CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL

I.1. Noţiunea dreptului comerţului internaţional

I.2. Principiile dreptului comerţului internaţional
I.3. Corelaţia cu alte izvoare de drept
I.4. Izvoarele dreptului comerţului internaţional

Rezumat
Capitolul explică noţiunea dreptului comerţului internaţional,
principiile acestuia, corelaţia cu alte ramuri ale dreptului şi, în final,
analizează izvoarele interne şi internaţionale ale acestei ramuri de drept.

I.5. NOŢIUNEA DREPTULUI COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL

În literatura de specialitate s-au folosit în ultimele decenii mai multe denumiri si

anume: a) Drept internaţional privat comercial; b) drept internaţional comercial; c) Drept
comercial internaţional, iar Comisia specializata a Naţiunilor Unite în acest domeniu a
adoptat, la înfiinţarea sa, în 1966 denumirea de “drept comercial internaţional“.
Considerăm că nici una din aceste denumiri nu răspunde specificului materiei
juridice pe care o studiem. Dacă am accepta denumirea de „drept internaţional privat
comercial” – aceasta ar acoperi numai o parte a raporturilor juridice care fac obiectul de
reglementare al dreptului comerţului internaţional ar fi vorba numai de un drept
conflictual în materie, inevitabil si util, dar insuficient pentru a cuprinde toate sau măcar
cele mai importante instituţii ale comerţului internaţional; care înglobează si numeroase
raporturi ce se stabilesc în sfera dreptului civil sau comercial, administrativ, financiar-
valutar etc. - deci în sfera dreptului naţional material – sau în sfera dreptului
internaţional privat se defineşte ca ramură a dreptului intern al fiecărui stat.
Nici denumirea de drept internaţional comercial nu pare mai adecvată. Această
denumire ar sugera că dreptul comerţului internaţional este o parte a dreptului
internaţional, ceea ce se dovedeşte eronat; dreptul comerţului internaţional
reglementează, în principal, relaţii stabilite între persoane fizice sau juridice, între
comercianţi străini, subiecte care depăşesc sfera titularilor de drepturi si obligaţii din
dreptul internaţional public, care pot fi numai statele suverane sau, în anumite limite,
organizaţiile interstatale.
În sfârşit, nici denumirea atât de folosită „drept comercial internaţional” nu este
posibil a fi reţinută. Deşi este utilizată chiar în documentele Organizaţiei Naţiunilor
Unite, denumirea enunţată nu pare a avea un solid suport ştiinţific. Pe de o parte, nu
toate sistemele de drept cunosc dualitatea dreptului privat, existând numeroase state în
3
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

care nu există un drept civil si un drept comercial; or, si aceste state în care este
legiferată unitatea dreptului civil participă la circuitul internaţional de mărfuri, fiindu-le
aplicabil dreptul comerţului internaţional; pe de altă parte, a vorbi de un drept comercial
internaţional înseamnă a reveni în trecut, respectiv atunci când comerţul era apanajul
unei categorii speciale, aceea a comercianţilor. Mai mult, denumirea de drept comercial
internaţional sugerează ideea existenţei unui drept comercial cu aplicabilitate
internaţională, peste suveranitatea statelor comunităţii internaţionale, un drept al căror
subiecte sunt comercianţii, persoane fizice si juridice, subiecte de drept intern,
nepurtătoare de suveranitate.
În virtutea acestor considerente optăm pentru denumirea de drept al comerţului
internaţional care ilustrează de la început caracterul de sine stătător al acestei materii
interdisciplinare, având un obiect propriu de reglementare, respectiv comerţul
internaţional în sens larg.

Conceptul de drept al comerţului internaţional are doua accepţiuni:

Definim dreptul comerţului internaţional ca fiind ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile comerciale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţionale.
Normele dreptului comerţului internaţional se situează la limita ordinii juridice
naţionale cu ordinea juridică internaţională. Normele dreptului comerţului internaţional
reglementează relaţiile comerciale internaţionale, dar şi relaţiile de cooperare economică
şi tehnico-ştiinţifica internaţionale. Normele dreptului comerţului internaţional sunt atât
norme de drept material, cat şi norme de drept procesual, vizând arbitrajul din comerţul
internaţional.

1.2. PRINCIPIILE DREPTULUI COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL

Raporturile comerciale internaţionale şi de cooperare economică şi tehnico-

ştiinţifică internaţionale fac obiectul dreptului comerţului internaţional, al unui ansamblu
de principii şi norme care structurează juridic cadrul tranzacţiilor comerciale
internaţionale. La baza dreptului comerţului internaţional se află un set coerent de
principii, care se completează unele pe altele.
În literatura de specialitate s-a atras atenţia cu deosebire asupra principiilor:

1.2.1. PRINCIPIUL LIBERTĂŢII COMERŢULUI

Charles Montesquieu atrăgea atenţia că “Libertatea comerţului nu este un drept
acordat negustorilor de a face ceea ce vor; aceasta ar însemna în adevăr mai degrabă
robia lui”. “Nu de restricţii”, ci “de încurajări şi stimulări” în comerţ “avem trebuinţă”
arăta Xenophon.
Pe toate continentele au existat preocupări pentru crearea unor structuri
organizatorice apte să asigure promovarea si extinderea libertăţii comerţului pe teritorii
cât mai întinse. Aceste preocupări s-au materializat în acorduri internaţionale
multilaterale, pe baza cărora s-au constituit zone comerciale în care este liberă circulaţia
oamenilor, a bunurilor si a capitalurilor, dintre care pot fi exemplificate Uniunea
Europeană si Zona Nord Americană a Liberului Schimb.

4
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Spaţiul economic european, a fost iniţiat în anul 1957, prin Tratatul de la Roma si
extins treptat prin alte convenţii, cum a fost Tratatul de la Masstrich din anul 1992, care
a realizat integrarea pe multiple planuri pentru aproape 400 milioane de oameni .
Libertatea comerţului este deplină în acest spaţiu si se concretizează în libera circulaţie a
mărfuri lor, serviciilor, capitalurilor, oamenilor si în libera concurenţă în 18 ţări din
Europa, incluzând si cele 6 ţări care făcuseră parte din Asociaţia Economică a Liberului
Schimb.
Pe continentul Nord-american s-a creat un spaţiu economic similar, în anul 1994,
de către SUA, Canada si Mexic, prin înfiinţarea Tratatului Nord-american de Liber
Schimb (North American Free Trade Agrement – N.A.F.T.A.).
O altă operaţiune de liberalizare a comerţului a reprezentat-o semnarea în anul
1994 a Actului final al Rundei Uruguay, de către 124 de state, prin care s-a convenit
reducerea taxelor vamale în proporţie semnificativă. Totodată s-a decis crearea
Organizaţiei Mondiale a Comerţului , cu rolul de a prelua si de a amplifica atribuţiile
Acordului General pentru Tarife si Comerţ (GATT).
Libertatea de a revinde pentru a câştiga. În comerţul internaţional, ca în orice
act de comerţ este esenţial să se asigure libertatea de a revinde pentru a câştiga.
Libertatea de a revinde pentru a câştiga presupune:
- dezvoltarea capacităţilor naţionale pentru ca printr-o industrie proprie să se poată
vinde nu numai materii prime, ci şi produse finite;
- un echilibru al balanţei comerciale, aşa încât exporturile să depăşească importurile;
- împrumuturile externe să se facă în scopul producţiei şi nu consumului, astfel încât
banii investiţi să producă profituri, nu pierderi.
d. Politica monopolistă contravine principiului libertăţii comerţului.
e. Necesitatea unui control prin mijloace financiar-bancare:
- implică un anumit control al statului asupra activităţii de comerţ internaţional,
desfăşurată de persoanele fizice şi juridice. Mijloacele financiar-bancare de care
dispune statul sunt: taxele şi impozitele, licenţele de import-export etc., care permit
statului să-şi îndeplinească funcţiile în domeniu.
- libertatea comerţului – importul şi exportul – este asigurată prin taxe vamale
moderate.

1.2.2. PRINCIPIUL CONCURENŢEI LOIALE

Concurenţa, în schimburile comerciale, a constituit dintotdeauna un factor de
progres economic. Concurenţa a avut un rol hotărâtor: în dezvoltarea meşteşugurilor, în
înflorirea unor localităţi şi chiar în dezvoltarea unor popoare şi regiuni ale lumii.
a. Competiţia pe piaţă – constă într-o concurenţă între cei care exercită activităţi
asemănătoare. Concurenţa comercială este o confruntare în acele domenii şi sectoare
în care diversitatea agenţilor economici este permisă, dar nu şi în acelea care sunt
sustrase concurenţei, adică de confruntare pe plan economic, cu mijloace economice.
b. Domeniul concurenţei comerciale internaţionale. În comerţul internaţional, relaţiile
de competiţie dintre diverşi agenţi economici vizează: atragerea de noi clienţi, în
condiţiile menţinerii vechii clientele, cucerirea de noi pieţe pentru desfacerea
mărfurilor, în scopul declarat de realizare a unor profituri corespunzătoare.
Concurenţa, care ţine de esenţa relaţiilor comerciale, îmbracă mai multe forme,
dintre care:

5
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

- concurenţa loială – este când concurenţa comercială internaţională se exercită în

conformitate cu uzanţele comerciale oneste, deci cu bună credinţă în sensul
respectării normelor deontologice ale profesiei de comerciant;
- concurenţa neloială – în condiţiile liberalismului comercial si-au făcut loc, în
activitatea comercială şi industrială, acte şi fapte contrare uzanţelor cinstite generate
de tendinţa de a obţine profituri cât mai mari cu orice mijloace;
- convenţia anticoncurenţială – se întâlneşte în situaţia prin care printr-un contract de
sine stătător sau printr-o clauză de neconcurenţă inclusă în contract, debitorul se
obligă, temporar, să renunţe la competiţia pe piaţă într-un anumit domeniu sau la o
altă interdicţie privind concurenţa. Când această obligaţie este încălcată, debitorul
urmează să fie supus răspunderii contractuale specifice. Convenţia este acceptată
numai dacă sunt respectate: principiile libertăţii comerţului şi libertăţii convenţiilor;
ordinea publică şi bunele moravuri.
c. Garanţie a dezvoltării comerţului internaţional. Concurenţa loială, principiu
fundamental al dreptului comerţului internaţional, ca o expresie a liberalismului
economic, exercită importante funcţii în evoluţia relaţiilor comerciale internaţionale:
- funcţia de garantare a desfăşurării economiei de piaţa;
- funcţia de facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi
persoanelor;
- funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la schimburilor comerciale
internaţionale.
d. Rolul concurenţei în fixarea unui preţ just al mărfurilor. Având în vedere că actele de
comerţ sunt exercitate în scopul obţinerii de beneficii (profit), principiul concurenţei
are un rol esenţial nu numai în fixarea preţului mărfii, ci – prin efectul preţurilor,
care se reflectă în beneficii – şi în determinarea unei mai bune organizări a
proceselor complexe ale producerii lor, aşa încât să fie competitive pe piaţa
internaţională, tot mai exigentă.

1.2.3. PRINCIPIUL EGALITĂŢII JURIDICE A PĂRŢILOR

Raportul de comerţ internaţional se bazează pe egalitatea juridică a părţilor, fiecare
parte contractantă are libertatea să acţioneze potrivit voinţei sale.
a. Voinţa părţilor – evident este expresia principiului egalităţii juridice a părţilor. Actele
şi faptele de comerţ se concretizează în: iniţiative, opţiuni şi decizii – care în
operaţiunile comerciale internaţionale sunt acte de voinţă ale părţilor.
b. Raporturi de jure gestionis – sunt raporturile ce iau naştere între agenţi economici –
persoane fizice şi juridice – din diferite state, în calitatea lor de participanţi la
comerţul internaţional, adică de pe o poziţie de egalitate juridică a unei părţi cu
cealaltă parte, deoarece acestea acţionează în relaţiile comerciale internaţionale ca
subiecte de drept privat. În raporturile în care statul acţionează ca o putere suverană
– de jure imperii – în realizarea politicii comerciale se stabileşte o relaţie de
subordonare a persoanelor fizice şi juridice străine – aceste raporturi ţin de domeniul
dreptului public.

1.2.4. PRINCIPIUL LIBERTĂŢII CONVENŢIILOR

Raporturile juridice de comerţ internaţional se concretizează în contractele
comerciale internaţionale şi titlurile de valoare. Ambele dau expresie voinţei juridice a

6
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

părţilor, depinzând de întinderea puterii lor de decizie, a căror limite sunt stipulate în
dispoziţiile exprese ale legii. În aceste limite se aplică principiul libertăţii convenţiilor.
Concret acest principiu implică o multitudine de aspecte dintre care cele mai
semnificative par a fi următoarele:
- orice contract, fie el chiar de comerţ internaţional, se încheie
prin acordul de voinţă al părţilor;
- fiecare participant la raporturile de comerţ internaţional este liber să-şi aleagă
partenerii contractuali şi să negocieze cu aceştia condiţiile de contractare astfel încât în
conţinutul contractului să se regăsească interesele sale care să fie suficient de bine
protejate prin clauzele stipulate;
- părţile sunt libere să determine, prin acordul lor de voinţă, natura juridică, obiectul
şi conţinutul contractului perfectat de ele;
- pe parcursul executării contractului părţile sunt libere să modifice, prin acordul lor
de voinţă, contractul, precum şi să decidă rezilierea lui;
- contractanţii au libertatea să desemneze, de comun acord legea (fie română, fie
străină) care să guverneze fondul şi efectele contractului de comerţ internaţional
intervenit între ei;
- de asemenea, în contractele comerciale internaţionale părţile au libertatea unei
opţiuni şi în ceea ce priveşte jurisdicţia (de drept comun sau arbitral) căreia înţeleg să
supună eventualele litigii generate de contractul lor. 0 asemenea opţiune implică şi
dreptul părţilor de a alege între jurisdicţia din statul uneia dintre ele şi Jurisdicţia
existentă într-un stat terţ,

Concepţia subiectivă şi concepţia obiectivă. Concepţia subiectivă cu privire la

libertatea convenţiilor consideră acordul de voinţă al părţilor izvorul principal al
drepturilor şi obligaţiilor negociate şi stipulate în contract. Concepţia obiectivă susţine
primatul legii asupra voinţei. Tendinţele de absolutizare a virtuţilor uneia sau altei
concepţii sunt criticabile, însă trebuie să admitem necesitatea concordanţei acordului de
voinţă al părţilor cu ordinea juridică naţională. În temeiul clauzei electio iuris, părţile pot
desemna legea contractului lor, o asemenea opţiune este permisă de legea care
guvernează materia.

1.2.5. PRINCIPIUL LEX VOLUNTATIS

Principiul lex voluntatis constituie un caz particular de aplicare a principiului
libertăţii convenţiilor în domeniul raporturilor de comerţ internaţional, un reflex al
acestuia în realităţile economice şi juridice pe care le concretizează asemenea raporturi.
Doctrina juridică defineşte acest principiu ca normă conflictuală fundamentală
potrivit căreia condiţiile de fond (mai puţin capacitatea părţilor) şi efectele juridice ale
contractului comercial internaţional sunt guvernate de legea desemnată în acest scop de
către părţile contractante.
În alţi termeni principiul /ex voluntatis exprimă regula de generală aplicare la
contractele comerciale internaţionale, potrivit căreia fondul şi efectele obligaţional ale
acestor contracte sunt prioritar supuse legii desemnată de părţi ca fiind competentă să le
reglementeze.
Desfăşurarea normală a raporturilor de comerţ internaţional reclamă uniformizarea
normelor conflictuale existente în acest domeniu, în condiţiile în care sistemele
conflictuale din diferite ţări prezintă o mare diversitate de soluţii cu referire la
determinarea legii aplicabile contractului. Norma lex voluntatis - după cum s-a remarcat

7
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

în doctrina juridică - este comună majorităţii sistemelor de drept internaţional privat. Ea

reprezintă deci un element de uniformitate într-o mare diversitate.
Principiul lex voluntatis permite părţilor să adapteze contractul lor la realităţile
juridice atât de variate pe diverse pieţe străine, ceea ce facilitează la modul concret
schimburile internaţionale de mărfuri.
În armonie cu legislaţia României, cu practica jurisdicţională a Curţii de Arbitraj
Comercial Internaţional Bucureşti şi cu opinia dominantă în doctrina juridică română,
facultatea părţilor contractante de a desemna lex contractus nu este limitată la sistemele
de drept internaţional ce au o anumită legătură obiectivă sau, în orice caz, o legătură
semnificativă cu contractul lor. După cum s-a remarcat în doctrina juridică, posibila
legătură a contractului comercial internaţional cu sistemul juridic existent într-un anumit
stat nu este în mod necesar de natură teritorială şi ca urmare nu este în mod necesar
aparentă, vizibilă. Conexiunea unui asemenea contract cu legea unei anumite ţări este
prin excelenţă internă, de natură economică, comercială, deci are caracter neaparent.
Tocmai legătura de acest gen prezintă relevanţă pentru alegerea de către părţi a legii care
să le guverneze contractul.
Principiul /ex voluntatis este construit de aşa manieră încât să permită părţilor
contractante să releve conexiunea economică a contractului lor cu legea dintr-o anumită
ţară şi să îşi exprime opţiunea pentru acea lege ca lex contractus, chiar dacă între statul
căruia îi aparţine respectiva lege şi contractul lor nu se poate stabili o conexiune
teritorială.
Părţile îşi pot motiva opţiunea privind legea aplicabilă contractului şi pe diverse alte
raţiuni de ordin politic, economic, comercial, juridic sau chiar financiar. Rezultă, aşadar,
că principiul lex voluntatis comportă pentru părţi o liberă şi suverană apreciere a tuturor
circumstanţelor concrete în care se integrează şi se derulează contractul lor şi o
nelimitată putere de decizie privind desemnarea legii care să guverneze raportul juridic
respectiv într-un mod cât mai corespunzător cu propriile lor interese.
Sistemele de drept internaţional privat din diverse ţări ale lumii recunosc nelimitat
facultatea părţilor de a desemna legea contractului, necondiţionând exercitarea acestei
facultăţi de existenţa unei conexiuni teritoriale între contract şi ţara legii desemnate.
Interesul părţilor contractante de a lega contractul lor de un sistem juridic faţă de
care acesta are anumite aderenţe constituie prin el însuşi o veritabilă garanţie că acestea
(adică părţile) se vor comporta corect în aplicarea principiului lex voluntatis. Pentru
eventualitatea unui comportament incorect al părţilor în alegerea legii aplicabile
contractului lor urmează a se face aplicarea teoriei fraudei la lege. În virtutea acestei
teorii desemnarea legii competente făcută cu intenţia de a se frustra aplicarea normelor
conflictuale incidente rămâne fără eficienţă juridică.
Frauda la lege presupune coexistenţa a două elemente de natură diferită: unul
obiectiv, concretizat în crearea artificială a unui contract comercial internaţional cu legea
unei anumite ţări, iar altul subiectiv, constând în intenţia părţilor contractante de a frustra
aplicarea normală a principiului lex voluntatis prin eludarea sistemului juridic sub
incidenţa căruia s-a perfectat contractul. Existenţa celor două elemente trebuie probată
de către cel ce invocă frauda la lege. Proba elementului obiectiv nu comportă dificultăţi
deosebite, în schimb, dovada elementului subiectiv este extrem de dificilă. Suntem de
părere că făcându-se dovada existenţei elementului obiectiv se creează o prezumţie
relativă cu referire la existenţa elementului subiectiv, iar pe această cale dificultăţile de
probaţiune sunt în mare măsură înlăturate. Într-adevăr, părţile contractante care până
atunci erau considerate de bună credinţă sunt puse acum in situaţia de a răsturna

8
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

prezumţia respectivă prin proba contrară care comportă de această dată dovada bunei
credinţe cu care ele au lucrat.
Prin efectul dovedirii fraudei la lege opţiunea exprimată de părţi cu referire la legea
competentă să le cârmuiască raportul juridic în care s-au implicat rămâne lipsită de
eficienţă juridică şi ca urmare organul de jurisdicţie competent o va înlocui cu sistemul
de drept ce are o legătură reală cu contractul în cauză.
Principiul /ex voluntatis suportă şi o altă limitare prin impactul ordinii publice de
drept internaţional privat asupra domeniului său de aplicare. Astfel în ipoteza când uzând
de acest principiu părţile desemnează ca /ex contractus o lege străină care cuprinde
reglementări diferite, chiar contrarii faţă de cele existente în legea forului, aplicarea
acestei legi nu trebuie înlăturată, deoarece respectivele deosebiri de reglementare nu pot
legitima o atare soluţie, oricât de grave ar fi ele. Intervenţia ordinii publice de drept
internaţional privat nu produce ca efect înlăturarea legii străine desemnată de părţi ca lex
contractus, ci numai a rezultatului la care ar conduce aplicarea sa de către organul de
jurisdicţie competent în măsura în care acel rezultat ar fi incompatibil cu exigenţele
acelei ordini din ţara forului.

Lex mercatoria universalis.

În doctrină şi în practică este controversată problema de a şti dacă lex
mercatoria, compusă din reguli transnaţionale, ar putea sau nu să fie aleasă de părţi în
calitate de lege care să guverneze contractul.
Lex mercatoria ar cuprinde regula potrivit căreia contractele trebuie să fie
negociate cu bună-credinţă;1 prezumţia că la operaţiunile comerciale internaţionale
participă persoane calificate;2 principiul pacta sunt servanda3; principiul interpretării
convenţiilor cu bună credinţă4; principiul actus interpretandus est potius ut valeat, quam
ut pereat; excepţia non adimpleti contractus; principiul conform căruia creditorul
trebuie să încerce să-şi modereze prejudiciul în cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte
angajamentele asumate; principiul autonomiei clauzei compromisorii faţă de contractul
în care a fost înscrisă5 etc.
Poziţia instanţelor de judecată este diferită în ceea ce priveşte investirea cu
formulă executorie a sentinţelor arbitrale pronunţate pe temeiul lex mercatoria. Astfel,
dacă în ţări precum Franţa, Italia sau Marea Britanie, exequatur-ul nu este refuzat
sentinţelor arbitrale pronunţate pe baza lex mercatoria, în alte state, invocarea ordinii
publice de drept internaţional privat poate să conducă la soluţia contrară.
În dreptul nostru, tendinţa majoritară este de a nu admite existenţa lex
mercatoria.
Totuşi, un prestigios autor sublinia, în contextul analizării criteriilor de
interpretare ale convenţiei arbitrale, că s-a ajuns, îndeosebi pe cale jurisprudenţială, la
formularea unor principii proprii de interpretare a convenţiei arbitrale, care se încadrează
în lex mercatoria universalis.6

1
Sentinţa CCI nr. 2291/1975, cf. S. Jarvin, Y. Derains, Recueil des sentences arbitrales de la CCI
1974-1985, ICC Publishing SA, p. 275.
2
Sentinţa CCI nr. 1512/1971, cf. S. Jarvin, Y. Derains, op. cit., p.209.
3
Sentinţa CCI nr. 2291/1975, cf. S. Jarvin, Y. Derains, op. cit., p. 274.
4
Sentinţa CCI nr. 2291/1975, cf. S. Jarvin, Y. Derains, op. cit., p. 274.
5
Sentinţa CCI nr. 2694/1977, cf. S. Jarvin, Y. Derains, op. cit., p. 321.
6
În acest sens, O. Căpăţînă, Convenţia arbitrală deficitară, „Revista de drept comercial”, 1999, nr. 12, p.
7-8.
9
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Totodată, în jurisprudenţa CAB s-a făcut referire la lex mercatoria într-o afacere
în care soluţia asupra căreia s-a oprit arbitrii a fost examinată şi în raport cu aceste
reguli, pentru a-i găsi o justificare suplimentară.7
Apreciem că lex mercatoria este în curs de formare. Procesele de integrare
economică care se desfăşoară în diferite zone ale lumii (Europa, America de Nord,
America de Sud) contribuie la evidenţierea unor principii comune sistemelor de drept în
prezenţă.
În plus, în domeniul comercial, rolul uzanţelor devine tot mai însemnat. De
aceea, potrivit art. 9 par. 2 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri, în afară de convenţie contrară a părţilor, acestea sunt
considerate că s-au referit în mod tacit în contract şi pentru formarea sa la orice uzanţă
pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care în comerţul internaţional este
larg cunoscută şi în mod obişnuit respectată de către părţile la contracte de acelaşi tip din
ramura comercială avută în vedere.
De asemenea, art. VII din Convenţia de la Geneva solicită arbitrilor să ia în
considerare uzanţele comerciale, iar conform art. 360 alin. 1 C.pr.civ., când este cazul,
arbitrii trebuie să ţină seama, din oficiu, de astfel de uzanţe.

1.2.6. PRINCIPIUL BUNEI-CREDINŢE

În procesul încheierii şi realizării contractelor comerciale internaţionale, buna
credinţă a fost şi este invocată, clamată cu insistenţă, subliniindu-se importanţa pe care o
are pentru finalizarea schimburilor de mărfuri şi servicii în condiţii reciproc avantajoase.
Buna credinţă este un principiu general care călăuzeşte atât procesul elaborării
normelor dreptului comerţului internaţional, cât şi pe acela al aplicării lor. În normele
privind schimburile comerciale internaţionale şi în contractele privind tranzacţiile în
acest domeniu se regăsesc stipulate şi răspunderile pentru încălcarea principiului bunei
credinţe.

1.3. CORELAŢIA CU ALTE RAMURI DE DREPT

Dreptul comerţului internaţional este o materie pluridisciplinară, ceea ce subliniază

importanţă cunoaşterii corelaţiilor sale cu celelalte ramuri de drept. Dreptul comerţului
internaţional are relaţii mai apropiate cu:
 Dreptul comercial intern – având caracter patrimonial şi comercial, aceste două
ramuri sunt foarte apropiate, operând cu aceleaşi concepte şi categorii. În
ambele ramuri, raporturile juridice sunt patrimoniale şi comerciale, iar
participanţii la aceste raporturi – persoane fizice şi juridice – au calitatea de
comerciant. Raporturile juridice sunt guvernate, în ambele ramuri de Codul
civil. Raporturile comerciale internaţionale au în cuprinsul lor un element de
extraneitate, de aceea sunt susceptibile să cadă sub incidenţa a două sau mai
multe sisteme de drept.
 Dreptul civil – fiind o materie pluridisciplinară, dreptul comerţului internaţional
include – între normele sale – multe norme de drept civil. În raporturi
comerciale internaţionale părţile sunt pe poziţie de egalitate şi în ambele ramuri

7
Sentinţa nr. 145/1996, în Jurisprudenţa comercială arbitrală 1953-2000, p. 10.
10
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

raporturile juridice sunt de drept privat, iar contractul este principalul izvor de
obligaţii.
 Dreptul procesual civil – au caracter comun pentru dreptul comerţului
internaţional numai acele norme de drept procesual civil cu caracter general.
 Dreptul internaţional privat – asemănările şi deosebirile rezultă din existenţă
unor caracteristici comune şi din sfera diferită de cuprindere a relaţiilor de
reglementat.
 Dreptul internaţional public – asemănările şi deosebirile dintre aceste două
ramuri se regăsesc în anumite caracteristici comune, iar deosebirile în natura şi
poziţia diferită a subiectelor raporturilor juridice.

I.6. IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL
1.4.1.Noţiune
Izvorul dreptului comerţului internaţional este forma prin care conţinutul perceptiv
al normei de drept devine regula de conduită, impunându-se ca model de urmat în
relaţiile comerciale internaţionale.
Izvoarele dreptului comerţului internaţional sunt: izvoare interne şi izvoare
internaţionale. Ele cuprind reguli de drept material şi reguli conflictuale în materie.
În etapa actuală, izvoarele interne se caracterizează printr-o sporire a volumului de
norme materiale, prin perfecţionarea legislaţiilor naţionale iar relaţiile comerciale
beneficiază de o reglementare proprie. Izvoarele interne nu deţin însă supremaţia în
cadrul dreptului comerţului internaţional. Insuficienţa normelor interne a determinat o
reglementare proprie sub forma izvoarelor internaţionale.
Reglementarea internaţională a schimbat raportul dintre izvoare şi a configurat
particularităţile disciplinei. Reglementarea internaţională formează un cadru juridic
necesar şi util, care permite desfăşurarea normală a relaţiilor comerciale. Izvoarele
internaţionale au un rol important în unificarea normelor privind comerţul asigurând
evitarea situaţiilor litigioase şi stabilitatea raporturilor juridice.
În situaţiile în care dispoziţiile existente sunt insuficiente sau nu există deloc,
relaţiile comerciale se organizează pe baza unor instrumente specifice. Principalele
instituţii, instrumente care asigură schimburile de mărfuri şi de servicii sunt: contractul,
autonomia de voinţă şi examinarea arbitrală a litigiilor comerciale.
Recunoscute de sistemele de drept ale tuturor statelor aceste trei instituţii facilitează
îmbinarea intereselor urmărite de către comercianţi, precum şi siguranţa operaţiunilor
comerciale.
1.4.2. Clasificarea izvoarelor dreptului comercial internaţional
1. Izvoare interne:
- Constituţia fiecărei ţări;
- Codul civil al fiecărei ţări;
- Codul comercial al fiecărei ţări;
- Legile speciale ale fiecărei ţări în materie comercială.
2. Izvoare internaţionale:
- convenţiile bilaterale sau multilaterale;
- uzanţele.

11
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

3. Practica instanţelor judecătoreşti şi practica instanţelor arbitrale. În ţara noastră

practica instanţelor nu este un izvor de drept intern.

(a) Izvoare interne

În sistemele juridice ale statelor izvoarele juridice ale materiei sunt: legea,
jurisprudenţa.
Legea
Legile şi celelalte acte normative elaborate în baza lor reprezintă principalul izvor al
dreptului comerţului internaţional.
Legile naţionale se împart in: legi civile şi legi comerciale.
Legile civile se aplică în absenţa unor reguli comerciale. De altfel, în această materie
reglementarea de drept civil reprezintă dreptul comun în materie.
Legile comerciale sunt concretizate sub forma unor legi codurilor comerciale, sub
forma codurilor de comerţ exterior sau sub forma unor legi speciale. Normele
sancţionate în cadrul lor se aplică nemijlocit relaţiilor comerciale.
Jurisprudenţa
Reprezintă ansamblul soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti în litigiile de
competenţa lor. Practica judiciară sau jurisprudenţa are o importanţă deosebită în
aplicarea şi interpretarea dreptului comerţului internaţional. În unele cazuri, practica
judiciară permite crearea sau elaborarea de reguli materiale.

În dreptul român izvoarele interne ale materiei – ale dreptului comerţului

internaţional – sunt: Constituţia, Codul civil, alte texte de lege şi hotărâri aplicabile în
materie.
Principiile fundamentale ale Constituţiei din 1991 sunt aplicabile şi relaţiilor
comerciale. Astfel, în încheierea şi menţinerea relaţiilor comerciale statul nostru se
conduce după principiile generale admise în dreptul internaţional. Tot astfel, art.134 din
Constituţie prevede că economia ţării noastre este o economie de piaţă, în consecinţă
statul român trebuie să asigure desfăşurarea normală şi eficientă a relaţiilor comerciale,
protecţia concurenţei loiale, precum şi cadrul favorabil pentru valorificarea tuturor
factorilor din economia noastră. Prin acest articol se consacră instituţiile fundamentale
ale economiei de piaţa în ţara noastră, precum şi obiectivele ce revin statului în
exercitarea funcţiilor specifice corespunzător condiţiilor din ţara noastră.

1.4.2.2. Izvoare internaţionale

Convenţia internaţională
Convenţia internaţională – este o înţelegere convenită între două sau mai multe state
sau organizaţii internaţionale pentru reglementarea unor probleme internaţionale.
Convenţiile internaţionale pot fi: bilaterale sau multilaterale şi pot îmbrăca forma
tratatelor, pactelor, acordurilor, precum şi alte forme asupra cărora pot conveni părţile.
Deci, Convenţia internaţională este o înţelegere scrisă între două sau mai multe state
privind reglementarea relaţiilor dintre ele. Convenţia internaţională reprezintă
modalitatea juridică prin care se concretizează voinţa statelor. Convenţia internaţională
prezintă o pondere importantă în domeniul relaţiilor comerciale, deoarece permite
organizarea relaţiilor internaţionale în condiţii de certitudine şi stabilitate juridică.
12
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Convenţiile internaţionale reprezintă acte normative bilaterale sau multilaterale – în

funcţie de numărul statelor semnatare, şi se mai numesc acorduri, tratate, pacte etc.
Convenţiile iau naştere în cadrul unor organisme internaţionale specializate în acest sens
şi se pot referi la o serie de domenii ca: securitatea naţională, transporturi, domeniul
bancar, relaţii comerciale internaţionale, relaţii de drept internaţional privat s.a. Aceste
convenţii prin ratificarea lor (semnarea sau aderarea), de către un stat devin legi interne
ale statului respectiv. La Convenţia de la Viena din 1980 România a aderat în anul 1991
(Legea nr. 24/1991).
Convenţia internaţională bilaterală permite statului stabilirea modalităţii de
contractare, un drept de opţiune al statului în cauză, fiecare stat are dreptul să decidă
asupra celei mai avantajoase şi mai convenabile modalităţi de realizare a schimburilor de
valori şi a formelor de cooperare. Convenţia internaţională bilaterală reprezintă forma
obişnuită a înţelegerilor comerciale deoarece realizează un echilibru între cerinţele celor
două state şi menţine relaţii favorabile.
Convenţia internaţională multilaterală contribuie la unificarea mijloacelor materiale
şi conflictuale aplicabile în relaţiile comerciale. În domeniul relaţiilor comerciale cele
mai importante sunt cele privind: proprietatea intelectuală, arbitrajul internaţional,
instrumentele de plată, transporturile, raporturile vamale.
Acordul comercial
Acordul comercial poate fi definit ca o înţelegere interguvernamentală prin care se
reglementează schimburile de mărfuri şi prin care se garantează un anumit regim
politico-economic. Prin acordul comercial pot fi convenite: modalitatea de desfăşurare a
schimburilor comerciale între două state, modalităţile de plată, termenele şi modalităţile
de contractare, reglementări vamale s.a.
Acordul comercial este format din: text şi anexe.
Textul cuprinde:
- titlul;
- preambulul – care individualizează natura înţelegerii, părţile şi obiectul înţelegerii şi
mai precizează scopul pentru care s-a încheiat acordul comercial, specificându-se
motivele care au stat la baza înţelegerii;
- conţinutul – constă într-un număr de stipulaţii care sunt formulate în articole.
Articolele conţin dispoziţii de drept internaţional, administrativ, financiar, vamal. În
ansamblul reglementărilor cuprinse în acordul comercial normele de drept privat au
o pondere redusă şi nu determină reglementările juridice ale acordului.
Prevederile acordului comercial se referă la: contingentele de mărfuri – plafoane
cantitative (valorice stabilite de părţi), modalitatea de transport a mărfurilor,
reglementările reexporturilor, eliberarea de licenţe de import şi export, nivelul preţurilor,
reduceri şi scutiri de taxe vamale, instituirea unui regim preferenţial, comisiile mixte,
soluţionarea litigiilor, valabilitatea acordului, modul de prelungire şi lichidare a
acordului comercial.
Anexele – în raport cu obiectul înţelegerilor intervenite între părţi, au rolul de a
exemplifica şi interpreta prevederile generale incluse în acordul comercial. Anexele pot
cuprinde şi un număr de prevederi speciale. Anexele pot reglementa o serie de
operaţiuni: tranzitul, prelucrarea mărfurilor, prestaţiile de servicii. Uneori sunt mai
importante decât textul acordului comercial, de exemplu cele “secrete” – care sunt
valabile numai între ţările semnatare ale acestora.
Egalizarea avantajelor între părţile acordurilor comerciale se realizează în baza unor
principii generale.
13
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Clauza naţiunii celei mai favorizate – părţile se angajează să-şi acorde avantaje şi
privilegii comerciale la fel de favorizante ca oricărui stat terţ. Rolul acesteia este:
- unifică conţinutul material al regimurilor juridice aplicabile în raporturile dintre
părţi;
- asigură o stabilitate a comerţului, prin evitarea unor eventuale concesiuni ce pot fi
acordate unui anumit stat;
- stabileşte condiţii de concurenţă egale pentru exportatorii străini.
Privind natura ei: clauza este de natură convenţională – părţile se înţeleg asupra
acordării ei, sau unilaterală – decizia este a unui singur stat. Privind forma: poate fi
necondiţionată sau condiţionată. În raport de poziţia părţilor poate prezenta o forma
specială, în sensul că avantajele şi privilegiile acordate fac excepţie de la aplicarea
acestor prevederi în măsura în care se referă la: o uniune vamală, o zonă a liberului
schimb, un regim preferenţial, micul trafic de frontieră.
Clauza regimului naţional – persoana care aparţine unui stat străin şi care exercită
activitatea de comerţ pe teritoriul statului partener, beneficiind în principiu de aceleaşi
drepturi şi înlesniri ca şi cetăţenii statului respectiv. Tratamentul luat în considerare este
prevăzut de legislaţia internă a statului partener. Această clauză asigură egalitate de
tratament între părţile convenţiei.
Uzanţele comerciale
Uzanţele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aplica în comerţul
internaţional, presupun o anumită comportare sau conduită, caracterizată prin
continuitate, consonanţă şi uniformitate şi se impun, printr-o repetare frecventă şi
participarea mai multor persoane interesate.
Extinderea şi generalizarea uzanţelor comerciale este în funcţie de sfera de aplicare,
de numărul participanţilor şi de volumul comerţului. Pentru formarea unei uzanţe
comerciale, practica ori regula de conduită necesită o perioadă de timp, care în raport de
condiţiile concrete poate fi mai lungă (îndelungată) sau mai scurtă (redusă). În acest
domeniu importanţa timpului în apariţia uzanţelor comerciale este relativă. Exigenţele
relaţiilor comerciale au determinat luarea în considerare şi a duratelor scurte de timp.
Aplicarea repetată a unei uzanţe implică întotdeauna existenţa unui interval de timp, dar
nu şi o durată îndelungată.
Uzanţele comerciale sunt distincte de obişnuinţele sau practicile care se stabilesc
între părţile contractante, în relaţiile lor reciproce. Prin obişnuinţe între părţile
contractante se înţeleg o serie de activităţi anterioare unei tranzacţii şi care pot fi
considerate, în mod rezonabil, ca stabilind între părţi o bază comună de interpretare a
expresiilor şi a actelor lor. În aceeaşi măsură, comportarea părţilor, concomitentă sau
posterioară contractului, este luată în considerare pentru a servi drept bază pentru
interpretarea intenţiei lor. Tot referitor la obişnuinţe – se consideră că părţile sunt legate
prin uzanţele la care au consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele. Rezultă,
deci, că distincţia dintre uzanţe şi obişnuinţe este configurată de numărul partenerilor
care le aplică. Prin dobândirea unui caracter colectiv, adică prin aplicarea lor de către un
număr de participanţi, obişnuinţele se pot transforma în uzanţe comerciale.
Prin prisma regulii de conduită, care constituie un element obiectiv, uzanţele
comerciale se aseamănă cu obiceiul sau cutuma; pe de altă parte între uzanţe şi cutumă
există importante deosebiri. În relaţiile comerciale cutuma dintr-o anumită ţară se aplică
în calitate de lege a contractului.

14
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Uzanţele comerciale se pot grupa după mai multe criterii, respectiv: după ramura de
activitate; după obiectul contractului; după profesiunea părţilor; după modul sau
modalitatea de transport şi alte asemenea elemente.
Uzanţele pot fi privite din două puncte de vedere: uzanţele ca izvoare de drept intern
şi uzanţe internaţionale.
Uzanţele comerciale se pot clasifica astfel:
1. Uzanţele comerciale sunt interne şi internaţionale:
- interne – se folosesc pe teritoriul unui anumit stat. Sunt legislaţii interne ale
diferitelor state care consacră puterea normativă a uzanţelor (dreptul italian).
- internaţionale – se folosesc în relaţiile comerciale cu străinătatea. Uzanţele
internaţionale sunt uzanţele din cadrul organismelor internaţionale consacrate.
Astfel de uzanţe sunt: Uzanţele sau regulile INCOTERMS – recunoscute în
vânzarea internaţională de mărfuri pentru Europa – şi uzanţele sau regulile
RAFTD – recunoscute în vânzarea internaţionala de mărfuri în Canada şi SUA.
2. Uzanţele comerciale sunt locale, speciale şi generale:
- locale – se aplică într-o anumită localitate, port sau regiune;
- speciale – se aplică în anumite domenii ale relaţiilor comerciale;
- generale – se aplică pentru toate relaţiile comerciale.
Cele mai importante uzanţe comerciale au ca obiect condiţiile de livrare, plăţile
internaţionale şi asigurările de mărfuri în transporturile internaţionale.
Natura juridică a uzanţelor comerciale este considerată diferit de către doctrină şi de
către practica judiciară comercială. Opiniile exprimate au asimilat uzanţele comerciale
fie dispoziţiilor legale, fie prevederilor contractuale.
Uzanţele comerciale nu pot fi incluse însă într-o categorie unitară (într-o singură
categorie). Determinarea naturilor juridice implică luarea în considerare a distincţiei
dintre uzanţele de drept sau normative şi uzanţele de fapt sau convenţionale.
Uzanţele de drept – au valoarea unor norme juridice. Scopul uzanţelor normative
este de a completa sau de a suplini legea ori de a înlătura aplicarea unor dispoziţii legale.
Uzanţele normative au autoritate proprie, întrucât legea se refera la ele sau aplicarea
anumitor prevederi de existenţa unor uzanţe contrare. Prin includerea în domeniul legii,
uzanţele normative se impun voinţei contractanţilor. Uzanţele normative nu trebuie
dovedite de către părţile contractante, datorită identităţii de regim juridic cu legea se
presupune că instanţa judecătorească cunoaşte uzanţele normative, fiind ţinută să le
aplice din oficiu. Greşita interpretare a uzanţelor normative şi neaplicarea lor se
sancţionează cu admiterea recursului la instanţa supremă.
Uzanţele de fapt – au valoarea unor clauze convenţionale. Scopul uzanţelor
convenţionale este de a interpreta, de a preciza şi de a completa conţinutul contractului.
Uzanţele convenţionale se aplică prin convenţia părţilor, care se poate manifesta în mod
expres sau tacit. De asemenea, aplicarea uzanţelor convenţionale poate fi înlăturată de
către părţi printr-o clauză contrară sau printr-o altă reglementare. Uzanţele convenţionale
pot deroga numai de la normele supletive sau dispozitive. Constituind un element de
fapt, uzanţele convenţionale se probează de partea care le invocă. Greşita interpretare
sau aplicare a uzanţelor convenţionale nu dă dreptul la recurs la instanţa superioară, este
o probă de fapt. Uzanţele convenţionale care se folosesc în mod obişnuit în relaţiile
comerciale au un caracter convenţional. Eficacitatea juridică a uzanţelor comerciale
rezultă din voinţa părţilor contractante.

15
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

16