Sunteți pe pagina 1din 7

UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE

Disidența din România în anii 1970-1980

Student: Angelușiu Raul

Istorie, an III

Cluj- Napoca

2018
Despre disidența anilor 70 s-a scris destul de mult și însemnat. Pentru a porni pe acest
drum al relatărilor în ceea ce privește rolul și actorii disidenței, trebuie mai întâi să definim acest
termen.
Regimul comunist din România, printre altele, a produs o groază de nemulțumiri care s-
au manifestat în rândul cetățenilor. Propaganda ateistă, promovată de către toate ramurile
regimului comunist, a fost prezentă încă de la începutul instaurării acestuia și a reprezentat o
realitate care s-a accentuat în anii 1970, apogeul situându-se, totuși, în anii 1980.1
Așadar, putem defini “ disidența”, ca fiind dezacordul în care s-au aflat cei câțiva
inițiatori, față de regimul existent în România, în acel timp. De asemenea, disidența reprezintă un
fenomen a cărui apariție a fost posibilă datorită schimbărilor fundamentale pe plan internațional,
startul fiind semnarea Actului Final de la Helsinki în 1975.2
În ceea ce privește România, cea mai însemnată dintre acțiuni, a fost rezistența armată din
munții României, rezistență a cărei scop nu a fost, din păcate, niciodată realizat. Datorită
presiunilor tot mai mari asupra cetățenilor și a speranței tot mai scăzute a unei intervenții
occidentale, neutralizarea capacității de a mai lupta împotriva regimului se face tot mai simțită
printre cetățeni.3
În prima perioadă a instaurării regimului comunist, aproximativ între anii 1945-1964,
acțiunile de represiune ale comuniștilor au atins cele mai înalte cote din punct de vedere al
brutalității. Odată cu încheierea procesului de stabilizare a regimului, toate instituțiile de stat dar
și viața publică fiind epurate, comuniștii au renunțat aproape în totalitate la acțiunile represive.
Chiar în anul 1964, regimul comunist a dat un Decret- lege pentru eliberarea tuturor deținuților
politici.
Odată cu anii 1970 cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu căpăta proporții tot mai
mari și are loc o așa zisa „mică revoluție culturală”. În 1975 se semnează la „Actul Final de la
Helsinki” de către 35 de state printre care și URSS și România, iar un punct extrem de important
din acest acord a fost respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Evenimentul a
generat diverse mișcări de protest în țările blocului sovietic, acolo unde desigur, aceste drepturi
nu erau garantate. De asemenea, evenimentul a contribuit esențial la mișcarea de disidnță față de
regimurile comuniste. În România, acțiunile de contestare a regimului izbucnesc în 1977 odată

1
Comisia Prezidențială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006, p. 376
2
Ibidem, p. 359
3
Ibidem
cu mișcarea pentru drepturile omului, inițiată de scriitorul Paul Goma și greva minerilor din
Valea Jiului.4
Tot în această perioadă, pe fondul „micii revoluții culturale” a fost reluată propaganda
ateistă a regimului comunist. Puțini au fost aceia care au refuzat să ia parte la circul lansat de
cultul personalității dictatorului, iar printre aceștia au fost așa cum era de așteptat, oameni ai
Bisericii, din diferite culte. Vorbim așadar de o disidență religioasă, reprezentată mai ales de
opoziția comunităților neoprotestante. Acestă disidență a început în anii 1970 și și-a atins
apogeul în anii 1980, dar a continuat pe tot parcursul acestei perioadei, până la căderea
comunismului în 1989.5
La începutul anului 1977, scriitorul Paul Goma a trimis o scrisoare semnatarilor „ Cartei
77”6 exprimându-și solidaritatea cu acțiunea lor. După câteva zile a trimis aceeși scrisoare
dictatorului Nicolae Ceaușescu cerându-i semnarea acesteia. Imediat după expedierea scrisorii,
Goma a mai convins încă șapte persoane să semneze o altă scrisoare deschisă adresată celor 35
de state care semnaseră Actul Final de la Helsinki. Respectiva scrisoare atrăgea atenția asupra
încălcării drepturilor omului în România și asupra nerespectării de către guvern a obligațiilor
asumate prin semnarea Actului, fiind un act de protest fără precedent la care au aderat ulterior
peste 200 de cetățeni români, reprezentând prima acțiune declarată, pe față, împotriva regimului.7
Reacția lui Ceaușescu nu a întârziat să apară. La 17 februarie acesta a avut un discurs
public împotriva „ trădătorilor de țară” făcând clar aluzie la cele două scrisori ale lui Paul Goma.
La ora zece seara, în aceeași zi, scriitorul a început să primească telefoane de amenințare, iar a
doua zi blocul în care acesta locuia a fost înconjurat de miliție, aceesul fiindu-le permis doar
locatarilor. În următoarele zile au fost arestați alți trei semnatari ai scrisorii deschise.8
Scriitorul Paul Goma nu s-a lăsat intimidat de acțiunile pornite împotriva sa și la 1 martie
1977 i-a adresat o nouă scrisoare liderului comunist, Nicolae Ceaușescu, în interiorul căreia, pe
un ton și mai mustrător decât cel din scrisoare precedentă, îi cerea să nu-și distrugă relația cu
poporul, pe care și-o stabilise odată cu condamnarea invaziei din Cehoslovacia și îl avertiza că

4
Ibidem
5
Ibidem, p. 376
6
Document redactat în 1977 în Cehoslovacia, care a dat numele unei inițiative civice de disidență
7
Dennis Deletant, Ceaușescu și Securitatea. Constrângere și disidență în România anilor 1965-1989, Humanitas,
București, 1998, pp. 226-228
8
Ibidem, pp. 228-229
cei din Securitate sunt un pericol pentru el.9 În următoarea perioada, Paul Goma este atacat în
mai multe ziare saptămânale, în final fiind exclus din Uniunea Scriitorilor10. La data de 20
noiembrie 1977, disidentul reușește să se stabilească la Paris, împreună cu soția și fiul său, însă
această mutare nu i-a scutit însă și de abuzul Securității care se afla pe urmele lor și de data
aceasta. Acestui moment îi urmează cel în care Paul Goma împreună cu mai mulți opozanți ai
regimului au fost supuși unei tentative de otrăvire cu o substanță care le-ar fi provocat infarct.
După câteva luni de la „ cazul Goma”, are loc prima confruntare serioasă de protest
colectiv și anume Greva minerilor din Valea Jiului, din anul 1977, acest eveniment fiind cel mai
important după protestele de la Cluj, Iași și București.11
Revolta i-a naștere în urma legii din iulie 1977 care anula drepturile de pensie pentru
minerii invalizi și ridica vârsta de pensionare de la 50 la 55 de ani. Aceste proteste au dus la
intrarea minerilor în greva, în aceeași zi, făcându-și apariția și dictatorul Nicolae Ceaușescu,
pentru a reglementa cele întâmplate. În urma unor promisiuni făcute de către dictator, minerilor,
unii din aceștia s-au împrăștiat, alții și-au reluat munca, însă chiar în ziua următoare s-a deschis o
anchetă în urma căreia aproximativ 4000 de mineri au fost transferați în alte zone miniere.12
În ceea ce privește disidența religioasă, aceasta își are rădăcinile în interiorul
comunităților (neo)protestante. Datorită respingerii de către regim, a tuturor cererilor pentru
construirea unor noi lăcașuri de cult, printre baptiști s-au iscat o serie de proteste, aceștia, în
final, începând să construiască fără aprobarea autorităților, lucru care pentru regim era
inadmisibil. Aceste evenimente au facut ca Uniunea Bisericilor Baptiste să treacă printr-o criză
majoră, provocată în mare parte de relația dintre Biserică și Stat.13 Iosif Țon a fost cel care a
demarat acțiunea de contestare din interiorul Uniunii Baptiste. Acesta împreună cu încă alte
câteva nume, reprezentanți ai cultului baptist, redactează și înaintează o scrisoare, depusă direct
la registratura conducătorului statului. În urma acestor acțiuni, Iosif Țon este arestat la domiciliu
timp de 6 luni, însă datorită protestelor făcute în favoarea lui și intervenților din afară, autoritățile
au încetat ancheta și arestul la domiciliu.14

9
Ibidem, p. 229
10
Asociația de creație formată în anul 1949 prin care erau apărate drepturile și interesele scriitorilor români.
11
Dennis Deletant, op.cit, p. 231
12
Ibidem, p. 233
13
Comisia Prezidențială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, op.cit, p. 376
14
Ibidem, p. 377
Amitim aici și de acțiunea pornită de către cei nouă baptiști : Pavel Nicolescu, Nicolae
Traian Bogdan, Emerich Iuhasz, Ioan Brisc, Petru Cocârţeu, Ioan Moldovan, Nicolae Rădoi,
Ludovic Osvath şi Dimitrie Ianculovici care în aprilie 1978 au buz bazele Comitetului Creștin
Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC). Această organizație s-a
angajat în acțiuni care atingeau toate aspectele religioase și culturale din România. Desigur,
represiunea a început și împotriva ALRC, fiind și de data aceasta una care consta în :
supraveghere, arestări, maltratări și condamnări din partea Securității dar și partea
Departamentului Cultelor, autorităților și Uniunii Baptiste.
ALRC, deși cu un început baptist, a luat întotdeauna apărarea credincioșilor ortodocși în
fața presiunilor regimului, mai ales celor din Oastea Domnului.15 Intervine aici și cazul Părintelui
Gheorghe Calciu Dumitreasa, fost deținut politic și student trecut prin infernul penitenciarului
Pitești. Cazul părintelui Calciu este legat în mod special de împotrivirea sa în ceea ce privește
demolarea Bisericii Enei din București în 1977, a Seminarului pe care părintele îl ținea cu
studenții de la teologie, de apariția celor „ 7 cuvinte către tineri” dar și de faptul că a fost singurul
deținut politic rearestat după Decretul-Lege din 1964, decret pentru eliberarea tuturor deținuților
politici rămași prin închisori și lagăre de muncă.
În cele din urmă, ALRC a fost destrămat, prin expulzarea din țară a liderilor și a multor
membri ai organizației, însă continuându-și activitatea în Statele Unite ale Americii.16
Totuși, pentru a înțelege mai bine ceea ce a însemnat fenomenul disidenței într-o
Românie stăpânită de regimul comunist, trebuie precizat că pe lângă acest fenomen a mai existat
încă o formă de disidență, a celor care nu susțineau deschis regimul dar nici nu îl criticau, și
anume „rezistența prin cultură”. Persoanele care făceau parte din acest timp de disidență nu se
încadrează în categoria victimelor comunismului, nu erau supuși unei anumite orori de către
Securitate, fiind urmăriți doar de către poliția politică, în mare parte fiind împiedicați a mai avea
o carieră normală, fiind marginalizați17.
Ca un al treilea tip de disidență numim : emigrarea. Datorită presiunilor regimului, mulți
români au ales aceasta cale, desigur nu toți putându-se bucura de ea. Unii și-au riscat viața
trecând frontiera fraudulos, deoarece orice vizită într-o țară necomunistă era total interzisă.
Dintre cei refugiați din motive politice, un număr important au contribuit la susținerea disidenței

15
Ibidem, p. 380
16
Ibidem, p. 381
17
Ibidem, pp. 363-364
din România. De exemplu, românii care lucrau pentru posturile de radio Europa Liberă și Vocea
Americii au jucat un rol extrem de important.18
Cu toate încercările tuturor opozanților regimului, nu fenomenul disidenței a fost acela
care a dus la răsturnarea dictaturii comuniste. Schimbarea s-a produs odată cu abandonarea
doctrinei Brejnev, disidenții din țările Europei Centrale fiind cei care au cerut schimbarea.19
Ca o scurtă concluzie atotcuprinzătoare asupra a tot aceea ce a însemnat disidența
anticomunistă din România, pot evoca dovada de curaj a tuturor celor care au participat fie și
doar cu un gând la această bătălie dusă împotriva regimului ateu. De la partizanii din munții
României, până la cei care au luptat fără nici o „perdea” împotriva comuniștilor, toți merită
aprecierile noastre, a celor care aflăm de faptele lor eroice, doar datorită mărturiilor rămase și
schimbărilor produse, dacă nu în regimul de atunci, cu siguranță în sufletele românilor care
aveau același crez.

18
Ibidem, p. 364
19
Ibidem
Bibliografie:
1. Dennis Deletant, Ceaușescu și Securitatea. Constrângere și disidență în România anilor
1965-1989, Humanitas, București, 1998

2. Comisia Prezidențială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final,
București, 2006,