblioteca parohială a materialelor video, audio sau scrise în legătură cu frumuseţea
familiei binecuvântate cu mulţi copii aduce un plus de consistenţă în pastoraţia preotului. Sunt
necesare, de asemenea, cărţi, broşuri, materiale video privitoare la drama avortului, a divorţului sau
a desfrânării.
2. Educaţia copiilor de către părinţii lor în duh creştin este o altă latură a pastoraţiei
preotului. În predici tematice, la întâlnirile cu familiile tinere, la scaunul spovedaniei, în discuţiile
cu cadrele didactice din şcoală, preotul este chemat să sublinieze educaţia copiilor în duhul credinţei
în Dumnezeu, al dragostei de neam şi al ruşinii de oameni.
3. Împărtăşirea copiilor la fiecare Sfântă Liturghie este, pe de o parte, cea mai
importanţă lucrare a preotului îndreptată către copiii parohiei şi cea mai uşor accesibilă pentru copii
şi părinţii lor, pe de altă parte. În legătură cu împărtăşirea copiilor, preotul este chemat să insiste ca
această lucrare sfântă să se petreacă la momentul rânduit în cadrul Sfintei Liturghii, nu înainte, la
începutul sau în afara acesteia. Este necesar ca tânărul copil să vieţuiască, încă de mic, în atmosfera
Dumnezeieştii Liturghii, cu tot eventualul deranj pe care-l poate produce celor din jur. Impregnarea
auzului, văzului, inimii copilului cu ambianţa liturgică îl pregăteşte pe acesta pentru a descoperi
mai uşor la vremea maturităţii adâncimea de har şi binecuvântare a Sfintei Liturghii.
4. Prezenţa preotului la deschiderea anului şcolar şi cât mai des de-a lungul anului în
şcoală, organizarea de evenimente parohiale cu participarea copiilor (serbări, coruri, pelerinaje,
drumeţii, cercuri de pictură, olărit, albinărit etc.) sunt alte aspecte ale lucrării pastorale a preotului
îndreptată spre copii.
În pastoraţia copiilor, cel mai important lucru este conştiinţa preotului şi cea a enoriaşilor că
naşterea de copii este o binecuvântare de la Dumnezeu, pentru familie în primul rând, că pruncul
este cea mai importantă „achiziţie” pentru părinţi atât în această lume, cât şi în cea viitoare. Copiii
Pagina 2
IV

într-o familie sunt „înnoitorii vieţii”2, cei care „despietrifică” sufletul, „redescoperă viul” şi
frumuseţea vieţii de familie în inima părinţilor.

Pastoraţia familiei

Cele spuse în legătură cu pastoraţia copiilor şi cea a tinerilor au o legătură directă cu familia.
De fapt, adevărata lucrare pastorală a preotului îndreptată spre copii şi tineri nu poate fi concepută
decât prin intermediul şi în legătură directă cu familia din care aceştia fac parte.
Înainte de toate, este necesar ca preotul să aibă percepţia presiunii exercitate asupra familiei
în vederea disoluţiei ei. Influenţa manifestată în special, dar nu exclusiv, de mijloacele video a
condus la o situaţie în care divorţul, avortul, desfrâul, homosexualitatea, pornografia au primit drept
de cetate şi statut de normalitate.
Conştient de criza prin care trece familia în general, preotul este chemat să se confrunte cu
această problemă în parohia pe care o păstoreşte prin atitudini şi activităţi care pot fi definite prin:
1. Grija preotului faţă de propria familie
2. Rugăciuni pentru familiile aflate în dificultate din partea preotului şi a unor membrii ai
parohiei
3. Pregătirea tinerilor pentru taina cununiei şi viaţa de familie
4. Sensibilizarea membrilor familiei, tată, mamă şi prunci pentru participarea împreună la
Sfânta Liturghie, împărtăşirea cu sfintele Taine şi rostirea în comun a rugăciunii de seară
5. Alegerea, la cununie, de către miri a unui sfânt protector al familiei
6. Oferirea de materiale scris, video şi audio referitoare la familie, pericolele care-o
ameninţă, educaţia copiilor etc.
7. Vizite ale preotului în casa enoriaşilor
8. Săvârşirea de slujbe de mulţumire la aşa-numita „cununie de argint sau de aur”.

Programe de pastorație a familiei


Celebrarea familiei (Anexa)

Bibliografie:
Cuv. Paisie Aghioritul, Viaţa de familie, ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003.
Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, cu traducerea
românească a cuvântului Sfântului Ioan Gură de Aur despre educaţia copiilor, Ed. Deisis, Sibiu,
2006.
Maica Magdalena, Cum să comunicăm copiilor credinţa ortodoxă, Ed. Deisis, Sibiu, 2008.
Ioannis Kogoulis, Îmbisericirea elevilor. Pentru o educaţie religioasă liturgică, Ed. Deisis,
Sibiu, 2012.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinţi şi copii. Despre educaţia copiilor, vol. 1 şi 2, Ed.
Bizantină
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adolescenţă, Feciorie, Căsătorie, ed. Bizantină, Bucureşti,
2009.

2
Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Ed. Anastasia, 1995, p. 107-109.
Pagina 3
IV

Sesiunea 10

Pastoraţia diferitelor categorii de credincioşi

Pastoraţia tinerilor

Contextul social de astăzi este unul (destul de) ostil vieţuirii creştine. Dacă regimul comunist
era unul declarat ateu, potrivnic credinţei, cel în care trăim, aparent, nu pare a fi ostil, însă, în
realitate, în mod nedeclarat, este potrivnic. Mai mult, ispitele şi luptele care îi stau înainte unui
tânăr din zilele noastre sunt mult mai mari şi mai puternice decât în urmă cu 30 de ani, de pildă
(referindu-ne la contextul românesc). Pornografia, drogurile, jocurile de noroc, mass-media sunt
mult mai prezente acum. Sunt adolescenţi, elevi de liceu, care fac deja experienţa homosexualităţii;
alţii se droghează sau sunt robiţi de jocurile de calculator, de internet sau de televizor.
Adolescenţa este, prin definiţie, mai rebelă, cu o dorinţă (firească) de emancipare de sub
tutela părinţilor (pentru a-şi croi propriul drum în viaţă). Problema intervine atunci când
adolescenţii nu găsesc înţelegere şi sprijin în familie sau în altă parte (poate fi Biserica, preotul).
Lipsa de sens în viaţă, pe care nu-l află nici din familie, nici din societate, îi împinge spre cădere.
Învăţământul de stat reprezintă o provocare chiar şi pentru tinerii care sunt credincioşi şi
frecventează biserica, întrucât oferă teorii agnostice şi materialiste: „Ei (tinerii) pleacă de la orele
de curs cu o singură convingere: că adevărul este relativ, iar virtuţile, imposibile sau nefolositoare.
Toate aceste îi influenţează să proclame o relativitate a valorilor şi să creadă că nici un punct de
vedere nu este mai bun decât altul”1.
Partea pozitivă şi deosebit de importantă este că tinerii, în ciuda căderilor şi păcatelor, sunt
mult mai vii şi mai deschişi spre credinţă decât cei în vârstă.
În faţa acestei situaţii contradictorii (contextul ostil vieţii creştine şi o uimitoare receptivitate
a tinerilor faţă de spiritualitatea creştină), preotul este chemat să lucreze smerit şi curajos, lucrare
care se poate manifesta în următoarele modalităţi:
1. Viaţa parohială să fie gândită şi trăită în aşa fel încât tinerii să descopere aici un
organism viu, adânc şi mărturisitor. Teologul grec Metallinos vorbeşte despre armonizarea, pe cât
posibil, a vieţii parohiale cu duhul vieţii mănăstireşti. Smerenia, rugăciunea curată, altruismul,
curajul mărturisitor sunt stări duhovniceşti care pot capta sufletul tânărului căutător sincer al
autenticităţii, libertăţii şi entuziasmului pe care nu le poate găsi în formă cât mai adevărată decât în
parohia care tinde să dobândescă adâncimea vieţii monahale.
2. Rugăciunea preotului pentru tinerii parohiei este esenţială în vederea dobândirii
ajutorului de la Dumnezeu pentru descoperirea căii de comunicare cu aceştia. Sesizarea de către
tineri a duhului de rugăciune prezent pentru ei în inima preotului crează spaţiul adecvat ca şi ei să
se deschidă spre rugăciune. Consecinţa este participarea tinerilor la viaţa liturgică a Bisericii,
împărtăşirea lor cu Sfintele Taine, şi astfel, integrarea lor în duhul Bisericii. Cei mai adânci şi
implicaţi în viaţa creştină, pot forma grupuri de citire zilnică a Psaltirii sau a rostirii împreună a
1
Mitrop. Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 99
Pagina 1
IV

rugăciunii de seară etc.


3. Organizarea de întâlniri periodice cu tinerii parohiei ajută la conştientizarea lor ca
mădulare ale Bisericii lui Hristos şi la descoperirea că un tânăr poate fi, pe de o parte, integrat în
viaţa Bisericii şi, pe de altă parte, în Biserică are posibilitatea de a trăi entuziasmul, bucuria,
libertatea specifice vârstei. Preotul împlineşte acest lucru în măsura în care viaţa tinde să fie
conformă cu ceea ce mărturiseşte şi reuşeşte să depăşească o abordare statică, limbajul de lemn
care nu convinge nici pe cei vârstnici, iar pe cei tineri îi îndepărtează cu totul. „Acţionarea în
termeni simpli – fără discursuri dificile -, ci doar arătând ce suntem, cum depăşim stresul şi
disperarea, cum răspândim bucurie şi putem fi recunoscători pentru binefacerile date zi de zi de
către Dumnezeu constituie fapte edificatoare pentru cei cu care venim în contact.”2
4. Implicarea tinerilor în viaţa parohiei aduce un plus de consistenţă atât în preocupările
lor, cât şi în parohia propriu-zisă. Participarea la organizarea hramului, la venirea arhiereului în
parohie, la curăţenia din curtea şi cimitirul parohial etc. sunt activităţi la care tinerii participă cu
deschidere alături de preotul lor. Vizitarea unor bolnavi sau bătrâni din parohie ajută tinerii să
înţeleagă complexitatea vieţii, să devină mai realişti în concepţiile lor, adesea utopice.
Organizarea unui cor de tineri, participarea lor la cântarea de la strană, în concerte de
colinde, în manifestări corale, la nivelul localităţii, al protopopiatului şi eparhiei, sunt tot atâtea
spaţii propice pentru prezenţa tinerilor.
5. Organizarea de activităţi culturale, muzicale, livreşti, sportive, de pictură sau legate
de activităţi tradiţionale (olărit, albinărit etc.) oferă tinerilor alternetivă la ceea ce contextul
general, în general ostil duhului creştin, pune la dispoziţia celor interesaţi. Tânărul este în continuă
căutare de umplere a timpului liber, în căutare de nou, inedit, surprinzător. Şi ce poate fi mai nou,
inedit, surprinzător decât o viaţă deschisă spre noutatea, ineditul şi duhul surprinzător al
Evangheliei („Bucuraţi-vă!” „Îndrăzniţi!”) sau al Sfinţilor Părinţi („Iubeşte şi fă ce vrei”).
6. Implicarea soţiei preotului în activităţile parohiei îndreptate spre tineri, în mod special
către tinerele fete aduce, de asemenea, un suflu nou în misiunea parohiei.
7. Prezenţa în Consiliul şi Comitetul parohial responsabilizează tinerii în calitatea lor de
mădulare ale Bisericii.
8. Participarea tinerilor în organizaţii de tineret: ASCOR, ATOR etc.
9. Sensibilizarea unor tineri de a urma cursurile seminarului sau facultăţii de teologie.
10. Organizarea de întâlniri cu tinerii plecaţi în străinătate la studiu sau la muncă pe
timpul revenirii lor în vacanţe sau concedii.
11. Implicarea tinerilor în organizarea bibliotecii parohiale, a revistei şi a site-ului
parohiei.
Aceste activităţi şi cele similare iniţiate şi desfăşurate în duh de onestitate, neostentaţie şi
curaj mărturisitor ajută tinerii parohiei să reziste mai uşor presiunii exercitate asupra lor de a se lăsa
asimilaţi de către un model de civilizaţie care nu are nimic în comun cu duhul Evangheliei.
Definitorii pentru contextul în care tinerii trăiesc astăzi sunt relativismul valoric, manifestat în
materie de etică şi religie, umanismul secularizat, internaţionalismul fără frontiere, disoluţia
familiei, egalitarismul între bărbat şi femeie. În faţa atâtor manifestări a ceea ce poate fi inclus în
sintagma „corectitudine politică” care-i atrage în mod special pe cei tineri, Biserica, în general,

2
Ibidem, p. 101.
Pagina 2
IV

parohia, în special, este chemată să fie martoră şi mărturisitoare a adevărului că: valoarea supremă
în materie de credinţă şi morală este Hristos, că omul nu se împlineşte pe sine decât în deschiderea
sa către viaţa veşnică, că identitatea etnică îşi are importanţa sa în mersul normal al vieţii, că familia,
în forma ei concepută de Dumnezeu, ca bărbat, femeie şi pruncii lor, constituie fundamentul unei
vieţi normale.
O asemenea abordare împlinită în autentic duh creştin ajută la îndepărtarea sau diminuarea
valului de tristeţe, lipsă de sens, rutină, tentaţii suicidare care-şi face loc tot mai mult în viaţa
tinerilor de azi.
Programe de pastorație pentru copii și tineri Hristos împărtășit copiilor, Alege Școala
(Anexa)

Pastoraţia creştinilor vârstnici

Bătrâneţea se caracterizează prin slăbirea puterilor fizice şi spirituale, printr-un declin


general al omului. Existenţa acestor realităţi, precum şi faptul că în general bătrânii şi-au îndeplinit
îndatoririle lor faţă de viaţă, sunt îndreptăţiţi să-şi petreacă anii pe care îi mai au în linişte deplină
şi mulţumire.
Din punct de vedere pastoral, bătrâneţea - ca şi celelalte etape ale vieţii - îşi are
particularităţile ei, îşi are avantajele şi dezavantajele ei, şi anume:
Mulţi bărbaţi dintre bătrâni sunt cuprinşi de un fel de panică, de o adevărată groază, din
cauza necunoscutului, care le stă în faţă. In special, cei care au la activul lor fapte şi fărădelegi, care
apasă greu asupra conştiinţei, sau cei care n-au avut o viaţă întreagă nici un fel de legătură cu
Dumnezeu, cu biserica şi cu duhovnicul, sunt acum extrem de tulburaţi şi de înspăimântaţi, în
privinţa aceasta sunt clasice chiar si cazurile unor oameni de ştiinţă, care o viaţă întreagă au făcut
pe ateii, pe vrăjmaşii religiei şi ai Bisericii. La bătrâneţe însă, ei au ajuns să se îngrozească de opera
lor, s-au înspăimântat de întunericul din jurul lor şi de golul care îi aşteaptă. De aceea, ei au renegat
la bătrâneţe adeseori tot ceea ce au profesat, tot ceea ce au scris şi au vestit o viaţă întreaga şi au
devenit credincioşi devotaţi ai bisericii. Amintim în această ordine de idei cazul lui Voltaire, atât
de cunoscut în lumea întreagă.
Obişnuit, omului bătrân nu i se mai dă atenţiunea şi consideraţiunea de odinioară, El este
socotit adeseori ca ceva superfluu, ca ceva scos din uz şi de aceea este trecut cu vederea, este
neglijat şi uneori chiar desconsiderat de către cei tineri şi de către cei adulţi. Faptul acesta îi produce
o profundă nemulţumire sufletească, o durere amară, o nelinişte, care nu-i lasă odihna şi mângâiere
decât în contact mai viu cu Dumnezeu, cu biserica şi cu preotul parohiei. Păstorul de suflete este
adeseori singurul om care ştie să aprecieze, să preţuiască, să dea atenţiunea şi respectul cuvenit
bătrânilor din parohie.
Toate aceste realităţi produc în sufletul omului bătrân o anumită dispoziţie sufletească
favorabilă faţă de religie, faţă de creştinism, faţă de biserică şi faţă de preot şi îi determină la o mai
intensă trăire religioasă.
Nemaifuncţionând normal facultăţile spirituale, bătrânii sunt confuzi, uituci, lipsiţi de
discernământ şi obiectivitate. De aceea, se şi spune despre ei "că au ajuns, au dat în mintea copiilor".
Păstorul de suflete a dator sa se ocupe de aproape şi stăruitor de viaţa religioasă a bătrânilor.
Sufletele lor sunt tot atât de preţioase în faţa lui Dumnezeu ca şi sufletele celor tineri şi ale celor
Pagina 3
IV

adulţi. Deci, grija de mântuirea acestor suflete nu trebuie pusă cu nimic mai prejos decât grija
mântuirii celorlalte suflete din parohie. Dimpotrivă, din anumite puncte de vedere grija mântuirii
acestor suflete trebuie chiar să premeargă îndeplinirii altor îndatoriri pastorale. Şi aceasta pentru
motivul că fiecare bătrân poate să închidă ochii în orice clipă şi prin urmare nu mai are timpul
necesar unei îndreptări a vieţii.
În familiile cu bătrâni, vizitele pastorale ale preotului vor fi mai dese. Fiecare bătrân trebuie
să fie atât de pregătit încât în orice clipă sa fie gata a primi senin liniştit şi fără nici o teamă de
moarte. Acesta pregătire o face preotul prin mărturisirea şi împărtăşirea cât mai deasă a lor cu
sfintele Taine.
Cei care au încă sănătatea şi puterea necesară de a se mişca, vor fi mărturisiţi şi împărtăşiţi
la biserică. Ei vor fi povăţuiţi să participe în măsura posibilităţilor şi la sfintele slujbe şi în special
la Sfânta Liturghie.
Cei bolnavi şi neputincioşi vor fi spovediţi şi împărtăşiţi din cuminecătura bolnavilor la
casele lor.
Păstorirea bătrânilor reclamă ca păstorul de suflete să organizeze în cadrul parohiei sale o
asistenţă materială, o ajutorare cu hrana, veşminte etc., a bătrânilor nevoiţi pentru asemenea
ajutoare. Orice lucrare pastorală trebuie să ţină seama de asemenea necesităţi şi să le rezolve cât
mai bine posibil.
În general, bătrânii trebuie trataţi cu blândeţe, cu dragoste, cu înţelegere, potrivit povăţuirilor
pe care ni le dă Sfanţul Apostol Pavel în cuvintele:
"Pe bătrâni să nu-i înfrunţi, ci să-i îndemni ca pe un părinte .,." (I TimoteiV, 1-2).
La fel trebuie să povăţuiască preotul pe copiii, pe nepoţi şi pe celelalte rudenii ale bătrânilor
la împlinirea datoriilor de a cinsti, de a respecta şi a fi cu dragoste şi bunătate faţă de părinţi, faţă
de bunicii şi rudeniile ajunse la bătrâneţe.
Pentru o asemenea activitatea pastorală, bătrânii arată totdeauna recunoştinţă vie şi o
mulţumire caldă preotului lor şi ei vor fi o mărturie veşnică în faţa Dreptului Judecător despre
împlinirea îndatoririlor pastorale ale preotului şi în acest sector al vieţii.

Pastoraţia bolnavilor

Preotul de parohie se întâlneşte cu boala şi suferinţa la orice pas. În faţa acestei sutuaţii,
preotul este chemat să se raporteze el mai întâi în mod corect, adică în modalitate ortodoxă, în faţa
bolii şi a suferinţei, în faţa vindecării şi a răbdării. Cuvântul anterior dedicat suferinţei îl poate ajuta
pe preot la o corectă, duhovnicească şi realistă raportare în astfel de situaţii.
Cuvântul profetului Isaia cu referire la asumarea de către Fiul lui Dumnezeu a suferinţei
umanităţii este izvorul esenţial din care preotul este chemat să se adape în pastoraţia bolnavilor:
„Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam
pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit
pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi
ne-am vindecat” (Isaia 53, 4-5).
Având parohia ca spital duhovnicesc, preotul este chemat să împlinească porunca Domnului
Hristos: „Şi mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat împărăţia cerurilor. Tămăduiţi pe cei
neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar
Pagina 4
IV

să daţi” (Matei 10, 7-8).


În parohia pe care o păstoreşte, preotul să slujească în primul rând pe cel în suferinţă,
înţelegând că parohia nu este altceva decât frăţietatea întru Hristos a enoriaşilor care formează un
singur trup alcătuit din diferite mădulare. Când un membru al paorhiei se află în suferinţă, întreg
corpul parohiei şi, în primul rând, preotul, este chemat să trăiască suferinţa celui bolnav, precum
Hristos a suferit până la moarte pentru durerea lumii.
Pornind de la necesitatea absolută, ca exercitare a slujirii sacerdotale, de a fi, în sensul cel
mai adânc şi real, de cel aflat în suferinţă, preotul este chemat să:
Se roage pentru cei bolnavi la Sfânta Liturghie, inclusiv prin ectenii speciale, pomenindu-i cu
părticica la Proscomidie;
Să săvârşească Taina Sfântului Maslu pentru cel bolnav sau de obşte pentru toţi cei suferinzi
din parohie;
Să aibă în rugăciunea sa continuă pe toţi cei bolnavi din parohie, pomenindu-i pe toţi, după
numele lor seara şi dimineaţa;
Să solicite enoriaşilor să poarte în rugăciunile lor pe cei bolnavi din parohie;
Să viziteze pe cei bolnavi la casele lor cât mai des, din propire iniţiativă şi/sau invitat de
membrii familiei, spovedindu-i şi împărtăşindu-i cât mai des cu Sfintele Taine;
Să manifeste înţelepciune pastorală maximă în faţa suferinzilor pentru că aceştia sunt extrem
de sensibili, uneori nerăbdători, dar totdeauna doritori de vindecare. Două situaţii descrise de
medicul, ulterior, preotul de parohie şi ierarhul Antonie Bloom, arată ceea ce trebuie să urmeze şi
de ceea ce trebuie să ţină evite preotul în slujirea sa îndreptată către cei în suferinţă:
Mitropolitul povesteşte despre fiica unui prieten al său decedat care l-a vizitat la cabinetul
medical şi care fost foarte intrigată de faptul că el avea pe birou şi o Scriptură (i se părea un lucru
nepotrivit pentru un intelectual). Mitropolitul a îndemnat-o să o citească mai întâi, şi apoi să facă
observaţii. „După aceasta a citit Evanghelia şi a devenit atât de interesată, încât toată viaţa i s-a
schimbat; căci a început să se roage, iar Dumnezeu i-a dăruit să trăiască prezenţa Lui, din care
un timp s-a hrănit şi a trăit. Apoi s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă şi mi-a trimis o scrisoare pe
când devenisem deja preot şi mă aflam în Anglia, zicându-mi: «De când trupul meu a început să
slăbească şi să se stingă, duhul mi s-a făcut mai viu decât oricând, şi simt prezenţa divină cu multă
uşurinţă şi bucurie». Dar eu i-am răspuns: «Nu te aştepta să dureze. După ce îţi vei pierde încă un
pic din tăria pe care o ai acum, vei vedea că nu vei mai fi în stare să te întorci şi să te arunci
înaintea lui Dumnezeu şi atunci vei simţi că nu mai poţi ajunge la El nicidecum». După un timp
mi-a scris din nou: «Da, mă simt atât de slabă acum, încât nu mai pot face efortul de a mă întrepta
spre Dumnezeu sau de a-L dori neobosit şi El m-a părăsit». Însă eu i-am răspuns: «Acum este
timpul să faci altceva. Încearcă să înveţi umilinţa în sensul adevărat şi adânc al acestui cuvânt.
(...) Învaţă să fii la fel înaintea lui Dumnezeu; abandonată, predată, neaşteptând să primeşti nimic
de la oameni şi totul de la Dumnezeu». Şi într-adevăr, nu mare lucru a primit de la oameni: după
încă şase luni, soţul ei se sătură să mai aibă o soţie muribundă şi o abandonă, aşa încât a avut
parte de respingeri generoase; dar Dumnezeu şi-a aprins strălucirea deasupra ei şi a revărsat
ploaia Lui asupra acestei femei, fiindcă după puţin timp mi-a scris, zicându-mi: «sunt sfârşită. Nu
mă mai pot mişca spre El, ci El este cel care coboară la mine»”3.

3
Mitrop. Antonie de Suroj, Şcoala rugăciunii, p. 46-47.
Pagina 5
IV

„Una din enoriaşele noastre îşi pierduse de curând copilul... Un tânăr preot se apripie de es
şi îi spuse: «Dacă aţi ştii cât vă înţeleg tristeţea!» Această femeie, de o rară verticalitate şi
spontaneitate, se întoarse către el şi îi spuse: «Nu minţiţi! N-aţi fost niciodată mamă şi n-aţi pierdut
niciodată un copil! Nu înţelegeţi nimic din durerea mea!» Dezarmat, el răspunse: «Vă mulţumesc
că mi-aţi spus asta...» Fie ca nimeni să nu-şi îngăduie vreodată să comită o asemenea eroare.
Durerea altuia nimeni n-o poate înţelege.”4
Să viziteze la spital pe bolanvii parohiei sau să le telefoneze dacă sunt spitalizaţi departe de
parohie;
Să formeze în parohie grupuri de enoriaşi care să viziteze la domiciliu sau la spital pe cei
bolnavi etc.
În orice manifestare de ajutor duhovnicesc sau material acordat celor bolnavi, preotul este
chemat să-şi împlinească slujirea cu conştiinţa că el este prelungirea în paorhie a lui Hristos care a
luat asupra Sa suferinţa întregii lumi.

4
Mitrop. Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Ed. Sf. Siluan, Bucureşti, 2010, p. 64.
Pagina 6
IV

Sesiunea 13

Pastoraţia intelectualilor

În parohia din mediul rural şi, mai ales, în cea de la oraş, sunt enoriaşi cu pregătire
intelectuală diferită. Sunt persoane cu pregătire medie – cei mai mulţi, câţiva fără nici o pregătire,
şi alţii, nu mulţi la număr, care excelează ca oameni de cultură.
Nu se poate vorbi despre o clasă bine delimitată a intelectualilor într-o parohie. Există
persoane cu o anumită pregătire într-un anumit domeniu: cadre didactice în şcoli de diferite
categorii, persoane în administraţie, cadre medicale medii şi superioare, oameni de afaceri bine
ancoraţi în domeniul lor de interes, artişti, studenţi etc. Există, apoi, oameni iubitori de carte care,
deşi nu ocupă poziţii în diferite instituţii, sunt bine pregătiţi în ceea ce priveşte cultura generală,
sunt cunoscători ai istoriei ţării, iubesc literatura naţională sau universală.
În slujirea la care este chemat preotul este aşezat adesea în faţa acestor persoane şi trebuie
să aibă starea lăuntrică şi atitudinea exterioară corespunzătoare. Unii dintre intelectualii parohiei
participă la slujba Dumnezeieştii Liturghii, la diferite Sfinte Taine sau ierurgii, care se săvârşesc în
biserică (botezuri, cununii, înmormântări) sau la domiciliul lor (sfinţirea casei, parastase etc.). Unii
intelectuali se spovedesc, alţii sunt iubitori de literatură religioasă. Nu puţini sunt cei interesaţi de
arta bisericească sau de rolul Bisericii în societate. Sunt, de asemenea, intelectuali, mai ales în
marile oraşe, care nu au sau nu doresc să aibă nicio legătură cu parohia pe teritoriul căreia îşi au
domiciliul, locul lor de muncă sau casa lor de vacanţă. Uneori, preotul interacţionează şi cu aceştia,
din voinţa proprie sau din întâmplare.
În slujirea cu care a fost investit, anume aceea de păstor de suflete pentru toţi cei aflaţi în
mod special cu domiciliul pe teritoriul parohiei, preotul este chemat să se facă tuturor toate ca măcar
pe unii să-i dobândească1.
În orice situaţie s-ar afla, fie în relaţie cu oamenii de carte apropiaţi de biserică, fie cu cei
foarte rezervaţi faţă de aceasta, preotul trebuie să cunoască următoarele:
Ignoranţa sau necunoaşterea este rădăcina tuturor relelor. Sfinţii Părinţi, cei mai mulţi intelectuali
de vază în vremea lor, vorbesc adesea despre răul, păcatul, confuzia, îndoiala cauzate de
necunoaştere.
Persoanele cu rol decisiv în istoria mântuirii, prezente în Scriptură sau în mersul Bisericii prin lume
spre Împărăţia cerurilor sunt, cu puţine excepţii, oameni cu multă pregătire teologică şi laică.
În istoria Bisericii, marii ereziarhi, adică acele persoane care au cauzat situaţii conflictuale
deosebite, au fost eminenţi oameni de cultură teologică şi laică. Întreagă ştiinţa acestora nu le-a fost
de folos însă atâta vreme cât s-au bizuit numai pe ea, fără să caute înainte de toate apropierea de
Dumnezeu. Este ceea ce spune, în cuvinte frumoase şi dureroase, în acelaşi timp, Gheron Iosif:
„Citeşte, dacă vrei, Istoria bisericească a lui Meletie, Arhiepiscopul Atenei, să vezi câţi mari
învăţaţi, ca Origen şi ca alţii, au fost la început mari luminători ai Bisericii, cu multă ştiinţă de
carte; dar s-au slobozit în oceanul cunoaşterii înainte de a primi în isihie curăţenia simţurilor,
pacea şi liniştea Duhului; s-au afundat în oceanul Sfintei Scripturi crezând că este suficientă ştiinţa
1
Cf. 1 Cor. 9, 22.
Pagina 1
IV

de carte, şi nenumăraţi s-au pierdut şi au fost anatematizaţi de sinode, sinoade din care mai înainte
făceau parte. Citeşte şi vei vedea”2
Marile curente anticreştine din secolele XIX şi XX au fost iniţiate de intelectuali de anvergură cu
influenţă foarte mare asupra maselor de oameni
Unii din marii gânditori ai omenirii în diferite domenii (ştiinţă, artă, literatură etc.) au fost foarte
apropiaţi sau chiar integraţi în viaţa Bisericii
În context românesc, locul şi rolul intelectualilor de altădată şi de astăzi, pot fi definte sumar prin
următoarele considerente:
În istoria naţiunii române, cu diferitele ei forme de manifestare religioasă, culturală, politică,
militară etc., intelectualii români au jucat un rol decisiv. „Erau doar o mână de oameni, însă luptau
ca mânaţi de o credinţă neţărmurită în destinele ţării lor. Au zvârlit, ca pe nişte vechituri,
obiceiurile, instituţiile, până şi vocabularul, impuse de o putere străină. Au sorbit cu nesaţ din
izvoarele culturii apusene; au adoptat instituţii noi, au înnoit limba, au creat pe de-a-ntregul o
literatură de valoare universală, au nceput, în linişte, un proces democratic, într-un ritm
nemaicunoscut de vreo altă ţară din Europa; au fixat, pentru generaţii, cu îndrăzneală şi realism,
marile obiective policite ale neamului şi au determinat Europa să ţină seamă de ele. Eu au făcut
toate acestea. Au făcut chiar mai mult: au făurit România”3 ;
Primii oameni de cultură, în istoria românilor, au fost slujitorii Bisericii;
Despre intelectualitate, în sensul strict al cuvântului, se poate vorbi în arealul românesc doar în
secolul XIX, când fii de boieri români merg al studii în Occident. Întorcându-se acasă, unii dintre
ei încearcă să pună în practică ştiinţa dobândită; Între aceştia amintim pe: Lucian Blaga, Dimitrie
Gusti, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Constantin Rădulescu
Motru, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, George Enescu, Henri
Coandă, Constantin Brâncuşi, Mihail Sadoveanu, Vasile Pârvan, Constantin C. Giurăscu etc.
Contactul cu „strălucitoarea” cultură occidentală, inspirată în veacul XIX de revoluţia franceză, a
făcut ca o bună parte a intelectualilor români să devină neprietenoşi, dacă nu uneori chiar ostili,
faţă de Biserica Ortodoxă de acasă, pe care o considerau neactuală, anacronică, nemodrenizată şi,
prin urmare, neactuală;
Perioada interbelică este caracterizată ca un răstimp de apropiere a marilor intelectuali români de
viaţa Bisericii Ortodoxe. Tot în acest timp, mulţi fii de boieri şi ţărani înstăriţi merg la studii şi se
întorc în satul lor pentru a sluji semenilor (învăţători, medici, preoţi);
În prima perioadă a dominaţiei comuniste şi atee, mulţi intelectuali au cunoscut calea către şi în
Biserică prin fenomene de felul „Rugului aprins” sau prin intermediul închisorilor;
În timpul regimului comunist, instituţiile culturale ale Bisericii, în special cele de tip editorial şi
tipografic, au constituit platforme de manifestare pentru unii din marii intelectuali ai ţării aflaţi în
dizgraţia regimului;
Anul 1990 şi următorii sunt determinaţi în fenomentul apariţiei unor grupuri de intelectuali ancoraţi
în viaţa Bisericii, dar şi a altora, nu de mai mică anvergură intelectuală, deveniţi extrem de critici
sau foarte departe de Biserica Ortodoxă;
Integrarea României în spaţiul economic şi politic european aduce în faţa intelectualului român noi
2
Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, ed. Bizantină, scrisoarea 48.
3
Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne. 1800-1848, ed. a III-a, ed. Humanitas,
Bucureşti, 2005, p. 364
Pagina 2
IV

provocări. Influenţa culturii occidentale, în genere, secularizată, deci necreştină, inspiră


intelectualului român o anumită adversitate faţă de ethos-ul, felul de a fi trăit şi mărturisit de
Biserica Ortodoxă. Pe de altă parte, există şi o tendinţă de refuz a unui corp, simţit în profunzime
ca neavând vreo legătură cu ceea ce tradiţional românul a considerat şi trăit ca frumos, autentic şi
creştin;
În veacul XX şi din ce în ce mai mult se observă o influenţă crescândă a culturii şi „spiritualităţii”
orientale şi extrem orientale asupra intelectualului european. Îmbrăţişarea islamului sau budismului
de către unii intelectuali nu mai este un lucru rar, ciudat şi anacronic în conştiinţa multora.
Cel mai greu de dobândit la un intelectual este smerenia. Cel cu multă carte este tentat de
convingerea că el este cinva, că se ridică cu mult deasupra semenilor, că el posedă adevărata
cunoaştere a lucrurilor, oamenilor, situaţiilor etc. Cu intelectualul necunoscător al „ştiinţei”
smereniei se petrece acelaşi fenomen precum cel în cazul teologul raţionalist şi orgolios: „Teologul
intelectualist procedează asemenea unui arhitect care proiectează construcţia unui palat sau a
unui templu: ca materiale de construcţie utilizează noţiuni empirice şi metafizice şi se îngrijeşte
mai puţin de conformitatea edificiului său ideal cu ordinea ideală a lucrurilor, cât de măreţia şi
de armonia ei logică. Poate părea ciudat că mulţi oameni mari n-au putut să rezista unei ispite în
fond atât de naive, a cărei sursă ascunsă nu e alta decât «mândria». Oamenii se leagă adeseori de
roadele minţii lor ca o mamă de copilul ei. Intelectualul îşi iubeşte creaţia ca pe sine însuşi, se
identifică cu ea, mărginindu-se la cercul ei. Intervenţia umană nu mai are atunci nici un efect:
dacă omul nu renunţă el însuşi la pretinsa sa bogăţie, nu va ajunge nici la rugăciunea curată, nici
la adevărata contemplaţie”4.

Cunoscând cele de mai sus şi cele asemenea lor cu referire la natura, parcursul istoric
şi tendinţele actuale ale intelectualului sau ale celui cu mai multă carte decât media din
parohie, preotul este chemat:
Să menţină o relaţie normaă cu intelectualii din parohie, nemanifestând faţă de ei dispreţ,
desconsiderare, atitudine superioară;
Să încerce apropierea acelora dintre intelectuali care sunt interesaţi de spiritualitatea ortodoxă sau
a acelora care, deşi nu manifestă interes faţă de viaţa Bisericii, au un caracter integru, sunt oneşti
şi de bună cuviinţă;
Să aibă grijă de propria pregătire teologică şi de cultură generală. În pregătirea sa continuă, preotul
este chemat în permanenţă să nu uite că toate aceste achiziţii intelectuale, inclusiv în câmpul
teologiei, nu constituie scop în sine, ci numai mijloace. Sfântul Apostol Pavel le scrie Filipenlor,
arătându-le cum, pentru sine, nimic din ceea ce, în plan uman, ar fi apreciat nu are valoare, faţă de
cunoaşterea lui Hristos: „Dacă vreun altul socoteşte că se poate bizui pe trup, eu cu atât mai mult.
(...) Dar cele ce îmi erau mie câştig acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ba mai mult: eu
pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu,
pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc, şi să mă
aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos,
dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credinţei”5. Tot Sfântul Pavel, în Epistola întâi către

4
Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi Învăţătura stareţului Siluan Athonitul, Editura Deisis, Sibiu, 1999, pp. 147-148
5
Filipeni 3, 4; 7-9
Pagina 3
IV

Corinteni, arată distanţa între înţelepciunea lui Dumnezeu şi înţelepciunea omenească, captivă în
cadrele veacului acestuia: „Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu
înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos. Căci cuvântul Crucii,
pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci
scris este: «Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o». Unde este
înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună
înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a
cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin
nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, Însă noi
propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar
pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui
Dumnezeu. Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă
decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria
oamenilor”6
Să se ferească cu tot dinadinsul de atitudini care ating manifestări de autosuficienţă, cunoaştere în
toate domeniile, trufie intelectualistă. Aflat chiar în faţa celor aroganţi, dispreţuitori sau pretinşi
atotcunoscători, preotul va trebui să nu cadă în ispita mândriei, să nu aibă aceeaşi atitudine distantă,
ci să fie smerit, discret, având rugăciunea permanent în duhul lui. Printr-o astfel de atitudine, care
evită cu orice preţ ostentaţia, preotul îl mărturiseşte pe Dumnezeu în autentic duh ortodox, iar
Dumnezeu va găsi loc pentru această mărturisire chiar şi în mintea şi sufletul intelectualilor;
Să evite cu orice preţ pretenţii materiale în cadrul slujbelor pe care le săvârşeşte în familiile
intelectualilor;
Să organizeze pangarul parohial de unde să nu lipsească literatură teologică corespunzătoare
cerinţelor atât enoriaşului obişnuit, cât şi intelectualilor din parohie;
Să editeze o revistă parohială în care să includă şi contribuţii ale intelectualilor din parohie în cazul
în care acestea corespund învăţăturii de credinţă ortodoxă;
Să organizeze site-ul parohiei;
Să redacteze monografia parohiei sau/şi o localităţii;
Să organizeze manifestări cu caracter cultural, pelerinaje etc.

6
1 Corinteni 1, 17-25.
Pagina 4
IV

Sesiunea 14

Slujirea laicilor în Biserică


Cuvântul despre slujirea laicilor în Biserică este important din două motive. Pe de o parte,
nu există întotdeauna, peste tot şi la toţi conştiinţa apartenenţei reale a laicilor la viaţa Bisericii. Pe
de altă parte, o bună parte din absolvenţii facultăţilor de teologie nu sunt hirotoniţi, fie pentru că
sunt fete, fie pentru că unii tineri aleg un alt drum, fie pentru că nu sunt parohii pentru care să fie
hirotoniţi. Acest ultim aspect necesită clarificări imprtante:
Realitatea arată că doar o mică parte din absolvenţii de Teologie ajung să fie hirotoniţi: o
situaţie diferită de cea dinainte de 1989, când majoritatea erau hirotoniţi. Este însă o situaţie
firească, întrucât absolvirea facultăţii de teologie nu trebuie să presupună automat şi hirotonirea.
Întâi, această situaţie este conformă sfintelor canoane care cer o selecţie a celui ce urmează a fi
hirotonit (diploma de licenţă nu este suficientă sau, altfel spus, performanţele intelectuale nu sunt
suficiente); apoi, după 1990, nu numai facultatea de teologia, ci şi celelalte facultăţi nu mai asigură
locuri de muncă. Desigur, situaţia aceasta nu este una comodă pentru un tânăr care se înscrie la o
facultate, neavând siguranţa că va şi obţine un loc de muncă în domeniul respectiv, după absolvire.
În ceea ce-l priveşte pe studentul teolog însă, o astfel de perspectivă îi poate fi chiar folositoare,
întrucât îl poate determina să-şi pună mai mult nădejdea în Dumnezeu, încredinţându-se mai mult
voii Lui.
Nefinalizarea studiilor teologice prin hirotonia întru preot trebuie văzută prin perspectiva
locului şi rolului laicului în Biserică. Este necesar ca absolventul unei facultăţi de teologie să
cunoască, pentru el însuşi şi pentru lucrarea sa misionară îndreptată spre ceilalţi, că laicul are rolul
său bine definit în Biserică şi acest rol este tot atât de imprtant precum cel al episcopilor, preoţilor
şi diaconilor.
Termenul „laic” vine din cuvântul grecesc „laos”, care înseamnă popor. Laicii sunt cei care
alcătuiesc poporul lui Dumnezeu, corpul Bisericii care are drept cap pe Hristos Domnul. O astfel
de înţelegere este foarte importantă, deoarece, în zilel noastre mai ales, atunci când se vorbeşte de
Biserică se are în vedere numai ierarhia – episcopi, preoţi, diaconi – fără credincioşi.
În Noul Testament şi în teologia Bisericii s-a afirmat întotdeauna că toţi cei botezaţi şi
împărtăşiţi de Taina Mirungerii şi cu Trupul şi Sângele Domnului, fac parte din Biserică, formează
Biserica: „voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de
Dumnezeu” (2 Petru 2, 9); „Lui [Hristos], Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele
noastre, prin sângele Său, şi ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl Său, Lui
fie slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin!” (Apoc. 1, 6).
O parte dintre bărbaţii laici din Biserică sunt chemaţi la o slujire specială, numită preoţie
sacramentală, fiind hirotoniţi întru episcop, preot sau diacon. Sunt, aşadar în Biserică, două
Pagina 1
IV

categorii de preoţi: membrii preoţiei universale (toţi cei botezaţi) şi membrii preoţiei sacramentale
(cei hirotoniţi întru episcop, preoţi şi diacon).
În Sfânta Scriptură, potrivit teologului laic Panayotis Nellas, sunt folosiţi doi termeni pentru
a desemna preoţia, şi anume: „hiereus” (care defineşte preoţia universală creştină, dar şi preoţia
Vechiului Testament sau preoţia păgână) şi „presbyteros”, pentru a desemna preoţia sacramentală
din care fac parte persoanele alese şi hirotonite, având misiunea de a păstori Bisericile locale şi a
prezida Cina Domnului (episcopi şi preoţi, precum şi diaconii care ajută la slujire).1
Între cele două categorii de preoţi în Biserică, membrii preoţiei universale şi membrii
preoţiei sacramentale, nu există o diferenţă de ordin „antropologic”, spune teologul P. Nellas, ci o
diferenţă de slujire, diferenţă care incumbă mai degrabă o „responsabilitate” decât „un privilegiu”.
„Îi dă porunca slujirii celorlalţi credincioşi şi, în acelaşi timp, posibilitatea de a le transmite, prin
Taine şi cuvânt, Harul. Dar, deşi îi dăruieşte aceste noi posibilităţi, nu îi dă nicidecum – din punct
de vedere antropologic – noi dimeniuni. Aşadar, harul pe care îl primeşte nu este atât un privilegiu,
ci mai degrabă o responsabilitate”2.
Atât membrii preoţiei sacramentele, cât şi cei ai preoţiei universale fac parte din aceeaşi
Biserică, sunt răspunzători chiar dacă cu responsabilităţi diferite, petnru viaţa acesteia. „În felul
acesta, toţi sunt preoţi şi jertfe în Biserică, toţi sunt învăţători şi călăuzitori spre mântuire ai lor şi
ai altor credincioşi apropiaţi, sau şi ai altor oameni, dar fără o răspundere formală pentru
comunitatea bisericească”3.
Asumarea unor responsabilităţi diferite nu înseamnă superioritate pretinsă de unii (membrii
preoţiei sacramentale) şi inferioritate acceptată de alţii (membrii preoţiei universale). Sfântul
Apostol Pavel vorbeşte despre existenţa darurilor diferite în Biserică precum diferite sunt şi
mădularele aceluiaşi trup: „Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar
acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. Şi
fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos. Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de
înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh
credinţă, iar altuia, darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh; Unuia faceri de minuni, iar altuia
proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor. Şi
toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte. Căci
precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un
trup, aşa şi Hristos” (1 Cor. 12, 4-12). Sfântul Apostol Pavel foloseşte imaginea trupului pentru a
descrie Biserica (un singur trup, mai multe mădulare între care este, însă, perfectă armonie). Potrivit
lui Nikolaos Matzoukas, „imaginea trupului introduce trei elemente distinctive fundamentale şi
interioare ale acestei comunităţi şi edificiu” (care este Biserica): 1. Comunitatea funcţională a
mădularelor; 2. Varietatea harismelor şi 3. Relaţia iubitoare”4. Pentru că explicaţia lui Matzoukas
este importantă şi, în acelaşi timp, densă, este redată în întregime: „Mădularele Bisericii au
legătură funcţională precum mădularele unui trup: ochi, urechi, mâini, picioare şi altele. Unul nu
este independent de altul, ci împreună slujesc întregul. Această relaţie este cea mai puternică, dacă
doreşte cineva să prezinte unitatea funcţională a trupului bisericesc. Prin urmare, este exclus orice

1
Panayotis Nellas, „Sacerdoce royal. Essai sur le problème du laïcat”, în Kleronomia, 8 / 1976, p. 150-151.
2
Ibidem, p. 152.
3
Pr. prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, p. 243
4
N. Matzoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, p. 308-309.
Pagina 2
IV

alt fel de unitate. Este de la sine înţeles, în acord cu cele de mai sus, că această imagine nu este
ideală şi statică, ci o devenire în tensiunea «surpării» şi edificării. Mădularele se află în pericol în
fiece clipă şi în fiecare moment se creează o articulare funcţională. Faptul că cei credincioşi sunt
mădulare are ca rezultat automat particularitatea fiecărui mădular şi neputinţa de a fi înlocuit.
Astfel, în trupul Bisericii există «o împărţire a harismelor», în timp ce forţa duhovnicească de
susţinere este una, a Sfântului Duh. O varietate a harismelor învredniceşte viaţa şi bucuria
trupului. Această particularitate transferată în trupul comunităţii înseamnă particularitatea
fiecărei persoane. În acest fel şi harsmele sunt variate. Însă harismă înseamnă lucrare funcţională
pentru întreg. Nu poate fi înţeleasă o harsmă privată. (...) Deci fiecare persoană există pentru
celelalte, exercitându-şi harismele şi, în acelaşi timp, ea însăşi sporeşte şi se îmbogăţeşte din
unitatea integrală şi din vigoarea trupului. Întrucât însă este vorba despre persoane, relaţia este
prin excelenţă iubitoare. Această iubire care «nu caută ale sale», nu este sentimentalism, ci relaţie
de viaţă, contact viu. De altfel, în acest mod sunt înţelese «împreună pătimirea» şi «împreună
lucrarea»”5
Dacă fiecare membru al Bisericii îşi are darul său, izvorât din lucrarea aceluiaşi Duh Sfânt,
aceasta nu înseamnă însă că există o nivelare, o egalizare a darurilor (în sens protestant). Această
realitate o subliniază Apostolul Pavel chiar atunci când descrie Biserica după imaginea trupului
omenesc: „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte. Şi pe unii i-a pus
Dumnezeu, în Biserică: întâi (subl.n.) apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei
ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor.
Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să
săvârşească minuni? Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot
să tălmăcească?” (1 Corinteni 12, 27-30).
Soluţia „împăcării”, armonizării între diferitele daruri (şi posesorii acestora) se realizează
la nivelul slujirii întreolaltă şi al dragostei: „Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi
mai slabe, sunt mai trebuincioase. Şi pe cele ale trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe
acelea cu mai multă evlavie le îmbrăcăm; şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă
cuviinţă.Iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie de acoperământ. Dar Dumnezeu a întocmit
astfel trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipseşte, ca să nu fie dezbinare în trup, ci
mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele” (1 Cor. 12, 24-25).
Aceasta este învăţătura Bisericii cu referire la slujirea distinctă şi complementară a
membrilor preoţiei universale şi preoţiei sacramentale. De-a lungul istoriei Bisericii, au fost
momente în care între membrii celor două preoţii au existat antagonisme regretabile care, pe
alocuri, se manifestă şi astăzi.
Trebuie menţionat faptul că la începuturile istoriei Bisericii, slujirea asumată de laici – în
calitatea lor de membri ai preoţiei universale – era mult mai mare, cuprinzând mult mai multe
manifestări decât astăzi. Harismele, darurile speciale, dăruite de Dumnezeu unor persoane laice
pentru zidirea celorlalţi, erau mult mai prezente. Mai târziu, spune Sfântul Nicolae Cabasila, aceste
harisme, cu toate că n-au dispărut, s-au împuţinat. Un motiv ar fi acela că „astfel de semne minunate
erau şi trebuitoare în vremurile de întemeiere a Bisericii şi de întărire a credinţei creştine”. Ceea
ce însă nu a dispărut şi nu va dispărea din Biserică sunt darurile pe care le primeşte fiecare

5
Ibidem, p. 309-310.
Pagina 3
IV

credincios odată cu Taina Mirungerii: „Ceea ce însă Sfântul Mir împărtăşeşte tuturor creştinilor
de totdeauna şi din orice vreme sunt darurile cele atât de folositoare sufletelor: darul evelviei şi al
rugăciunii, al dragostei şi al înţelepciunii, precum şi altele, cu toate că mulţi creştini nu-şi dau
seama de aceasta, iar alţii nu cunosc lucrarea tainei acesteia, pe când alţii, în sfârşit, după
cuvântul Apostolului, se îndoiesc chiar că există un Duh Sfânt din pricina că atunci cînd au primit
această taină erau nevârstnici şi neînstare de a judeca, iar odată ajunşi la vârsta priceperii, ei s-
au înrăit şi s-au orbit sufleteşte. Nu-i mai puţin adevărat că Duhul Sfânt împarte din darurile sale
«fiecăruia după cum voieşte». Stăpânul însă nu ne-a lipsit nicicând de binefaceri, mai ales că ne-
a făgăduit să fie cu noi până la sfârşitul veacurilor”6.
În acelaşi timp, o privire atentă şi onestă a evoluţiei lucrurilor în Biserică arată că, de-a
lungul timpului, puţin câte puţin, membrii preoţiei sacramentale au devenit tot mai dominanţi în
defavoarea laicilor, membri ai preoţiei universale. Cauzele care au generat şi generează încă o
asemenea situaţie sunt multiple. Aici sunt enumerate câteva:
Îndepărtarea, în anumite perioade ale istoriei Bisericii, de duhul Evangheliei lui Hristos în sensul
înlocuirii conceptului de slujire cu cel de putere. S-a făcut, de multe ori, loc în structura
organismului bisericesc duhului lumii, conform căruia cel mai mare este cel puternic, bogat,
influent, nu cel smerit, sărac cu duhul (în sens scripturistic), cel necunoscut;
Încreştinarea în masă a păgânilor, după Edictul de la Milan. Cei care s-au botezat din oportunism,
se înţelege, nu au fost interesaţi cu adevărat de viaţa Bisericii. De aceea s-au mulţumit cu pozţia de
spectatori;
Renunţarea la o serie de slujiri care se dăruiau prin hirotesie, şi care astăzi, dacă se săvârşesc de
către laici, sunt „seculare”, săvârşite fără conştiinţa că reprezintă o slujire adusă lui Dumnezu, ci
un fapt mai mult sau mai puţin indiferent, uneori chiar o povară;
Concentrarea de către preot a multor slujiri care, în mod normal, aparţineau unor alte persoane, nu
neapărat hirotonite (acţiuni filantropice, de pildă). Această concentrare se observă mai ales în zilele
noastre când preotul este tentat să se ocupe cât mai mult cu diferite programe, activităţi sociale,
filantropice, culturale etc., în detrimentul slujirii sacerdotale;
Duhul lumii contemporane care este unul secular, izolând credinţa, religia în sfera privată,
eliminând-o din spaţiul public. Aceasta adânceşte şi mai mult şi încurajează ruptura între laici şi
preoţia sacramentală.
Aceste cauze şi multe altele asemănătoare au condus, pe de o parte, la o supralicitare a
responsabilităţilor deţinute de episcopi şi preoţi în Biserică şi, pe de altă parte, ca reacţie, la o negare
a slujirii distincte şi indispensabile a ierarhiei sacramentale.
Episcopul şi preotul sunt chemaţi să lupte împotriva tendinţei de superioritate în raport cu
păstoriţii lor, iar aceştia să înţeleagă că poziţia lor în Biserică nu este una de spectator. Altfel, se
creează o prăpastie adâncă în Biserică între episcopi şi preoţi, pe de o parte, şi creştinii laici, de de
altă parte. Vorbind despre slujirea episcopului în Biserică, Părintele Dumitru Stăniloae afirmă:
Nimic „nu-l scoate pe episcop din categoria slujitorului. Puterea ce se exercită prin el nu este a
lui, ci a lui Hristos. El trebuie să fie copleşit mai mult decât orice om de faptul că fiind prin sine
om pieritor ca oricare altul, sau poate mai slab ca mulţi alţii, prin el se săvârşeşte cea mai deplină

6
Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. de Pr. Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR,
Bucureşti, 1989, p. 188
Pagina 4
IV

lucrare mântuitoare a lui Hristos. El trebuie să fie copleşit de răspunderea ce apasă pe umeii lui
pentru Biserică; dar, în acelaşi timp, conştient că-şi împlineşte această răspundere cu atât mai
mult, cu cât frânează mai mult mândria de-a socoti că Biserica depinde de el şi se pune mai mult
pe sine la dispoziţia lui Hristos. Năzuinţa lui trebuie să tindă a-şi identifica cu smerenie cât mai
mult voia sa cu voia lui Hristos, în loc de a lua pe Hristos în slujba pretenţiilor sale de domnie. El
va avea cu atât mai multă eficienţă în lucrarea sa, cu cât va contribui să-l facă mai văzut şi mai
lăudat pe Hristos”7.
În acelaşi timp, creştinii mireni sunt chemaţi să conştientizeze faptul că preoţia sacramentală
este esenţială pentru funcţionarea celorlalte daruri sau harisme în Biserică, deoarece fără preoţia
sacramentală nu poate exista Biserica şi, neexistând Biserica, nici celelalte daruri sau harisme nu
pot exista. Aceasta deoarece Hristos îşi prelungeşte, îşi actualizează lucrarea Sa mântuitoare prin
intermediul preoţiei sacramentale: episcopul, preotul sunt „organe văzute ale preoţiei Lui nevăzute.
Învăţătura pe care o comunică nu e a lor, prin mâna lor nu se comunică binecuvântarea lor şi
harurile lor, ci ale lui Hristos”8. Asupra acestui aspect au insistat Părinţii Bisericii încă din zorii
Bisericii: „Urmaţi episcopului ca Hristos Iisus Tatălui, şi prezbiterului ca apostolilor, iar pe
diaconi respectaţi-i ca pe unii care slujesc porunca lui Dumnezeu. Nimeni să nu facă fără episcop
ceva din cele ce ţin de Biserică. Acea Euharistie să fie socotită validă care este sub episcop sau
sub cel căruia îi va îngădui acela. Oriunde s-ar arăta episcopul, acolo să fie şi mulţimea, aşa cum
oriunde Se arată Hristos, stă de faţă şi oştirea cerească ca înaintea unui General al puterii
Domnului şi un Guvernator al întregii firi inteligibile. Făr episcop nu e îngăduit nici a boteza, nici
a aduce ofrande, nici a aduce jertfă, nici a săvârşi o primire, ci să se facă ceea ce i se pare aceluia
că e bineplăcut lui Dumnezeu, ca să fie sigur şi valid tot ce se face. Bine este să ne trezim să ne
întoarcem în pocăinţă la Dumnezeu cât mai avem vreme; (...) cine cinsteşte pe episcop va fi cinstit
de Dumnezeu, aşa cum cine-l necinsteşte va fi pedepsit de Dumnezeu”9.
Evitând rătăcirile, adică nici supralicitarea, nici negarea importanţei slujirii episcopului şi
preotului, se poate arăta, în câteva coordonate, care sunt căile prin care creştinii laici pot exercita
mandatul pe care-l au în Biserică de membri ai preoţiei universale:
Exercitarea calităţii de creştin primită prin Tainele Botezului şi Mirungerii, calitate arătată prin
„darul evlaviei şi al rugăciunii, al dragostei şi al înţelepciunii”. „Ceea ce însă Sfântul Mir
împărtăşeşte tuturor creştinilor de totdeauna şi din orice vreme sunt darurile cele atât de
folositoare sufletelor: darul evelviei şi al rugăciunii, al dragostei şi al înţelepciunii, precum şi
altele, cu toate că mulţi creştini nu-şi dau seama de aceasta, iar alţii nu cunosc lucrarea tainei
acesteia, pe când alţii, în sfârşit, după cuvântul Apostolului, se îndoiesc chiar că există un Duh
Sfânt din pricina că atunci cînd au primit această taină erau nevârstnici şi neînstare de a judeca,
iar odată ajunşi la vârsta priceperii, ei s-au înrăit şi s-au orbit sufleteşte. Nu-i mai puţin adevărat
că Duhul Sfânt împarte din darurile sale «fiecăruia după cum voieşte». Stăpânul însă nu ne-a lipsit
nicicând de binefaceri, mai ales că ne-a făgăduit să fie cu noi până la sfârşitul veacurilor”10.
Mărturisirea lui Hristos prin fapte bune: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa

7
Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 151
8
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 149.
9
Sf. Ignatie Teoforul, „Către Smyrneni”, 8-9, în Canonul Ortodoxiei.I.Canonul Apostolic al primelor secole,
Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 454-455.
10
Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, p. 188.
Pagina 5
IV

încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,
16).
Conştientizarea Tainei Sfintei Liturghii prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Aici este
important de sesizat dacă trecerea târzie la citirea în taină a rugăciunilor de la Sfânta Liturghie (în
special, Anaforaua) nu a avut un impct în îndepărtarea laicilor din viaţa liturgică reală a Bisericii.
Trăirea şi exercitarea de către laici a ocupaţiei lor în mod creştin autentic. Aici, rezidă, pe de o
parte, slujirea semenilor întreoloaltă în Biserică, iar pe de altă parte, cea mai importantă mărturisire
a lui Dumnezeu în faţa lumii, şi anume ca fiecare să-şi îndeplinească munca sa (în ultimă instanţă,
slujirea sa: de medic, profesor, învăţător, frizer, jurist, măturător de stradă etc.) ca pentru
Dumnezeu.
Un exemplu de cum se cade a-şi trăi fiecare darul său îl oferă Apostolul Pavel în cuvintele
de mai jos: „Slugilor, ascultaţi de stăpânii voştri cei după trup, cu frică şi cu cutremur, întru
curăţia inimii voastre, ca şi de Hristos, nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută
să placă oamenilor, ci ca slugile lui Hristos, făcând din suflet voia lui Dumnezeu, slujind cu
bunăvoinţă, ca şi Domnului şi nu ca oamenilor, ştiind fiecare, fie rob, fie de sine stăpân, că faptele
bune pe care le va face, pe acelea le va lua de plată de la Domnul” (Efes. 6, 5-8). „Căci, prin harul
ce mi s-a dat, spun fiecăruia din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci
să cugete fiecare spre a fi înţelept, precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei. Ci precum
într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei
mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora; dar avem felurite daruri,
după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; Dacă avem
slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; Dacă îndeamnă, să
fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să
fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună” (Romani 12, 3-8).
Tot despre modul în care se cade a se raporta cineva la slujirea sa, un monah ortodox din
Occident, mărturiseşte: „suntem trimişi pentru a fi aproape de oameni, aş zice alături de universul
întreg, de pământul întreg, chiar pentru nevoile cele mai umile. Dumnezeu are nevoie să trimită
pentru El pe cineva pentru a mătura străzile, de exemplu, şi ca aceasta să se facă pentru El şi ca
să fie revelarea uneia din însuşirile lui Dumnezeu. Desigur, descoperirea lui Dumnezeu ca
măturător de stradă, descoperirea lui Dumnezeu ca şofer de taxi. Tot atâtea revelaţii divine prin
care Dumnezeu are nevoie de oameni şi pentru care El zice: «Pe cine voi trimite?» Să ne dea
Dumnezeu har să-i putem răspunde: «Sunt nevrednic, nu îndrăznesc să vin înaintea Ta, dar dacă
este voinţa Ta, trimite-mă, trimite-mă...»”11
Slujirea de naş de Botez şi Cununie, cu exercitarea acestei misiuni în duh de implicare vie,
jertfelnică;
Profesor de teologie sau religie pentru cei cu pregătire în şcoli de teologie;
Monah, monahie, pentru cei cu vocaţie pentru viaţa mănăstirească;
Dascăl de strană, pictor, arhitect şi constructor de biserici;
Membru în consiliile şi comitetele parohiale;
Implicarea în diferite activităţi parohiale: bibliotecă, revistă, coruri etc.
Ostenitor în administraţia bisericească.

11
Archim. Lev Gillet, in Contacts XXII (1970), p. 6.
Pagina 6
IV

Teologii Bisericii vorbesc despre slujirile de preot, rege şi profet (învăţător) pentru creştinul
laic. Panayotis Nellas descrie identifică următoarele aspecte pentru fiecare din cele trei slujiri:

Ca preot:
Oferă darurile sale de pâine şi vin, semn al oferirii întregii sale vieţi. Este ceea ce spune şi Sfântul
Pavel: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre
ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească”
(Rom. 12, 1);
La Liturghie, credincioşii sunt chemaţi să fie participanţi, nu simpli asistenţi. Astfel, ei sunt co-
liturgi cu preotul. În Liturghie sunt, în egală măsură, necesari: şi preotul, şi credincioşii. În Liturghie
preotul nu rosteşte niciodată „eu”, ci „noi”, cu excepţia acelor rugăciuni în care cere iertare pentru
păcatele sale;
Credincioşii sunt chemaţi să prelungească Euharistia pentru a pătrunde întreaga lor viaţă; Euharistia
nu se termină în biserică. „Ea (Euharistia) se pregăteşte în viaţă, culminează realizându-se plenar
pe altar, pentru a se răspândi apoi din nou în viaţă, pentru a transforma fiecare fapt social, fiecare
act uman. Şi aceasta nu se poate realiza decât de către credincioşi care, adevăraţi preoţi, trebuie
să-l scoată pe diavol din fiecare faptă umană, la care ei participă, şi să o cureţe de rău” (P. Nellas,
p. 157-158);

2. Ca rege:
Ia în mâinile sale deplina responsabilitate pentru sine însuşi
Domneşte peste patimi, pune în rânduială viaţa sa, fiind stăpân peste faptele sale
Ia parte la conducerea Bisericii (administrativ). Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre
participarea activă a laicilor la viaţa Bisericii: „Spun toate acestea pentru ca fiecare laic să vegheze
şi să înţeleagă că noi toţi suntem un singur trup, căci nu există între noi decât diferenţa care există
între un membru al trupului în raport cu celelalte membre ale aceluiaşi trup. De aceea noi nu
putem să lăsăm totul preoţilor, însă trebuie noi înşine să purtăm grijă de Biserica întreagă, care
este trupul nostru comun. (...) Pentru acest motiv, înainte de hirotonirea celor şapte diaconi,
apostolii au luat consimţământul poporului... Când, altă dată, Apostolul Petru l-a ales pe Matia,
toţi cei prezenţi, bărbaţi şi femei, au fost de acord... Întrucât nu există decât un singur Botez, o
singură Masă, un singur Izvor, o singură creaţie şi un singur Preot, trebuie să ne simţim toţi un
singur trup”12

3. Ca profet:
Discerne în evenimentele exterioare adâncimea faptelor lui Dumnezeu, „de a descifra şi ilumina
din interior evenimentele istorice care adesea sunt sumbre şi fără soluţie” (P. Nellas)
Apără credinţa: „Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri
noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic
neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi (Enciclica Patriarhilor Răsăriteni, 1848,
XVII).
Mărturiseşte credinţa – şi aici se poate vorbi de teologii laici (la greci, de exemplu: Ioannis

12
P.G. 61, 527, apud P. Nellas, „Sacerdoce royal...”, p. 158.
Pagina 7
IV

Fundoulis – cel mai mare liturgist, Nikos Matzoukas – cel mai mare dogmatist, Georgios
Mantzaridis – mare moralist; la noi, de pildă: Teodor M. Popescu, Emilian Vasilescu, Emilian
Popescu etc.)
Unii laici (monahi sau nu) primesc un dar special, cel al discernământului. Aceştia sunt „părinţi
duhovniceşti” în sensul larg al cuvântului, la care fac apel ceilalţi membri ai Bisericii – ca la o
autoritate în viaţa duhovnicească – pentru a fi călăuziţi.
În concluzie, slujirea laicului în Biserică, incluzând aici şi slujirea laicului cu studii
teologice, se confruntă uneori cu problema neimplicării sale în viaţa Bisericii sau inexistenţa unui
cadru propice pentru o asemenea implicare.
Esenţial este ca laicul să tindă să devină viu, prezent, participant conştient la viaţa Bisericii.
Aceasta nu se poate relaliza din afară, prin principii, programe, norme impuse şi nici la nivel de
masă. Problema se reduce la cum se raportează laicul la Biserica din care face parte, cum se
raportează la darurile sale. Dacă această raportare este corectă, locul laicului în Biserică este
descoperit de acesta şi darurile devin slujire a lui Dumnezeu şi a semenilor.
Un rol aparte, foarte important, în această privinţă îl au episcopii şi preoţii şi anume
capacitatea de a se raporta ei înşişi în mod concret la Dumnezeu, la Biserică şi la lume, în general;
crearea unui spaţiu propice pentru prezenţa, uneori provocatoare şi incomodă, a laicilor în viaţa
Bisericii.
Totul, atât în viaţa laicului, cât şi a episcopului sau preotului, porneşte de la experienţa
personală a raportării conştiente, smerite şi curajoase la Dumnezeu. „numai pornind de la o
experienţă personală se poate încerca un răspuns, se poate încerca umplerea acestui abis,
desfiinţarea graniţei dintre timpul liturgic şi timpul aşa-zis «a-liturgic» al vieţii de zi cu zi”13.
Continuând în acelaşi duh, se poate mărturisi că numai printr-o tendinţă continuă de aşezare reală,
adică cu frică, credinţă şi dragoste a creştinului – preot sau episcop sau a creştinului laici – în faţa
lui Dumnezeu, fiecare îşi găseşte locul în Biserica lui Hristos şi dispare graniţa despăţitoare dintre
membrii aceleiaşi Biserici.

13
Pr. prof. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1999, p.
356
Pagina 8