PROIECT

Dreptul fundamental la un mediu sănătos și echilibrat

ecologic

Introducere
 Din cele mai vechi timpuri, omul a încercat să modeleze natura ale cărei
legi aspre trebuiau respectate pentru a supravieţui. În ultimele două secole s-a
făcut însă simţită, prin comportament şi concepţie, încercarea omului de a
domina natura, de a utiliza în folos propriu toate bogăţiile naturale, accentuându-
se progresiv conflictul dintre procesele ciclice naturale ale ecosferei şi cele liniare
ale tehnologiilor create şi susţinute de civilizaţia umană, ajungându-se la „criza
ecologică".
Cauzele acestei crize se datorează, în primul rând, dezvoltării civilizaţiei
industriale de la mijlocul secolului al XIX-lea, care a produs modificări profunde şi
accelerate mediului înconjurător.
Din ce în ce mai mult, resursele naturale au fost solicitate, s-au extins
suprafeţele cultivate şi s-au schimbat sistemele de cultură, s-au făcut despăduriri
masive pentru obţinerea de masă lemnoasă şi de terenuri noi pentru agricultură,
s-a intensificat utilizarea păşunilor, s-a dezvoltat mult exploatarea subsolului, în
acelaşi timp, civilizaţia industrială a făcut posibilă şi necesară o creştere
demografică rapidă, a însemnat o puternică dezvoltare a procesului de
urbanizare, a creat mari aglomerări umane pe spaţii tot mai restrânse, situându-l
pe om în condiţii de viaţă cu totul noi.
Dobândind posibilitatea de a transforma natura, omul nu şi-a pus mult
timp problema de a proceda raţional, în condiţii normale de echilibru şi dezvoltare
a vieţii. El a sesizat destul de târziu că este creaţia şi creatorul mediului său
înconjurător care îi asigura existenţa biologică şi, totodată, cea intelectuală.
Exploatarea iraţională, în primul rând, a resurselor regenerabile (păduri, floră,
faună etc.), apoi a celor neregenerabile (bogăţii minerale ale subsolului) a
accentuat efectul nociv al acţiunilor omului asupra naturii.
Folosindu-se pe scară largă ştiinţa şi tehnologia în scopul dezvoltării
industriale, s-a ignorat necesitatea păstrării în permanenţa a unui echilibru între
satisfacerea nevoilor materiale proprii în continuă creştere şi protecţia tuturor
factorilor mediului înconjurător. După cum apreciază Barry Commener,
„degradarea mediului înconjurător se datorează unui neajuns al activităţii
umane".

Noţiuni generale

2
 Dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic este un drept
fundamental, un drept al fiecărei persoane dintr-un stat, care-l consacră legislativ,
în condițiile actuale, este firesc ca orice persoană să poată pretinde să trăiască
într-un mediu sănătos, nepoluat. Lupta pentru prevenirea poluării și înlăturarea
consecințelor acesteia trebuie să fie o îndatorire a tuturor locuitorilor unei țări, cum
este și dreptul la un mediu sănătos, exprimat în caracterul său universal.
Dreptul la un mediu sănătos poate fi privit atât într-o dimensiune individuală,
cât și într-una colectivă. Dimensiunea individuală a dreptului la un mediu sănătos
și echilibrat ecologic implică dreptul fiecărei persoane la prevenirea poluării,
încetarea activității care are drept efect o poluare nocivă și refacerea mediului
poluat, precum și repararea pagubei suferite de pe urma poluării mediului.
Dimensiunea colectivă a dreptului la un mediu sănătos și echilibrat ecologic implică
obligația statelor de a garanta exercitarea acestui drept și de a coopera în vederea
prevenirii poluării și protejării mediului la nivel regional și internațional.

Drepturile fundamentale ale omului pot fi grupate în patru categorii:

 drepturi economice și sociale (dreptul la muncă, la securitate socială,
la sănătate ș.a.);
 drepturi culturale (dreptul la educație, la viață culturală etc.);
 drepturi civile (dreptul la egală ocrotire în fața legii, dreptul la
cetățenie, la libertate și inviolabilitate ș.a.);
 drepturi politice (dreptul la libertatea gândirii și conștiinței, dreptul de
a alege și de a fi ales ș.a.).

Cu toată ierarhizarea lor, conceptul drepturilor omului are un caracter unitar,

determinată de realitatea vieții social-economice și politice naționale a statelor și,
desigur, de evoluția relațiilor internaționale. La baza acestui concept general stau
dreptul la pace, la viață, la dezvoltare și dreptul la un mediu sănătos.

Cei mai mulți autori, care s-au pronunțat în această privință, consideră că
dreptul la un mediu sănătos este unul din categoria drepturilor din generația a treia,
adică un drept colectiv, de solidaritate.

În mod tradițional, când ne referim la drepturile fundamentale ale omului (cu

luarea în considerare și a obligațiilor corelative), avem în vedere conținutul
raporturilor juridice dintre persoane și stat. Aceeași situație o putem întâlni, în
principiu, și în cazul dreptului persoanei la un mediu sănătos și echilibrat ecologic,
cu precizarea că acest drept subiectiv prezintă numeroase trăsături specifice, care
fac ca acesta să aibă o poziție aparte în sistemul drepturilor omului.

Reținem că dreptul la un mediu sănătos poate fi recunoscut în constituția

unei țării, când vorbim de un drept fundamental al omului sau printr-o lege
ordinară, când avem de a face „doar” cu un drept subiectiv. Un aspect particular,
în raport cu drepturile fundamentale tradiționale ale omului, constă în aceea că nu
toate statele consacră acest drept, expres și explicit, în constituția țării respective.

3
 Uneori, în legislațiile naționale se stabilesc unele obligații ale statului dat
sau unele atribuții concrete în această privință ale anumitor organe executive sau
categorii de agenți economici, care au ca obiect (implicit) aspecte ale dreptului
omului la un mediu sănătos și echilibrat ecologic. Alteori, într-o lege, de regulă,
privind protecția mediului, statul recunoaște dreptul la un mediu sănătos, fără să-l
ridice la rang de drept fundamental, aceasta este regula și așa ar trebui să
procedeze toate statele, dreptul la un mediu sănătos este consacrat în constituția
țării respective, ca drept fundamental.

În perioada de început a punerii problemei recunoașterii dreptului la un

mediu sănătos, în acest proces complex și deloc ușor de realizat în mod inevitabil
s-a reflectat confruntarea celor două direcții opuse în ceea ce privește evoluțiile
vest-europene; pe de o parte, adepții orientării federaliste, ce vizează, soluții
supranaționale și, pe de altă parte, adepții integrării, în condițiile păstrării de către
state a prerogativelor suverane. În contextul problemelor pe care le analizăm în
această parte a lucrării – dreptul omului la un mediu nepoluat, ca element
component al îmbunătățirii condițiilor de viață –, socotim că indiferent de prioritățile
ce se acordă uneia sau alteia dintre cele două direcții, care se confruntă,
recunoașterea și consacrarea legislativă a dreptului fundamental al omului la un
mediu nepoluat nu poate fi evitată, decât, eventual, amânată temporar.

Stabilirea prin lege a numeroaselor obligații de protejare a mediului, atât din

partea statului, cât și a agenților economici nu diminuează importanța îndatoririlor
morale și legale ale oricărui cetățean de a ocroti personal mediul. Aceasta cu atât
mai mult cu cât, pentru a beneficia din plin de un drept la un mediu nepoluat
persoana (în primul rând fizică) trebuie să fie îndatorat să contribuie direct și
nemijlocit la realizarea scopului pe care își propune dreptul protecției mediului: să
contribuie la protejarea, păstrarea și perfecționarea mediului, să înlăture efectele
negative ale acțiunilor împotriva factorilor de mediu și să creeze un echilibru firesc
activității în centrul căreia este așezat omul cu nevoile și bunurile sale.

Consacrarea dreptului fundamental al omului la un

mediu sănătos și echilibrat ecologic în legislația română

4
 Constituţia României din 1991, revizuită în anul 2003, consacră dreptul
fundamental „al oricărei persoane la un mediu sănătos şi echilibrat
ecologic”(art. 35). Din formularea textului se desprinde uşor concluzia că acest
drept este recunoscut atât persoanelor fizice, luate individual, cât şi persoanelor
juridice pentru că şi acestea din urmă beneficiază de aceleaşi garanţii legale, în
exerciţiul acestui drept. Mai mult decât atât, titularii acestui drept nu sunt numai
cetăţenii români, ci orice subiecte individuale de drept.

Pentru realizarea acestui drept, statul are obligaţia să asigure cadrul

legislativ necesar. În acest scop, sunt prevăzute şi garantate o serie de drepturi
fundamentale ca: dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, dreptul la
ocrotirea sănătăţii, dreptul la informaţie, dreptul la asociere ş.a., precum şi obligaţia
statului de a asigura „refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi
menţinerea echilibrului ecologic” [art. 135 lit. e)].

În afara obligaţiilor de ordin legislativ, impuse prin chiar textul constituţional,

statul trebuie să participe activ la cooperarea internaţională în acest domeniu, ştiut
fiind faptul că problemele mediului înconjurător fac obiectul nu numai al
colaborărilor în plan ştiinţific dar mai ales al negocierilor politice şi al documentelor
internaţionale cu caracter juridic, chiar dacă acestea din urmă, nu prevăd
întotdeauna obligaţii însoţite de sancţiuni în caz de nerespectare.

Premisa fundamentală pentru realizarea tuturor acestor drepturi este însă,

asigurarea dreptului la un mediu sănătos.

În spiritul reglementărilor constituţionale, Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările
ulterioare, prevede în art. 5 că „Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un
mediu sănătos şi echilibrat ecologic,” garantând în acest scop:
a) accesul la informaţiile privind calitatea mediului, cu respectarea
condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;
b) dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului;
c) dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind
dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în
domeniu, elaborarea planurilor şi programelor;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru
protecţia mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în
probleme de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

Dreptul la un mediu sănătos are un conţinut normativ complex, fiind în

acelaşi timp, atât un drept subiectiv, cât şi o obligaţie pentru orice subiect individual
de drept. În acest sens, legea prevede că „Protecţia mediului constituie obligaţia
şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi
a tuturor persoanelor fizice şi juridice”.

5
 În legătură cu exercitarea dreptului de a se adresa autorităţilor
administrative şi/sau judecătoreşti, în cazul în care un anumit component al
mediului este pus în pericol sau când se cauzează un prejudiciu patrimonial ca
urmare a unei poluări, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind
protecţia mediului, recunoaşte calitatea procesuală activă oricărei persoane fizice,
precum şi a organizaţiilor neguvernamentale pentru protecţia mediului în vederea
conservării mediului, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu.

Ştiut fiind faptul, că introducerea acţiunii în justiţie este legată de dreptul

subiectiv al titularului a cărui atingere s-a adus, în cazul dreptului la un mediu
sănătos şi echilibrat ecologic, pornind de la consacrarea expresă în lege a
principiului după care „protecţia şi conservarea mediului reprezintă un interes
public major”, considerăm că acţiunea în justiţie ar putea fi intentă nu numai de
persoana lezată în exercitarea acestui drept, ci şi de orice persoană din teritoriul
afectat de o poluare sau care constată acest fenomen şi poate să-i aprecieze
urmările negative.

În acest scop, pentru a soluţiona o cauză, instanţa de judecată trebuie să

fie investită de către titularul dreptului subiectiv încălcat sau care are interes în
legătură cu dreptul a cărui atingere s-a adus prin poluare.

Potrivit reglementărilor în vigoare însă, se pot intenta acţiuni pentru

poluarea mediului numai de către acele persoane care au suferit, direct sau
indirect, un prejudiciu sau dacă bunurile lor sunt supuse din această cauză, unui
prejudiciu.

Se constată astfel, că normele de procedură civilă nu asigură, în prezent,

posibilitatea intervenirii operative pentru a ne apăra împotriva efectelor negative
produse de o poluare, impunându-se adaptarea lor şi acestor cerinţe.

În literatura juridică s-a ridicat problema dacă acţiunea în justiţie poate fi

intentată şi de către autorităţile publice locale, cu personalitate juridică, care
gestionează interesele colectivităţilor pe care le reprezintă, gestionare care face
parte din autonomia locală. S-a arătat, pe bună dreptate, că această activitate
înglobează şi pe cea referitoare la administrarea patrimoniului localităţilor „în care
se include şi cea mai mare parte a mediului natural şi artificial, atât din domeniul
public, cât şi din domeniul privat” şi presupune asigurarea nevoilor colective la un
mediu sănătos şi ca urmare, protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu.

În concluzie, s-ar putea recunoaşte autorităţilor administraţiei publice locale

cu personalitate juridică, calitatea procesuală activă, indiferent cine a suferit
prejudiciul, dar numai în cazul în care persoanele fizice sau organizaţiile
neguvernamentale nu-şi exercită acest drept, în vederea protecţiei mediului.
Aceasta cu atât mai mult, cu cât legea consacră expres obligaţia autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale de a asigura protecţia mediului.

6
 Considerăm, de asemenea, că într-o viitoare reglementare, s-ar putea
recunoaşte exercitarea acestui drept şi de către avocatul poporului-specializat pe
probleme de mediu. O astfel de reglementare ar da consistenţă principiului
participării publicului la activităţile de mediu, contribuind la conştientizarea
activităţilor preventive în combaterea degradării mediului şi la educarea publicului,
pe de o parte, şi la creşterea responsabilităţii organelor statului în rezolvarea unor
probleme administrative şi sociale care constituie sau pot constitui cauze ale
degradării mediului (de exemplu, salubrizarea zonelor verzi din localităţi, a străzilor
şi locuinţelor, aspecte ale protecţiei consumatorilor, depozitarea şi neutralizarea
deşeurilor de tot felul etc.).

Obiectul acţiunii civile pentru protecţia mediului poate consta în

constatarea încălcării dreptului la un mediu sănătos; prevenirea producerii unui
prejudiciu prin oprirea activităţii periculoase; repararea prejudiciului cauzat prin
poluare; dispunerea unor măsuri de refacere şi conservare a mediului etc.

Cât priveşte temeiul acţiunii în justiţie, acesta îl constituie, pe lângă

prevederile constituţionale, Legea protecţiei mediului, precum şi legile sectoriale
care o completează.

Consacrarea internațională și conținutul dreptului

fundamental al omului la un mediu sănătos și echilibrat

Conferinţa ONU asupra mediului din 1972, îl formulează ca un prim principiu

al Declaraţiei asupra mediului, având în vedere totodată şi obligaţia societăţii de a
conserva, apăra şi îmbunătăţi mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare.
Ulterior, art. 24 din Carta Africană a drepturilor omului şi ale popoarelor prevede
că „toate popoarele au dreptul la un mediu general satisfăcător, favorabil
dezvoltării lor”.

Un alt document regional, este „Protocolul adiţional” din 14 noiembrie 1998,

privind drepturile economice, sociale şi culturale al Convenţiei americane a
drepturilor omului care a recunoscut „dreptul la un mediu sănătos”, stipulând că
„fiecare are dreptul de a trăi într-un mediu sănătos şi de a beneficia de serviciile
publice esenţiale”, precum şi obligaţia statelor de a „promova protecţia,
prezervarea şi ameliorarea mediului” (art. 11).

În ceea ce priveşte dreptul comunitar, Tratatul de la Maastricht (1995)

stipulând că „Uniunea recunoaşte drepturile fundamentale ale omului, aşa cum
sunt ele garantate de Convenţia Europeană de la Roma (1950) şi cum rezultă din
tradiţiile constituţionale, comune ale statelor membre, precum şi din principiile
generale ale dreptului comunitar”, a recunoscut şi încorporat, pe cale de trimitere
indirectă, dreptul fundamental la mediu, în cadrul drepturilor omului recunoscute şi
garantate la nivelul ordinii jurisdicţionale comunitare.

7
 Pentru definirea expresiei de „mediu sănătos şi echilibrat”, la nivel
internaţional, Declaraţia de la Stockholm din 1972, pomeneşte despre un „mediu
a cărui calitate să-i permită omului să trăiască în demnitate şi bunăstare”.

În legătură cu cei doi termeni: „echilibrat” şi „sănătos” luaţi separat în

contextul noţiunii dreptului fundamental luat în discuţie, doctrina a arătat că au
semnificaţii fundamentale. Astfel, termenul de „sănătos” se referă la un mediu
nepoluat, propice dezvoltării fizice şi intelectuale a omului. Cuvântul „echilibrat”
indică dimensiunea naturală, care se referă la un mediu ecologic raţional.

Precizări importante cu privire la conţinutul şi garantarea dreptului

fundamental al omului la un mediu sănătos au fost aduse şi în Proiectul de
Declaraţie internaţională a drepturilor omului şi mediului, adoptat la Geneva, 1994.

Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos presupune în principiu:

 dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, nedegradat de activităţi care pot
afecta mediul, sănătatea şi bunăstarea oamenilor şi dezvoltarea durabilă;
 dreptul la cel mai ridicat nivel de sănătate, neafectat de degradarea mediului;
 accesul la resursele de apă şi hrană adecvate;
 dreptul la un mediu de muncă sănătos;
 dreptul la condiţii de locuit, de folosire a terenurilor şi la condiţii de viaţă într-
un mediu sănătos;
 dreptul de a nu fi expropriaţi ca urmare a desfăşurării activităţilor în mediu,
cu excepţia cazurilor justificate şi dreptul celor expropriaţi, în condiţii legale, de a
obţine reparaţiile adecvate;
 dreptul la asistenţă în caz de catastrofe naturale şi produse de om;
 dreptul de a beneficia de folosinţa durabilă a naturii şi a resurselor acesteia;
 dreptul la conservarea elementelor reprezentative ale naturii ş.a.

Dreptul la un mediu sănătos presupune, în acelaşi timp, şi îndeplinirea unor

obligaţii referitoare la protecţia mediului. Este prevăzută astfel, obligaţia generală
a statelor care trebuie să ia măsuri legale, administrative şi orice alte măsuri
necesare pentru implementarea dreptului la un mediu sănătos. Aceste măsuri
trebuie să aibă ca scop, prevenirea degradării mediului, stabilirea remediilor
necesare şi reglementarea folosirii durabile a resurselor naturale. Între aceste
măsuri, un loc important îl ocupă autorizarea prealabilă a activităţilor cu impact
asupra mediului, participarea publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de
mediu, stabilirea de proceduri administrative şi judiciare pentru prejudiciile de
mediu ş.a.

De asemenea, un loc important îl ocupă cooperarea internaţională şi

creşterea rolului organizaţiilor internaţionale.

În conţinutul acestui drept, surprindem o dimensiune individuală, care

implică dreptul fiecărui individ la: prevenirea poluării; încetarea activităţii care are

8
drept efect o poluare nocivă; repararea pagubei suferite de pe urma acestei poluări
şi o dimensiune colectivă, care implică obligaţia statelor de a coopera în vederea
prevenirii şi combaterii poluării, a protejării mediului natural, la nivel regional şi
internaţional.

Ca finalitate a dreptului internaţional, dreptul la cooperare presupune

concentrarea eforturilor tuturor statelor în scopul menţinerii păcii, promovării
dezvoltării, protejării calităţii mediului, ca şi în scopul respectării drepturilor omului
şi libertăţilor sale fundamentale.

Garantarea asigurării dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos,

presupune:
 dreptul la informaţia de mediu;
 dreptul de a participa la luarea şi aplicarea deciziilor de mediu:
 dreptul de asociere în scopul protecţiei mediului;
 dreptul la repararea prejudiciilor de mediu.

Dreptul la mediu, ca un drept fundamental al omului, constituie obiectul unor

divergenţe doctrinare, deşi o serie de state (printre care şi România), fie că au
trecut peste aceste divergenţe creând sisteme normative de protejare a mediului,
fie au consimţit doar faptul că acest drept are o recunoaştere juridică statală.

În literatura străină privitoare la problemele protecţiei mediului s-a pus

întrebarea cine este titularul dreptului la un mediu sănătos, cu alte cuvinte, „dacă
putem vorbi de un drept al individului” ori de „un drept al naturii”.

Adepţii tezei „finalităţii umane” au susţinut că dreptul la un mediu nu poate

aparţine decât individului, omul fiind unicul beneficiar al acestui drept. Alţi autori
au susţinut că natura (care include şi omul) are dreptul de a fi ocrotită.

Sub aspect juridic, este indiscutabil faptul că numai omul poate fi titularul
dreptului la un mediu sănătos. Recunoaşterea pentru om a acestei calităţi, nu
afectează negativ natura: omul fiind o parte din ea, ocrotind natura se ocroteşte şi
pe sine însuşi.

În doctrină se consideră fără reţineri că există „un drept de mediu”, dar nu

ca un drept subiectiv individual, ci ca un „drept de solidaritate”, aşa cum este de
exemplu, „dreptul la dezvoltare”, ca un drept colectiv. Alţi autori, îl consideră fie un
drept individual, fie un drept colectiv, cu condiţia ca exercitarea lui să fie posibilă
de către o singură persoană.

Preocupări interne în materia dreptului la mediu

9
 Conform teoreticienilor, procesul consacrării şi garantării dreptului la mediu
a cunoscut în România o evoluţie asemănătoare cu cea din celelalte state
europene: o emergenţă progresivă la nivel legislativ, potenţată de ratificarea
instrumentelor juridice internaţionale în materie şi pregătirea aderării la Uniunea
Europeană, precum şi de recunoaştere a acesteia în jurisprudenţa Curţii Europene
a Drepturilor Omului şi încununarea sa prin recunoaşterea constituţională.
Prima lege-cadru privind protecţia mediului, Legea nr. 9/1973 nu cuprindea
nici o dispoziţie referitoare la un drept la mediu. Abia după 1990, recunoaşterea şi
garantarea dreptului la un mediu sănătos a căpătat contur. Primele prevederi
semnificative le regăsim în Constituţia din 1991, cu toate că nici aceasta nu
prevedea expres un drept fundamental la mediu. În acest sens, art. 41 alin. 6
referitor la dreptul proprietăţii private prevede că „dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului...”, şi art. 134 alin. 2 lit. e) sub titlul
„Economia” statuează că „statul trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea mediului
înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic”. Cu toate astea,
respectivele dispoziţii constituţionale nu puteau fi echivalate cu o recunoaştere a
unui drept fundamental la un mediu sănătos, ci doar a fost stabilită o obligaţie a
statului de a proteja mediul. Însă, aceste prevederi au reprezentat punctul de
plecare, de o importanţă deosebită, pentru elaborarea şi adoptarea unei noi legi-
cadru în materie, şi anume, Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului.
Importanţa Legii nr. 137/1995 constă în faptul că a consacrat expres, ca drept
subiectiv, dreptul la un mediu sănătos şi a prevăzut, drept garanţii procedurale ale
acestuia, accesul la informaţia de mediu, dreptul de a se asocia în organizaţii de
apărare a calităţii mediului, dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind
dezvoltarea politicilor legislative şi a normelor de mediu, eliberarea acordurilor şi
autorizaţiilor de mediu, dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor
asociaţii, autorităţilor administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau în
cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect, dreptul la despăgubire pentru
prejudiciul suferit. După cum am observat, una din garanţiile procedurale
consacrată de Legea nr. 137/1995 este şi dreptul de acces la informaţia de mediu.
În acest sens, un rol important în reglementarea acestei garanţii l-a reprezentat
ratificarea de către România a Convenţiei de la Aarhus privind accesul la
informaţie, participarea publicului la luarea deciziilor şi accesul la justiţie în
problemele de mediu.
Cel mai important pas, în vederea consacrării dreptului la un mediu sănătos,
a fost reprezentat de revizuirea Constituţiei în anul 2003, care în Capitolul II
(Drepturile şi libertăţile fundamentale) al Titlului II (Drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale), consacră un articol nou, art. 35, intitulat „Dreptul la un
mediu sănătos”. Potrivit acestui articol, (1) „Statul recunoaşte dreptul oricărei
persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic”, (2) „Statul

10
asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept” şi (3) „Persoanele fizice
şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător”. Astfel, art.
35 arată că titularii acestui drept nu sunt doar cetăţenii români, ci orice subiecte
individuale de drept. Doctrina arată că dincolo de obligaţiile de ordin legislativ care
îi sunt impuse prin chiar textul constituţional, statul trebuie să participe activ la
cooperarea internaţională în acest domeniu, ştiut fiind că problema protecţiei
mediului înconjurător face tot mai des obiectul nu doar al colaborărilor în plan
ştiinţific, dar mai ales al negocierilor politice şi al documentelor internaţionale cu
caracter juridic, chiar dacă, de multe ori, acestea nu îmbracă în mod necesar forma
constrângătoare a unor obligaţii însoţite de sancţiuni în caz de nerespectare. Nu
în ultimul rând, aşa cum s-a arătat în literatura juridică, în spiritul reglementărilor
constituţionale, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005
privind protecţia mediului, care în art. 5 prevede că „statul recunoaşte tuturor
persoanelor dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic”, iar datorită
conţinutului normativ complex, fiind în acelaşi timp atât un drept subiectiv cât şi o
obligaţie pentru orice subiect individual de drept, prevede în art. 6 că „protecţia
mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice”. În ce priveşte
exercitarea dreptului de a se adresa autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti
în cazul în care un anumit component al mediului este pus în pericol sau când se
cauzează un prejudiciu patrimonial ca urmare a unei poluări, O.U.G. nr. 195/2005
privind protecţia mediului recunoaşte calitatea procesuală activă oricărei persoane
fizice, precum şi a organizaţiilor neguvernamentale pentru protecţia mediului în
vederea conservării mediului, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu.
Ca o concluzie a celor prezentate mai sus, putem afirma că actualul sistem
legislativ din România, în materie de mediu, caracterizat prin consacrarea
constituţională a dreptului fundamental la un mediu sănătos, prin ratificarea unor
reglementări internaţionale importante în acest domeniu şi prin dezvoltarea
reglementărilor interne, astfel încât să se asigure o garantare efectivă şi eficientă
a acestui drept, se înfăţişează ca fiind un sistem legislativ care asigură o protecţie
eficientă a dreptului la un mediu sănătos.

Concluzii

În trecut, puţin relevantă şi controversată, calitatea mediului a devenit un

aspect foarte important al drepturilor omului şi, în prezent, din ce în ce mai mult un
drept fundamental cu statut propriu şi independent. Fiind un drept de ultimă

11
generaţie, dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic s-a dovedit a fi cel mai
rapid în evoluţie din generaţia sa, în ceea ce priveşte garantarea şi efectivitatea lui
pe calea justiţiei. În acest sens, se poate observa şi constituţionalizarea lui la
nivelul statelor în numai câteva decenii, favorizând dezvoltări corespunzătoare în
plan regional şi internaţional. În acelaşi timp, apariţia problemelor ecologice
globale (efectul de seră, schimbările climatice, diminuarea stratului de ozon etc.)
a contribuit la consolidarea statutului său de drept fundamental şi de drept la
supravieţuire a omenirii .
În ce priveşte consacrarea jurisprudenţială, dreptul la un mediu sănătos s-
a afirmat pe calea interpretării art. 8.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, el neavând o consacrare expresă în materie, ca parte componentă a
dreptului la viaţă privată şi familială, oferindu-i o protecţie „prin ricoşeu”. Se
observă că în ceea ce priveşte dreptul la mediu, jurisprudenţa C.E.D.O. a relevat
mai ales garanţiile procedurale ale acestui drept, respectiv dreptul la informare
privind riscurile de poluare şi calitatea mediului, dreptul la un proces echitabil, şi,
nu în ultimul rând, obligaţia statelor de a adopta „măsuri pozitive” destinate să
asigure efectivitatea dreptului la un mediu sănătos.
De asemenea, modul specific prin care a fost asimilat dreptul la mediu la
nivelul jurisprudenţei Curţii, prin recurgere la conţinutul altor drepturi deja
recunoscute expres şi garantate deplin, a subliniat de la început afinităţile sale cu
alte drepturi umane fundamentale, îmbogăţirea conţinutului şi influenţa reciprocă
în realizarea semnificaţiilor acestora.
Completate şi cu reglementările de drept pozitiv, aceste constatări
jurisprudenţiale demonstrează că dreptul la un mediu sănătos, dreptul la sănătate
şi dreptul la viaţă şi la calitatea vieţii se intersectează, se influenţează reciproc, iar
atingerile grave aduse mediului pot afecta bunăstarea unei persoane, ceea ce
aduce o vătămare a vieţii sale private, incluzând astfel şi dreptul de a trăi într-un
mediu sănătos şi echilibrat ecologic în cadrul dreptului la viaţă privată şi de familie
şi dreptului de proprietate.

Bibliografie

1. http://revista.universuljuridic.ro/dreptul-la-un-mediu-sanatos-este-un-drept-
fundamental/

12
2. http://www.rtsa.ro/rtsa/index.php/rtsa/article/viewFile/124/120
3. https://biblioteca.regielive.ro/disertatii/drept/dreptul-la-un-mediu-sanatos-
in-reglementarile-europene-308065.html
4. http://www.stiucum.com/drept/dreptul-mediului-inconjurator/Dreptul-
fundamental-al-omului-85985.php

13