UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „JUSTINIAN PATRIARHUL”

LUCRARE DE SEMINAR LA DOGMATICĂ

DEMNITATEA ÎNVĂȚĂTOREASCĂ A MÂNTUITORULUI

COORDONATOR:
PR. ASIST. DR. STUDENT:
MIHAI BURLACU Huțanu Marius- Ciprian
Anul III, grupa V

BUCUREȘTI

2012
 DEMNITATEA ÎNVĂȚĂTOREASCĂ A MÂNTUITORULUI

1. Introducere
Lucrarea mântuitoare a lui Hristos poate fi privită în trei aspecte principale. Ea se
împlinește prin jertfa trupului Său, prin învățătura și pilda de slujire dată oamenilor și prin
puterea pe care o exercită asupra naturii prin minuni, asupra morții prin înviere, și asupra
oamenilor prin poruncile și prin puterea ce le-o dă în vederea mântuirii.1
Când vorbim desre lucrarea mântuitoare a lui Hristos nu înseamnă că am despărțit sau
că s-ar putea despărți activitatea mântuitoare de persoana care o îndeplinește. Persoana lui
Iisus Hristos și opera realizată de El pentru mântuirea noastră sunt inseparabile. 2 ... Opera este
manifestarea persoanei sau persoana în acțiune. Și numai prin legătura personală cu Iisus
Hristos cel veșnic viu ne putem mântui.
Totuși deși inseparabilă de persoana Sa, opera lui Iisus Hristos se poate înfățișa
deosebit, întrucât poate fi considerată sau contemplată în ea însăși, ca realitate necesară pentru
mântuire.
Pentru refacerea firii omului căzut, pentru îndreptarea sau restaurarea ei, se impune
luminarea omului prin învățătura adevărată și deplină, refacerea legăturii cu Dumnezeeu și
întărirea și susținerea lui în această legătură. În aceste trei direcții trebuia să se îndrepte
lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Și așa își și îndeplinește opera Mântuitorul, sub întreit
aspect, ca profet (învățator), arhiereu și împărat, și continuă această lucrare și după înălțarea la
cer, în Biserică, prin Duhul Sfânt.
Ca profet, învățând, adică aducând Revelația Dumnezeiască a ființei și voii lui
Dumnezeu și a operei de mântuire (Ioan 5,20); ca arhiereu, refăcând legătura dintre om și
Dumnezeu, împăcând prin jertfă pe Dumnezeu cu omul (Evrei 10, 12); ca împărat, biruind
puterile răului și conducând pe om spre destinația lui adevărată (Matei 28, 18).

2. DEMNITATEA ÎNVĂȚĂTOREASCĂ

a) Legătura dintre cele trei demnități (învățătorească, arhierească și împărătească)

Întreita slujire a Mântuitorului se întemeiază pe însăsi opera de mântuire, exprimându-
o după cele trei direcții în care se săvârșește; ea nu este simplă construcție a minții noastre sau

1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR, București 2005, pg. 224
2
Teologia Dogmatică și Simbolică, Volumul II, EIBMBOR, București 1958, pg. 608
fruct al gustului pentru diviziuni sau titluri. 3 Mântuitorul Hristos a îndeplinit în sens propriu
aceste trei slujiri care sunt cele mai înalte demnități ce pot fi exercitate de oameni în viața
aceasta... La oameni, însă, cele trei demnități se găsesc separate. Nimeni dintre oameni nu-i
profet (învățător), preot și împărat în același timp. Numai în Iisus Hristos sunt laolaltă și
fiecare la gradul suprem.
Centrul întreitei slujiri îl constituie lucrarea Sa arhierească prin care săvârșește
refacerea legăturii dintre om și Dumnezeu, împăcarea cu Dumnezeu. Chemarea profetică
(învățătorească) luminează prin învățătură, pregătind sufletul pentru primirea împăcării, iar
demnitatea împărătească dăruiește harul împăcării și desăvârșește pe credincioși. Învățător și
împărat al lumii este Fiul lui Dumnezeu și înainte de întrupare (deși altfel decât prin întrupare,
neintrând în raport personal direct cu omul și neexistând puterea de învățător și conducător ca
slujbă a intuirii), dar arhiereu, mijlocitor ca om la Dumnezeu, devine numai după aceasta.
Desigur, puterea arhierească o are tot în temeiul divinității Sale, căci dacă n-ar fi și Dumnezeu
iar nu numai om, n-ar putea fi arhiereu mântuitor. Căci n-ar putea reface legătura dintre om și
Dumnezeu , decât numai aparținând și omenității si Dumnezeirii.4
Prin chemarea profetică a Mântuitorului, se înțelege activitatea Lui de învățător, prin
care descoperă adevărul religios absolut despre Dumnezeu și despre norma morală,
confirmând și prin faptă învățătura Sa.
Spune Părintele Stăniloae că „între învățător și „învățăcel”, nu este este o relație în
care primul descoperă o lume personală de idei și cunoștințe tehnice, ci între ei se realizează o
relație de dragoste intimă”.5 Iisus Hristos nu este un învățător ca orice alt om, ba nici chiar ca
alt întemeetor de religie. În același timp El depășește orice prooroc dinainte de El, înscriindu-
se pe alt plan, iar întrucât El este unic și învățătura Sa este unică.6

b) Iisus Hristos învățătorul desăvârșit

Slujirea învățătorească este evidenţiată mai pregnant de către evanghelişti decât

celelalte două. El era numit în mod obişnuit Învăţătorul (Rabbi, Διδάσκαλος) apelativ pe care
Însuşi l-a confirmat: “Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi, că sunt”
(Mt. 23, 8-10). La începutul misiunii Sale, audienţa era restrânsă (12 Apostoli), dar în scurtă
vreme “mulţimea Îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu” (Lc. 5, 1). Calitatea de
3
Ibidem, pg 609
4
Ibidem
5
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristus sau Restaurarea Omului, Ed. a II-a, Editura Omniscop, Craiova
1993, pg. 214
6
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Volumul II, Ed. a III-a, EIBMBOR, București 2003, pg. 119
învăţător era cerută în mod firesc de caracterul doctrinar, dogmatic, al creştinismului. Spre
deosebire de păgânism, creştinismul este o religie-învăţătură şi trebuia, în consecinţă, să aibă
neapărat un învăţător religios. Politeismul grec şi roman reprezenta o religie fără dogme,
nepropunând adevăruri de credinţă, fiind, de fapt, un cult a cărui justificare se pierdea,
teoretic, în legendă, mit şi superstiţie. În contrast, creştinismul nu s-a mărginit la dimensiunea
cultică, liturgică, cu toate că fost şi ea prezentă dintru început, ci şi-a conturat o doctrină, o
teologie, pe baza învăţăturilor doctrinare propovăduite de Cel mai mare Învăţător. Fericiţi vor
fi fost ascultătorii Săi contemporani! Uimiţi adversarii Lui! Chiar şi cei mai înverşunaţi dintre
aceştia au recunoscut cu sinceritate: “Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”! (In. 7,
46). Care era, de fapt, “secretul” acestei supremaţii retorice incontestabile? Răspunsul ni-l dă
Evanghelistul Mt., atunci când spune: “...Căci îi învăţa ca unul care are putere, iar nu cum îi
învăţau cărturarii lor” (7, 29). Acelaşi evanghelist Ioan notează şi o explicaţie revelatoare a
Mântuitorului: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă” (6, 33). Iar puterea şi duhul
izvorau din persoana Sa dumnezeiască, căci Omul–Hristos este, în acelaşi timp, întărit,
împuternicit, de Dumnezeul-Hristos. El este Pedagogul prin excelenţă, paradigmă a tuturor
pedagogiilor autentice. Părintele bisericesc Clement Alexandrinul a fost pe bună dreptate
inspirat atunci când Lui, Pedagogului desăvârşit, I-a consacrat una dintre cele mai însemnate
scrieri patristice, Pedagogul, în care spune la un moment dat: “Pedagogul nostru este Sfântul
Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga omenire. Însuşi iubitorul de oameni
Dumnezeu ne este Pedagog”.7
Conținutul învăţăturilor Sale vizează realităţile veşnice: Dumnezeu, suflet, nemurire,
viaţa viitoare etc. În principal, trei mari teme sunt conturate în slujirea Sa didactică:
Dumnezeu, lume, om, ultimele două fiind abordate permanent în perspectiva veşniciei. De
aceea, în esenţă, marea temă a predicii şi catehezei Sale o constituie vestirea împărăţiei lui
Dumnezeu: “Plinitu-s-a vremea şi împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiţi-vă şi credeţi în
Evanghelie!” (Mc. 1, 15). Iar pentru dobândirea împărăţiei cereşti, a mântuirii propriu-zise,
ascultătorii trebuia să recunoască mesianitatea şi dumnezeirea Sa.8
“Cheia” impactului suprafiresc al pedagogiei Mântuitorului se datorează în primul
rând dumnezeirii persoanei Lui, oferind nu o paradigmă învățătorească umană, ci una divino-
umană. “Cheia” şi “noutatea” sunt reprezentate de El Însuşi: învăţătura Sa nu este una
teoretică, un fel de “artă pentru artă”, ci una care se întruchipează într-un model desăvârşit,
înfăţişându-ni-se o identificare deplină între ceea ce a învăţat şi viaţa Sa. Cu alte cuvinte, a
7
Clement ALEXANDRINUL, Scrieri, vol. 4 din PSB, EIBMBOR, trad. de Pr. Dumitru FECIORU, Bucureşti,
1982, p. 198.
8
Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, EIBMBOR, București 2004, pg. 12
trăit pe viu învăţătura Sa. Iată cum vede, spre exemplu, Sf. Ioan Gură de Aur această
identificare pentru cei ce sunt chemaţi să-şi asume misiunea învăţătorească: “Şi după cum
omul, oriunde s-ar arăta, trebuie să se vadă că se deosebeşte de animale, tot aşa şi învăţătorul
trebuie să arate că este învăţător şi când grăieşte şi când tace şi când stă la masă şi când face
orice altceva; trebuie să se vadă că este învăţător şi din mers şi din privire şi din ţinută, într-un
cuvânt din toate!”9

3. CONCLUZII

Catehizarea este o dimensiune fundamentală a lucrării Bisericii, expresie a vocaţiei

sale pedagogice, o continuare a slujirii învăţătoreşti a Mântuitorului şi, ca urmare, ea nu se
rezumă la transmiterea de cunoştinţe. Hristos nu S-a întrupat pentru a ne da o doctrină care să
ne satisfacă curiozitatea intelectuală ci ca să ne dăruiască viaţa veşnică făcându-ne părtaşi
Împărăţiei cerurilor. Iar viaţa veşnică, ne învaţă El, înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu – „Şi
aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus
Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17, 3) – prin angajarea într-o relaţie personală vie,
întemeiată pe dragoste, cu Dumnezeu, împlinind cuvintele lui Hristos. Predica Sa este o
chemare la comuniune, o chemare adresată oamenilor de a primi Împărăţia lui Dumnezeu prin
pocăinţă: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). Hristos
Învăţătorul Suprem nu ne oferă cunoştinţe pentru cultura noastră generală ci ne descoperă
tainele cereşti necesare mântuirii noastre şi dăruieşte cunoaşterea lui Dumnezeu în Duhul
Sfânt celor care se angajează în lucrarea poruncilor Sale răspunzând cu dragoste dragostei lui
Dumnezeu. Această slujire o continuă Hristos în Biserică, Trupul Său extins în umanitate, prin
lucrarea Duhului Sfânt Care S-a pogorât în Biserică la Cincizecime. Biserica este «locuinţă» a
Duhului Sfânt care a transportat prin veacurile pline de tot felul de tulburări preţioasa
comoară a Adevărului revelat de Dumnezeu. Misiunea Bisericii nu este nimic mai puţin decât
de a-i duce pe fiii ei în tărâmul Fiinţării Dumnezeişti, de a-i conduce spre îndumnezeire
unindu-i organic şi personal cu Persoana lui Hristos astfel încât personalitatea lor să devină
personalitate în Hristos şi prin Hristos, în ei să nu mai trăiască ei înşişi ci Hristos să trăiască în
ei (Galateni 2, 20).

9
Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, vol. 23 PSB, trad. pr. dr. Dumitru FECIORU, EIBMBOR,
Bucureşti, 1994, p. 823 (tâlcuire la Mt. 23, 6-7)
 BIBLIOGRAFIE

1. *** Biblia sau Sfânta scriptură, EIBMBOR, București 2001;

2. *** Teologia Dogmatică și Simbolică, Volumul II, EIBMBOR, București
1958;
3. Clement ALEXANDRINUL, Scrieri, vol. 4 din PSB, EIBMBOR, trad. de Pr.
Dumitru FECIORU, Bucureşti, 1982;
4. Gordon Vasile Pr. Prof. Dr, Introducere în Catehetica Ortodoxă, EIBMBOR,
București 2004;
5. Popescu Dumitru Pr, Prof. Dr., Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR,
București 2005;
6. Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, vol. 23 PSB, trad. pr. dr. Dumitru
FECIORU, EIBMBOR, Bucureşti, 1994;
7. Stăniloae Dumitru Pr. Prof. Dr., Iisus Hristus sau Restaurarea Omului, Ed. a
II-a, Editura Omniscop, Craiova 1993;
8. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Volumul II, Ed. a III-a, EIBMBOR,
București 2003.